Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi menţionate: destinată să provoace râsul, personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere ( parvenitul obraznic, sclavul şiret, aristocratul mândru ); conflictul se plasează între aparenţă şi esenţă ( doar aparent, valorile sunt false ); deznodământul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de nivel exterior, şi ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor

Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în seria operelor caragialiene care au ca temă vanitatea. Intr-o comedie personajele nu sunt de sine statatoare, ele nu pot evolua singure ci mereu se regasesc in cupluri sau triunghiuri conjugale. Personajele comediei lui Caragiale se completeaza reciproc, alcatuind cupluri comice: Farfuridi si Branzovenescu sunt “ omul de actiune” si “insul precaut”, Trahanache si Tipatescu sunt “sotul incornorat” si “amantul”, Catavencu si Farfuridi sunt “rivalii politici”, Zoe si tipatescu “amantii”, iar Tipatescu si Pristanda alcatuiesc cuplul “stapanul” si “sluga”.Cei din urma Tipatescu si Pristanda au o relatie complexa, care nu este bine definita. Pe deoparte intre cei doi exista o relatie de subordonare (Tipatescu “prefectul judetului” si Pristanda “politaiul orasului”), iar pe de alta parte se contopeste o relatie de complicitate datorita informatiilor personale pe care le detin si le impartasesc unul celuilalt.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, amic cu „prezidentul” Zaharia Trahanache, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă, prin relaţia cu Zoe şi prin abandonarea propriilor aspiraţii, într-un triunghi conjugal banal şi tihnit, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect de şantaj. „Personagiile serioase au, fireste, nume serioase”. O usoara nuanta de comic este obtinuta prin derivarea numelui aceastuia de la cuvantul „tip”. De asemenea prenumele sau „Stefan” este sobru, nobil. In conformitate cu numele sunt si obiectele nelipsite ce ii completeaza imbracamintea impunatoare bastonul si palaria. Cu toate aceastea nimeni nu i se adreseaza astfel, ci toti il numesc „Fanica” .Diminutivarea trimite cu gandul la o clasa inferioara, aceeasi din care face parte si Ghita. Alte apelative sunt: „coane Fanica”, „puicusorule”, „onorabile domn”.

Ghita Pristanda, dupa cum spune si acesta, nu este un politai oarecare, ci este „politaiul orasului”. In aparenta el este personaj secundar, apare in o treime din scenele piesei. Numele sau este „o caricatura onomastica”. „Ghita” este un nume comun, banal, indicand o conditie sociala modesta. Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda sugereaza principalele sale trasaturi de caracter -servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate-, deoarece pristandaua este un joc popular, asemanator cu braul, ce se danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o parte si alta, conform strigaturilor si comenzilor unui conducator de joc. Niciun personaj nu il striga pe nume, chiar si nevasta il striga „politaiul Ghita”. Pristanda face parte din categoria numelor nereale, in opozitie cu Popescu sau Ionescu. Combinatia nume-prenume face din personaj un amestec de cotidian cu neobisnuit. Singura referire la fizionomie este „sa-mi raza mustatile”, insa si aceasta poate sa fie tot un automatism. In schimb, tinuta personajului este bine conturata, fiind remarcabilla. Sabia esre echivalentul bastonului pe care il poarta domnii, palaria fiind inlocuita de chipiu. El oscileaza intre „haine tivile” si „mondir”, in functie de importanta „misiei”.

Tipatescu este tipul primului amorez, al Don-Juan-ului. El este implicat direct in intriga erotica a piesei. Fire autoritară şi hotărâtă, el administrează judeţul ca pe propria moşie. Abuzând de funcţia pe care o deţine, el dispune arestarea lui Caţavencu, dornic să împiedice publicarea scrisorii compromiţătoare şi să restabilească ordinea care îi convine: „Du-te, Ghiţă, ia jandarmii… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie”. Aici se observa si relatia de subordonare dintre Tipatescu si Pristanda. Orgolios şi incapabil să accepte compromisuri, Ştefan Tipătescu este un personaj autoritar numai în aparenţă. In realitate el este usor influentabil, trasatura ce reiese din relatia pe care o are cu Zoe, care reuşeşte să îl determine să accepte candidatura lui Caţavencu, apelând la metode de convingere tipic feminine: lacrimi, leşinuri, ţipete.

Ghita Pristanda, politaiul orasului, este o “tipologie mixta”, fiind incadrabil in mai multe categorii: tipul functionarului, tipul confidentului, tipul raisonneur-ului. Prin aceste tipologii se observa ca

Pristanda este un personaj ce provine din vechile forme de teatru popular.Pristanda este ridicol, principalele trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului, care defineste contradictia dintre esenta si aparenta. Politaiul orasului vrea sa para o autoritate oficiala, cu o profesie dificila in societate ("n-are si el ceas de mancare, de bautura, de culcare, de sculare, ca tot crestinul..."), dar, in esenta, atributiile sale se restrang la indeplinirea ordinelor verbale ale prefectului, nici una dintre preocuparile sale nu se consacra interesului public.

Relatia de subordonare dintre cei doi reiese in primul rand din pozitia sociala pe care o detin acestia. Tipatescu este prefectul judetului, nu are familie, detine o avere considerabila. Este un privilegiat: “moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica...” . Statutul sau social se observa si in vestimentatie. Pristanda este un simplu functionar, dupa cum spune are „famelie mare, renumeratie mica, dupa buget...” Este "scrofulos la datorie", fiind constient ca trebuie sa-si serveasca seful, nu din constiinta "misiei", ci mai ales dintr-o etica sustinuta de interesul personal.  Functionar servil, incalca legea din dispozitia superiorilor si-l aresteaza abuziv pe Catavencu, deoarece primise ordin "verbal" de la conu Fanica: "curat violare de domiciliu, da umflati-l!". În finalul piesei autorul, ironic, îi rezervă lui ultima replică: ,,Curat constituţional!” cand in realitate nimic nu fusese constituţional. De asemenea , relevant mai este si modul de adresare al acestora. Pristanda foloseste limbajul umilintei, ce cuprinde formule tipice “sa traiti bine”, “bine ziceti”, repeat mechanic vorbele prefectului, alaturandu-le ticurilor verbale “curat murdar”si neologismelor deformate: "bampir", "famelie", "catrindala", "scrofulos", "renumeratie". In aparte-uri, Pristanda dezvaluie ce sta in spatele acestei relatii de subordonare (“moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica:trai neneaco,cu banii lui Trahanache”) insusindu-si pricipiul nevestei sale: ,,Ghiţă, Ghiţă”, pupă-l în bot, şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând!”

Relatia de complicitate se realizeaza pe baza cunostintelor confesate unul altuia. Tipatescu stie ca Pristanda nu e “baiat prost”: “o mai carpesti, de ici, de colo; daca nu merge pica…Las ca stim noi!” Prefectul îi numără steagurile puse în oraş şi e amuzat de faptul că poliţaiul greşeşte numărătoarea pentru că nu fusese corect. "Doua la primarie, optspce, patru la scoli, douazeci si patru, doua la catrindala la Sf. Niculae, treizeci". Pristanda cunoaste relatia dintre Tipatescu si Zoe Trahanache. Familiaritatea in adresare subliniaza oarecum relatia de egalitate: Pristanda ii spune “coane Fanica”, iar ultimul I se adreseaza lui Pristanda cu apelativul “Ghita”.

Nu mai stiu ce sa scriu in incheiere…vedem maine is mega obosita !! pups