relatii dintre personaje

8/10/2019 Relatii Dintre Personaje

http://slidepdf.com/reader/full/relatii-dintre-personaje 1/22

Relatia dintre Stefan Ghiorghidiu si Ela

Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului romanromânesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi

a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizarea literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâianoapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la douăexperienţe capitale: iubirea şi războiul.

Experienţa iubirii este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela.Discutând relaţiile dintre cele două personaje, spunem că un prim element al textului narativ,semnificativ, este conflictul.

Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui CamilPetrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, personaj-narator, care

trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior estegenerat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalulmotiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul odispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile luiGheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şiprin relaţia cu Ela. El reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Filosof, el areimpresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare suntfiltrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de

cititor decât în măsura în care se reflect în această conştiinţă. Astfel, Ela, personajul feminin alromanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poatepronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opine dacă e mai degrabă superfi cial decâtspiritual: “Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abiadupă căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).

De asemenea, actiunea este relevantă în prezentarea relaţiilor dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela.Implicarea Elei în discuţiile despre moştenirea pe care acesta a primit-o de la unchiul său îlsurprinde în mod dureros pe Ştefan, pentru că, aşa cum mărturiseşte, ar fi vrut ca Ela să fie:“mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fieprotejată, nu să intervină atât de energic interesată.” După excursia la Odobeşti, iubirea ce

părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan.Micile incidente, gesturile fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. seamplifică în conştiinţa protagonistului: “Toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”.Nevoia de absolute îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa.Ela consideră că “sensibilitatea imposibilă” a lui Ştefan este aceea care amplifică neînţelegeriledintre ei. Astfel, relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări.



În ceea ce priveşte statutul celor două personaje, din punct de vedere social, ŞtefanGheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cuEla, o studentă frumoasă, orfană, crescută de o mătuşă. Devine bogat peste noapte, printr-omoştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpulPrimului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi

polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şipreciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius).Ela, studentă la Litere, tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă şi cea mai popularăstudentă de la Universitate, este aceea care se îndrăgosteşte mai întâi de Ştefan. Gheorghidiutrăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s -a izolat de realitatea materială imediată.

Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cuEla. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplultrăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.

Pentru că soţia sa tinde să se integreze tot mai pregnant în lumea mondenă, Gheorghidiuconsideră că singurele sentimente şi senzaţii autentice sunt cele filtrate raţional, căci, afirmăprotagonistul, “singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, iar “în afară de conştiinţă, totul ebestialitate”. Excesul de luciditate îl determină pe erou să analizeze până şi momentele demaximă intimitate. De exemplu, venit în permisie la Câmpulung, Ştefan nu e capabil să sebucure nici măcar de voluptatea unei nopţi alături de Ela.Un gest absolut mărunt ca aprindereaunei ţigări îl “îmblonăveşte” pe bărbat: “n-aveam nicio dovadă că mă înşeală, dar aveam acumcertitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de careea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”

În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe

decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliileanalizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului,pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfeldrama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate. ••Astfel, in ceea cepriveste relatiile din interiorul unui cuplu , Camil Petrescu este previzibil ; intotdeauna barbatuleste in cautarea absolutului si femeia este usuratica , frivola . Drama personajelor masculine , incazul de fata Stefan Gheorghidiu , consta in inadecvarea lor la realitate , toti impun lumii in caretraiesc o grila , un ideal imposibil de atins . Eroarea lui Stefan consta in asumarea orgoliului camod de a fi in lume . De aceea se considera ca ce distrage cuplul Stefan - Ela este intolerantaorgolioasa a lui Stefan Gheorghidiu

Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi este un roman modern de tip subiectiv ,deoarece are drept caracteristici unicitatea perspectivei narative , timpul prezent si subiectiv ,

fluxul constiintei , memoria afectiva , naratiune la persoana I , luciditatea autoanalizei ,

anticalofilismul , dar si autenticitatea definite ca identificare a actului de creatie cu realitatea

vietii , cu experienta nepervertita , cu trairea febrila . Prin cele doua romane ale sale , Ultima

noapte de dragoste , intaia noapte de razboi si Patul lui Procust ,ca si prin estetica privitoare la



Dacă Felix are avere proprie şi se bucură de o relativă independenţă financiară, statutulfetei în casa lui moş Costache este ingrat, mai ales din cauza răutăţii Aglaei, care vede în ea o pretendentă la averea fratelui său. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache vadepune pe numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i creafetei un sentiment de securitate financiară. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache,

clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de„pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece deStănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânulfamiliei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia,invocând r idicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise dinneglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îiasigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţalui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierulîntre două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbinăsentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu

Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea cesporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează„o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”.

Unul dintre cele mai importante planuri narative ale romanului urmăreşte delicata povestede dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în Otilia o companie feminină caresuplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite. Având în Otilia un tovarăş deîncredere, Felix rezistă atacurilor răutăcioase ale Aglaei, din ce în ce mai implicat în relaţiasentimentală cu fata şi în munca epuizantă de la facultate. Acest cuplu, a cărui delicateţe seînscrie, pe tot parcursul romanului, în relaţie de opoziţie cu societatea, caracterizată de altevalori, rămâne un ideal. Cei doi orfani găsesc în iubirea lor puterea de a rezista în faţa răutăţilor

familiei Tulea şi de a supravieţui într -o lume mercantilă şi degradată valoric.

În cazul lui Felix, se aplică cel mai bine concepţia despre iubire a lui Ştefan Gheorghidiu – „Orice mare iubire e un proces de autosugestie”. Când ajunge în casa lui moş Costache, Felixrămâne contrariat de reacţia bătrânului: acesta, pentru a evita asumarea responsabilităţilor, îi dă oreplică absurdă: „Aici nu locuieşte nimeni”. Apariţia Otiliei îl impresionează pe tânărul obosit dedrum şi derutat de reacţia proprietarului, iar această primă imagine a fetei va subordona toatesentimentele lui Felix. Era firesc, de altfel, ca tânărul să găsească în Otilia un ideal feminin. Fatarăspunde nevoii lui de ocrotire, de protecţie şi de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă decăldura sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâiaoară Felix era prins de braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru prima oară, luând act deizbucnirea unei simţiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otiliageneralizează tratamentul.” Comportamentul contradictoriu al fetei – care e amabilă şi cu Felix şicu Pascalopol – determină accentuarea sentimentelor lui Felix, care oscilează între pasiuneanecondiţionată şi suspiciunea că fata nu-l iubeşte.

În această relaţie, care îmbină sentimente complexe – de la dragostea maternă la iubirea pătimaşă - , Otilia se dovedeşte puternică, susţinându-l moral pe Felix, deşi acesta e mai mare



decât ea. Fata are grijă ca tânărul să-şi urmeze studiile cu aplicaţie, îl supraveghează şi nu îi permite să se abată de la calea pe care a ales-o. În acelaşi timp, însă, ea îl face să sufere, pentrucă e sinceră în ceea ce priveşte dorinţele pe care le are şi e conştientă de propriile limite. PentruOtilia, Pascalopol nu e rivalul lui Felix, ci bărbatul capabil să o ocrotească aşa cum nici moşCostache nici Felix nu o pot face – unul din avariţie, celălalt din lipsa experienţei de viaţă. Tot

Otilia este aceea care îşi sacrifică iubirea, profundă, de altfel, deşi mascată sub aparenţaindiferenţei, pentru a nu stânjeni viitorul lui Felix. Fata e de o luciditate pe care i-o dă experienţatristă de viaţă pe care a parcurs-o, o scenă semnificativă pentru relaţia dintre cei doi tineri fiindaceea în care Otilia îi dezvăluie lui Felix profunzimea sentimentelor pe care le trăieşte pentru el:

„Felix îngenunche la marginea patului şi-şi aşeză capul lângă poalele ei.

- Te iubesc!

- Ştiu asta – spuse fata – trecându-şi uşor degetele prin părul lui. Cine iubeşte îşi ascundesentimentele, nu face rău celuilalt.”

În ciuda acestui sfat, Felix nu poate împiedica evoluţia sentimentului pentru Otilia,trăindu-l cu intensitatea specifică vârstei: „Era încredinţat de puritatea Otiliei şi pătruns defericire la ideea unui devotament inocent. Viaţa i se păru plină de sens şi se aruncă cu voluptateîn studiu. Mergea din proprie iniţiativă la spitale, făcându-se invitat de câţiva colegi înaintaţi…”

Felix şi Otilia fură, atât cât e posibil, clipe de fericire, creându-şi iluzia că trăiesc normalşi că pot scăpa determinismului social – „Felix şi Otilia se plimbau acum des la braţ la Şosea sause aşteptau pe rând la ieşirea de la cursuri.” Realitatea socială îi învinge însă. În ciudainsistenţelor lui Felix ca Otilia să renunţe la protecţia şi la sprijinul lui Pascalopol, adolescentulînsuşi este nevoit să admită că, fără prezenţa acestuia, viaţa din casa de pe strada Antim e lipsităde sens. Imixtiunea socialului corupe ideea de frumuseţe a vârstei la care se poate iubi curat şi

sincer. Deasupra cuplului Felix – Otilia planează permanent umbra lui Pascalopol, moşierul pecare Otilia îl iubeşte filial, dar cu care se căsătoreşte pentru că aşa se poate salva din coşmarul dedupă moartea lui moş Costache. De altfel, gestul Otiliei vine după ce Felix nu face nici un gestdecisiv pentru a-i da de înţeles că vrea să-şi petreacă toată viaţa alături de ea. Este adevărat căOtilia îi impune lui Felix un respect aproape paralizant: „Cu toată exuberanţa fetei, Felix sesimţea inferior. În ochii Otiliei mocneau judecăţi despre viaţă şi despre el, hotărâri îndelungmeditate, ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea nici un fel de autoritate, seriozitatea eiîl paraliza.” În acelaşi timp însă, atitudinea ei ar putea fi motivată de dorinţa de a vedea dacăFelix e capa bil să reziste unei relaţii dificile, să-i suporte capriciile şi să-i ofere atât sentimentulocrotitor, cât şi o viaţă antrenantă. În relaţia cu Felix, Otilia se conduce după reguli raţionale.

Iubind-o exaltat, Felix se dovedeşte a fi mai nepregătit pentru viaţă, mai copilăros. El nu înţelegecă Otilia care aleargă desculţă prin iarbă are nevoie de o iubire matură, care să-i asigure pe de o parte siguranţa materială şi pe de altă parte libertatea de mişcare şi de acţiune. Felix nu este pregătit pentru această revelaţie. El crede sincer că iubirea lui e absolută, că nu e determinată desenzualitate, că e inocentă, platonică. Iar dacă subconştientul îi joacă feste, se revoltă împotrivalui însuşi, pentru că Otilia reprezintă imaginea feminină cea mai pură din existenţa lui.



Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest roman realist.

Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială, amândoisunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din clanul Tulea. Îngeneral, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnicafocalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare aleexistenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă etc. Caracterizareainiţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea indirectă: fapte, gesturi,replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.

Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către narator.Intrusul Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, *...+

Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înaltşi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă,aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoareamăslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâiaimpresie.” Felix vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie deun loc unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de familia Tulea,Aglae vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi familia lui, fapt care îl contrariază: – De unde să măcunoască? Întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea expresiunii «mă-sa» şi de familiaritatea cu careoameni străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o chema Aurica.” Deasemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut: faci azil de

orfani. – Felix are venitul lui – protestă Otilia – nu-i aşa, papa? *...+ – Atuncea faceţi pensiune,continuă implacabil Aglae.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregăa lui Costache, studentă la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din perspectivatânărului în momentul în care intră în casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschisşi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cubucle, căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl surprinde în modplăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne Aurica:„Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care picase. Otilia îl surprinsese de la început şin-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are încredere în ea. Fatapărea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri,arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cuoase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era omare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”

< Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui moşCostache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentruFelix de a desoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şiparfumuri, o parte din personalitatea acesteia: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haineerau trase afară în panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul denimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia



destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedindgraba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale demodă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.” Între cei doi senaşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un idealfeminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şimereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei şi pentru Otilia.” El arenevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şipoate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuşi scriitorul justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturităţii lui Felix:„Nu Otilia are vreoenigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fatacare îl va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară,finalistă a lui Felix. *...+ enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şide uşurinţă.”

Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă dificilăşi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa cum sunt?

Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin maturitatea ţiimaturitatea pe care acesta le descoperă în comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintremembrii clanului Tulea, în cunoaşterea celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de ei. PentruPascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. La moşia luiPascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima moşierului, se pregăteştesă intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor semnificativeaglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gesturi, în ceea cespune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În ciuda efuziunilor care parcănu mai puteau fi stăvilite şi care se îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix,făcându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine deodată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix,sau, cochetă, mărturisind: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când

sunt contrariată.”

Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne:comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentatăexclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile dinperspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Ambiguitateapersonajului este conferită de utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este văzută diferit depersonajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic şi enigma, misterul femninităţii.Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şicontradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu untemperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată şi o „sricată” pentru Aglae, o fatădeşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru Aurica, „cea maielegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, un amestec decopilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel care intuieşte adevăratadimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, laun moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea luica o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între acrede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când aceasta pleacă



pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, are o scurtă aventură cu Georgeta, pe care i-o prezintăStănică Raţiu.

Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din eao fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol,moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, elvrea să se realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşteceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă oaspiraţie secretă a Otiliei spre Felix deoarece este conştientă că el este o valoare la care nupoate ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţialăpentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix esteintelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeiareprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să placă:„Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate exista fericire! *...+ Singura noastră formăde inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani celmult. *...+ Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia concepe iubirea înfelul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să

aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seamade această diferenţă, dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării luiprofesionale, Otilia îl părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.

În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie faptulcă i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o fotografie cuOtilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era îndrăgostit:„Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fatanebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă despre ea: „A fost ofată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix constată că „nu numaiOtilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul precizează că Felix îşi realizează

ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor universitar, căsătorit „într-un chipcare se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente.” Iubirea dintreFelix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos pe Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia niciodecizie în ceea ce o priveşte pe Otilia deoarece primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îliubeşte pe Felix, dar după moarte lui moş costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visulşi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi protecţie. Înambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu este făcutpentru o viaţă aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul Felix, prinurmare ea este cea care decide ca fiecare să meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otiliareprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.



Relatia dintre Tipatescu si Zoe

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare şiproduce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsăturigenerale ale comediei pot fi menţionate: destinată să provoace râsul, personajele reprezintă categoriisociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere ( parvenitul obraznic, sclavulşiret, aristocratul mândru ); conflictul se plasează între aparenţă şi esenţă ( doar aparent, valorile suntfalse ); deznodământul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, denivel exterior, şi ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor.

Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi laputere şi roşi de ambiţii, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a instinctelor de parvenire, O scrisoarepierdută se înscrie în seria operelor caragialiene care au ca temă vanitatea.

Acţiunea piesei se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al uneicampanii electorale. Aici are loc conflictul între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din „opoziţie”, careaspiră spre o carieră politică, şi grupul conducerii locale ( prefectul Ştefan Tipătescu, „prezidentul”Zaharia Trahanache ). Pentru a-şi forţa rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencuameninţă cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este o „scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisădoamnei Zoe Trahanache, soţia „prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţeanturmentat şi subtilizată de Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisă public,

exercită presiuni asupra celor doi „conducători” ai judeţului şi obţine promisiunea candidaturii luiCaţavencu. Aşadar, intriga piesei este determinată de sugestia unui cuplu de personaje care contravinenormelor morale – soţia „prezidentului” Trahanache este amanta „amicului” şi prefectului ŞtefanTipătescu.

Când conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o „lovitură deteatru”: de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reacţiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Caţavencu – ameninţător,Farfuridi şi Brânzovenescu – satisfăcuţi că rivalul lor a pierdut, Tipătescu – nervos. Trahanache estesingurul personaj care nu-şi pierde cumpătul, având „puţintică răbdare” şi gândindu-se la un mod derezolvare a conflictului fără a contesta ordinele „de sus”.

Interesele contrare determină un conflict deschis în timpul şedinţei de numire oficială acandidatului, când Pristanda pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare,acesta pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare, provocându-i emoţii intense „coaneiJoiţica”. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia politică, asemănătoare cu aceea a luiNae Caţavencu, numai că la un nivel mult mai înalt şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu schimbătactica parvenirii, flatând-o pe Zoe, generoasă după ce îşi recapătă scrisoarea cu ajutorul cetăţeanuluiturmentat. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „înunanimitate”, Nae Caţavencu ţine un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populară determinând



reconcilierea foştilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascaradă, fiind accentuată de muticasăltăreaţă condusă de Pristanda.

Tehnica de construcţie a subiectului este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe, alarmaţi de un eveniment dezvăluit parţial. Apoi, în prim planapare Caţavencu, şantajistul, iar această prezenţă conturează conflictul fundamental, care asigurăunitatea de acţiune a piesei. La acest conflict, se adaugă conflicte secundare, determinate deintervenţiile cuplului Farfuridi – Brânzovenescu şi de apariţia neaşteptată a „depeşei” cu numele luiDandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele, ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire.

Amplificarea conflictului se realizează prin: intrările repetate ale cetăţeanului turmentat, carecreează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că, neaducând scrisoarea, conflictul declanşatde pierderea ei nu se stinge; apoi, prin evoluţia adversarilor; Caţavencu e înfrânt, deşi pare că va câştiga,iar Tipătescu – Trahanache – Zoe triumfă, deşi erau pe punctul de a pierde. Interferenţa finală aintereselor tuturor personajelor aflate în conflict accentuează atitudinea ironică a dramaturgului, pentrucă foştii adversari se împacă, satisfăcuţi de ceea ce au obţinut, dar, mai ales, de propria imagine.

Satisfacţia vanităţii defineşte scena finală.

Locul central în economia piesei este ocupat de cuplul Tipătescu – Zoe Trahanache. Cei doi sesubordonează unor tipuri comice care sugerează anumite trăsături de caracter – Tipătescu se înscrie întipul primului amorez, Zoe ilustrează tipul cochetei şi al adulterinei. Ca majoritatea personajelor dinpiesă, Zoe şi Tipătescu sunt individualizate prin modalităţi de caracterizare complexă – de lacaracterizarea directă făcută de autor în didascalii, dar şi de alte personaje pe parcursul acţiunii, lacaracterizarea indirectă, care însumează gesturi, reacţii, atitudini.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă, prinrelaţia cu Zoe şi prin abandonarea propriilor aspiraţii, într-un triunghi conjugal banal şi tihnit, bănuit de

toţi şi transformat de Caţavencu în obiect de şantaj. Prefectul judeţului de munte în care se desfăşoarăacţiunea piesei este personajul cel mai important în organizarea procesului electoral. Fire autoritară şihotărâtă, el administrează judeţul ca pe propria moşie. Abuzând de funcţia pe care o deţine, el dispunearestarea lui Caţavencu, dornic să împiedice publicarea scrisorii compromiţătoare şi să restabileascăordinea care îi convine: „Du-te, Ghiţă, ia jandarmii… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie”.Orgolios şi incapabil să accepte compromisuri, Ştefan Tipătescu este un personaj autoritar numai înaparenţă. În realitate, Zoe reuşeşte să îl determine să accepte candidatura lui Caţavencu, apelând lametode de convingere tipic feminine: lacrimi, leşinuri, ţipete.

Caracterizarea indirectă se realizează prin consemnarea gesturilor, a atitudinilor şi prin limbaj.Didascaliile şi limbajul folosit îl arată violent şi impulsiv: „( Izbucnind ): Mizerabile! ( Caţavencu face unpas înapoi ) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… ( Se repede, ia un baston delângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu )”. Ridicolul personajului rezultă din ceea ce vrea săpară şi ceea ce este el în realitate. Ca şi alte personaje din comedie, Ştefan Tipătescu este îmbătat desentimentul propriei importanţe. El se consideră îndreptăţit să emită pretenţii uneori exagerate, pentrucă are impresia că funcţia politică pe care o deţine e un act de misionarism, dată fiind abandonarea uneicariere politice strălucite pentru a rămâne prefect într-un judeţ pe care îl dispreţuieşte. Realitatea estecă personajul se complace într-o situaţie pe care el însuşi a creat-o, dar profită de faptul că cei din jur nusunt suficient de versaţi pentru a manevra sforile politicii locale şi îşi asigură, în acelaşi timp cu unconfort personal demn de invidiat, şi o aură de martir, sugerată prin autocaracterizare: „mi-am sacrificat



cariera şi am rămas între d-voastră ca să vă organizez partidul!” Fănică Tipătescu e condus, camajoritatea personajelor Scrisorii pierdute, de ambiţie.

Relaţia cu Zoe îl determină să se creadă irezistibil. De altfel, personajul se comportă înconformitate cu trăsăturile tipului ilustrat, limbajul folosit în scrisoarea adresată lui Zoe accentuândridicolul situaţiei în care se află şi susţinând contrastul dintre aparenţă şi esenţă: „Scumpa mea Zoe,venerabilul merge deseară la întrunire. Eu trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti,la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prinurmare, şi vino tu la cocoşelul tău, care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică”

Relaţia cu Zoe atenuează aspiraţiile politice ale prefectului. Se poate bănui că Fănică o iubeştesincer, pentru că e dispus să renunţe chiar la confortul pe care i-l asigură funcţia, propunându-i să fugă împreună. Indignarea lui Zoe moderează entuziasmul lui Tipătescu şi îl determină, în cele din urmă, săsprijine candidatura lui Caţavencu.

Celelalte personaje îl caracterizează din mai multe puncte de vedere, în funcţie de intereselecare le apropie sau le despart. Zaharia Trahanache consideră că „E băiat bun, dar cam iute” şi susţine cu

tărie: „Eu n-am pref ect, eu am prietin!” Nae Caţavencu îl consideră imoral, dezvăluindu-i abuzurile înRăcnetul Carpaţilor, ziar în care prefectul este numit „vampir”, „canalie”. Încadrarea cea mai exactă a luiTipătescu o face Pristanda: „moşia – moşie, foncţia – foncţie, coana Joiţica – coana Joiţica: trai neneaco,cu banii lui Trahanache ( luându-şi seama )… babachii”

Prefectul e atât de îmbătat de propria putere, încât tot ceea ce face, toate măsurile pe care le ia – inclusiv arestarea abuzivă a lui Caţavencu – i se pare f iresc şi perfect justificat. Personajul trece de lastări de calm detaşat la accese de violenţă, comportamentul ilustrând pretenţiile de civilizaţie,neconfirmate însă de atitudini. În ciuda ambiţiilor şi a pretenţiilor de a fi considerat o persoanămarcantă, Tipătescu e condamnat să rămână un anonim. O indică şi numele, care îl fixează în banalitate – tip se asociază cu cel mai comun sufix, făcut celebru de Tudor Muşatescu, într-o comedie – escu.

Ca şi Tipătescu, care e mai puţin ironizat decât celelalte personaje ale piesei, Zoe Trahanacheeste cea mai distinsă dintre toate personajele feminine ale teatrului caragialian. Nimic nu o încadrează încategoria ignorantelor sau a femeilor vulgare. Zoe este un personaj voluntar, care joacă o comedie aslăbiciunii feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să acceptecondiţiile avocatului, făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de şantaj sentimental. Chiar dacă ambiţia luiTipătescu îl împinge să nu ia în seamă pretenţiile lui Caţavencu ( a respinge pretenţiile lui Caţavencu ar însemna s-o compromită pe Zoe şi să-şi distrugă orice poziţie în politica locală; a le satisface – să ridice împotrivă-i toate forţele centrale, ratându-şi astfel definitiv ascensiunea, până atunci numai amânată ),ambiţia lui Zoe se impune, pentru că ea nu are nici un motiv să dorească avansarea lui Tpătescu, fiindpreocupată numai de menţinerea funcţiei lui actuale ( „Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?” ).Restul îi apare derizoriu în raport cu pericolul care o pândeşte. Scena VI din actul II al comediei aduce înprim plan ambiţia ei socială: „Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşineamea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor…” De aici exasperarea ei în faţa rezistenţei prefectului şi hotărârea înfrângerii încăpăţânării lui cu orice preţ. Situaţia dobândeşte accente dramatice. Zoe adoptăvocabularul specific unei eroine de dramă romantică, dar vorbele ei sunt lipsite cu desăvârşire desuportul emotiv adecvat: „Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit totul pentru tine…” Înrealitate, eroina nu a jertfit decât o fidelitate conjugală precară, singurul „sacrificiu” veritabilaparţinându-i lui Tipătescu, rămas în judeţ la insistenţele ei. Contradicţia apare cu atât mai pregnantă, cucât Zoe dovedise puţin înainte că nu e dispusă să renunţe la nici unul dintre atributele poziţiei sale în



societate. Zoe e ridicolă prin manifestări, dar, spre deosebire de alte personaje feminine din teatrul lui I.L. Caragiale, nu e ironizată până la sarcasm. Într-o oarecare măsură, reacţiile ei se justifică dacă se ţineseama de poziţia socială dobândită cu efort şi de dorinţa ei arzătoare de a nu-şi pierde influenţa de careeste conştientă. Spre deosebire de Miţa Baston sau de Didina Mazu, Zoe Trahanache a depăşit stadiulmahalalei şi nu mai vrea să se întoarcă acolo.

Scenele dintre Zoe şi Tipătescu parodiază toposuri din dramele romantice ( fuga perechii de îndrăgostiţi, ruperea legăturilor cu un mediu ostil, care se opunea împlinirii sentimentelor ). Scena VI dinactul II al comediei este ilustrativă în acest sens. Tipătescu îi face declaraţii înfocate, dar Zoe epreocupată de aparenţele sociale:

„Tipătescu: Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! Mă iubeşti…

Zoe: Te iubesc, dar scapă-mă.

Tipătescu: Să fugim împreună…

Zoe ( retrăgându-se ): Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?

Tipătescu ( descurajat ): Atunci nu ne rămâne nimic de făcut!

Zoe: Ba da!

Tipătescu: Ce?

Zoe: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu!”

În relaţie cu Tipătescu, Zoe e raţională ( refuză fuga cu Tipătescu pentru că îi pasă prea mult de„bârfele” celorlalţi) şi voluntară. Tipătescu cedează la toate ameninţările ei şi această atitudinereliefează o trăsătură de caracter dominantă a personajului feminin – voluntarismul. Relaţia celor douăpersonaje are o evoluţie care se înscrie în parametrii comediei. În final, satisfăcută că onoarea ei nu afost pătată, Zoe e înţelegătoare şi tandră, generoasă şi fermecătoare: „Acum sunt fericită… Puţin îmipasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut.”, îi spune ea lui Caţavencu, pe care îl determină să conducăserbarea populară prilejuită de încheierea procesului electoral. Tipătescu se retrage în umbra ei,confirmându-i autoritatea

Considerentele de reputaţie socială şi carieră politică şi-au subordonat în întregime sentimentul,care – pentru o mai pregnantă ilustrare a cheii comice – se exprimă prin epistole de un gust îndoielnic („Nu mă aştepta prin urmare şi vino tu la cocoşelul tău, care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o miede ori” ) şi prin fraze care îşi trădează originea livrescă ( „A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta!” ). Înaceeaşi notă comică se înscriu leşinurile lui Zoe şi revenirile instantanee. Cu asemenea manifestări cedemonstrează cele mai adânci trăiri de care sunt capabili, Zoe şi Tipătescu păstrează unitatea deatmosferă a comediei, ferind-o de orice alunecare sentimentală. Evoluţia relaţiilor dintre Tipătescu şi



motivaţie de ordin social sau economic; fascinaţia exercitată asupra lui de această forţă stihială trădeazăo pasiune maladivă, eroul fiind gata să renunţe la femeia iubită pentru a intra în posesia pământului.Căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, i se pare singurul mod de a-şi vedea visul împlinit, fără să segândească prea mult la consecinţele pe care gestul lui le poate avea. Scena de la horă, din primul capitolal romanului, în care cuplurile se fac şi se desfac ( Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George – Florica ), prefigurează evoluţia ulterioară a evenimentelor. După ce devine proprietar cu acte în regulăasupra terenurilor lui Vasile Baciu ( bogătaşul satului, pe care îl obligase să-i dea fata de soţie, după ce osiluise ), Ion redescoperă în sine vechea dragoste pentru Florica (frumoasa, dar săraca fiică a văduvei luiMaxim Oprea ), căsătorită acum cu George Bulbuc. Bătută deopotrivă de tată şi de soţ, profund afectatăde indiferenţa şi brutalitatea lui Ion faţă de ea şi faţă de copil, Ana se spânzură; descumpănit pentruscurt timp, Ion pare să înţeleagă dimensiunile dramei abia după moartea copilului, când teama de apierde pământul dobândit cu atâtea eforturi este mai puternică decât dragostea paternă. Ion sfârşeştetragic, ucis de George în timp ce încearcă să se întâlnească, în lipsa acestuia, cu Florica. Moartea sa – prevestită de oloaga satului, Savista – este o pedeapsă pentru vina de a fi vrut totul. „Soarta – scrieNicolae Steinhardt – e aceea care din nou saltă sforile şi face din romanul Ion un <<drum spremoarte>>”.

Ca structură compoziţională, romanul este alcătuit din două părţi, intitulate Glasul pământului şiGlasul iubirii. Titlurile capitolelor sunt semnificative, atât prin raportare la protagonistul acţiunii, cât şiprin raportare la evenimentele relatate: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (primaparte ), Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul ( parte a doua ). Conflictele se înscriu în limitele condiţiilor personajelor. Ion provoacă frecvent conflicte în sat, mai ales când se întâlneşte cu George Bulbuc sau cu Vasile Baciu. Comportamentul protagonistului stârneşte conflicte şi între Belciug şi Herdelea. Conflictele exterioare susţin acţiunea romanului, dar autorul acordă oimportanţă deosebită conflictelor interioare. Personajul principal este surprins în dimensiunea sainterioară, frământările acestuia determinând naşterea unor noi centre de conflict.

Hora de duminică, un ritual la care participă întregul sat, este pretextul folosit de autor pentru

prezentarea în bloc a personajelor, a căror dispunere prefigurează viitoarele centre de conflict: în curteavăduvei lui Maxim Oprea, pe prispa casei stau chiaburii satului, pe margine stau, ignoraţi, sătenii maisăraci. Aparent nepăsători la problemele economice, tinerii joacă înfocat someşana. În ipostaza cea maiingrată apar femeile măritate, care aşteaptă să fie luate la dans de soţii lor.

Din grupul dansatorilor, se detaşează net figura lui Ion, flăcăul sărac, dar harnic şi dornic sărefacă pământul pierdut de tată, care o curtează pe Ana, fata unuia dintre cei mai bogaţi oameni din sat,care i-ar putea aduce o zestre impresionantă. Ana e îndrăgostită de flăcăul sărac, în ciuda împotriviriipaterne. Această primă scenă în care apar Ion şi Ana este semnificativă pentru felul în care va evoluarelaţia celor două personaje. Ion dansează cu Florica, pe care o place, dar o lasă pentru Ana, care e maiurâtă, dar bogată. Anei i se fixează din start statutul de victimă, pentru că Ion îşi face planuri pentru a olua de soţie, fără ca fata, inocentă, să-şi dea seama că va fi folosită doar pentru zestrea pe care o aduce.Fiul învăţătorului Herdelea va avea, de altfel, un rol hotărâtor în construirea unuia dintre cele maiimportante conflicte ale romanului – între Ion şi Vasile Baciu – şi în evoluţia relaţiilor dintre Ion şi Ana,deoarece el îl sfătuieşte pe Ion să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata de soţie.

Într-o primă etapă, Ion o seduce pe Ana. Fata, însărcinată, va fi alungată fie din casa părintească,fie din casa familiei Glanetaşu până când, în urma intervenţiei preotului Belciug, Vasile Baciu face o înţelegere cu Ion, cedându-i toate pământurile. Actul este redactat însă în aşa fel încât pământurile sărevină bisericii dacă cei în drept nu vor avea moştenitori. Ion este lacom, îşi urmăreşte cu tenacitate



scopul şi obţine pământurile lui Vasile Baciu, chiar dacă felul în care procedează este imoral. Personajula fost văzut din perspective diferite de critica literară, care a identificat în el „o brută”, dominată deinstincte, dar şi un om inteligent, care nu precupeţeşte nici un efort pentru a-şi duce a îndeplinireplanurile. Personajul reacţionează în conformitate cu propria condiţie socială. Sărac, îşi doreştepământul pentru a dobândi stima colectivităţii. După ce intră în posesia pământului, îşi cere dreptul de afi fericit, dorind împlinirea dragostei cu Florica. Cele două femei, conturate complementar şi antitetic,reprezintă cele două obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea.

După intervenţia preotului, Ion este de acord să se căsătorească cu Ana, iar scena nunţiiconfirmă şi accentuează poziţia iniţială a fetei, care, în naivitatea ei, crede că Ion a luat-o de soţie dindragoste. La nuntă, Ion dansează cu Florica, uitând complet că se căsătoreşte cu Ana, care e, pentru el, ostrăină: „Ion jucă iar cu Florica şi-n vălmăşagul asurzitor se pomeniră curând aproape de uşă, unde eramai întuneric; *…+ el însă fierbea şi-şi încleştase degetele în şoldurile ei pline, uitând de tot de Ana, închipuindu-şi că Florica e mireasa lui…”

Cinismul lui Ion, nepăsarea lui se accentuează după căsătorie. Ana nu are nici un drept şi înţelege că iubirea lui Ion, pe care o credea sinceră, a fost o minciună: „În aceeaşi clipă Ana tresări ca

muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşiviaţă nenorocită.” Dezamăgită de toate eşecurile, femeia se sinucide. Scena morţii ei e anticipată deacelea care prezintă moartea lui Avrum, cârciumarul satului, şi pe a lui Dumitru Moarcăş, pe chipulcăruia Ana citeşte o linişte atât de adâncă, încât, în momentul în care îşi dă seama că Ion a folosit-o doarpentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu, o caută ea însăşi în moarte. Scena sinuciderii Anei etragică. Conştientizându-şi ipostaza de victimă şi înţelegând că nu va fi niciodată tratată omeneşte deIon, Ana se lasă sedusă de gândul morţii, deşi ultimele gesturi, ezitante, sugerează că îşi doreşte cudisperare să trăiască, să fie fericită: „Deodată îi trecu prin minte că acum are să moară, se îngrozi şi vrusă se întindă să atingă pământul, să fugă de moarte.” Perspectiva narativă obiectivă, care îi permitenaratorului omniscient să pătrundă adânc în conştiinţa personajelor, prin intermediul stilului indirectliber, amplifică dramatismul scenei, cititorul fiind informat atât despre gesturile şi reacţiile personajului

din exterior – „lărgi bine laţul”, „trecu capătul ştreangului pe după cea dintâi dinspre uşă”, îşi scoasenăframa” - , cât şi despre trăirile interioare: „dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine şi-i era necaz că s-apripit”.

Ion şi Ana sunt personaje antitetice. Caracterizate mai ales indirect, cele două personaje sedefinesc prin evoluţia în acţiune, fiind privite din perspectivă obiectivă, specifică romanului realist.Astfel, Ion se defineşte prin caracterul pătimaş şi prin lipsa de scrupule. Ana, în schimb, se defineşte prininocenţă şi printr-o foarte mare disponibilitate de a iubi, care o face să cadă în cursa întinsă de Ion, datfiind că nu e pregătită deloc pentru viaţă de un tată alcoolic şi nepăsător, care a sortit-o unei căsnicii cuun flăcău bogat, pentru ca pământurile să rămâne pe mâini sigure.

Relaţia în care se înscriu cele două personaje se degradează constant. Pornind de la premisegreşită, căsnicia lui Ion cu Ana se sfârşeşte tragic. După moartea Anei şi a copilului, Ion îşi urmeazăcealaltă patimă – glasul iubirii pentru Florica - , numai că aceasta îl va îndrepta spre moarte. Caracterulimpasibil al existenţei satului este sugerat de nepăsarea cu care evenimentele definitorii pentru viaţarurală se desfăşoară, fără a ţine cont de dispariţia protagoniştilor ( hora din final alcătuieşte o imaginesimetrică cu aceea din incipit, chiar dacă Ion, Ana, Florica, George nu se mai află printre dansatori ).Deasupra dramei unei femei care moare pentru că a căutat alinare într-o iubire pe care o credea sincerăşi a unui bărbat care crede că pământul este singura valoare a vieţii lui, dominat de patimă, se aşterne,nepăsător, timpul care macină existenţe.



Relatia dintre Ghita si Ana

Nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict interior,

prin modalităţile de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică. În nuvela psihologică,

accentul cade asupra complexităţii personajului, asupra transformărilor interioare ale conştiinţei şi

asupra tensiunilor sufleteşti trăite de acesta. Lumea exterioară este generatoarea mişcărilor de

conştiinţă.

Nuvela abordează tema familiei tradiţionale pe care o subordonează temei destinului şi o pune sub

drama comunicării. Ca nuvelă psihologică, aceasta urmăreşte manifestările unor conflicte exterioare în

planul conştiinţei personajelor.

Ghiţă este căsătorit cu Ana şi are doi copii. Relaţia celor doi este pusă la început sub semnul iubirii

sincere, dar şi al autorităţii masculine, într-o familie patriarhală. În discuţia iniţială dintre Ghiţă şi soacra

sa, Ana nu intervine, părând să accepte fără rezerve deciziile soţului ei. Astfel, Ana se lasă în grija soţului,care afişează mereu un spirit protector. Ghiţă apreciază calităţile soţiei sale şi se bucură de atenţia ei:

”inima îi râde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată, deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată

asupra lui, căci Ana era tânără şi frumoasă. Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă.”

Relevantă pentru evoluţia raporturilor familiale este perspectiva Anei care observă în timp modificările

comportamentale şi afective ale soţului ei: ”sâmţea că de ceva vreme, bărbatul ei s-a schimbat.”

Ana observă transformările soţului ei, dar nu doreşte să renunţe uşor la dragostea ei. La început,

încearcă să-i caute scuze lui Ghiţă. Uneori, observă îngândurarea soţului ei, dar nu îndrăzneşte să-l

tulbure: ”ea nu îndrăznea să-l supere, ci se întreba mereu ce o fi având soţului ei.”

Ana nu este doar diplomată, încercând să nu rănească orgoliul unui bărbat, ci şi extrem de lucidă.

Frământările sunt urmărite şi din perspectiva lui Ghiţă: ”ar fi voit să meargă la ea, să îi ceară iertare şi să

o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa.”

Ghiţă care vedea înainte în Ana ”femeia cea înţeleaptă şi aşezată”, dă dovadă de opacitate şi nu

realizează că lângă el se află o femeie care l-ar putea ajuta: ”iară tu eşti bună, Ano, şi blândă, dar eşti



uşoară la minte şi nu înţelegi nimic; sunt cu tine ca fără tine…” Refuzând comunicarea, Ghiţă îşi plânge

de milă că Ana se depărtează de el: ”el era singur şi părăsit. Ana pe care o privea cu atâta drag mai

înainte, încetul cu încetul se înstrăinase şi nu mai era veselă ca mai înainte.”

Conflictul din interiorul cuplului se acutizează şi sub presiunea codului moral al societăţii. Ana trăieşte ea

însăşi un conflict interior: dragostea ei pusă la încercare pe măsură ce Ghiţă se închide în sine, dorinţa dea-şi salva căsnicia, dar şi ruşinea de a avea un soţ tâlhar. Comportamentul ei faţă de Lică se schimbă

după ce Ghiţă a fost judecat. Ana crede că Lică i-a salvat bărbat şi de aceea îşi schimbă atitudinea faţă de

el. Când vede că Ghiţă continuă să aibă un comportament ciudat, fără să-i explice cauza, Ana îşi pierde

de tot încrederea în el. Comparându-i pe cei doi, Ghiţă i se pare un fricos şi ajunge să-i cedeze lui Lică.

Eşecul familiei cârciumarului este, în bună măsură, un eşec al comunicării cauzat de vanitatea masculină.

Uciderea Anei este gestul disperat al unui om care nu mai are nimic de pierdut. Pentru a nu lăsa nimic în

urmă, cu sentimente amestecate, Ghiţă o ucide din dragoste, crezând că o eliberează astfel de chinul

păcatului, dar şi din orgoliu, neputând suporta gândul că a fost înşelat. La rândul său, el este omorât din

ordinul lui Lică, ispăşindu-şi astfel păcatele şi slăbiciunile.

Consider că drama familiei cârciumarului este generată, în bună măsură, de eşecul comunicării.

Frământat interior, Ghiţă ajunge să piardă nu numai încrederea în sine, ci şi încrederea soţiei sale, Ana.

Neîncrederea generează izolare, izolarea duce la ruptură. Fericirea dată de liniştea colibei în care

domneşte armonia este înlocuită de nefericirea dată de goana după bogăţie.



Relatia dintre Mara si Persida

Ioan Slavici se afirmă, în literatura română, în perioada marilor clasici, iar opera sa literară stă, esenţialmente, sub semnul realismului. Majoritatea operelor literare ale scriitoruluiilustrează o temă cu substrat moralizator.

Roman obiectiv – realist, Mara urmăreşte, în principal, destinele a trei personaje – Mara,Persida şi Trică - , una dintre temele ilustrate de autor fiind familia. Autorul conturează câtevatipuri de familie: a Marei, rămasă văduvă şi având singură grijă de copii, a lui Hubăr, familie detip patriarhal, în care soţul reprezintă o autoritate necontestată, a lui Bocioacă, în care Marta se bucură de o anumită libertate. Între aceste tipuri familiale modelate, într -o anumită măsură şi desocietatea în care personajele evoluează, se încadrează cuplul Persida – Hubărnaţl. De altfel,

critica literară a considerat că, „dacă urmărim linia de acces cea mai evidentă a cărţii, aceea asubiectului său, Mara e un roman despre iubire şi căsătorie.” ( Magdalena Popescu, Slavici )

Perspectiva narativă obiectivă îi permite cititorului să aibă acces la toate compartimentelevieţii sociale şi afective a eroilor, surprinşi într -un proces de evoluţie. Acţiunea, complexă,urmăreşte, prin înlănţuire, destinul Persidei şi al lui Trică, procesul de maturizare sentimentală parcurs de fiica Marei ocupând cea mai mare parte din substanţa narativă a romanului.

În plan social, autorul urmăreşte ilustrarea relaţiilor care se stabilesc între personajeleunei comunităţi particulare – târgul ardelean de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în careamestecul de etnii şi de religii dă naştere, uneori, unor conflicte deschise. Este şi cazul Persidei şi

al lui Naţl, care alcătuiesc un cuplu împotriva tuturor normelor acceptate de societate – Persida eromâncă şi fiică de văduvă săracă ( cel puţin în aparenţă ), Naţl e neamţ şi unicul moştenitor almăcelăriei lui Hubăr.

Una dinte scenele cele mai importante pentru evoluţia relaţiilor dintre cele două personajeeste inclusă în capitolul intitulat Primăvara. Cuplul alcătuit din fiica Marei şi fiul măcelaruluiHubăr ia naştere dintr -o întâmplare: într-o dimineaţă oarecare, încercând să închidă fereastramănăstirii în care locuieşte pentru că Mara a hotărât că acolo fiica ei poate să primească o



educaţie aleasă cu o cheltuială minimă, Persida îl zăreşte pe Naţl, iar iubirea se naşte brusc însufletul ei, fără avertisment, şi îi copleşeşte sufletul. În ciuda voinţei de a-l face să dispară,sentimentul se amplifică. Încercând să scape de obsesie, Persida pune bariera distanţei între ea şi Naţl. În absenţa lui însă, dragostea ei devine mai puternică, iar când îl revede la nunta uneiadintre fiicele negustorului Calici, de la Arad, iubirea ei izbucneşte, în ciuda interdicţiilor pe care

raţiunea ei le impune. Comparând ceea ce simte pentru Codreanu cu ceea ce simte pentru Naţl,Persida înţelege că iubirea ei pentru Naţl este prea puternică pentru a fi învinsă şi fata sfârşeşte prin a o accepta ca atare. Capitolul în care Persida înţelege toate aceste sentimente se intitulează,de altfel, sugestiv, Ispita. Însufleţită de atmosfera căminului de tineri căsătoriţi în care locuieşte ovreme, Persida trece pe nesimţite către o nouă etapă a sentimentului său ascuns, pe care nu îlmărturiseşte nimănui. Când Naţl revine la Arad, găseşte o iubire cristalizată lent prin aşteptare.Persida îl iubeşte şi ştie că îl va iubi întotdeauna. Drumurile lui prin faţa casei în care locuieşteea, la ore precise, creează în sufletele amândurora un reflex al sentimentelor complexe, carecuprind iubirea şi suferinţa, aşteptarea, dar şi teama de respingerea celorlalţi. Persida e durerosde conştientă de barierele care îi despart. Sunt bariere etnice, naţionale, religioase: „Persida ştiacând şi dincotro vine şi când şi dincotro se întoarce, ştia că el, sărac în sufletul lui, numai la ea se

gândeşte, numai de dragul ei trăieşte şi rabdă zi şi noapte ca să poată trece în patru rânduri pe ziîn faţa casei în care se afla ea.” Cuplul lor se va definitiva însă în pofida tuturor interdicţiilor,chiar împotriva propriilor voinţe.

Întâlnirea din lunca Mureşului este definitorie pentru relaţiile care se vor stabili în cupluşi apoi în căsnicie. Persida îi cere apărare şi protecţie împotriva sentimentului care o copleşeştetocmai celui care nu ar fi trebuit să ştie nimic despre intensitatea acestui sentiment. Fata îşidezvăluie sufletul, dar Naţl reacţionează vulgar, nedemn de frumuseţea celei care i se dezvăluie:

„ – Aşa nu pot pleca, grăi dânsa deschisă. - Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el râzând.”

Naţl se dovedeşte slab şi, mai ales, rău, pentru că cinismul cu care întâmpină mărturisireaPersidei este o dovadă de imaturitate, o încercare de a arunca asupra ei toată responsabilitateaalegerii şi a susţinerii sentimentale a cuplului. Persida e contrariată – „ << Urât om! >> zise eadupă ce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi lacrămile o năpădiră, plânsul oîneca.” Reacţia ei e, iniţial, una de respingere – se întoarce acasă, respinge toate cererile decăsătorie, se izolează pe parcursul unui an - , dar toate aceste acţiuni nu distrug sentimentul dedragoste pe care îl trăieşte pentru Naţl. În acelaşi timp, Naţl îşi împlineşte „anii de călătorie”, seîntoarce ca să obţină învestitura de maestru, se maturizează. Îi propune Persidei să fugăîmpreună, dar fata îl respinge, dat fiind faptul că a fost educată într -o societate care nu acceptărăzvrătiţii. După a doua plecare a lui Naţl şi după conflictul cu Hubăr, fiul este obligat, însă, să seîndepărteze din cercul social în care se integrau el şi Persida. Din acest moment, Persida îi va fialături pentru totdeauna. Îl urmează pe Naţl la Viena, căsătoriţi în secret de Codreanu,impresionat el însuşi de puterea sentimentului fetei, suportă alături de el lipsurile, acceptă să seîntoarcă la Radna şi să trăiască din veniturile unei cârciumi modeste de pe malul Mureşului,supusă oprobriului pentru că nimeni nu ştie că e căsătorită. Mai mult decât atât, Naţl se schimbă



radical, începe să bea, să o lovească şi să o facă de râs în faţa tuturor, chiar şi a slugilor.Îndeplinindu-şi datoria de stăpână a cârciumii de pe malul Mureşului, Persida are, permanent, în minte, conştiinţa datoriei faţă de familie. Chiar dacă ambianţa familială decade în scurt timp lanivelul cel mai jos al vulgarităţii, Persida îşi asumă această nouă condiţie cu acelaşi devotamentcu care îşi asumase şi respingerea comunităţii care bănuia că legătura ei cu Naţl este nelegitimă.

După ce pierde prima sarcină din cauza bătăilor lui Naţl, Persida pleacă acasă la Mara, hotărâtăsă nu se mai întoarcă la căminul de pe malul Mureşului. După câteva zile numai, hotărârea ei îşi pierde intensitatea, iar ea se întoarce la Naţl, ceea ce, paradoxal, stârneşte admiraţia mamei, careo înţelege, chiar dacă nu o aprobă. Maternitatea accentuează vocaţia sacrificiului pe care o arePersida.

Primind demn şi răbdător suferinţa, Persida împrăştie tandreţe îngăduitoare faţă defamilia ei şi faţă de prieteni. Pe Naţl, îl iubeşte tolerant, înţelegând că el nu poate fi schimbat, cinumai acceptat aşa cum e. Recăpătându-şi respectul pentru sine, Persida dobândeşte puterea de arezista, de a răbda tolerându-l pe cel de alături: „Persida se uită zâmbind senin la el. Ce-i păsa eiacum, dacă el se va îndrepta ori nu?! Da, mai-nainte, când toată gândirea, toată simţirea, toată

puterea ei de grijă asupra lui şi numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om cadânsul, şi-l scotea din răbdare, îl îndârjea prin neîncetatele ei silinţe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui şi-i era, aşa cum îl ştia, destul de bun.” De altfel, naşterea copilului îl determină şi pe Naţl să-şi revizuiască atitudinea faţă de propria-i familie. Cei doi se vor reintegra în comunitateaîn afara căreia sunt străini şi nu-şi au rostul, acceptaţi şi de Hubăr şi de Mara. Respectândvalorile şi parcurgând etapele purificării morale, Persida întemeiază o familie pe care o introduceîn ordinea generală şi, astfel, vechile convenţii interdictive sunt anulate. Ea este înconjurată deadmiraţia tuturor, care o consacră ca model şi ca exemplu. Această ultimă etapă din evoluţiarelaţiilor dintre cele două personaje este prezentată de autor într -un capitol cu titlu sugestiv: Paceşi linişte. Este de remarcat faptul că subiectul romanului se construieşte prin urmărirea, în principal, a evoluţiei relaţiilor cuplului Persida – Naţl. În acest cuplu se concentrează intenţiascriitorului de a moraliza şi de a educa. Momentele semnificative din istoria acestei familii suntunele dintre cele mai importante momente din evoluţia acţiunii. Multe dintre titlurile capitolelor,care sintetizează acţiunea prezentată, au rolul de a puncta, la nivel metatextual, evoluţia relaţiilordintre cele două personaje: Primăvara, Ani de tinereţe, Inima, săraca, Pace şi linişte. PerseverenţePersidei şi profunzimea iubirii ei pentru Naţl au rolul de a stinge conflictele dintre cele douăfamilii – a Marei şi a lui Hubărnaţl - , având bază etnică, religioasă şi morală. Prin finalulacţiunii, în care Hubărnaţl e pedepsit exemplar pentru vina de a nu-şi fi asumat responsabilitatea pentru fiul nelegitim Bandi, autorul sugerează că numai un cuplu care se întemeiază pe baza unorvalori morale acceptate şi respectate are şansa la împlinire.

Evoluţia familiei Persidei se subsumează normelor comunităţii în care ea şi Naţl seintegrează. Persida luptă pentru Naţl numai pentru că ea crede cu tărie în idealul pe care îlreprezintă familia. Chiar dacă acest ideal este raportat de Ioan Slavici la canoanele unui anumittipar social, familia pe care o ilustrează Persida şi Naţl este una cu valoare de model, prinmodernitatea acestui cuplu care reuşeşte să depăşească barierele etnice, economice şi alesuferinţei morale, reuşind să-şi stabilească un parcurs existenţial propriu.

relatii dintre personaje

Documents