REÎNVIEREArevista Episcopiei române unite, Greco-catolice, de lugoj anul Xi nr. 136 9/2010 septembrie

(Sionul Românesc)

În acest număr:

Încrederea în dumnezeuÎnălţarea sfi ntei cruci

pelerinaj la częstochowasinoadele locale

Biserica noastră şi europa

caseta redacţiei Preşedinte de onoare:PSS Alexandru Mesian

Director & Redactor şef:Pr. Răzvan Oprişa

Comitetul de redacţie:Raimondo-Mario Rupp, Dan

Pătraşcu, Adela Oprişa

Responsabil ştiri:Raimondo-Mario Rupp

Colaboratori articole: Dan Pătraşcu, Andrada

Mişcă, Adela Oprişa, Alexandru Ploştinaru, Ana-Maria Cristea, Elena Ştefănescu, Gabriela Hajdu, Alexandru Stupariu

Concept gra� c şi tehnoredactare:Pr. Răzvan Oprişa, Adela Oprişa

Corespondeţa:Str. Holdelor, Bl. B91, Sc. B, Ap. 5,

300270 Timişoara, Timiş, Româniarazvan.oprisa@gmail.com

ISSN: 1844-8526

Tipar: S.C. Partoş SRL

CUPRINSpag. secţiunea articole3 EDITORIAL Dumnezeu ne cheamă la bucurie

4-5 EVENIMENTE DIN EPISCOPIE

Hirotonire de preot la LugojParastas pentru PSS Ioan PloscaruPelerinaj la ScăiuşAgenda viitoare: octombrie

6 BISERICA UNIVERSALĂ Valoarea încrederii în Dumnezeu

7 LITURGICĂ Înălţarea Sfi ntei Cruci

8-11 ISTORIA NOASTRĂ Colegiul “De Propaganda Fide” şi corifeii şcolii Ardeleneşcoala normală de fete din Lugoj

12-13 PELERINAJ Pelerinaj marian în Polonia - Częstochowa

14 TEOLOGIE - DREPT CANONIC

Sinoadele locale şi Conciliile Ecumenice II

15 MONOGRAFII CULTURALE

Pr. Teodor Voştinaru, un senior al Bisericii

16-17 REFLECŢII ŞI REFLEXII Biserica Greco-Catolică şi Europa de mâine

18 CULTURĂ Recenzie fi lm: Vagabondul milionarEvenimente culturale din Timişoara, Arad şi Alba-Iulia

Cei care doresc să scrie articole spre a fi publicate în revista Reînvierea sunt încurajaţi să o facă. nu ezitaţi să ne scrieţi dacă aveţi nelămuriri. Pentru a fi publicate, articolele trebuie să poată fi încadrate în una din secţiunile revistei. Materialele trimise redacţiei nu se vor restitui. Redacţia nu este obligată în nici un fel să publice toate materialele propuse spre publicare. Întreaga responsabilitate privind exactitatea şi autenticitatea datelor prezentate în articole revine exclusiv autorilor. Responsabilitatea pentru respectarea copyright-ului aparţine integral autorilor articolelor. Le mulţumim tuturor colaboratorilor noştrii pentru efortul material şi intelectual depus. Dumnezeu să-i răsplătească cu sănătate şi har.

cĂutĂm colaBoratori

Întreaga responsabilitate privind exactitatea şi autenticitatea datelor prezentate în articole revine exclusiv autorilor acestora. Responsabilitatea pentru respectarea copyright-ului

aparţine integral autorilor articolelor.

3septembrie 2010

Dacă în numărul trecut vorbeam despre comuniune, găsesc că este potrivit să vorbim şi de ceea ce comuniunea aduce cu ea, şi anume BUCURIA. În ultima duminică a lunii august la Sfânta Liturghie s-a citit pericopa evanghelică în care Isus compară împărăţia lui Dumnezeu cu nunta unui fi u de Împărat. nu voi relua în întregime textul evanghelic ci voi reaminti doar punctele esenţiale ale acestuia. Împăratul organizează nunta fi ului său, prietenii sunt invitaţi, nimeni nu vrea să vină, împăratul nu se descurajează şi insistă, dar mesagerii sunt evitaţi, batjocoriți, ba chiar omorâţi de către cei care refuză invitaţia la ospăţ. Împăratul decide să lase la o parte bunătatea şi să aplice dreptatea trimiţând armata pentru a pedepsi pe cei care au refuzat chemarea lui la bucurie. Dumnezeu, întruchipat de împăratul acestei pilde, ne cheamă pe toţi la bucuria comuniunii cu El. oare de câte ori ne-am găsit şi noi în situaţia prietenilor împăratului? De câte ori ne-am fofi lat la auzul chemării la bucurie? Societatea, atât cea laică cât şi cea bisericească, este astăzi tristă şi nevrotică. nu se mai bucură de aproape nimic. Este mereu pusă pe harţă şi pe batjocură, într-un fel de cursă nebunească al cărei scop este aparenta satisfacţie pe care o simţi atunci când îl umileşti pe cel de lângă tine. oricărui om te adresezi eşti privit cu suspiciune. Dacă vrei te adresezi unei persoane mai importante decât tine, imediat apare gândul că o faci pentru a cere o favoare, pentru a profi ta de pe urma funcţiei, banilor sau infl uenţei interlocutorului. Dacă, în schimb, vrei să te adresezi unei persoane mai puţin importantă pe scara socială, apare gândul că o faci pentru a profi ta de ignoranţa sau neputinţa materială a acesteia, pentru a cere o serie de servicii ştiind că nu te poate refuza. Iată, orice ai face eşti suspectat de gânduri ascunse. În aceste condiţii fi ecare încearcă să se retragă în cochilia lui şi să-şi apere bruma de linişte psihică rămasă în urma contactului cu exteriorul. Se realizează în acest fel un lanţ de situaţii care duc omul spre

izolare interioară şi implicit spre tristeţe. Bucuria nu poate veni în izolare. Suntem fi inţe sociale şi simţim nevoia socializării. Aşa zis-a bucurie pe care mulţi susţin că o încearcă în singurătate este o bucurie pe jumătate, sau chiar falsă. Sunt oameni care spun că bucuria lor este să aibă de toate, relaţionarea acestora cu cei din jur reducându-se la a-şi etala bunurile posedate sau realizările profesionale. Mai sunt oameni care susţin că sunt fericiţi atunci când sunt mai presus ca ceilalţi, care spun tot timpul că au mai mult, că au ceva în plus, mai bun, mai scump, afi rmă tot timpul că se pricep mai bine ca ceilalţi oricare ar fi domeniul, care se laudă cu şcolile făcute şi-şi etalează titlurile cu pompă ca nu cumva să fi e cineva care să nu fi rămas impresionat. Aceste momente, de aşa zisă fericire, sunt de fapt clipe de o nestăpânită angoasă născută din egoism şi narcisism ce trece repede şi la fel de repede te îndepărtează de Dumnezeu şi de adevărata fericire. Este destul să citim Fericirile din predica de pe munte a Mântuitorului pentru a ne da seama cât de diferită este concepţia societăţii de astăzi despre fericire de cea a lui Dumnezeu. Isus nu le spune ucenicilor: fericiţi cei cu case mari, nici fericiţi cei cu maşini scumpe, nici fericiţi cei pe care lumea îi linguşeşte. Dimpotrivă, toate afi rmaţiile făcute sunt trecute prin prisma afi rmaţiei „şi care este mai mare între voi să fi e slujitorul vostru” Mt 23,11.

DUMnEZEU nE CHEAMă LA

Bucurie

Să recitim cu toţii pasajul din Matei 5,3-12 şi să descoperim în vieţile noastre adevărata fericire. Să ne călcam pe orgoliu aşa cum Preasfânta Fecioară Maria a călcat capul şarpelui şi să acceptăm să ne bucurăm împreună cu Dumnezeu. Cu toţii tindem spre fericirea veşnică, dar trebuie să fi m conştienţi că nu o putem dobândi dacă nu ne obişnuim cu ea încă de pe acum. Cum vom putea spune Atotstăpânitorului că vrem să venim să ne veselim la ospăţul Lui când noi toată viaţa am fost îmbufnaţi, nemulţumiţi şi supăraţi pe câte cineva. Dumnezeu ne-a pregătit fi ecăruia un loc în cer, un loc unde să fi m fericiţi, şi ne invită neîncetat să ne îndreptăm paşii spre acel loc. Haideţi să nu ignorăm aceste invitaţii, să încercăm să nu ne îndepărtăm paşii de drumul către poarta raiului. şi mai mult, v-aş îndemna ca până atunci când ne vom întâlni cu toţii acolo unde toata lumea va fi cu zâmbetul pe buze, să încercăm să transformăm lumea în care trăim într-un mic colţ de rai „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Spiritul Sfânt” Rom 14,17.

P. Răzvan oprişa

4 septembrie 2010

1 auGustHirotonirE DE prEot la luGoJ

La 1 august, în Duminica a X-a după Rusalii, în cadrul Sfi ntei Liturghii celebrate în Catedrala „Pogorârea Sfântului Spirit” din Lugoj, Prea Sfi nţia Sa Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj a hirotonit întru preoţie pe diaconul Gheorghe Mihnea.Pr. Gheorghe, este originar din Sighetul Silvaniei, jud. Sălaj. A urmat studiile teologice la Institutul Teologic din oradea şi este licenţiat în teologie. După absolvire, a activat o perioadă de timp în comunitatea fraților din ordinul Sfântul Vasile cel Mare.La Sfânta Liturghie alături de Prea Sfi nţia Sa Alexandru Mesian au concelebrat: Rvs. Pr. Baba Teodor, Protopop de Lugoj, Rvs. Pr. Cons. Dr. Marius Petru-Pop, paroh în parohia Lugoj II, P. on. Pr. Ioan Pop, parohul catedralei, Rev. Pr. ovidiu Rănescu, paroh la şanoviţa, Pr. George Rădulescu, paroh la Sânandrei, Pr. olimpiu Iluţiu de la Baia-Mare. În Cuvântul de învăţătură Prea Sfi nţia Sa a subliniat nevoia de preoţi din ziua de astăzi dar şi nevoia de a avea preoţi sfi nţi, cu o viaţă de rugăciune şi o dedicare totală pentru Dumnezeu şi oameni. „Preotul este luat din lume dintre oameni şi pus in lume pentru oameni în cele ce sunt către Dumnezeu. Preotul este un mediator între Dumnezeu şi oameni. El se roagă, predică Evanghelia, administrează Sfi ntele Taine şi e pus pentru serviciul oamenilor” Părintele Gheorghe a mulţumit în primul rând lui Dumnezeu pentru chemarea la preoţie, în al doilea rând Prea Sfi nţitului Episcop Alexandru pentru sprijinul acordat şi încredinţarea darului preoţiei. A mulţumit apoi PS Virgil Bercea, Episcop de oradea, Pr. ovidiu-Horea Pop, Cornel Dîrle şi Tarciziu Roman şi tuturor celor care au contribuit la formarea sa spirituală şi intelectuală în anii studenției de la oradea. Un gând aparte de mulţumită şi recunoştinţă a avut pentru părinţii şi bunicii săi precum şi pentru cei apropiaţi. A mulţumit Pr. Arhimandrit Ieronim oSBM, Părinților bazilieni şi fraților din ordinul Sfântul Vasile cel Mare unde a activat o perioadă de timp trăind şi experimentând o viaţă de rugăciune, de muncă şi de ascultare specifi că mănăstirii. nu în ultimul rând a mulţumit corului Catedralei şi tuturor credincioşilor participanţi. Părintele Gheorghe a fost numit în parohia Vărădia din protopopiatul de oraviţa. În încheiere, preotul nou hirotonit a acordat binecuvântarea tuturor celor prezenţi, şi apoi în parte fi ecăruia începând cu ierarhul consacrator.

1 auGustparastas Întru VrEDnicĂ şi VEşnicĂ pomEnirE a ipss ioan ploscaru la rEşiŢa

Duminică 1 august a.c. în cadrul Liturghiei de la ora 10.30 din sanctuarul marian reşiţean, „Maica Domnului de la Fatima”, s-a ofi ciat Parastasul întru vrednică şi veşnică pomenire a IPSS Ioan Ploscaru, Arhiepiscop de Lugoj trecut la cele veşnice la 31 august1998. Iată motivele pentru care s-a făcut această comemorare: - comuniunea spirituală existentă între ierarhul catacombelor şi actualul Protopop de Reşiţa încă din 1980; - reluarea activităţii Parohiei Române Unite din Reşiţa cu binecuvântarea PSS Ioan, începând cu prima Liturghie ofi ciată în 9 februarie 1990; - pioasa amintire a credincioşilor din Reşiţa legată de vizita canonică şi istorică pe care PS Ioan Ploscaru le-a făcut-o în 29 octombrie 1994; - o importantă donaţie pe care dânsul a făcut-o pentru începerea lucrărilor noii biserici unite din municipiul Reşiţa; - îl avem în sufl etele noastre ca un constant rugător la tronul graţiei divine pentru Eparhia Română Unită de Lugoj şi întreaga Provincie Mitropolitană. Parastasul s-a ofi ciat într-o deplină atmosferă de reculegere,rugăciune şi recunoştinţă în faţa Divinităţii pentru că ne-a dăruit un asemenea Arhiereu. Preotul paroh a evocat câteva caracteristici ale autorului volumului Lanţuri şi teroare şi câteva amintiri de dinainte de 1989. Dumnezeu să-l odihnească în pace cu sfi nţii Săi.

EVEnIMEnTE IMPoRTAnTE

din episcopia de luGoJ

5septembrie 2010

15 auGustpopas şi rEculEGErE marianĂ la scĂiuş

Cu prilejul Sărbătorii Adormirii şi Ridicării la Cer a Maicii Domnului 2010, în cadrul Eparhiei Române Unite de Lugoj s-a desfăşurat la Scăiuş, jud.Caraş-Severin un pelerinaj în cinstea Preacuratei. Serviciul divin s-a ofi ciat sub cerul liber, în atmosfera unei zi de vară şi-n apropierea micuţei dar îngrijite bisericuţe unde s-a întâmplat miraculoasa lăcrimare în 1934. La altarul improvizat au slujit PSS Alexandru Mesian, Episcopul Unit de Lugoj, Rvs. Monsenior Angelo Pop şi Pr. Iulian Ilie Hasciar, parohul Scăiuşului. Împreună cu ei au mai concelebrat încă 7 preoţi şi doi diaconi. Au participat un însemnat număr de credincioşi din diferite localităţi ale Eparhiei de Lugoj. Au stat la umbră sau sub umbrele, pe iarbă, pe scaune sau în picioare dar disciplinaţi, în rugăciune,reculegere şi înălţătoare liturghisire. Răspunsurile liturgice au fost date de corul catedralei din Lugoj dirijat de Dna prof. olimpia Drăgan.După ce s-a rostit Paraclisul Maicii Domnului şi o decadă din Rozar a început Sfânta Liturghie arhierească. După citirea Evangheliei s-a citit de către Mons.Angelo Pop actul episcopal de ridicare la demnitatea de iconom stavrofor a Pr. Ilie Iulius Hasciar, înmânându-i-se şi Crucea pectorală. După ce s-au împărtăşit un însemnat număr de credincioşi la fi nalul Liturghiei PS Alexandru Mesian a rostit un ziditor cuvânt de învăţătură. Acesta s-a referit la importanţa cultului marian, scurtă referire la evenimentul sfi ntei lăcrimări

din 30 sept.-15 oct.1934, importanţa rugăciunilor pelerinilor şi contextul geografi c minunat al Scăiuşului cu comunitatea greco-catolică aparţinând etniei slovace asemănătoare cu cele din Copăcele şi Zorile. După rostirea unei rugăciuni de Consfi nţire la Inima neprihănită a Mariei de către Episcopul de Lugoj a urmat venerarea minunatei Icoane de la Scăiuş. Toţi, clerici, credincioşi şi participanţi au plecat cu binecuvântarea Reginei Cerului în sufl et şi inimă, cu speranţa ascultării rugăciunilor.

29 auGust-6sEptEmBriEBrebu-nou: campus recreativ-formativ pentru tineret, ediţia a II-a

5 sEptEmBriEorăştie: sfi nţirea bisericii în urma lucrărilor fi nale

7 sEptEmBriELugoj: hramul mănăstirii Surorilor din ordinul Sf. Vasile cel Mare

12 sEptEmBriECaransebeş: participarea PS Alexandru la sfi nţirea noii catedrale ortodoxe din Caransebeş

15 sEptEmBriETimişoara: aniversare a patru ani de la Adoraţia Perpetuă (Capela bisericii „Sfânta Maria Regina Păcii”)

19 sEptEmBriEParţa: sfi nţirea bisericii în urma lucrărilor de reparaţii

28-30 sEptEmBriELugoj: sesiunea de toamnă a Conferinţei Episcopilor Catolici din România

DIn AGEnDA VIIToARE

a episcopiei de luGoJ

După rostirea unei rugăciuni de Consfi nţire la Inima

DIn AGEnDA VIIToARE DIn AGEnDA VIIToARE

6 septembrie 2010

ÎnVĂŢĂtura lui BEnEDict al XVi-lEa DEsprE ValoarEa ÎncrEDErii În DumnEZEu: asEmEnEa lui pEtru În pEscuirEa minunatĂ, crEştinul trEBuiE sĂ sE ÎncrEaDĂ cu totul În isus

„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic; dar dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele”(Lc 5,5). Este renumita frază a lui Simon Petru către Isus, pe malul Lacului Genezaret, care vibrează cu putere în fragmentul din Evanghelia după Luca proclamat la Liturghia de joi 2 septembrie. În multe pasaje ale magisteriului său, Benedict al XVI-lea s-a referit la episodul pescuirii minunate pentru a explica cum pentru un creştin, în orice moment al vieţii sale, încrederea în Dumnezeu trebuie să fi e prezentă şi fără rezerve. A se încrede de un necunoscut care promite un eventual câştig personal, aproape absurd, dar copios. Cine ar fi capabil să o facă? În mod normal, doar puţini amatori de risc, în realitate lumea de rând, dacă se iau în consideraţie masele anonime ale epocii noastre care se iau după preziceri făcute de magi pentru a şti, în majoritatea cazurilor, dacă viitorul propriu va fi pavat cu istorii de iubire şi bani. Risc sau nu, perspectiva unui avantaj economic sau de altă natură - care dacă e posibil de obţinut pe căi în aparenţă de neînţeles - este un puternic resort ce nu lasă indiferentă nici o fi inţă umană ci o împinge să calculeze repede dacă merită riscul sau truda. Este, mai mult sau mai puţin, ceea ce s-a gândit un pescar obosit şi nesatisfăcut, cu numele de Simon într-o dimineaţă de acum două mii de ani, înaintea unui om pe care nu-l văzuse până atunci, şi care-i fusese prezentat ca un „Învăţător”, ce-i propusese „nebunia” de a se întoarce din nou în larg şi să arunce mrejele - acum ziua, în momentul cel mai nepotrivit al pescuitului - după ce nici un peşte nu nimerise în mreajă în orele lungi ale nopţii, atât de dezamăgitoare. Într-una din audienţele generale, de câţiva ani în urmă, Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra acestui episod petrecut pe malurile Lacului Genezaret. În acel minunat schimb de replici dintre Isus şi Simon Petru, se joacă totul între apă şi bărci, între un Învăţător care cere imposibilul şi un pescar consumat care acceptă să acorde încredere, lucru care, dintr-un act generos de credinţă şi de încredere face să se nască prima scânteie a Bisericii: • Isus nu era un expert în ale pescuitului: cu toate acestea Simon pescarul se încrede în acest Rabbì, care nu-i dă răspunsuri ci îl cheamă să se încreadă (…) Petru acceptă să se lase implicat în această mare aventură: este generos, se recunoaşte mărginit, nu crede în acela care îl cheamă ci urmează visul inimii. Spune da, şi a devenit ucenic al lui Isus (Audienţa generală din 17 mai 2006).

Atunci ca şi azi, a accepta să devii ucenic al lui Isus este o alegere radicală, şi pentru că, a notat papa Benedict în timpul călătoriei în Malta în aprilie anul acesta, vocea lui Cristos care vorbeşte inimii riscă să fi e înăbuşită de multele voci externe, ce pretind să facă să apară o decizie inutilă, sau anacronică, de-a dreptul banală:• Dacă suntem tentaţi să le dăm crezare, am trebui să amintim episodul Evangheliei de azi, când ucenicii, toţi pescari experţi, au trudit toată noaptea, dar nu au prins nici măcar un peşte ( …) Lăsate singure, eforturile lor erau infructuoase; când Isus a rămas alături de ei, au prins o mare cantitate de peşti. Iubiţii mei, fraţi şi surori, dacă ne punem încrederea în Domnul şi îi urmăm învăţămintele, vom culege mereu roade îmbelşugate (Liturghia din călătoria în Malta în 18 aprilie 2010).

Desigur, a lămurit Benedict al XVI-lea într-o altă împrejurare, cazul lui Petru demonstrează că nici o voinţă pur omenească care spune „da” lui Cristos nu face un creştin matur şi tare în credinţă dacă nu intervine un har mai înalt: • Pescarul ’pescuit’ de Isus, a aruncat mrejele până aici şi noi azi îi aducem mulţumiri pentru că am fost obiectul acestei ’pescuiri minunate’ care durează de două mii de ani, o pescuire care, cum scrie chiar Sfântul Petru, ’ne-a chemat de la întuneric la lumina admirabilă (a lui Dumnezeu)’. Pentru a deveni pescari ai lui Cristos e nevoie mai înainte să fi fost ’pescuiţi’ de el (Sfânta Liturghie la Santa Maria di Leuca pe 14 iunie 2008).

şi discursul nu se schimbă da, în schimbul maturităţii unei vocaţii creştine, se vorbeşte despre modurile acţiunii creştine: pentru efi cienţa sa, e nevoie în orice caz de harul lui Dumnezeu. şi când, a observat o dată în mod consolant Pontiful, „munca în via Domnului pare să fi e zadarnică, ca truda nocturnă a apostolilor, nu trebuie să uităm că Isus este în măsură să răstoarne totul într-un moment”: • Pagina evanghelică, pe care am ascultat-o, ne aminteşte pe de o parte că trebuie să ne angajăm în activităţile pastorale ca şi cum rezultatul ar depinde total de eforturile noastre. Pe de alta, ne face să înţelegem, însă, că adevăratul succes al misiunii noastre este în întregime dar al Harului. În planurile misterioase ale înţelepciunii sale, Dumnezeu ştie când este timpul să intervină. Şi atunci, ca adeziunea docilă la cuvântul Domnului a făcut astfel ca să se umple mreaja ucenicilor, la fel în orice timp, şi al nostru, Duhul Domnului poate face rodnică misiunea Bisericii în lume (Liturghia celebrată la Vigevano pe 21 aprilie 2007).

Radio Vaticana - 2 septembrie 2010

DIn MESAjELE

sfântului pĂrinte

7septembrie 2010

sĂrBĂtoarEa Înălțarea Sfi ntei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii crucii lui Isus. Atât în calendarul bizantin (greco-catolic și ortodox) cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie.

sEmniFicaȚiE

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii: 1. Afl area crucii pe care a fost răstignit Isus și înălțarea ei solemnă în văzul tuturor de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 335, 2. Readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

istoriE

Începutul cultului public și ofi cial al Crucii lui Isus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfi nțirii bisericii zidite de

ÎnăLŢAREA

sfintei cruciîmpăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu “Ad Crucem”). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfi ntei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin. Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfi ntei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfi ntei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfi ntei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfi ntei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie. Părțile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut defi nitiv în anul 1187, când a fost luată de Episcopul de Betleem și dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

imnoGraFia BiZantinĂ a sĂrBĂtorii

Tropar (glasul 1)

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale daruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

8 septembrie 2010

În 1721 papa Clement XI şi papa Inocenţiu XII emit bula „Rationi congruit”, prin care este infiinţată Episcopia Greco-Catolică de Făgăraş, avându-l în frunte pe succesorul lui Atanasie Anghel, Ioan Giurgiu Patachi. La data bulei „Rationi congruit”, 1721, împăratul Carol VI, monarhul Habsburg, conform prevederii Vaticanului, a donat suma de 4000 de florini pentru susţinerea domeniului Blaj în procesul de dezvoltare. Diploma imperială a fixat numărul incipient de 12 elevi, prevăzând trimiterea a câte trei studenţi (alumni) români, anual, la Roma, pentru completarea cunoştinţelor în cadrul Colegiului de Propaganda Fide. Astfel, sub episcopatul lui Inocenţiu Micu Klein are loc punerea în practică a esenţialei prevederi, a diplomei de donaţie, din 21 august 1738, a împăratului Carol VI. Colegiul de Propaganda Fide, instituţie de învăţământ de o importanţă remarcabilă în cadrul procesului de formare a românilor ardeleni, a fost întemeiat de papa Urban VIII, la 1 august 1627, prin bula „Immortalis Dei Filius”. Colegiul, subordonat direct Congregaţiei De Propaganda Fide, era destinat „formării de misionari catolici, recrutaţi din întreaga lume, preoţime evlavioasă şi învăţată, cu scopul difuzării şi apărării credinţei catolice în întreaga lume, printre necredincioşi şi eretici, chiar cu sacrificiul vieţii dacă ar fi fost necesar.”, după cum mărturiseşte textul bulei. Cadrele didactice erau reprezentate de un rector, patru spirituali şi douăzeci de profesori. Filosofia se studia timp de doi ani, iar teologia timp de patru, limbile străine fiind materii obligatorii. Absolvenţii puteau obţine în funcţie de anii şi studiile parcurse, gradele de bacalaureat, licenţiat sau doctor. După o perioadă de la intrarea în Colegiu, studenţii depuneau un jurământ prin care se angajau ca odată întorşi în ţara de origine, să promoveze catolicismul şi să trimită anual Congregaţiei, un raport în care să descrie rezultatele activităţii desfăşurate în acest sens. Rapoartele anuale ale absolvenţilor Colegiului de Propaganda Fide, obligatorii prin jurământ şi cunoscute sub denumirea

CoLEGIUL “DE PRoPAGAnDA FIDE” şI

corifeii şcolii ardelenede „lettere di stato”, reprezintă o dovadă incontestabilă a prezenţei catolice în lume, tocmai în veacul crizei aduse de ideologia Revoluţiei Franceze.

Moştenitoare a Renaşterii şi Umanismului, Biserica Catolică reprezenta principala aulă a ştiinţelor umaniste, promovând intens, mai ales în cadrul instituţiilor de învăţământ fondate, aprofundarea cunoaşterii. În cadrul Colegiului de Propaganda Fide asimilarea cunoştinţelor se împletea armonios cu formarea caracterelor, în spiritul toleranţei şi confraternităţii intracatolice. În metodologia de predare, pe lângă cursuri, erau incluse conferinţe şi discuţii periodice, prin care profesorii urmăreau să observe înclinaţiile, capacităţile şi evoluţia intelectuală a fiecărui student. Subiectele acestor conferinţe erau preluate din scrierile lui Aristotel, Toma de Aquino, Bellarmino, Zaccaria Bocceri, Catehismul roman, Conciliile

provinciale şi Conciliul din Trento. Pe lângă studiu, se acorda o importanţă deosebită reculegerii spirituale zilnice. Studenţii aveau dreptul la o zi liberă pe săptămână şi la două vacanţe pe an. În 1643 Colegiul Gregorian a donat bibliotecii Colegiului de Propaganda Fide un număr important de cărţi, la care, pe parcursul anilor, s-au adăugat volume importante din autori celebri, astfel încât biblioteca Colegiului Urban a devenit, în scurt timp, una dintre cele mai complete biblioteci din Roma. Având în vedere importantele valori bibliofile, în 5 decembrie 1667, papa a emis un decret intitulat: „Conservationi et manutentioni librorum bibliothecae Collegii de Propaganda Fide” (Conservarea şi păstrarea cărţilor bibliotecii Colegiului de Propaganda Fide), prin care urmărea protejarea acestor volume de valoare. Prin acest decret, papa interzicea, sub ameninţarea cu exmatricularea, studiul cărţilor în afara bibliotecii. Pentru aprofundarea acestor cărţi în propria cameră, studenţii Colegiului, aveau nevoie de permisiunea rectorului. Întreaga activitate din această instituţie a corespuns nevoilor timpului şi a fost perfecţionată pe parcursul anilor prin actualizarea structurii universitare prin intermediul regulamentului. Întregul corp didactic al Colegiului a fost apreciat prin cuvinte de laudă, dificultăţile economice sau de altă natură neinfluenţând negativ

9septembrie 2010

cursul activităţilor. Mărturie stau numărul din ce în ce mai mare de studenţi din afara graniţelor Europei veniţi aici pentru formare şi păstrarea după absolvire a relaţilor cu „Alma Mater” prin intermediul acelor „lettere di stato”. Din această corespondenţă transpare atât recunoştinţa şi sufl etul deschis al foştilor studenţi în referirea apostolatului dezvoltat şi a roadelor culese prin relatarea difi cultăţilor întâlnite şi mărturisirea propriilor slăbiciuni, cât şi căldura maternă a Congregaţiei gata să îşi ajute, să-şi înţeleagă şi chiar să-şi dojenească, dacă este necesar, „proprii copii”. Astfel, se deduce cu uşurinţă strânsa relaţie creată între majoritatea studenţilor şi această instituţie de învăţământ, relaţie care a contribuit decisiv la întipărirea jurământului depus în mintea, voinţa şi sufl etul acestora. Până în momentul cuceririi Italiei de către napoleon, cel care a desfi inţat bazele de la De Propaganda Fide, din eparhia Făgăraşului, cu reşedinţa la Blaj, după Petru Pavel Aron, primul român ardelean care a studiat în cadrul Colegiului Urbanian, au fost trimişi alţi 15 tineri pentru a-şi completa cunoştinţele în acest Colegiu din Roma. Întoarcerea în ţară a absolvenţilor de la Roma reprezenta un moment emoţionant şi totodată memorabil în Biserica Unită, acest eveniment fi ind surprins şi de către Samuil Micu în celebra lucrare Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor, în care acesta menţionează: „Într-acest an 1747 veniseră de la Roma Silvestru Caliani şi Grigore Maier”. Inocenţiu Micu Klein l-a trimis la Roma, în 1740, pe Grigore Maior, primul ardelean unit care a urmat întregul curs de 7 ani al studiilor Colegiului de Propaganda Fide, fi ind totodată primul doctor în teologie atestat documentar. În cadrul unei autobiografi i din 1782 Grigore Maior scrie: „în vestitul Collegion de Propaganda Fide, eu, vreme de 7 ani, isprăvind învăţăturile cele mai înalte cum sunt fi losofi a şi bogoslovia [teologia], făcându-mă doctor aceloraşi ştiinţe dumnezeieşti şi învăţător neamurilor, m-am întors iarăşi în patria mea, în Ardeal”. Amprenta de neconfundat, pe care studiile la Colegiul de Propaganda Fide din Roma a lăsat-o

asupra tinerilor români formaţi aici, va fi regăsită pe deplin în ideologia şcolii Ardelene. Impactul decisiv pe care studiul, în cadrul Colegiului de Propaganda Fide, l-a exercitat asupra formării tinerilor ardeleni este recunoscut şi subliniat de către toţi oamenii de cultură preocupaţi de aprofundarea acestui subiect. „La sursa vechii măreţii romane, fi ii unui neam latin prigonit în Transilvania şi privat de orice drepturi, descoperă cu neascunsă surpriză argumentele nobleţei neamului lor şi ale nefi rescului sorţii acestuia. Personalitate cosmopolită, erudiţie solidă şi conştiinţă de neam: acestea sunt principalele trăsături pe care bursierii Blajului le-au dobândit în Colegiul de Propaganda Fide din Roma”. La Roma, Gheorghe şincai şi Petru Maior au studiat teologia dogmatică, predată de profesorul Carol Bonomi, oratoria cu profesorul Tommaso Gabrini, fi losofi a şi teologia cu lectorii Francesco Angelo Spaziani şi Girolamo de Chiavani, elocinţa cu profesorii D. Dionisis şi Michel Galeasi, gramatica cu Francesco Batistini, limba ilirică cu profesorul Giuseppe Luigi Assemani, limba arabă şi siriană cu Emmanuel Valdivieso, fi losofi a cu Francesco Maria di Carpanola, limba greacă cu Francesco Cutié şi Raphael Vernarza şi limba ebraică cu profesorul Ignatio Ballarini. Elita intelectuală românească formată în universităţile din Europa Centrală şi de Vest, reprezentată de viitorii întemeietori ai şcolii Ardelene, întruchipează agentul de transfer cultural şi interpret al spiritului epocii.

Ana-Maria Cristeasub coordonarea Prof. univ. dr. Dan negrescu

10 septembrie 2010

La începutul secolului al XX-lea, în tot cuprinsul Diecezei greco-catolice a Lugojului existau 84 de şcoli, din care, 52 erau în parohii. Din acestea, 37 de şcoli funcţionau în edificii proprii iar 15 în edificii închiriate. Începând din 1896, în părţile bănăţene s-au construit 12 şcoli noi, frumoase şi corespunzătoare legii. În Lugoj, erau două şcoli greco-catolice, una parohială, de băieţi, şi una fundaţională (Iova Popovici), de fete. Întrucât Dieceza Lugojului la acea vreme nu avea institute de învăţământ superior, docenţii şi docentele (învăţătorii şi învăţătoarele) calificate se pregăteau la institutele preparandiene din oradea şi Blaj. Dintre cei care s-au pregătit la Institutul Pedagogic din oradea îi putem aminti pe: Deciu Emiliu, Drăgan George, Laczko Alesandru, Lugoşan nicolau, Sima Ioan (toţi în cursul III) iar Peica George şi şerban şerban (în cursul II). De asemenea, nandra Sigismund învăţa la Institutul Pedagogic greco-catolic din Gherla (în cursul II). Se impunea aşadar necesitatea înfiinţării unui Institut preparandial şi la Lugoj care să deservească în special şcolile confesionale aflate în subordinea parohiilor greco-catolice din părţile bănăţene ale Diecezei. În acest sens, la rubrica „Denumiri” din „Foaia oficioasă a Diecesei Lugojului” din 15 august 1914 se precizează că la Institutul Pedagogic greco-catolic de fete din Lugoj au fost denumite: Elisabeta Butean ca profesoară şi directoare, Eleonora Ciurdariu ca profesoară şi Livia Coroian ca învăţătoare la şcoala de aplicaţie. Articolul este datat 7 august 1914. Deschiderea oficială a primei Preparandii greco-catolice române de fete s-a făcut la 15 septembrie 1914, „fără prea mult zgomot” din cauza războiului. De faţă au fost: P.S. Sa Dr. Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul Lugojului, Membrii Veneratului capitul gremial, Preoţimea din centru, câţiva membrii ai inteligenţei române din Lugoj, Corpul profesoral şi primele eleve. După invocarea Spiritului Sfânt, Preasfinţia Sa, asistat de preoţimea din centru, a făcut sfinţirea apei şi a binecuvântat toate încăperile institutului, apoi printr-o vorbire la care

şCoALA noRMALă DE FETE DIn LUGoj

file de istoriea răspuns Directoarea Institutului, a inaugurat noul institut. Corpul profesoral al institutului o avea ca directoare pe profesoara Elisabeta Butean. Ceilalţi profesori erau: Livia Coroian, Silvia Chirilă, Aurel Popoviciu, Ioan Bodocan şi Dr. Aurel Hihăescu. În anul şcolar 1914-1915, s-au înmatriculat un număr de 30 de eleve ordinare (cu frecvenţă), din care două eleve s-au retras în decursul anului şcolar. S-au supus examenului de la terminarea anului un număr de 28 de eleve. Dintre acestea, 16 eleve erau de confesiune greco-catolică şi 12 de confesiune ortodoxă. numărul mare al elevelor înmatriculate încă din primul an şcolar de funcţionare, denotă tocmai necesitatea înfiinţării acestui institut la Lugoj. Cronica şcolii menţionează faptul că în decursul anului şcolar

1914-1915 au cercetat şcoala şi au asistat la prelegeri P.S.S. Episcopul Dr. Valeriu Traian Frenţiu şi Ilustritatea Sa Dr. Iosif Siegescu. Agendele curente şcolare, didactice şi administrative ale institutului s-au „pertractat” în 12 conferinţe profesorale. Examenele publice de la sfârşitul anului şcolar s-au ţinut cu elevele ordinare (cu frecvenţă) sub prezidiul P.S.S. Dr. Valeriu Traian Frenţiu, fiind de faţă inspectorul regesc Dr. Szabo şi numeros public. Elevele „privatiste” au susţinut atât examene scripturistice (scrise), cât şi verbale. La examenele verbale a prezidat P.S.S. Dr. Valeriu Traian Frenţiu, asistând Ilustritatea Sa Dr. Iosif Siegescu ca şi comisar ministerial şi Ilustritatea Sa Dr. Medve Zoltan, Comite suprem din Lugoj. În ceea ce priveşte rezultatele examenelor, de la sfârşitul anului şcolar 1914-1915, situaţia era următoarea:

11septembrie 2010

dintre elevele ordinare (cu frecvenţă) au prestat examenul cu califi cativul eminent un număr de 12 eleve. Un număr de 6 eleve au obţinut califi cativul de foarte bine, iar califi cativul bine a fost obţinut de 9 eleve. o singură elevă a prestat examenul cu califi cativul sufi cient. Dintre elevele privatiste (fără frecvenţă), 7 au obţinut califi cativul eminent, două eleve au obţinut califi cativul foarte bine, 8 eleve au prestat califi cativul bine şi califi cativul sufi cient a fost obţinut de 5 eleve. De menţionat este şi faptul că la examenul corector din septembrie au fost îndrumate 6 eleve corigente (cu califi cativ nesufi cient) şi doar o singură elevă a fost total relegată (declarată repetentă). Pentru anul şcolar 1915-1916 se anunţă la rubrica „Denumiri” din „Foaia ofi cioasă a Diecesei Lugojului” din 1 decembrie 1915, faptul că la Preparandia de fete greco-catolice din Lugoj au fost numiţi ca profesori, începând cu data de 1 septembrie, domnul Dr. Victor Bîrlea şi doamna ştefania Baciu. În următorul an şcolar 1916-1917, la Institutul Pedagogic de fete din Lugoj, sunt menţionaţi ca profesori următorii: Elisabeta Butean (directoare), ştefania Pop m. Baciu, Dr. Victor Bîrlea, Irina Berinde, Ioan Bodocan şi Aurel Popoviciu, iar la şcoala cu praxă (aplicaţie) Silvia Chirilă. Pentru anul şcolar 1918-1919, se poate observa faptul că numărul profesorilor de la institutul Pedagogic de fete din Lugoj creşte, comparativ cu anii şcolari ulteriori, la 11 persoane. Aceste exemple ilustrează doar câteva dintre cele mai esenţiale aspecte privind funcţionarea în primii cinci ani şcolari (1914-1915; 1915-1916; 1916-1917; 1917-1918 şi 1918-1919) a Preparandiei greco-catolice române de fete din Lugoj devenită ulterior Institutul Pedagogic de fete din localitate. În acelaşi timp, acestea ne deschid un larg orizont, atât asupra intensei activităţi didactice desfăşurate cu foarte mult profesionalism şi dăruire de către întregul corp profesoral al institutului,cât şi după absolvire, asupra activităţii pe plan profesoral, cultural şi spiritual, a tuturor

elevelor care au studiat de-a lungul timpului la această prestigioasă instituţie de învăţământ din Lugoj.

Prof. drd. Gabriela Hajdu

12 septembrie 2010

Icoana Maicii Domnului cea neagră din Czestochowa este una dintre cele mai sfinte relicve din Polonia, dar şi unul dintre simbolurile naţionale ale acestei ţări. Icoana este cunoscută si sub denumirile de “Czarna Madonna”şi “Matka Boska Czestochowska”, ea fiind păstrata în Mănăstirea jasna Gora, care înseamnă “Muntele Luminos”. originile acestei icoane, cât şi perioada din care ea datează, sunt încă foarte discutate şi controversate. Greutatea identificării anului din care datează icoana se datorează mai ales faptului că aceasta a fost zugrăvită încă o dată, peste imaginea originală, în anul 1430, în urma unui atac husit, icoana fiind grav avariată. Restauratorii medievali, străini de metoda encaustică de zugrăvire a icoanelor, au realizat că vopseaua pe care aceştia au folosit-o în repararea icoanei a atacat atât de mult originalul, încât acesta a devenit complet inaccesibil. După expresia acestora “noua vopsea a măcelărit originalul”. Potrivit cronicarului medieval Risinius, soluţia găsită în acea vreme a fost aceea de a şterge imaginea şi de a o repicta pe lemnul original al icoanei. Se crede că lemnul pe care a fost pictată icoana este blatul unei mese din casa Dreptului Iosif, la care Maica Domnului şi Pruncul au mâncat adesea, în anii copilăriei lui Isus. Icoana Maicii Domnului cea neagră din Czestochowa o înfăţişează pe Maica Domnului în ipostaza de Îndrumătoare, în greacă “Hodighitria”, adică “Cea care arată Calea”. Maica Domnului este îmbrăcată într-un veşmânt înflorat. Fecioara nu atrage atenţia privitorului spre ea, ci spre Pruncul Iisus, pe care Îl şi arată cu mâna ei cea dreaptă. Pruncul ridică mâna spre închinător, binecuvântându-l, în vreme ce în mâna stângă ţine Evanghelia.

istoria

Icoana Maicii Domnului numită “neagra” este asociată cu imaginea Poloniei de mai bine de şase sute de ani. Istoria acesteia, dinainte de sosirea ei în Polonia, este zugrăvită în numeroase legende populare. Cea mai îndrăzneaţă şi frumoasă legendă spune că această

PELERInAj MARIAn În PoLonIA

czĘstochowa

icoană a fost zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, pe o bucată de lemn din casa Dreptului Iosif, anume pe blatul unei mese. Unul dintre cele mai vechi documente din jasna Góra mărturiseşte despre călătoria icoanei din Ierusalim, prin Constantinopol şi Belz, până în Czestochowa, unde a ajuns în luna

august a anului 1382. Aici ar fi fost adusă de către Wladyslaw opolczyk, duce de opole. Surse ucrainene mai noi spun că icoana a fost luată de Wladyslaw opolski din Castelul Belz, în momentul în care oraşul a fost încorporat în regatul Polon. Aceleaşi documente spun că icoana a fost adusă în Belz, cu mare solemnitate şi cinste, de către cneazul Lev I de Galicia. Florile aurii de iris, zugrăvite pe veşmântul albastru închis al Maicii Domnului, sunt considerate a fi o mărturie a prezenţei acestei icoane în Ungaria, fie sub domnia lui Carol (Charles) I al Ungariei, fie sub cea a fiului său, Ludovic (Louis) cel Mare, regi ai Ungariei din dinastia de Anjou, de origine franceză. Se crede ca aceştia sunt cei ce au cerut ca “floarea de iris”, simbol al emblemei familiei lor, sa fie zugrăvită pe veşmintele Maicii Domnului. Maica Domnului cea neagră este mult iubită pentru minunile săvârşite înaintea ei. Se crede că Maica Domnului este cea care a salvat Mănăstirea jasna Gora, în urma unei invazii a suedezilor, în secolul al XVII-lea.Acest ajutor al Maicii Domnului l-a făcut

13septembrie 2010

pe regele Ioan al II-lea Casimir Vasa să “o încoroneze” pe Maica Domnului ca “Doamna de Czestochowa” şi “Regina şi Protectoare a Poloniei”, în Catedrala din Lwow, în data de 1 aprilie 1656.

lEGEnDE

Icoana Maicii Domnului este numită “neagra” datorita culorii ei închise, datorate unui incendiu ce a cuprins biserica, dar nu şi icoana. Icoana a supravieţuit în chip minunat fl ăcărilor, însă a rămas afumată, ca mărturie a minunii. Cele doua cicatrici de pe obrazul Maicii Domnului sunt urme ale necredinţei păgânilor. În anul 1430, când husiţii au atacat Mănăstirea, ei au devastat biserica şi au furat obiectele de valoare. Icoana a fost şi ea furată de păgâni, ca una ce era veche şi de valoare. Pusa în carele trase de cai, acestea nu s-au putut urni din loc, oricât au fost de forţaţi caii. Dându-şi seama că ceva din căruţă îi oprea, ei au dat mai multe obiecte jos. Când au dat jos icoana Maicii Domnului, carele s-au putut mişca. Atunci, unul dintre soldaţi a lovit icoana cu sabia, de două ori. Când acesta a încercat să o lovească pentru a treia oara, o ameţeală puternică l-a cuprins şi a murit. În memoria acestui atac, cele două cicatrici au fost păstrate şi după repictare.

Adela oprişa

14 septembrie 2010

Frecvenţa convocării sinoadelor şi conciliilor este diferită pentru sinoadele locale sau provinciale de cea a conciliilor ecumenice. Începând cu secolul IV-V, sinoadele locale devin destul de numeroase şi nu sunt încă toate cunoscute (există informaţii despre o numeroasă serie de aproximativ 20 de sinoade africane care s-au ţinut între anii 345/348 şi 417 sau despre cele 15 sinoade reunite în Galia între 314 şi 461/491). Spre exemplu, primul conciliul din niceea (325) prin canonul 5, cerea ca la fiecare doi ani să se întrunească sinoadele provinciale. nu întotdeauna a fost posibil acest fapt, dar aceste măsuri sunt mărturia interesului episcopilor pentru aceste reuniuni. Colegialitatea era puternic simţită, chiar dacă nu întotdeauna exista posibilitatea ca aceasta să se manifeste. În ceea ce priveşte convocarea conciliilor ecumenice, acestea nu aveau un termen prestabilit, ci erau organizate atunci când circumstanţele determinau utilitatea sau iminenţa unor astfel de evenimente unice. Participarea la concilii era pentru un episcop atât un drept cât şi o obligaţie a statutului său. La Concilii însă mai participau preoţi şi chiar diaconi, într-un număr destul de restrâns. Uneori este semnalată şi prezenţa laicilor la aceste concilii, aceştia însa erau persoane importante, de obicei reprezentanţi ai puterii imperiale. Rolul împăratului în convocarea conciliilor era unul determinant. Într-o Biserică recunoscută de stat, uneori favorizată, iar alteori controlată, reuniunile conciliare nu puteau fi indiferente puterii imperiale. Împăratul Imperiului roman, iar mai târziu al celui bizantin, era considerat autoritatea civilă maximă peste toţi supuşii săi, iar în această calitate îşi atribuia şi rolul de observator şi garant al siguranţei şi respectarea tuturor deciziilor impuse de organismele sau instituţiile recunoscute ca oficiale. o astfel de instituţie oficială a Imperiului era şi Biserica, deoarece supuşii săi erau şi adepţii unei religii, implicit suveranitatea sa se extindea şi asupra acestui aspect, nefiind întotdeauna una doar simbolică. Împăratul era cel care convoca oficial şi în mod public conciliul la cererea autorităţilor bisericeşti, suporta cheltuielile de organizare şi de transport ale membrilor, garanta securitatea, intervenea la discuţii, confirma deciziile luate şi, prin autoritatea sa, publica actele şi asigura respectarea lor pe teritoriul Imperiului la fel ca şi cu legile civile, întărind astfel autoritatea acestora. Uneori intervenţiile împăraţilor în chestiunile bisericeşti, şi invers, au condus Biserica spre un amestec al puterilor creând o interdependenţă care a condus inevitabil la fenomenul de cezaropapism. Consider că trebuie văzute împreună atât aspectele pozitive cât şi cele presupus negative, şi întotdeauna în contextul epocii respective. Fără aceasta s-ar comite o gravă greșeală de imparţialitate, căzând astfel în subiectivism. Importanţa Papatului la conciliile ecumenice din antichitate nu este una primordială şi indispensabilă. niciun Papă nu a participat personal la vreunul din conciliile ecumenice din această perioadă, se ştie că a fost invitat la unele dintre ele şi de cele mai multe ori, a fost prezent prin intermediul delegaţilor sau trimişilor. Rolul trimişilor papali nu era unul relevant în prezidarea conciliilor, ci unul de

onoare, uneori au avut chiar şi influenţe reale asupra unor decizii conciliare. În secolul IV autoritatea deciziilor conciliare nu era subordonată aprobării de către Papă. Dacă sfinţii părinţi (participanţii la concilii sau sinoade) prezenţi la sinoadele din Arles sau Sardica au trimis papei decretele lor, au făcut aceasta doar pentru a asigura difuzarea lor în acele locuri şi nu pentru a obţine o aprobare de validare a deciziilor. Despre sinoadele locale şi conciliile ecumenice aş dori să subliniez două aspecte importante: 1. Acestea reprezintă un imens patrimoniu nu doar al Bisericii din primele veacuri, ci şi al istoriei de pe cele trei continente: Asia, Africa şi Europa. Este evidentă importanţa religioasă a acestor reuniuni care denotă interesul viu al creştinilor din acele timpuri pentru organizarea Bisericii în scopul de a reuşi cât mai bine şi într-o formă cât mai autentică să transmită mesajul evanghelic întregii omeniri, adaptându-se unei societăţi care la început a fost ostilă, iar apoi s-a lăsat cucerită de determinarea, insistenţa şi conţinutul doctrinei, revoluţionare pentru acea vreme, propuse de discipolii şi urmaşii lui Isus din nazaret. Efectele influenţei creştinismului asupra Imperiului Roman şi-au pus amprenta atât de puternic, încât acesta urma să devină mai târziu preocuparea principală a unor împăraţi bizantini, iar chestiunile politice să cadă pe locul doi în ierarhia importanţei. Chiar şi astăzi societatea modernă şi contemporană are ca şi fundament valorile creştine care de 2000 de ani persistă şi sunt în continuare insuflate. Conţinutul acestor sinoade şi concilii reprezintă un patrimoniu istoric al popoarelor din jurul bazinului mediteranean şi o inedită frescă a societăţii civile din primele veacuri după Cristos, conform relatărilor indirecte furnizate de conţinutul canoanelor legiferate. Spre exemplu din canonul 28 al conciliului ecumenic ţinut la Calcedonia în anul 451, aflăm că în acea perioadă importanţa politică a Romei ca şi capitală a Imperiului Roman era una de domeniul trecutului, deoarece Constantinopolul devenise deja noua Romă, această titulatură fiind justificată de prezenţa permanentă a împăratului în acea urbe, a senatului şi a privilegiilor.Imperiul Roman din Apus intrase deja în declin din 410 când vizigoţii conduşi de Alaric au devastat Roma care n-a mai fost jefuita din 387. Roma nu mai era capitală efectiva a imperiului încă din 285, aceasta aflându-se la Mediolanum (Milano), ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus fiind Flavius Romulus Augustulus, detronat în 476 de către odoacru. 2. Importanţa strict religioasă a elaborării sinoadelor şi conciliilor ecumenice a fost una colosală, deoarece a reprezentat Biserica primară neseparată din primele secole şi efortul ei de a se menţine astfel prin reunirea reprezentanţilor ei, cu scopul de a lua hotărârile cele mai bune şi cu acordul tuturor, astfel încât elaborarea şi definirea aspectelor dogmatice cât şi a canoanelor disciplinare să fie semnul unităţii şi al înţelegerii asupra felului în care să fie condusă Biserica, nu doar în lume ci şi spre veşnicie.

Alexandru Ploştinaru

SInoADELE LoCALE şI

conciile ecumenice ii

15septembrie 2010

pr. Dr. tEoDor Voştinaru(1909-1982)

Consider că este un privilegiu să scriu despre un senior al Bisericii Române Unite, de care, în mod cert, sunt puţini aceia care îşi mai amintesc. Prelat de incontestabilă valoare care a avut de suferit pentru credinţa sa, Pr. Dr. Teodor Voştinaru, a slujit în Eparhia Lugojului, respectiv şi la Timişoara, la Biserica Adormirea Maicii Domnului. Pr. Dr. Teodor Voştinaru s-a născut în binecuvântata de Dumnezeu comună arădeană şiria, la data de 1o septembrie 1909. şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, învăţământul secundar la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş iar pregătirea universitară la Institutul de Propaganda Fidae din Roma. În 1934 a obţinut licenţa de preot. Revenit în ţară, a îndeplinit mai multe funcţii: preot, secretar episcopal şi canonic la Episcopia din Lugoj, protopop la Arad. Urmează un nou episod la Roma, pentru desăvârşirea studiilor; în 1941 a obţinut doctoratul în drept canonic. Întors în România, a avut parte de grele suferinţe: după ce Biserica Greco-Catolică a fost desfi inţată (1948) pr. Dr. Teodor Voştinaru a fost arestat şi întemniţat în mai multe locuri; timp de cinci ani a avut parte de chinurile îndurate la Canalul Dunăre-Marea neagră, de unde a fost eliberat, cu sănătatea zdruncinată. Până în 1965, când a fost pensionat pe motiv de boală, a fost nevoit să presteze servicii degradante. În tot acest timp a fost îndeaproape supravegheat de organele de represiune. Până în 1982, când s-a retras la cele veşnice, protopopul Dr. Teodor Voştinaru a slujit creştinismul ca vajnic misionar, trăind o viaţă spirituală elevată şi pilduitoare. Pe lângă viaţa misionar-pastorală, dr. Teodor Voştinaru a cercetat, a cugetat, a scris; de mare importanţă sunt articolele şi studiile cu teme istorice şi religioase. Unele se impun ca fi ind de valoare deosebită: Spiritualitatea geto-dacilor, Romanitate şi creştinism în formarea poporului român, Permanenţe spirituale daco-romano-creştine, Bunavestire. o realizare publicistică care-i era foarte dragă, dar de care nu s-a putut bucura deplin, este . Lucrarea a văzut lumina tiparului mult după moartea strălucitului prelat, în

1996, într-o formă completată de George Voştinaru, fratele autorului. Lucrarea este foarte documentată, scrisă cu obiectivitate deplină şi într-un stil atrăgător. Pentru a oferi o imagine despre frumuseţea şi profunzimea cărţii, voi folosi un pasaj din Prefaţa pe care Sfi nţia Sa a scris-o cu un an înainte de moarte: „În mijlocul Podgoriei Aradului, la poala dealurilor, pulsează cea mai mândră comună din tot jurul, şiria (…). Din această comună au plecat şiruri nesfârşite de copii, dornici de carte şi meserii. Peregrini pe alte meleaguri, ei au rămas legaţi de perenitatea vrajei locurilor natale… Conjugat cu vrednicia locuitorilor, hotarul şi cetatea au stat renume numelui de şiria. numele comunei de rosteşte cu admiraţie şi oricine la auzul lui îşi pleacă fruntea spre cinstire.” Prin intermediul cărţii, autorul li se adresează tinerilor localnici astfel: „Îndeosebi pe tinerii şirieni doresc să-i iau de mână şi să le arăt că trebuie să-şi pironească privirea asupra comunei natale, al cărei trecut este bogat în oameni vrednici şi fapte mari. Respectul faţă de străbuni, mândria faţă de faptele lor, obligaţia de elementară cultură ne impun să cunoaştem acest trecut. niciodată el nu se poate evoca îndeajuns… memoria vestigiilor străbune, vraja plaiurilor dau un cadru admirabil pentru <<sădirea în conştiinţă a unor principii superioare de viaţă>>, pentru înfăptuirea unor aspiraţii măreţe … . Trăirea la cea mai mare tensiune a pulsaţiei locurilor natale, cunoaşterea şi preţuirea trecutului ca şi transmiterea acestor valori urmaşilor noştri, ne dau senzaţia vredniciei de a fi şirieni. Comuna noastră este o părticică din ţara noastră; iubim Patria iubindu-ne comuna natală. Puternicele rezonanţe ale trecutului şiriei sunt rezonanţele poporului nostru.” Iată de ce idealuri măreţe a fost animat slujitorul lui Dumnezeu Pr. Dr. Teodor Voştinaru, care în fi nal, mărturiseşte: „Aprecierea frumuseţilor plaiurilor natale din partea cititorului, o mai bună cunoaştere şi preţuire a trecutului şiriei îmi vor fi destulă răsplată.” Ce minunat model de dăruire totală.

Prof. univ. dr. Alexandru Stupariu

PR. TEoDoR VoşTInARU

un senior al Bisericii

16 septembrie 2010

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărată asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă. Pornind de la această premiză, aş dori să creionez succint o eventuală posibilitate de transcendere a acestei dureri, având convingerea că Dumnezeu a chemat BGC să-şi aducă aportul său la construirea unei Europe unite, chiar dacă acest proiect se revelă a fi actualmente în impas, semănând mai mult cu o utopie platonică, maturizată la şcolile renascentiste şi definitivată în atelierele modernităţii, decât cu un proiect viabil. În spatele acestor convingeri nu se află o dorinţă megalomanică de afirmare a propriei identităţi, ci conştientizarea faptului că Biserica este chemată să-şi pună amprenta asupra societăţii în care vieţuieşte, or, BGC peregrinează la marginea unei societăţi europene ce tinde, ce e drept timid, spre idealul unei uniri în cuget, căci unirea politico-teritorială s-a realizat într-o oarecare măsură. Posibilul itinerariu pentru realizarea acestei chemări este unul circular, ce proneşte de la stadiul actual al societăţii europene, se îndreaptă spre noul impuls pe care ţările nou integrate îl pot da acesteia şi se întoarce apoi spre miezul Europei.

1. Europa şi crEştinismul

Proiectul Constituţiei Europene a generat un val întreg de discuţii, datorită faptului că acest proiect legislativ refuza să menţioneze pe cale explicită rolul pe care creştinismul l-a jucat în dezvoltarea Europei. Bisericile creştine din Europa au contestat vehement proiectul constituţional european, în timp ce anumiţi guvernanţi ai ţărilor europene s-au înrădăcinat pe baricada opusă, promovând cu o vehemenţă, adesea intolerantă, politica „statului laic”. orice luare de poziţie a bisericilor era contestată de aceştia, fiind considerată o formă de ingerenţă a Bisericii in sfera politicului şi, prin urmare, un lucru de neconceput.

Totuşi, blocarea ultradefensivă pe poziţiile „statului laic” se dovedeşte a fi nefondată şi inutilă pentru societatea europeană de astăzi. Dincolo de o oarecare unitate teritorială, politică şi economică ce a fost realizată destul de forţat, lipseşte ceea ce eu aş numi „unirea în cuget” a europenilor, fără de care unitatea materială deja realizată nu poate fi mai mult decât un sistem bolnav în prag de colaps. Toate acestea ne arată, cu o claritate indubitabilă, că Europa are nevoie de un suflet, adică, după cum remarca şi Teodor Baconsky, de un sistem de valori comune, de o tradiţie vie, de un punct comun spre care să conveargă toate liniile de forţă ale spiritului uman. or, religia este singura capabilă să confere proiectului european sufletul de care are nevoie. Acest „suflet”, veritabil principiu de viaţă şi metaforă structurantă a metafizicii tradiţionale, nu se va putea hrăni din seva instabilă a propunerilor legislative, nici din atitudinea politically correct a

BISERICA GRECo-CAToLICă şI

europa de mâinediscuţiilor politice, ci doar din setea de absolut care poate fi reperată, într-un mod mai mult sau mai puţin camuflat, în toate sufletele omeneşti. „Sufletul” Europei presupune capacitatea europenilor de a opera cu simboluri comune, creaţia de bunuri intangibile general acceptate sau, mai pe scurt: „contactul cu o transcendenţă care închide istoria, descizând simultan perspectiva eshatologică a unui <<după>> integrator”. (Teodor Baconsky în Pentru un creştinism al noii Europe, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 15). Într-un context în care europenii operează încă cu distincţii halucinante, întinzând adevărate prăpăstii culturale între diferitele naţiuni europene, singura şansă pentru recuperarea acestui „suflet” va fi anamneza trecutului, descoperind că Europa modernă s-a născut sub amprentele creştinismului. Desigur, la prima vedere acesta ar părea un itinerariu anevoios şi irealizabil iar, din păcate, noi creştinii avem darul de a ne lăsa foarte repede păgubaşi. De regulă, avem tendinţa de a absolutiza viziunea conform căreia suntem victimile unei Europe moderne secularizate din ghearele căreia cu greu putem scăpa. Puţini sunt însă aceea care îşi dau seama că nu doar creştinismul se află în această postură ingrată ci şi sistemul politic însăşi. De regulă putem porni de la premiza că modernitatea a însemnat demitizarea valorilor tradiţionale, dar, în acest context, ultramodernitatea presupune demitizarea modernităţii însăşi, după cum remarcă şi Radu Carp. Pentru a susţine aceast postulat, ajunge să ne gândim doar la criza de credibilitate prin care trec instituţiile guvernamentale şi legislative din toate ţările Europei. Prin urmare, Europa, considerată de această dată drept totalitatea cetăţenilor europeni, nu se pune doar împotriva Bisericii, ci şi împotriva unui sistem politic măcinat de scandaluri, de corupţie şi de nepăsare. În acest context, creştinismul trebuie doar să aibe diligenţa necesară pentru a îmbrăca mesajul său într-un limbaj accesibil Europei de astăzi, dar mai ales Europei de mâine.

17septembrie 2010

2. contriBuŢia romÂniEi la panorama rEliGioasĂ a EuropEi

Acest punct al itinerariului nostru are drept obiect contribuţia evidentă pe care România o aduce panoramei religioase a Europei. Din acest punct de vedere, aderarea României la Uniunea Europeană cred că este un moment de răscurce pentru reevaluarea şi reelaborarea proiectului european. Până la aderarea României, confesiunile creştine prezente în mod hotărâtor pe eşafodajul european erau catolicismul şi protestantismul. o dată cu aderarea României şi a Bulgariei la UE, confesiunea ortodoxă a devenit o voce deloc neglijabilă pe scena europeană. Astfel, din punct de vedere al „însufl eţirii” Europei, discursul religios a trebuit schimbat da capo a fi ne, întrucât prin aderarea acestor două ţări la organismul european, plămânul oriental al Europei a fost repus din nou în deplină funcţiune, iar Europa trebuie să înveţe din nou să respire prin utilizarea armonică a amânduror plămâni. Desigur, confesiunea ortodoxă a fost reprezentată în Uniunea Europeană prin intermediul Greciei. Eforturile depuse de ortodoxia grecească în vederea recuperării rădăcinilor creştine este notabil, Grecia fi ind una dintre ţările care nu implementează pur şi simplu tot ceea ce propune Uniunea Europeană, ci judecă modernitatea şi modernizarea la lumina unei identităţi culturale şi relogioase extrem de bine întimpărite în mentalul colectiv grecesc. Din păcate, până în 2007 balanţa confesiunilor prezente în Uniunea Europeană înclina hotărât spre catolicismul latin şi confesiunea protestantă. Aderarea României şi a Bulgariei nu a făcut altceva decât să echilibreze această balanţă a confesiunilor, astfel încât plămânul oriental al Europei se poate face auzit acum.

La o primă vedere, am fi tentaţi să credem că acest fenomen pune în pericol cuceririle făcute până acum pe drumul înspre „însufl eţirea” Europei, însă, consider că, în aceeaşi măsură, reactivarea plămânului oriental al Europei, înseamnă un salt înainte pentru acest proces, întrucât lumea orientală degajează actualmente o fascinaţie ce atrage sufeltele occidentale spre contemplaţie şi spre deschiderea orizontului lor cultural. Spiritualitatea orientală este un

ferment nou, exotic aş spune, ce trebuie folosit cu chibzuinţă în vederea construirii unui edifi ciu axiologic comun tuturor europenilor.

3. BisErica GrEco-catolicĂ şi Europa

Desigur, reactivarea plămânului oriental al Europei nu se petrece de la sine şi fără complicaţiile post-operatorii aferente. Reuşita oricărui transplant medical nu stă atâta în transplantarea unui organ dintr-un organism în altul, ci în lupta post-operatorie de acceptare a noului organ de către organismul în cauză. În această luptă de acceptare a plămânului oriental de către organismul european, BGC poate avea un rol cheie, fi ind o sinteză, aş zice reuşită, între spiritul apusean şi cel răsăritean. Prin urmare, acesta ar fi momentul propice pe care BGC ar trebui să-l fructifi ce la maxim pentru a-şi descoperi adevărata chemare, dincolo de durerile istorice. Pentru „însufl eţirea” Europei, impasul dialogului catolic-ortodox nu poate avea urmări îmbucurătoare. Dincolo de revolta ortodoxă faţă de existenţa „uniaţilor” şi de ezitările romano-catolice faţă de aceştia (vezi Conferinţa de la Balamand), BGC este o realitate călită sub lumina a 300 de ani de istorie şi, prin urmare, trebuie percepută ca atare. Datoria BGC este însă aceea de a arăta tuturor că din experienţa sa avem cu toţii de câştigat şi de a se propune ca un punct de plecare (şi nu o linie de sosire!!!!) în vederea stabilirii unei ecleziologii ce ar putea împăca bisericile. După cum remarca şi teologul ortodox Ioan I Ică jr., problema fundamentală ce distinge ecleziologia ortodoxă de cea catolică este modul de înţelegere a raportului universal-local. Acum 300 de ani, acest raport a fost rezolvat prin intermediul apariţiei BGC. Desigur, condiţiile istorice de astăzi sunt cu totul diferite faţă de contextul istoric de atunci. Consecinţa logică a acestei observaţii este aceea că rezolvarea de atunci nu poate fi valabilă în zilele noastre, întrucât, însăşi Biserica Catolică şi-a schimbat viziunea sa ecleziologică. Totuşi, existenţa BGC poate constitui premiza pentru elaborarea unui nou mod de exercitare a primatului papal şi al „conducerii conciliare”, propunând un model viabil de integrare a „localului” în „universal” şi al „universalului” în „local”. Din tabloul creionat timid prin intermediul acestor rânduri reiese importanţa rolului mediator pe care BGC şi-l poate asuma, însă doar ieşind de sub norul umbros al disputelor patrimoniale care ancorează spiritul într-o viaţă medicoră, lipsită de conştiinţa unei chemări ce transcende trecutul, prezentul, viitorul, orgoliul şi sensibilităţile. BGC poate porni pe acest drum anevoios, dar specifi c doar pentru ea, începând de la, deja menţionata, „purifi care a memoriei”, concept nu doar teoretizat, ci şi pus în practică, de Papa Ioan Paul al II-lea. Căci trecutul per se este lipsit de orice valoare dacă nu este trăit în prezent şi proiectat în viitor spre edifi carea spiritului uman însetat de absolut şi fl ămând de sacralitate.

Dan Pătraşcu

18 septembrie 2010

Slumdog Millionaire (2008) este un fi lm de dragoste situat undeva la granița dintre cinematografi a americană și cea indiană. Pe partea de regie a avut loc o colaborarea interesantă între Danny Boyle (cunoscut pentru fi lmul Trainspotting) și indianca Loveleen Tandan. Scenariul - Simon Beaufoy, iar povestea bazată pe romanul lui Vikas Swarup. Actorii, deși nu prea cunoscuți până acum, reușesc să câștige simpatia publicului și să atragă atenția criticilor de cinema. În rolurile principale: Dev Patel și Freida Pinto. Filmul reprezintă o împletire reușită de scene emoționante din mahalalele indiene cu tot ceea ce presupun ele (sărăcie, mafi a cerșetorilor, lupta crudă pentru supraviețuire) și scene hazlii din viața unor copii care încearcă să se bucure de anii copilăriei în ciuda situației fi nanciare precare în care se găsesc. Amintesc aici scena în care copilul sare în rahat pentru a obține un autograf de la actorul preferat, scenă jucată foarte bine de actor și care cu siguranță aduce zâmbete largi pe fața spectatorilor.

Acțiunea se desfășoară pe

FILMUL CARE A PUS MÂnA PE oSCAR

VaGaBondul milionardouă planuri: participarea tânărului jamal la concursul ”Vrei să fi i milionar” și fragmente semnifi cative din viață, care îl ajută să găsească cu ușurință răspunsurile corecte ale show-ului. Cu 100 de premii (dintre care 8 oscaruri) și peste 50 de nominalizări, Vagabondul milionar a avut un succes extraordinar la publicul larg, deși construit cu multe infl uențe bollywoodiene. Prestarea actorilor este destul de bună, regia de calitate, coloana sonoră în ton cu specifi cul fi lmului. Totuși renunțarea la unele elemente-clișeu (dansul în stil indian de la sfârșitul fi lmului, șirul aproape absurd de coincidențe etc) ar fi putut acorda un plus fi lmului. După părerea mea, este un fi lm care aduce, poate, prea mult a basm, dar foarte potrivit pentru o seară de relaxare. Un fi lm simpatic și emoționant, dar categoric nu cel mai bun al anului respectiv. plai FEstiVal EDiȚia a V-a Festivalul Plai este un eveniment organizat 100% de voluntari și se desfășoară anul acesta în perioada 10 - 12 septembrie, la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara. Evenimentul întrunește atât concerte de muzică jazz, blues, worldmusic cât și workshopuri, expoziții și concursuri pe teme artistice (fotografi e, pictură, sculptură ș.a.m.d). Ce puteți găsi mai exact în cadrul festivalului? Vineri, 10 septembrie, aveți ocazia să vă petreceți timpul în compania muzicienilor Christoph Pepe și Trilok Gurtu. Două dintre zecile de acțiuni de sâmbătă sunt workshopurile de instrumente de sufl at şi hang-drums, și cel de percuție. Pe lângă acestea, participanții vor avea ocazia să îl asculte pe Ara Dinkjian într-un concert de jazz extraordinar, iar mai apoi pe Mísia. Duminică vor avea loc un workshop de instrumente de sufl at, expoziții, proiecții de fi lm și piese de teatru. Programul festivalului (foarte încărcat, de altfel) poate fi găsit pe siteul ofi cial www.plai.ro. Biletele pot fi achiziționate online de pe siteurile specializate sau din magazinele Diverta. Prețurile variază între 30-45 de lei în funcție de perioada în care se achiziționează și

ziua festivalului pentru care se dorește biletul.

altE EVEnimEntE culturalE carE V-ar putEa intErEsa:

Ziua timiȘoarEi, sărbătorită prin picturi Lucrări ilustrând cartiere istorice, parcuri, clădiri din centru sau chiar curți interioare vor putea fi vizionate în cadrul expoziției de pictură ”Timișoara”. Manifestarea are loc la Infocentrului Turistic din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara în perioada 3 august - 2 septembrie. Vor expune membri ai Asociației Artiştilor Plastici Romul Ladea.

araD: Gala DE opErĂ “opEn air “ Evenimentul a ajuns la cea de-a patra ediție și este organizat de CCj Arad şi Filarmonica de Stat. Melomanii sunt așteptați în Parcul Reconcilierii pe data de 5 septembrie.

alBa-iulia: FEstiValul naȚional DE Folclor ”struGurElE DE aur” În perioada 9 - 12 septembrie va avea loc în municipiul Alba-Iulia și în jidvei Festivalul ”Strugurele de Aur”. Concursul se desfăşoară pe două secţiuni, solişti vocali şi instrumentişti, și este deschis interpreţilor amatori de muzică populară din întreaga ţară. Evenimentul a reușit de-a lungul anilor să îmbine calitatea de excepţie a vinurilor şi bunul gust artistic de pe aceste meleaguri.

Andrada Mişcă

19septembrie 2010

Mulţumim celor care au făcut posibilă apariţia acestui număr al revistei noastre.

Dumnezeu să-i binecuvinteze!

aBonamEntE:Abonamentele se pot face plătind în avans contribuţia recomandată pentru susţinerea revistei,

corespunzătoare numărului de apariţii dorit. Abonamentele se fac prin PAROHIE, sau se poate trimite contribuţia pentru abonament prin MANDAT POŞTAL la adresa:

OPRIŞA Mihai RăzvanStr. Holdelor, Bl. B91, Sc. B, Ap.5, 300270 Timişoara, jud. Timiş.Vă rugăm să menţionaţi pe mandat “Abonament Reînvierea”, numele şi adresa unde să vă trimitem

revista, eventual şi totalul de exemplare dorit dacă doriţi mai multe din acelaşi număr.Contribuţia recomandată pentru abonamenul pe lunile iulie-decembrie 2010 este de 30 RON.

susŢinErEa rEVistEi:În momentul de faţă 25% din costul revistei este susţinut de către episcopie, 25% de către binefăcători,

iar 50% de către credincioşi prin contribuţia pentru revistă. Rugăm pe toţi cei care ar putea ajuta la aco-perirea unei părţi din cheltuielile de tipărire să facă acest gest de caritate şi de cultură în acelaşi timp.

Dumnezeu să răsplătească acest efort şi să vă binecuvinteze.Toţi binefăcătorii vor � pomeniţi la Sfânta Liturghie arhierească.

contriBuŢia rEcomanDatĂ:Pentru a sprijini revista, contribuţia recomandată pentru � ecare număr este de 5 ron.

MULŢUMIM

Doamnei Blăjan Elena

parohia“Sf. Iosif” Timişoara

pss alexandru mesian, episcop al eparhiei române unite de lugoj