referat tri
DESCRIPTION
gggTRANSCRIPT
UNIVERSITATEA „ ALEXANDRU IOAN CUZA”FACULTATEA DE DREPT
EVOLUTIA TEORIEI RELATIILOR
INTERNATIONALE
MOCANU CEZARA
ANUL III, SEMESTRUL IIGRUPA B1
IAŞI 2011
CUPRINS
1. IDEALISM- REALISM.....................................................................3
2.TRADITIONALISM- BEHAVIORISM.................................................4
3.NEOREALISM – NEOLIBERALISM...................................................5
4.RATIONALISM – REFLECTIVISM...................................................8
5. ROLUL NORMELOR IN RELATIILE INTERNATIONALE.................12
6.CONCLUZII.............................................................................................14
7.BIBLIOGRAFIE.......................................................................................15
2
Evolutia teoriei relatiilor internationale
Exista mai multe modalitati prin care este descrisa evolutia teoriei relatiilor
internationale. Cele mai comune sinteze ale disciplinei propun trei paradigme: realismul,
liberalismul (pluralismul, teoriile interdependentei) si marxismul (radicalism, structuralism
si globalism). Aceasta clasificare este simplificatoare si prin aceasta poate deveni chiar
nociva pentru studiul relatiilor internationale. Evolutia teoriei relatiilor internationale este
sugestiv trasata prin istoria celor patru dezbateri: idealism-realism, traditionalism-
behaviorism, neorealism-neoliberalism institutional, rationalism-reflectivism.
IDEALISM- REALISM
Prima dezbatere este cea care a avut impactul cel mai important, dar este o dezbatere
constientizata post-factum. In perioada care a urmat primului razboi mondial, idealismul a
dominat gandirea asupra relatiilor internationale. Daca a existat o unitate a acestui curent
referential, aceasta este data de un ideal comun al autorilor, acela de a evita repetarea
razboiului in relatiile dintre state. Desi cei mai multi dintre autorii idealisti aveau o formatie
istorica, interesul lor nu este legat de studiul istoriei, ci de solutiile concrete juridice pentru
limitarea conflictelor in relatiile internationale. Nu exista o unitate a idealismului sau
constiinta faptului ca exista un curent comun de gandire; configurarea acestui curent ca o
„scoala” va fi dat de reactia realista si de contrastul dintre acest curent si cel realist.
Curentul idealist este cunoscut astazi mai degraba prin intermediul interpretarilor date de
realism.1
1 Viorica Moisuc, Istoria relatiilor internationale, Editura Actami, Bucuresti, 2002,p.76;
3
Dincolo de deosebirile inerente din cadrul acestui curent, ceea ce caracterizeaza
realismul este scepticismul fata de posibilitatea existentei unui progres in istorie. Realistii
sunt sceptici fata de posibilitatea ca institutiile internationale sa modifice comportamentul
statelor determinat de secole de raporturile de putere. Pentru realisti, relatiile dintre state
sunt marcate de recurente si repetitii, iar actiunea politica se afla sub imperiul necesarului.
Realismul nu este o scoala de gandire din cauza aproprierii ideologice dintre membrii ei sau
uniformitatii pozitiilor adoptate de autorii care sunt subsumati acestei scoli, ci mai degraba
prin criticile pe care le formuleaza la adresa idealismului. Aceste critici unesc autori altfel
diversi, dar considerati in bloc realisti : E. H. Carr, H. Morgenthau, R. Aron, H. Kissinger.
Convinsi fiind de existenta unor legi care determina actiunea statelor in relatiile
internationale, realistii sunt cei care propun formularea unei stiinte a relatiilor
internationale. In ciuda acestor pretentii stiintifice, realistii nu stabilesc o metodologie
proprie, studiile lor se inspira cu predilectie din istoria diplomatica.2
TRADITIONALISM- BEHAVIORISM
Aceasta este ratiunea pentru care la inceputul anilor ‚60 realismul clasic a fost
extensiv criticat pentru lipsa caracterului stiintific; este perioada in care stiintele sociale
incep sa fie dominate de metode cantitativiste. Tehnicile propuse de behavioristi sunt
diverse: de la teoria jocurilor, folosita in special in studiile strategice si mai ales in analiza
disuasiunii nucleare pana la comparatiile intre diferite politici externe. Atacul behaviorist a
determinat nasterea celei de a doua dezbateri in teoria relatiilor internationale, cea dintre
behavioristi si traditionalisti. Principalii promotori ai acestei dezbateri au fost Hedley Bull,
pentru traditionalisti, si Kaplan, pentru behavioristi. Ei au fost urmati in partea behaviorista
de Singer, Jervis, Rosenau. Spre deosebire de prima dezbatere a carei natura poate fi
considerata mai degarba de natura ontologica, cea de a doua dezbatere este una
metodologica si in ultima instanta epistemologica. Aceasta a doua dezbatere a dus la
profesionalizarea teoriei relatiilor internationale inteleasa in sensul autonomizarii unei
2 Vasile Gliga, Reprezentantele diplomaticele ale Romaniei, Editura politica, Bucuresti, 1973, p.123;
4
discipline care isi are legi, domenii de cercetare si metode proprii. Caracterul stiintific al
teoriei relatiilor internationale va fi consacrat de Kenneth Waltz la sfarsitul anilor ’70.3
NEOREALISM – NEOLIBERALISM
A treia dezbatere, neorealism-neoliberalism institutional revine la probleme ontologice
ale relatiilor internationale. Ceea ce distinge in mod fundamental neorealismul de realismul
clasic este pretentia neorealismului de a fi o stiinta. In acest sens, Waever citeaza una din
ultimele interventii ale lui Waltz in care acesta pune in oglinda „gandirea realista” si „teoria
neorealista”. In comparatie cu retorica realismului clasic, care ia in considerare pentru
reconstituirea scenei internationale „natura umana” sau „tragismul inerent al istoriei”,
neorealismul se limiteaza la un numar redus de factori. Ceea ce il va face pe Waltz dificil de
criticat este minimalismul sau; teoria sa este foarte simpla. Cele doua legi care guverneaza
relatiile internationale sunt caracterul anarhic al relatiilor internationale si actiunea statului
dominat de necesitatea propriei supravietuiri care se materializeaza la nivel international
prin diferite configuratii internationale marcate de necesitatea echilibrului de puteri
(balance of power).4
Cea mai serioasa provocare adusa neorealismului este cea a neoliberalismului
institutional sau teoriei transnationalismului si interdependentei propusa de Keohane si Nye
la sfarsitul anilor ’70 ca model alternativ realismului. Aparitia neoliberalismului reflecta o
paleta de noi probleme internationale care nu pot fi explicate exclusiv prin paradigma de
putere realista si prin ratiuni legate de securitate. Prabusirea sistemului de la Bretton-
Woods, criza petrolului au evidentiat importanta factorilor economici si ai actorilor
nonstatali pe scena internationala. Keohane si Nye considera ca relatiile internationale
trebuie explicate prin doua modele diferite. Modelului traditional, care poate fi in continuare
aplicat relatiilor dintre marea majoritate a statelor, i se adauga paradigma de
interdependenta sau transnationala, ilustrata prin relatiile dintre statele industrializate
3 Constantin Vlad, Relatiile internationale in epoca moderna, Editura All Beck, Bucuresti, 2001, p.67;4 Ioan Horga, Teoria relatiilor internationale, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2006, p.89;
5
europene si continentul Nord-American. In acest model, actorii nonstatali, societatile
transnationale, miscarile sociale internationale si organizatiile internationale au creat o lume
fara frontiere in care statul este eclipsat. In acelasi timp, subunitatile birocratice au devenit
competitori reali pentru obtinerea puterii si influentei mai degraba decat instrumente asa
cum fusesera concepute. Existenta unor relatii transnationale a facilitat destramarea
ierarhiilor si fungibilitatea puterii, transferul puterii din sfera militara in sfera economica si
vice-versa.
Doua aspecte fundamentale deosebesc neoliberalismul institutional de neorealism.
Primul se refera la efectele pozitive ale cooperarii. Pentru neoliberalism, cooperarea intre
state este fundamentala, ea conduce la scaderea costurilor legate de schimbul de informatii
intre state. Al doilea, tine de reformularea ipotezei legate de pierderea controlului statului
contemporan datorita cresterii rolului factorilor transnationali. Astfel, statul contemporan se
confrunta cu un paradox: pe de o parte functiile sale cresc, in special in sfera securitatii
sociale pe care o acorda cetatenilor sai, p ede alta parte, mijloacele statului pentru
indeplinirea acestor scopuri se diminueaza.
Modificarea adusa in cartea „Power and Interdependence: World Politics in
Transition” este determinata de faptul ca modelul clasic si cel transnational, considerate
initial ca si complementare, devin suplimentare. Nu mai exista in descrierea propusa de
Keohane si Nye „doua lumi”, una traditionala si alta moderna, ci situatii la care se pot aplica
aceste doua modele, care pot avea o pertinenta diferita si trebuie sa fie aplicate in funcite de
circumstante. Ca si neorealismul mai tarziu, Keohane si Nye sustin ca politica interna si
specificitatea comportamentului fiecarui stat in elaborarea politicii externe sunt factorii care
nu au fost luati in considerare la elaborarea teoriei lor, desi nu neaga importanta acestei
variabile. Trebuie amintit ca acest din urma element este esential pentru teoria
constructivista.5
Un alt important santier lansat de Koehane la inceputul anilor ’80 este concentrat in
jurul intelegerii influentelor pe care modificarea raporturilor de putere, si mai precis a
pierderii pozitiei hegemonice internationale o poate avea asupra functionarii institutilor
internationale. Si aceasta intrebare a fost urmarea perceptiei declinului SUA, temere relativ
comuna la inceputul anilor ’80. Sore deosebire de alti autori care au anticipat un declin al
regimurilo internationale, cea mai importanta preocupare a lui Keohane a fost aceea de a
explica conceptul de institutie internationala intr o lume dominata de statul vazut ca actor
5 Mircea Malita, Diplomatia, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975,p. 203;
6
egoist si rational .6 Pentru Keohane acestea erau aranjamente internationale destinate sa
reglementeze si sa controleze relatiile transnationale si interstatale: analiza reglementarii
pietei petrolului este exemplul pe care il foloseste keohane. Trebuie mentionat ca teoria
regimurilor internationale este prefigurata de J.G. Ruggie7 si consacrata in 1983 de
S.Krasner. Acesta din urma defineste un regim international ca „un set de principii explicite
sau implicite, norme, reguli si proceduri de adoptare a deciziilor in jurul carora converg
asteptarile actorilor internationali intr-o anumita arie a relatiilor internationale”.8 Teoria pe
care o propune Keohane are un caracter functional. Aceste regimuri, desi vagi, au un
caracter relativ volatil in raport cu regulile de drept international, care aveau stabilitate.
Regimurile internationale sunt o componenta a sistemului international care ramane bazat
pe suveranitate si interes national ca si in modelul realist. Keohaen si Nye au prezis
posibiliatatea ca noi regimuri sa apara pe scena internationala chiar in conditiile in care nu
mai exista hegemonia, formarea acestor regimuri fiind consecinta necesitatii cooperarii
internationale.9
Ramane totusi o intrebare: cum se explica faptul ca anuimte regimuri persista si alte
dispar? De cele mai multe ori ele raman, pentru ca adaptarea unui regim este mai putin
costisitoare decat crearea unui nou regim. Acest tip de explicatie a fost folosit si pentru a
argumenta mentinerea NATO dupa sfarsitul razboiului rece. Ceea ce i s-a reprosat deseori
lui Keohane este discrepanta dintre explicatiile teoretice pe care le formuleaza si
exemplificarile empirice.
Descrierea regimuilor a fost incorporata teoriei „institutionalizarii” considerata al
treilea santier de cercetrae propus de Keohane. Institutionalizarea relatiilor internationale
marcheaza relatiile de cooperare intre un numar mic de actori ale caror relatii sunt bazate pe
reciprocitate. Caracterul durabil al institutiilor este analizat in funcite de trei variabile :
masura in care actorii au asteptari comune, cea in care aceste asteptari sunt concretizate in
reguli si masura in care institutiile le modifica comportamentul. Ea este urmata la sfarsitul
deceniului de asocierea lui Keohane impreuna cu fostii sai elevi, A.M. Slaughter si A.
Moravscik, in conturarea unui nou nsantier de cercetare care este cel al „legalizarii
internationale”. Este esential de remarcat modificarea perspectivei lui Keohane asupra
dimensiunii normative a teoriei relatiilor internationale. in 1997, Keohane propune
6
7
8
9 Iulia Motoc, Teoria relatiilor internationale - sursele filosofiei morale si a dreptului , Editura Paideia, Bucuresti, 2001,p. 104;
7
modificarea perspectivei pur instrumentaliste asupra teoriei relatiilor internationale prin
adaugarea unui punct de vedere normativ si a unor abordari caracteristice dreptului
international.10
Dezbaterea dintre neorealism si neoliberalism institutional a marcat anii ’80, dar si
inceputul anilor ’90. Avand in comun acceptarea anarhiei internationale si a
comportamentului statului ca un actor rational care actioneaza pe scena internationala
pentru supravietuire si cresterea puterii, neorealismul si neoliberalismul isi dispuat in lungi
analize empirice chestiunile existentei cooperarii dintre state si avantajelor relative sau
absolute care pot rezulta din cooperare. Neorealistii sustin importanta intereselor relative
explicand reticenta statelor de a coopera prin incertitudinea legata de distributia rezultatelor
cooperarii. Altfel spus, statele nu pot risca sa coopereze, avand in vedere faptul ca din
aceasta cooperare, state, cu care se afla in competitia pentru putere, inerenta sistemelor
anarhice, pot sa-si sporeasca putrea. Neoliberalii institutionalisti sustin contrariul acestei
teze si anume ca statele coopereaza luand in consideratioe avantajele absolute pe care le
obtin in urma cooperarii, reducerea costurilor actiunii internationale.
RATIONALISM – REFLECTIVISM
Dialogul devine la sfarsitul anilor ’80 arid si steril intelectual. Practic, prin diferite
metode cantitativiste ambele terorii demonstreaza teze contrarii in punctele mentionate mai
sus pentru orice situatie internationala. In 1988, acelasi Robert Keohane lanseaza o alta
distinctie importanta pentru viitorul teoriei relatiilor international, si anume aceea intre
rationalisti si reflectivisti. Keohane identifica drept rationalisti atat neoliberalii
institutionalisti al caror reprezenatnt marcant este, cat si neorealistii. Cine sunt reflectivistii?
Afirmand ca acesta este viitorul dezbaterilor in teoria relatiilor internationale, keohane ia in
considerare dezvoltari care avusesera loc deja in cursul anilor ’80 si anume aparitia
contestatiei postmoderne in teoria relatiilor internationale. In ceea ce priveste reflectivistii,
putem distinge abordarile radicale, antiteoria relatiilor internationale pe care Waever le
10 Mircea Malita, Teoria si practica negocierilor, Editura politica, Bucuresti, 1972, p. 203;
8
numeste sugestiv miscari de tip „guerilla” de interpretari moderate, apartinand registrului
constructivist. Sub acelasi registru de reflectivism sunt regrupate teoriile feministe,
incercarile de resuscitare a „scolii engleze” a teoriei relatiilor internationale si teoriile de
economie politica internationala.
Intrebarea de la care ni se pare legitim sa pornim este ce determina postmodernismul sa
fie influent in teoria relatiilor internationale mai mult decat in teoria politica? O prima
ratiune pe care putem sa o identificam ca particularizand disciplina este dominatia
hegemonica a realismului, pe care autorii postmoderni o identifica cu dominatia americana.
In acest sens, contestatia postmodernista in relatiile internationale deplaseaza accentul de la
partea substantiala la partea institutionala.11
O a doua explicatie de importanta egala cu prima, dar mai putin evidenta, are ca punct
de pornire legatura idntre filosofia istoriei si teoria relatiilor internationale. Functia
predictiva a teoriei relatiilor internationale este uneori greu de distins de teoriile asupra
evolutiile istoriei pe scara larga de inspiratie hegeliana sau spengleriana. Caracterul
universal al celor doua tipuri de demersuri le fac greu de deosebit. Predictia atasata funcitei
stiintifice a relatiilor internationale implica rationalitatea pe care o vor contesta autorii
postmoderni.
Filosofii care ii inspira pe autorii postmoderni in teoria relatiilor internationale nu se
recunosc ei insisi sub acest titlu sau titulatura. Foucault nu defineste postmodernitatea, dar
arata continuitatea si discontinuitatea care poate exista intre proiectul modern, poriectul
luminilor si porectul sau. Deleuze si Guattari au prezentat noi modele ale
postmodernismului teoriei si practicii care se opun celor moderne. Ei inspira mai degraba pe
autorii radicali, ca James Der Derian. Una dintre cele mai radicale lucrari consacrate teoriei
relatiilor internationale este Global Voices: Dialogues in Iternational Relations. Stilul in
care este scris Global Voices este o prima contestatie. Cartea de teoria relatiilor
internationale este scrisa sub forma de dialoguri intre personaje cu nume stranii si
culmineaza cu parodia dupa Brecht a dialogului scris de J.Der Derian Father Mother
Courage and the Dog, the Cave, and the Beef.12
O alta definitie a postmodernismului in relatiile internationale care ar putea trasa o
legatura cu istoria recenta a disciplinei este formulata de J.Rosenau. Consecvent constructiei
stiintifice a relatiilor internationale, Rosenau pare a face abstractie de radacinile in istoria
artei ale termenului, dar si de acceptiunea pe care Toynbee o da postmodernismului. Pentru
11 J.Rosenau, Turbulenta in politica internationala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1995, P.33;12 IDEM 1, P. 200;
9
Toynbee, epoca postmoderna a inceput din 1875 si este timpul crizelor si al razboaielor
permanente, al anarhismului si relativismului total. Influentele culturale ale lui Rousenau
provin din alte zone. Prefixul post pare a fi rpeluat de la economistul Peter Drucker din
cartea sa The Landmarks for Tomorow, a report of the new postmodern world.
Postmodernismul este intr-o legatura inextricabila cu era postindustriala. Transformarea
fundamentala, inceputa cu douazeci de ani in urma, postmodernismul marcheaza despartirea
de era carteziana, prin noi tehnologii, un nou tip de putere, extinderea educatiei si a
cunostintelor.
Rosenau descrie noua epoca ca aceea a politicii postinternationale, vrand sa
sublinieze prin acest termen ca interactiunile din politica mondiala se desfasoara tot mai
mult fara implicarea statelor si natiunilor. „Este nevoie de un termen nou care sa indice
prezenta unro structuri si procese si care in acelasi timp sa ia in considerare si posibilitatea
unor alte evolutii structurale (...). Stiintele sociale sunt astazi inundate de analize consacrate
societatilor postindustriale, postcapitaliste, postsocialiste si postideologice; sau consacrate
postmarxismului si postmodernismului, erei postcrestine si numeroase alte post-uri.
Transformarile profunde din politica mondiala pot alcatui o politica postinternationala. Dar
folosirea acestui termen nu inseamna doar o adaptare la cerintele unei mode. Politica
postinternationala este untermen potrivit pentru ca sugereaza in mod clar declinul unor
modele consacrate, fara a indica, insa, si incotro duc aceste schimbari. Ele sugereaza
fluctuatie si tranzitie, chiar daca implica si prezenta si functionarea unor structuri stabile. El
definestehaosul, dar in acelasi timp sugereaza si coerenta”.13
Observam ca perspectivele normative sunt foarte diferite. Daca deconstructia
postmoderna duce spre relativism moral, teoriile postmoderne explicative sau cele ale
globalizarii se situeaza deseori pe pozitii marxiste. Ceea ce poate parea paradoxal din
acest punct de vedere este ca autorii postmoderni se apropie de cei realisti. Notiunea de
putere, propusa de realisti ca nucleu al teoriilor, apare in istoria intelectuala a secolului
al XX-lea sub indiscutabila influenta a lui Nietzsche. Vitalismul individual se
transforma la realisti, prin antromorfizare, in vitalism statal. Nietzsche ironizeaza
conceptul de morala universala, de imperativ categoric, „stiinta voioasa” si intregul
proiect iluminist al ratiunii. Daca nu exista obiectivitate in ceea ce priveste morala,
atunci individul poate sa-si creeze morala de care are nevoie; morala devine o creatie a
vointei. Critica institutiilor internationale asa cum este ea schitata de realisti nu este
altceva decat critica realismului si imperativukui kantian extins relatiilor internationale.
13 J.Rosenau, Turbulenta in politica internationala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1995, p.51;
10
„Nietzsche este filosoful moral prin excelenta al timpurilor noastre. Caci asa cum am
mai spus, epoca noastra are o reprezentare predominant webweriana despre sine. Si am
mai constatat ca teza centrala a lui Nietzsche este rpesupunerea de la care pornesc
categoriile centrale ale gandirii weberiene. Deci, irationalismul proftic al lui Nietzsche -
irationalism pentru ca problemele raman nerezolvate si solutiile sale sfideaza ratiunea,
ramane ca o iminenta in formele manageriale ale culturii noastre. Ori de cate ori, cei
cufundati in cultura birocratica a vremurolor noastre incearca sa se gandeasca la
fundamentele morale a ceea ce fac si ceea ce sunt, descopera premise nietzscheene
reprimate.
Teoriile feministe sunt si ele asociate postmodernisumului, in sens larg; sensul lor
normativ este diferit. Nu numai ca nu exista o unitate a contestatiei postmoderne cu cea
feminista, dar in interiorul acesteia din urma exista puncte de vedere diferite. Asa cum
este Sylvester, feminismul nu numai ca este suspicios fata de expunerea tradititonala a
teoriei relatiilor internationale, dar propune alternative analitice si normative.
Feministele de inspiratie behaviorista nu contesta metodele prin care este descrisa
evolutia relatiilor internationale, ele completeaza aceasta descriere cu cea a rolului
femeilor in diferite domenii ale relatiilor internationale. feministele postmoderne sustin
artificialitatea conceptuala a diferentelor bazate pe gen, create pentru a mentine si
perpetua inegalitatile. Pentru acestea din urma, normativitatea in relatiile internationale
trebuie fondata pe o schimbare sociala bazata pe obtinerea unei autonomii a discursului
si a unei autonomii a subiectului. Pentru feminismul postmodern, modificarea statutului
femeii in relatiile internationale este posibila cu conditia unor schimbari radicale ale
discursului cu tendinte hegemonic masculine. Acesta este primul pas pentru depasirea
modelelor bazate pe putere si dominatie.14
O varianta mai moderata a reflectivismului va fi cunoscuta sub numele de
„constructivism”; printre initiatorii ei este Alexander Wendt. Ca si Waltz, Wendt isi
dorea sa elaboreze o teorie sistematica a relatiilor internationale. Critica pe care Wendt o
formuleaza la adresa lui Waldtz se refera la materialismul, individualismul si caracterul
simplist al teoriei acestuia. Wendt considera ca factorii materiali nu pot fi apreciati in
afara structurilor sociale, iar indivizii nu pot fi considerati elemente atomice lipsite de
orice definitie sociala. Pentru a formula o teorie coerenta a relatiilor internationale este
nevoie nu numai de o teorie a intereselor, ci si de o teorie a identitatilor. Politica
internationala este definita mai degraba ca arie sociala a carei trasaturi sunt definite prin
14 IDEM 3, P. 141;
11
intermediul comunicarii si interactiunii dintre unitatile care le compun. Intr-un articol
publicat in 1987, Wendt afirma ca teoria relatiilor internationale trebuie sa combine
accentul pe care il pune pe „structura” cu cel care ar trebui sa-l acorde problemei
„agentului”. Exista doua truisme ale vietii sociale: prima este ca actiunea transforma
societatea, si a doua, faptul ca societatea este constituita din relatii sociale care
structureaza relatiile dintre indivizi.
ROLUL NORMELOR IN RELATIILE INTERNATIONALE
Alti autori considerati constructivisti analizeaza rolul normelor in relatiile
internationale. Pentru F.Kratochwil, Nicholas Onuf, John Ruggie, teroia relatiilor
internationale trebuie sa analizeze natura normelor care guverneaza relatiile
internationale si in funcite de acestea sa reformuleze intelegerea relatiilor internationale.
Constructivismul este invocat explicit de Ruggie; criticand teoriile realiste anistorice, in
special pe Waltz si pe Gilpin, el descrie relatiile internationale ca produsul unor practici
sociale. La sfarsitul anilor ’80, Ruggie si Kratochwil incearca sa redefineasca teoria
organizatiilor internationale si pe cea a regimurilor dintr-o perspectiva aconstructivista.
In „Multilateralism: the Anatomy of a Institution” ei definesc doau trasaturi esentiale ale
multilateralismului, forma geerica pentru viata moderna internationala: indivizibilitatea
actorilor relativ la un anumit comportament si caracterul de constructie sociala a acestui
comportament.15
Dezvoltarea institutiilor in anii ’90 a dat un nou impuls analizei organizatiilor
internationale. Noile studii au inceput sa analizeze modul in care institutiile
internationale au influentat evolutiile democratice din Estul Europei, intreprindere
denumita si „puterea de socializare” a institutiilor internationale. Teoria institutionala
cerceteaza mecanismele prin care noii membrii ai unei societati accepta moduri de
comportament care sunt preferate intr-o anumita societate. Descrierea internalizarii
valorilor se face combinand perspective de teorie a organizatiei, alegere rationala si
psihologie sociala.
15 IDEM 8, P. 233;
12
Pana recent, specialistii in stiinte politice care erau interesati de mecanismele de
socializare trebuia sa se confrunte cu abordarea neorealista pe care o califica drept
darwiniana, fie cu cea neoliberal instituionala pentru care socializarea este un proces
care afecteaza alegerea rationala a actorilor dominati de necesitatea supravieturii.
Exceptia de la aceasta regula, considera J.Chekel, apare in scrierile autorilor scolii
engleze, M.Whight, H.Bull, care nu fac altceva decat sa enunte acest lucru fara a urma o
cercetare empirica in sensul enuntat.
Agenda constructivista este considerata ca fiind bine reprezentata de dezvoltarea
unui model care poate fi generalizat demonstrand modul in care institutiiile
internationale afecteaza dezvoltarea normelor interne, cu argumente luate atat din sfera
lui rational choice dar si din cea a constructivismului social. Modelul prezinta o teorie a
socializarii intr-o spirala formata din cinci etape. Punctul de plecare este situatia in care
elitele unui stat renunta la violarea drepturilor omului ca urmare a presiunilor
organizatiilor nonguvernamentale; in etapa a doua, actorii implicati se angajeaza intr-un
proces de constiinta; in etapa a treia incepe respectul drepturilor omului desi preferintele
elitelor nu au fost modificate, in faza a patra se angajeaza un dialog intre elite si cei care
sustin necesitatea respectarii drepturilor omului, in ultima faza, noi preferinte in sensul
necesitatii aplicarii drepturilor omului sunt apropiate de catre cei care trebuie sa le
aplice. Modurile de argumentatie se modifica de la o faza la alta. Daca in primele doua
etape se produce o adaptare instrumentala, discursul argumentativ domina etapa a treia,
iar institutionailizarea etapele patru si cinci. Socializarea este un proces care apare ca
urmare a unor mecanisme cauzale diferite si in diferite domenii. 16
CONCLUZII
16 IDEM 3, P. 139.
13
Epoca pe care o traim este una de mari transformari. Acestea au avut si au
loc in cadrul unei accelerari a proceselor de globalizare economica, financiara,
culturala si militara, precum si al impactului tehnologiilor informationale, al mass-
mediei globale.
Legatura dintre intern si extern a devenit atat de stransa incat ne impinge spre
un nou tip de ordine mondiala, care, plecand de la dependenta sistemului de starea
componentelor sale, isi propune sa intervina in politica interna a actorilor sistemului ori
de cate ori situatia acestora ar putea pune in pericol securitatea sistemului in ansamblul
sau.
Lumea democratica tinde astfel, paradoxal, sa devina tot mai exclusivista si
interventionista. Aceasta impune o regandire a unor valori fundamentale ca
suveranitatea si independenta, care vor trebui promovate intr-un mediu ce, aparent, va
tinde sa le nege tot mai mult, in sensul lor clasic.
14
BIBLIOGRAFIE
1) Mircea Malita, Diplomatia, Editura Didactica si pedagogica,
Bucuresti, 1975
2) Iulia Motoc, Teoria relatiilor internationale - sursele filosofiei morale
si a dreptului, Editura Paideia, Bucuresti, 2001
3) Mircea Malita, Teoria si practica negocierilor, Editura politica,
Bucuresti, 1972
4) Vasile Gliga, Reprezentantele diplomaticele ale Romaniei, Editura
politica, Bucuresti, 1973
5) Ioan Horga, Teoria relatiilor internationale, Editura Universitatii din
Oradea, Oradea, 2006
6) Constantin Vlad, Relatiile internationale in epoca moderna, Editura
All Beck, Bucuresti, 2001
7) Viorica Moisuc, Istoria relatiilor internationale, Editura Actami,
Bucuresti, 2002.
15
16