Dreptul la un proces penal Dreptul la un proces penal echitabilechitabil

DRAGOS BOGDAN

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul :– a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o

înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa ;

– b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

– c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ;

– d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;

– e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

Aplicare: “acuzaţie” (I) “în materie penală” (II)Aplicare: “acuzaţie” (I) “în materie penală” (II) “Acuzaţie” - caracter autonom: Noţiunea de „acuzaţie în materie

penală” are un caracter autonom si trebuie să fie înţeleasă în sensul Convenţiei (Konig c. Germaniei); – concepţie „materială” şi nu „formală” a „acuzaţiei” vizate de articolul 6 § 1; – definită, în sensul articolului 6 § 1, ca notificarea oficială adresată unei

persoane determinate (Neumeister c. Austriei; AGOSI c. Regatului Unit), ce provine de la autoritatea competentă, a reproşului de a fi săvârşit o infracţiune, sau a fost subiectul unor „măsuri implicând un asemenea reproş şi antrenând repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului” (Deweer c. Belgiei; Foti şi alţii c. Italiei; Serves c. Franţei);

– Exemple: arestare (Wemhoff vs Germania); percheziţie; audiere (Hozee vs Olanda); aducerea la cunoştinţă a punerii în miscare a acţiunii penale (Neumeister vs Austria); cererea de predare a unor documente şi îngheţarea conturilor bancare (Funke vs Franţa)

Importanţă: – Garanţiile procedurii prevăzute de articolul 6 nu se aplică în principiu

diverselor măsuri preliminare ce pot fi luate în cadrul unei anchete penale înainte de formularea unei „acuzaţii în materie penală”, asemenea măsuri putând fi guvernate de alte dispoziţii ale Convenţiei, mai ales de articolele 3 şi 5 (Brogan şi alţii c. Regatului Unit; Escoubet c. Belgiei);

– Curge termenul pentru calculul duratei procesului;

““În materie penală”În materie penală” 1) Caracter autonom: în analiza sa, nu este legată de calificările date de

dreptul intern, acestea neavând decât o valoare relativă (Ozturk c. Germaniei; Welch c. Regatului Unit; Malige c. Franţei); operează în sens unic;

2) Trei criterii: – calificarea juridică a infracţiunii litigioase în dreptul naţional, – natura însăşi a acesteia şi – gradul de severitate al sancţiunii (Engel şi alţii c. Olandei; Ozturk c.

Germaniei; Pierre-Bloch c. Franţei; Malige c. Franţei). – alternative şi nu cumulative: este suficient ca infracţiunea în cauză să fie, prin

natură, penală cu privire la Convenţie, sau să fi expus persoana interesată unei sancţiuni care, prin natura şi gravitatea sa, ţine, în general, de „domeniul penal” (Lutz c. Grmaniei). Acest lucru nu împiedică o abordare cumulativă dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite adoptarea unei concluzii clare cu privire la existenţa unei „acuzaţii în materie penală” (Bendenoun c. Franţei; Lauko c. Slovaciei; Kadubec . Slovaciei).

3) Calificarea în dreptul naţional: Este important, mai întâi, să se stabilească dacă textul care defineşte infracţiunea respectivă aparţine sau nu dreptului penal conform tehnicii juridice a statului pârât, dar indicaţiile pe care le furnizează dreptul intern nu au decât o valoare relativă (Ozturk c. Turciei), nefiind vorba decât despre un punct de plecare (Engel c. Olandei).

““În materie penală” - criteriiÎn materie penală” - criterii 4) Natura însăşi a faptei reprezintă un element de apreciere de cea mai mare importanţă

(Ozturk c. Germaniei; Engel şi alţii c. Olandei); două subcriterii: – i) Câmpul de aplicare al normei: cui se adresează norma în discuţie: unui grup

specific sau, dimpotrivă, are un caracter general? (Eggs c. Elveţiei; comp. Weber c. Elveţiei) expl: militari; funcţionari publici;

– ii) Scopul sancţiunii: Curtea, urmăreşte să determine dacă o anumită normă juridică are sau nu un caracter represiv şi preventiv (Oztürk c. Germaniei; Lutz c. R.F.G) şi nu unul de reparare a unui prejudiciu, fiind o pedeapsă aplicată pentru a preveni comiterea de noi infracţiuni (Jussila c. Finlandei).

– Exemple: intră în domeniul penal al art. 6 normele menite să reglementeze fixarea preţurilor pe piaţă Deweer c. Belgiei, regulile de concurenţă în Comunitatea Europeană Société Sténuit c. Franţei, acordarea permisiunii pentru ţinerea de demonstraţii publice Belilos c. Elveţiei, unele reglementări vamale Salabiaku c. Franţei. lustraţia – Matjek vs Polonia;

– Distincţia infracţiuni-contravenţii existentă în dreptul intern al mai multor state părţi la Convenţie este irelevantă din punctul de vedere al art. 6 din Convenţie, acesta fiind aplicabil la ambele forme de ilicit, atâta vreme cât natura dispoziţiei sancţionatorii o cere (Lauko c. Slovaciei).

““În materie penală”În materie penală” 5) Al treilea criteriu: Natura şi gradul de gravitate al sancţiunii „susceptibile

de a fi aplicate” reclamanţilor (Engel şi alţii c. Olandei); dacă sancţiunea efectiv aplicată constituie un element pertinent, acest lucru nu diminuează importanţa mizei iniţiale determinată de sancţiunea potenţial aplicabilă (Engel c. Olandei).

Nu există o jurisprudenţă clară din care să rezulte că gradul redus de severitate al sancţiunii aplicabile poate fi decisivă în excluderea unei fapte de natură penală din câmpul de aplicare al articolului 6 (Jussila c. Finlandei (MC)).

Pedepsele privative de libertate susceptibile de a fi aplicate cu titlu represiv aparţin materiei penale, cu excepţia celor care, prin natura, durata sau modalităţile de executare nu ar putea cauza un prejudiciu important (Engel şi alţii c. Olandei).

Exemple: – Retragere de puncte de pe permisul de conducere (Malige c. Franţei), – retragerea permisului de conducere (Mulot c. Franţei, dec.; Hangl c. Austriei,

dec.); – anularea permisului de conducere (calificată ca şi sancţiune administrativă în

dreptul intern, din cauza caracterului său disuasiv şi punitiv se aseamănă cu o sancţiune penală Maszni c. României);

Cuantumul amenzii aplicateCuantumul amenzii aplicate Contează limita maximă legală ce ar fi putut fi aplicată

reclamantului, nu amenda aplicată efectiv Amenzi:

– indiferent de posibilitatea transformării în închisoare (exista - Guţu c. Moldovei; nu exista – Ziliberberg c. Moldovei; Pop c. României (dec.), 40301/04, 28 iunie 2011; TSONYO TSONEV v. BULGARIA (No. 2));

– indiferent de natura din dreptul intern (fiscale - Bendenoun c. Franţei; administrative - Garifallou AEBE c. Greciei);

– chiar şi în cuantum destul de mic: – ZILIBERBERG C. MOLDOVEI (amenda fusese 3,17 Euro, maximul legal

fiind de 7,94 euro – 60% din venitul reclamantului);

MASAEV v. MOLDOVA, 6303/05, 12 mai 2009: 360 MDL (26 euro); – RUSSU v. MOLDOVA, 7413/05, 13 noiembrie 2008: 180 MDL; 12 euro; – KUZMICKAJA vs LITUANIA, 27968/03, 10 iunie 2008 (dec.): 69.50 Euro;– TSONYO TSONEV v. BULGARIA (No. 2), 2376/03, 14 January 2010: 50

BGN (25 Euro) – nu se putea transforma in inchisoare;– POP c. ROMÂNIEI (dec.) – 2 000 000 lei (aprox. 50 euro) şi suspendarea

permisului;

““În materie penală” - aplicareÎn materie penală” - aplicare Aplicând aceste criterii, Curtea a considerat articolul 6 ca fiind aplicabil în unele

cazuri care exced categoriilor tradiţionale ale dreptului penal: – contravenţii rutiere (Oztürk c. Germaniei), – contravenţii în dreptul vamal (Salabiaku c. Franţei);– sau al concurenţei (Société Sténuit c. Franţei; MENARINI DIAGNOSTICS

S.R.L. c. ITALIE(Requête no 43509/08)); – proceduri disciplinare în închisoare (Campbell şi Fell c. Regatului Unit);– sancţiuni impuse de o instanţă cu competenţă în materie financiară (Guisset c.

Franţei);– majorările de impozite ca urmare a neplăţii acestora la timp (Jussila c.

Finlandei etc).– tulburarea liniştii publice (Tsonyo Tsonev vs Bulgaria nr. 2);

Consecinţă: acordarea tuturor garanţiilor din “materie penală”; atenţie la:- 1) ne bis in idem (P7-4); - 2) legalitatea incriminării (art. 7) – previzibilitatea legii penale, interpretarea prin

analogie, neretroactivitatea, aplicarea legii penale mai favorabile, etc.; - 3) dublul grad de jurisdicție in materie penala (P7-2);- 4) prezumtia de nevinovatie si sarcina probei (Anghel, Neata (dec.), Pop (dec.),

etc.)

Ne bis in idemNe bis in idem Articolul 4, Protocolul nr. 7 - Dreptul de a nu fi judecat sau

pedepsit de două ori “1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către

jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.”

Expl.: Tsonyo Tsonev vs Bulgaria (nr. 2), 2376/03, 14 ian. 2010

InaplicabilitateInaplicabilitatea) Executarea unei pedepse: inaplicabil (Grava c. Italiei – dec; Husain c. Italiei, dec.); se poate aplica art. 6 pe latură civilă;

b) Străini: Decizia de a autoriza sau nu un străin să rămână într-o ţară fără a fi resortisant al statului respectiv nu implica nici o decizie asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi nici asupra temeiniciei unei acuzaţii penale îndreptate contra sa, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei (Uppal şi Singh c. Regatului Unit, dec. Comis; Bozano c. Franţei, dec. Comis).

c) Cererea de redeschidere a unei proceduri penale: articolul 6 nu este aplicabil căci persoana care cere o asemenea redeschidere după ce condamnarea sa a dobândit puterea lucrului judecat nu este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, aşa cum cere articolul respectiv (Dankevich c. Ucrainei, dec.; Kucera c. Autriche, dec.;Fischer c. Autriche, dec.).

d) Amnistie: Amnistia, privind o persoană care, aşa cum este cazul reclamantului, a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu mai priveşte o acuzaţie în materie penală formulată contra acestei persoane, în sensul articolului 6 al Convenţiei. În consecinţă, un litigiu privind existenţa sau întinderea unei legi de amnistiere nu intră în câmpul de aplicare al articolului 6 – latura penală (Montcornet de Caumont c. Franţei).

Garantii generaleGarantii generaleIndependenţa şi imparţialitatea instanţei

“stabilite de lege”;Egalitatea armelor;Contradictorialitatea;Durata rezonabilă a procesului;Probele;Participarea acuzatului la dezbateri şi

dreptul de a fi audiat;Motivarea hotărârilor;Şedinţa orală şi publică;

Garanţii speciale – drepturile apărăriiGaranţii speciale – drepturile apărăriiPrezumţia de nevinovăţie şi dreptul la

tăcere;Dreptul de a fi informat de acuzaţie;Dreptul de a i se acorda timpul şi facilităţile

necesare;Dreptul de apărare stricto – sensu (personal

sau prin apărător);Dreptul de a interoga martorii;Dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret;

InstanţăInstanţă 3 condiţii: stabilită de lege; independentă; imparţială;

Stabilită de lege:– Aplicare: priveşte nu numai baza legală a existenţei însăşi a unui

tribunal, ci chiar compoziţia completului în fiecare cauză (Buscarini c. San Marino): crearea şi competenţa organelor judiciare, si orice altă dispoziţie a dreptului intern a cărei nerespectare conduce la „neregularitatea” participării unuia sau mai multor judecători la examinarea cererii. Este vorba mai ales de dispoziţiile, legate de mandate, de incompatibilităţi şi de recuzarea magistraţilor (Coeme şi alţii c. Belgiei).

– Exemple: competenţa ratione loci; competenţa ratione materiae; compunerea completelor; alocarea dosarelor;

Instanţă independentăInstanţă independentă Definiţie: lipsa subordonării faţă de entităţi statale (executiv, legislativ) sau non-

statale (sponsori, etc.) Factori:

– modul de desemnare – de Guvern (Sramek vs Austria; Lithgow vs Regatul Unit); de CSM;

– existenţa unei protecţii împotriva presiunilor exterioare: Independenţa financiară (salariul); Posibilitatea înlăturării (revocării) unui judecător; Protecţie de presiunile mass-media sau ale manifestaţiile de stradă – un avantaj

studiile de drept;– durata mandatului membrilor săi: 5 ani (Ettle vs Austria; Ringeisen vs Germaniei); 3 ani

(Sramek vs Austria); 6 ani (Le Compte, Van Leuven, De Meyere vs Belgia);– alte aspecte:

Autoritatea hotărârii; Plenitudinea de jurisdicţie; Instanţele militare ce judecă civili (Maszni vs Romania): Relatia cu judecătorii inspectori – Hirschhorn c. României;

Inamovibilitate: judecătorilor în cursul mandatului este un corolar al independenţei lor şi, în consecinţă, ca una din exigenţele articolului 6 par. 1. Totuşi, lipsa unei consacrări exprese în lege nu implică o lipsă de independenţă din moment ce există o recunoaştere în fapt şi dacă celelalte condiţii necesare se regăsesc reunite (Engel şi alţii c. Olandei; Campbell şi Fell c. Regatului Unit).

Instanţă imparţialăInstanţă imparţială Dublu demers: Imparţialitatea se defineşte, în mod normal, prin absenţa unei

prejudecăţi sau a unui parti pris.

Imparţialitatea în sensul articolului 6 § 1 se apreciază conform unui dublu demers: – demersul subiectiv constă în a încerca să se determine convingerea personală a

unui judecător într-o anumită ocazie; – cel obiectiv constă în a se asigura că oferea garanţii suficiente pentru a exclude

în această privinţă orice îndoială legitimă (Saraiva de Carvalho c. Portugaliei; Gautrin c. Franţei).

Posibilitatea de a îndrepta viciile procedurii în apel: În materie penală, dacă procesul reclamantului poartă asupra unor acuzaţii grave, clasificate ca penale atât în raport cu dreptul intern cât şi cu Convenţia, cel interesat are dreptul la un tribunal de primă instanţă care să răspundă cerinţelor articolului 6 § 1 (Findlay c. Regatului Unit).

Demersul subiectivDemersul subiectiv Imparţialitatea personală a judecătorului se prezumă până la proba contrară

(Piersack c. Belgiei; Sander c. Regatului Unit). Acelaşi lucru este valabil şi pentru juraţi. Curtea nu se limitează însă numai la o apreciere subiectivă. În acest domeniu, chiar aparenţele pot să aibă o anumită importanţă (Piersack c. Belgiei).

Exemple: – a) Faptul că judecătorul îl cunoaşte personal pe unul din martori, nu

înseamnă în mod necesar că acel judecător va avea o prejudecată favorabilă în privinţa mărturiei persoanei respective. Trebuie decis în fiecare caz în parte dacă natura şi gradul acestei legături denotă o lipsă de imparţialitate din partea tribunalului (Pullar c. Regatului Unit).

– b) Faptul că judecătorul a folosit în public expresii care lăsau să se subînţelegă o apreciere negativă a cauzei reclamantului înainte de a prezida organul judiciar chemat să tranşeze procesul nu pare a fi compatibil cu exigenţele de imparţialitate ale judecătorului naţional, consacrate de articolul 6 § 1 al Convenţiei. Declaraţiile judecătorului erau de natură să justifice obiectiv temerile reclamantului cu privire la imparţialitatea sa (Buscemi c. Italiei; Lavents vs Letonia; Kyprianou vs Cipru; Olujic vs Croatia).

– c) Participarea unor judecători la o decizie privind recuzarea unuia dintre colegii lor poate să pună o problemă dacă fac ei înşişi obiectul unei asemenea recuzări. Trebuie totuşi să fie avute în vedere circumstanţele speţei (Debled c. Belgiei).

Demersul obiectivDemersul obiectiv a) Presupune căutarea unui răspuns la întrebarea dacă, independent de atitudinea personală

a unui membru sau a altuia, anumite fapte care pot fi verificate permit să se pună la îndoială imparţialitatea acestuia; aparenţele pot să aibă importanţă;

b) Pentru a se pronunţa asupra existenţei, într-o anumită cauză, a unui motiv legitim de îndoială asupra imparţialităţii unei instanţe, trebuie avut în vedere şi punctul de vedere al celui interesat. El nu joacă, totuşi, un rol decisiv: elementul determinant constă în a şti dacă temerile sale pot trece drept obiectiv justificate (Daktaras c. Lituaniei; Belilos c. Elveţiei; Demicoli c. Maltei).

Exemple: Funcţii judiciare şi consultative – Curtea Constituţională (Procola vs Luxemburg); Împrejurări exterioare cazului:

Judecătorul era avocatul unui terţ într-un proces paralel, dar fără legătură (Wettstein vs Elveţia); Meznaric vs Croaţia – fostul avocat al părţii adverse devenise judecător;

Judecătorul era unchiul avocatului părţii adverse şi fratele avocatului e cre parte adversă în avusese la prima instanţă (Micallef c. Maltei)

Judecătorul avea legături apropiate inclusiv de natură financiară cu partea adversă (o universitate) – Pescador Valero vs Spania;

Partea adversă făcuse donaţii instanţei – ferestre şi un computer – Belukha vs Ucraina; Soţul judecătoarei luase un credit important de la banca (partea adversă) cu care îşi plătise

datorii restante – Sigurdsson vs Islanda; Duşmănie: fiul judecătorului fusese expulzat cu 3 ani inainte de unul din profesorii care

acum faceau parte din asociatia reclamantă si amenintase cu razbunare (Tocono şi Profesorii Prometeişti vs Moldova);

Decizii preliminare (arestare, alte măsuri Decizii preliminare (arestare, alte măsuri preventive)preventive)

Simplul fapt, pentru judecător, de a fi luat decizii cu privire la inculpat înainte de proces nu poate să justifice, prin el însuşi, temeri referitoare la imparţialitatea sa. Cunoaşterea aprofundată a dosarului de către judecător nu implică o prejudecată ce l-ar împiedica să fie imparţial în momentul judecării fondului. Decizia de a lăsa un acuzat în detenţie provizorie nu ar putea legitima temerile privind imparţialitatea unui judecător decât în circumstanţe speciale (Saraiva de Carvalho c. Portugaliei).

Ceea ce contează este motivarea măsurilor adoptate de judecător înainte de proces:

Hauschildt vs Danemarca: prelungire de 9 ori a arestarii preventive pentru “suspiciuni confirmate” (V); Castillo Algar vs Spania: prelungire detenţie pentru că eixstau “suficiente probe” că recl. comisese o infracţ.;

Tierce vs San Marino – judecătorul de instrucţie devenise judecătorul de proces; Piersack vs Belgia – procurorul şef al celui ce realizase UP devenise jude;

Durata rezonabilă a procesuluiDurata rezonabilă a procesului Calcul: acuzaţie – soluţia definitivă: fie hot jud, fie decizie de SUP,

NUP, IUP (Soare vs Romania) Aceleaşi criterii ca şi în civil:

– Importanţa mai mare a complexității cauzei;– Trimiterea in vederea completării urmăririi penale – imputabila autoritatilor

(Temesan vs Romania); Durata medie: aprox 1,5 ani/grad de jurisdictie; Cazuri romanesti – exemple:

– Reiner si altii – 6 ani, 9 luni (V) – 3 grade; 3 ani şi 4 luni (N) – 3 grade; – Baka – 3 ani, 4 luni (N);– Mihuţă – 2 ani, 11 luni (N);– Temeşan – 4 ani, 3 luni (V);– Didu – 6 ani, 5 luni (V);– Georgescu – 7 ani, 6 luni (V);– Rosengren – 9 ani/3 grade (V);– Balint – 10 ani/3 grade (V);– Craciun – 14 ani, 4 luni/2 grade;

ContradictorialitateaContradictorialitatea Uneori se confundă cu egalitatea armelor (Borgers vs Belgia;

Foucher vs Franţa); nu influenţează în nici un fel soluţia; Sens: atât acuzarea cât şi apărarea trebuie să beneficieze de

posibilitatea a a lua cunoştinţă şi de a comenta cu privire la observaţiile şi dovezile celeilalte părţi;

Judecătorul însuşi trebuie să respecte principiul contradictorialității, mai ales atunci când respinge o cale de atac sau soluţionează un litigiu pe baza unui motiv reţinut din oficiu (Skondrianos vs Grecia); paralela – schimbarea încadrării juridice;

Cazuri:– imposibilitatea de a răspunde la afirmaţiile celeilalte părţi:

lipsa citării la ultimul termen; necomunicarea documentelor; – dezvăluirea probelor (suprapunere cu egalitatea armelor);

Egalitatea armelorEgalitatea armelor Posibilitatea oricărei părţi de a-ţi prezenta cauza în condiţii

care nu o pun într-o situaţie de net dezavantaj faţă de partea adversă (ca si in civil);

În context penal e menționata mai putin decat in context civil – suprapunere cu drepturile apararii;

Exemple: – expertul apărării nu are aceleaşi prerogative cu cel al acuzării (Bonisch

vs Austria);– obligaţia acuzării de comunicare a tuturor informaţiilor pertinente de

care dispun, în special a probelor, atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatului (Jespers vs Regatul Unit; Rowe si Davis vs Regatul Unit; Foucher vs Franţa – acces la dosarul cauzei, imposibilitatea de face copii) – suprapunere cu contradictorialitatea procesului;

– termene diferite de introducere a căilor de atac de către procuror şi inculpat – Ben Naceur vs Franţa;

– neclaritatea legislaţiei procesuale – Coeme vs Belgia; – respingerea tuturor probelor – Băcanu vs Romania; Tarau vs Romania;

Participarea acuzatuluiParticiparea acuzatului1) Dreptul de a participa în mod real la propriul proces

(participarea la dezbateri):– nemenţionat expres; dedus de Curte din dreptul la un proces contradictoriu

si paragrafele c, d, e;– Legiuitorul poate lua măsuri pentru a descuraja lipsa participarii (Poitrimol

c. Franţei). 2) Judecarea în contumacie (in absentia):

– Să nu fi renunţat la dreptul de a se prezenta – deşi încunoştiinţat, a preferat să se sustragă;

– O instanţă să statueze din nou asupra temeiniciei acuzaţiei: O procedură ce se derulează în absenţa inculpatului nu este prin ea însăşi incompatibilă cu articolul 6 al Convenţiei dacă acesta poate să obţină ulterior ca o instanţă sa statueze din nou, după ce l-a audiat, asupra temeiniciei acuzaţiilor în fapt ca şi în drept (Colozza c. Italiei; Poitrimol c. Franţei; Medenica c. Elveţiei); nu revine unui asemenea „acuzat” să dovedească faptul că nu a intenţionat să se sustragă justiţiei şi nici că absenţa sa se explică printr-un caz de forţă majoră (Colozza c. Italiei).

Dreptul de a fi audiatDreptul de a fi audiat Ţinând seama de miza pentru reclamant, prima instanţă nu poate, fără să compromită caracterul echitabil al procesului şi fără circumstanţe excepţionale, să se pronunţe fără o apreciere directă a mărturiei acestuia (Botten c. Norvegiei; Zana c. Turciei).

Atunci când o instanţă intr-o cale de atac analizează o cauză în fapt şi în drept şi studiază problema culpabilităţii sau inocenţei în ansamblul său, ea nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul ce reprezintă infracţiunea penală (Ekbatani c. Suediei; Constantinescu c. României; Dănilă c. României; Mihaiu c. României etc.).– a) Dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o anumită importanţă, dar

nu s-ar putea confunda cu dreptul de a fi audiat, în cursul dezbaterilor, de o instanţă (Constantinescu c. României).

– b) Fapte noi: Rezultă din jurisprudenţa Curţii că absenţa faptelor noi nu ar fi suficientă pentru a justifica o derogare de la principiul necesităţii dezbaterilor publice în apel în prezenţa acuzatului.

– c) Obligaţie pozitivă: Într-o cauză, Curtea a considerat că, dată fiind gravitatea mizei pentru reclamant, acesta ar fi trebuit să se poată „apăra el însuşi”, aşa cum impune articolul 6 § 3 c) al Convenţiei şi că, în cazul respectiv, în ciuda absenţei cererii, instanţa avea obligaţia pozitivă să asigure prezenţa sa la dezbateri (Kremzov c. Austriei).

ProbeleProbele

- admisibilitate;- apreciere;- comunicarea şi divulgarea;

Probe - Probe - aadmisibilitatedmisibilitate Convenţia nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie care, în

consecinţă, ţine în primul rând de dreptul intern (Allan c. Regatului Unit); două probleme – petinenţă şi probe ilegale;

Pertinenţa: Revine în principiu instanţelor naţionale să aprecieze pertinenţa celor pe care acuzaţii le solicită. În special, articolul 6 § 3 d) le permite instanţelor să decidă asupra utilităţii unei oferte de probă cu martori (Asch c. Austriei); această dispoziţie „nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: aşa cum indică cuvintele „în aceleaşi condiţii”, are ca scop esenţial o completă „egalitate a armelor” în acest domeniu (Destrehem c. Franţei).

– a) Excepţie – circumstanţe excepţionale: Chiar dacă revine în principiu judecătorului naţional să decidă asupra necesităţii sau oportunităţii de a cita un martor, circumstanţe excepţionale ar putea să conducă Curtea la concluzia incompatibilităţii neaudierii unei persoane ca martor cu articolul 6 (Bricmont c. Belgiei; Destrehem c. Franţei).

– b) Contraexpertiză: Simplul fapt că un expert exprimă, în faţa instanţei, o părere diferită de cea consemnată în raportul de expertiză pe care l-a depus la dosar, nu este, prin ea însăşi, contrară regulilor procesului echitabil (Bernard c. Franţei). La fel, dreptul la un proces echitabil nu impune ca o instanţă naţională să desemneze, la cererea apărării, un nou expert chiar dacă părerea expertului ales de apărare este în sensul celor susţinute de acuzare (Brandstetter c. Austriei). În consecinţă, refuzul de a ordona o contraexpertiză nu ar putea fi considerat, în el însuşi, ca fiind inechitabil. Dar, în circumstanţe excepţionale, cum ar fi schimbarea totală a mărturiei unui expert în cursul audierii acestuia în instanţă adăugată respingerii cererii de contraexpertiză, Curtea a considerat că a fost adusă atingere drepturilor apărării (G.B. c. Franţei).

– c) Băcanu vs Romania: anihilarea întregii strategii de apărare prin refuzul nemotivat al probelor;

Probe ilegale Probe ilegale Probă ilegală: Curtea are totuşi sarcina de a analiza dacă procedura

considerată în ansamblu, inclusiv maniera în care proba a fost administrată a avut un caracter echitabil aşa cum cere articolul 6 § 1 (Mantovanelli c. Franţei; Pélissier şi Sassi c. Franţei; Khan c. Regatului Unit); nu se interzice ca atare folosirea probelor respective;

Probe ce pun probleme în jurisprudenţa CEDO: – Pot fi folosite în măsura în care se coroborează cu alte probe: interceptări

telefonice fără mandat (Art. 8 – Dumitru Popescu vs Romania; Calmanovici c. România); probe obţinute în urma unei percheziţii ce nu respectă standardul art. 8; informatori (viaţa privată); “plantarea” de microfoane;

– Nu pot fi folosite: Probele obţinute prin rele tratamente asupra inculpatului sau martorilor –

Jalloh c. Germaniei; Gafgen c. Germaniei; Gocmen vs Turcia); obligaţia instanţelor de a analiza atent alegaţiile de rele tratamente (Latimer vs UK, dec.);

Mărturisire făcută la primul interogatoriu la poliţie, în lipsa avocatului (Salduz vs Turcia; Yoldaş c. Turciei; PISHCHALNIKOV c. Rusiei);

Probe obţinute ca urmare a provocării din partea poliţiei (Ramanauskas vs Lituania, Constantin si Stoian c. României; Bulfinsky c. României)

ApreciereaAprecierea probelor şi principiul nemijlocirii probelor şi principiul nemijlocirii Aprecierea probelor: Nu intră în atribuţiile Curţii să substituie propria sa apreciere a

faptelor şi probelor celei a instanţelor naţionale, cărora le revine în principiu sarcina de a aprecia mijloacele de probă administrate. Sarcina Curţii constă în a cerceta dacă procedura litigioasă, privită ca un tot, inclusiv modul de administrare a probelor, a îmbrăcat un caracter echitabil. (Edwards c. Regatului Unit; Mantovanelli c. Franţei; G.B. c. Franţei). – Spre exemplu, în cazul revenirii în faţa instanţei, asupra mărturiei date în

faţa procurorului şi luării în considerare de către instanţă a acesteia din urmă, Curtea a considerat că nu există nici o problemă pentru că alegerea fusese analizată şi argumentată convingător (Camilleri c. Maltei – dec.); lipsă motivare – Reiner şi alţii vs Romania (V);

– Modul de audiere a martorului: e întrebat dacă îşi menţine declaraţiile date anterior; deşi reduce valoarea mărturiei, părţile au putut formula întrebări şi să conteste corectitudinea mărturiei (10486/83, 9 oct. 1986);

– Exc.: arbitrar; Principiul nemijlocirii: elementele de probă (depoziţiile martorilor, confruntarea

inculpat-martor (Reiner c. României), probe materiale – arma crimei (Barbera Messengue şi Jabardo c. Spaniei)) trebuie, în principiu să fie produse în faţa acuzatului, în audienţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii (Barbera, Messengue şi Jabardo c. Spaniei).

– Dacă elementele de probă esenţiale nu sunt produse şi discutate în mod adecvat în şedinţă în prezenţa acuzatului şi în ciuda cererilor sale repetate în acest sens, procedura respectivă, considerată în ansamblul său, nu răspunde exigenţelor unui proces echitabil (Georgios Papageorgiou c. Greciei – în care era vorba despre originalele cecurilor pretins falsificate de către reclamant).

Principiul nemijlocirii - aplicarePrincipiul nemijlocirii - aplicare a) Audierea martorului de către judecătorul care trebuie să judece cauza respectivă: Un

element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului să se confrunte cu un martor în prezenţa judecătorului care ar trebui să judece cauza respectivă; această regulă este o garanţie pentru acuzat deoarece observarea de către judecător a comportamentului şi credibilităţii unui martor pot avea consecinţe pentru acuzat. În consecinţă, schimbarea compoziţiei unui tribunal după audierea unui martor decisiv antrenează în mod normal o nouă audiere a acestuia din urmă (Graviano c. Italiei; Pitkanen c. Finlandei).

b) Declaraţii de martor date în faza de urmărire penală: Folosirea declaraţiilor date în faza de urmărire penală nu încalcă în sine paragrafele 1 şi 3 litera d) ale articolului 6, sub rezerva respectării drepturilor apărării. În general, acestea impun statului obligaţia de a acorda acuzatului o ocazie adecvată şi suficientă pentru a contesta o mărturie în acuzare sau în apărare şi de a interoga autorul, în momentul depoziţiei sau mai târziu (Kostovski c. Olandei; Delta c. Italiei; Isgro c. Italiei). Drepturile apărării sunt restrânse de o manieră incompatibilă cu garanţiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează numai, sau într-o măsură determinantă, pe depoziţiile unor martori pe care acuzatul nu a avut posibilitatea de a-i interoga personal sau prin intermediul unui avocat nici în stadiul urmăririi penale şi nici în cursul dezbaterilor (A. M. c. Italiei; Saidi c. Franţei).

c) Destrehem: Achitarea iniţială a reclamantului de către tribunal avusese loc după audierea mai multor martori; curtea de apel a fondat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a acestor mărturii fără să-i audieze pe autorii lor, în ciuda cererilor repetate în acest sens ale reclamantului, înainte de a-l declara vinovat, ceea ce a adus atingere drepturilor apărării (Destrehem c. Franţei, asemanator, Danila c. României).

d) Confruntarea inculpat – martor desfăşurată în faţa procurorului nu scuteşte instanţa de audierea martorului şi, dacă e cazul, refacerea confruntării Reiner c. României;

Comunicarea şi divulgarea probelor în materie Comunicarea şi divulgarea probelor în materie penalăpenală Dreptul la un proces penal contradictoriu implică, pentru acuzare ca şi

pentru apărare, facultatea de a lua cunoştinţă de observaţiile sau elementele de probă produse de cealaltă parte (Brandstetter c. Austriei). Mai mult, articolul 6 § 1 impune ca autorităţile care realizează urmărirea să comunice apărării toate probele pertinente aflate în posesia lor, atât în apărare cât şi în acuzare (Edwards c. Regatului Unit; Fitt c. Regatului Unit).

a) Nu are caracter absolut: pot exista interese concurente ce fac necesară disimularea anumitor probe ale apărării pentru a apăra drepturile fundamentale ale altei persoane sau un interes public important. Sunt legitime din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei numai măsurile (ce restrâng drepturile apărării) care sunt absolut necesare (Van Mechelen şi alţii c. Olandei). Orice dificultate cauzată apărării printr-o limitare a drepturilor sale trebuie să fie suficient compensată de procedura urmată în faţa autorităţilor judiciare (Doorson c. Olandei; Van Mechelen şi alţii c. Olandei).

b) Rolul Curţii: nu îi revine sarcina de a stabili dacă o asemenea atitudine era absolut necesară (Edwards c. Regatului Unit); examinează dacă procesul decizional a satisfăcut în măsura posibilului cerinţele de contradictorialitate şi egalitate a armelor şi dacă a fost însoţit de garanţii apte să protejeze interesele acuzatului (Fitt c. Regatului Unit; Rowe şi Davis c. Regatului Unit).

Prezumţia de nevinovăţiePrezumţia de nevinovăţieTrei aspecte:

– A) membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei revine acuzării iar îndoiala profită acuzatului. În plus, revine acuzării să indice celui interesat acuzaţiile pentru a-i furniza ocazia de a se pregăti şi a-şi prezenta apărarea în consecinţă – şi să furnizeze probe suficiente pentru a fundamenta o declaraţie de culpabilitate (Barbera, Massengue şi Jabardo c. Spaniei).

– B) declaraţiile autorităţilor statului – judecători, politicieni, etc. – cu privire la vinovăţia unei persoane ce nu a fost condamnată definitiv: prezumţia de nevinovăţie este încălcată dacă o declaraţie oficială privind un inculpat reflectă sentimentul că este culpabil atunci când culpabilitatea sa nu a fost stabilită în prealabil în mod legal (Allenet de Ribemont c. Franţei).

– C) Dreptul de a păstra tăcerea;

NU presupune: despăgubiri pentru o detenţie provizorie conformă exigenţelor articolului 5, chiar dacă ulterior este achitat ((Sekanina c. Austriei); dreptul la restituirea cheltuielilor de judecată (Lutz c. Germaniei); imposibilitatea judecării unei acţiuni civile ulterioare (Ringvold c. Norvegiei; Y. c. Norvegiei; O. c. Norvegiei)

I) Declaraţii cu privire la vinovăţieI) Declaraţii cu privire la vinovăţieCâmpul de aplicare al articolului 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale pendinte

(Allenet de Ribemont c. Framţei). Curtea a considerat aplicabilă această dispoziţie în cazul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate după încetarea urmăririi penale (Minelli c. Elveţiei; Lutz c. Germaniei; Englert c. Germaniei; Nolkenbockhoff c. Germaniei), sau după achitare (Sekanina c. Austriei, Rushiti c. Austriei şi Lamanna c. Austriei). Aceste hotărâri priveau proceduri aferente chestiunilor cum ar fi oportunitatea suportării cheltuielilor de procedură de către acuzat, a restituirii cheltuielilor necesare pe care le angajase sau a acordării unei despăgubiri pentru detenţia provizorie, toate aceste probleme fiind considerate corolare şi accesorii procedurilor penale respective (Ringvold c. Norvegiei).

- Afirmaţiile pot proveni de la:- alţi judecători: atunci când judecă acţiuni ulterioare: privind cheltuielile de

judecată, acordarea de despăgubiri pentru detenţie provizorie, acţiuni în răspundere civilă delictuală, etc.

- alţi magistraţi – procurori (declaraţii publice, comunicate de presa) – Vitan c. României; Pavalache c. Romaniei;

- alte oficialităţi – orice alţi funcţionari care nu au legătură cu cercetarea penală (prefect, primar, parlamentar, etc.) – Samoilă şi Cioca c. Romaniei (+ uniforma de penitenciar – Jiga c. României)

II) Al doilea aspect: sarcina probeiII) Al doilea aspect: sarcina probei Nu se limiteaza la comportamentul judecătorului ci priveşte şi folosirea

prezumţiilor contrare; Prezumţiile (de fapt sau de drept) şi prezumţia de nevinovăţie: Prezumţiile

de fapt sau de drept nu sunt, în principiu, incompatibile cu Convenţia (Telfner c. Austriei). Totuşi, trebuie utilizate în limite rezonabile, ţinând seama de importanţa mizei şi protejând drepturile apărării (Radio France şi alţii c. Franţei; Vastberga Taxi Akriebolag şi Vulic c. Suediei). – Prezumţiile absolute, ce nu pot fi răsturnate, contravin prezumţiei de

nevinovăţie - S. Trechsel, Human Rights in Criminal Proceedings, Oxford University Press, 2006, pag. 168

– Conform jurisprudenţei actuale a Curţii, statele membre ale Convenţiei pot folosi alte prezumţii, câtă vreme drepturile apărării nu sunt atinse într-o manieră incompatibilă cu garanţiile procesului echitabil: „indiferent cât de greu de răsturnat sunt prezumţiile respective, atâta vreme cât reclamantul are la dispoziţie mijloace de apărare, probabil că nu va exista o încălcare” – a se vedea K. Reid, „A practitioner’s guide to the European Convention on Human Rights”, Thomson-Sweet and Maxwell, Londra, 2004, pag. 155.

III) Dreptul de a păstra tăcereaIII) Dreptul de a păstra tăcerea Două tipuri de cauze:

– cele care privesc utilizarea constrângerii în scopul obţinerii informaţiilor susceptibile de a incrimina persoana vizată în cadrul unei proceduri penale deja pendinte sau aflată în stadiul de proiect contra lui Funke c. Franţei; Heaney şi McGuiness c. Irlandei).

– cele privind utilizarea în cadrul urmăririi penale subsecvente a unor informaţii incriminante obţinute prin constrângere în afara contextului procedurii penale (Saunders c. Regatului unit; I.J.L. şi alţii c. Regatului Unit). Nu este absolut necesar ca elementele potenţial incriminante obţinute prin constrângere să fi fost realmente utilizate în cadrul unei proceduri penale pentru ca dreptul de a nu se autoincrimina să-şi găsească aplicare (Shannon c. Regatului Unit).

Factori: natura şi gradul coerciţiei; existenţa unor garanţii apropriate în procedură; utilizarea elementelor astfel obţinute (Heaney şi McGuiness c. Irlandei; J.B. c. Elveţiei; Allan c. Regatului Unit).

Dreptul de a păstra tăcereaDreptul de a păstra tăcerea - sferă - sferă– Date ce există independent de voinţa suspectului: documentele strânse în virtutea unui

mandat, prelevările de sânge, urină, de ţesuturi corporale în vederea analizei ADN (Saunders c. Regatului Unit); nu este contrară prezumţiei de nevinovăţie obligarea conducătorului unui autovehicul de a se supune unei analize a sângelui atunci când este bănuit că a condus în stare de ebrietate (Tirado Ortiz c. Spaniei).

– Prezumţii: Dreptul la tăcere nu este absolut. El nu poate împiedica să se ia în considerare tăcerea celui interesat, în situaţii care impun în mod evident o explicaţie din partea sa, pentru a aprecia forţa de persuasiune a elementelor acuzării (John Muray c. Regatului Unit). Posibilitatea de a trage concluzii defavorabile din omisiunea acuzatului de a răspunde întrebărilor poliţiei trebuie necesarmente să fie limitată (Averill c. Regatului Unit). Pentru a analiza dacă faptul de a trage concluzii defavorabile acuzatului din tăcerea sa înfrânge articolul 6, trebuie să se ţină seama de ansamblul circumstanţelor, având în vedere mai ales cazurile în care se poate proceda la deducţii, la importanţa pe care instanţele naţionale le-au acordat-o acestor deducţii în aprecierea elementelor de probă şi gradul de coerciţie inerent situaţiei (John Murray c. Regatului Unit).

– Mărturie lipsită de caracter incriminatoriu: nu s-ar putea, în mod rezonabil, limita la mărturiile făcute sau la afirmaţiile care îl pun direct în cauză ci si cele iniţial lipsite de caracter incriminatoriu – cum ar fi afirmaţiile care îl disculpă pe autorul lor sau simple informaţii cu privire la unele chestiuni de fapt – care pot fi utilizată în procedura penală în sprijinul tezei acuzării (Saunders)

– Puteri coercitive în afara contextului penal: Rezultă din jurisprudenţa Curţii că dreptul de a nu se autoincrimina nu împiedică, în sine, utilizarea puterilor coercitive în scopul obţinerii de informaţii în afara contextului unei proceduri penale ce priveşte persoana respectivă (Weh c. Austriei; Shannon c. Regatului Unit).

Garanţiile speciale: 6-3-a)Garanţiile speciale: 6-3-a) 1) Proces echitabil: Aplicarea acestei dispoziţii trebuie apreciată mai ales în lumina dreptului

mai general la un proces echitabil, pe care îl garantează alineatul 1 al articolului 6 al Convenţiei (Deweer c. Belgiei; Artico c. Italiei; Goddi c. Italiei; Colozza c. Italiei).

2) Actul de acuzare: Dispoziţiile alineatului 3 litera a) al articolului 6 arată necesitatea de a acorda o mare importanţă notificării acuzaţiei celui interesat. Actul de acuzare joacă un rol determinant în urmărirea penală: plecând de la notificarea sa, persoana pusă sub acuzare este avizată în mod oficial de baza juridică şi factuală a reproşurilor ce-i sunt adresate (Kamasinski c. Austriei).

3) Natură şi cauză: Articolul 6 § 3 al Convneţiei recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat în mod detaliat nu numai de cauza acuzaţiei, adică de faptele materiale care-i sunt reproşate, ci şi de natura acuzaţiei, adică de calificarea juridică a respectivelor fapte (Pélissier şi Sassi c. Franţei; Saddak şi alţii c. Turciei). În materie penală, o informare detaliată, precisă şi completă cu privire la acuzaţiile formulate contra unui acuzat este o condiţie esenţală a echităţii procedurii (Mattoccia c. Italiei).

4) Întinderea informaţiei „detaliate” vizate de această dispoziţie variază conform circumstanţelor speciale ale fiecărei cauze; totuşi, acuzatul trebuie să dispună de elemente suficiente pentru a înţelege pe deplin acuzaţiile ce-i sunt aduse în vederea pregătirii convenabile a apărării sale. (Pélissier şi Sassi c. Franţei; Mattoccia c. Italiei).

5) Lipsa formei speciale: Dispoziţiile articolului 6 § 3 a) nu impun nici o formă specială în ceea ce priveşte modalitatea în care acuzatul trebuie să fie informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei care îi este adusă (Kamasinski c. Austriei).

6-3-a) – comunicarea acuzaţiei6-3-a) – comunicarea acuzaţiei 6) Obligaţie pozitivă: Din punctul de vedere al Curţii, chiar dacă persoana interesată

poate solicita consultarea dosarului de acuzare în timp util, acest lucru nu dispensează parchetul de obligaţia de a o informa, în cel mai scurt termen şi în mod detaliat, cu privire la acuzaţia care-i este adusă. Această obligaţie incumbă în întregime autorităţilor de urmărire, şi nu poate fi considerată ca îndeplinită în mod pasiv, pur şi simplu producând informaţii fără să fie avertizată apărarea (Mattoccia c. Italiei).

7) Schimbarea încadrării juridice: în ceea ce priveşte modificările aduse acuzaţiei, inclusiv cele care privesc „cauza” acesteia, acuzatul are dreptul de a fi pe deplin informat, pentru a reacţiona şi a-şi organiza apărarea în baza oricărei noi informaţii sau afirmaţii: era suficient de previzibil pentru reclamant că infracţiunea iniţial reţinută putea fi recalificată într-o alta, altfel spus, dacă cea din urmă era un element intrinsec al acuzaţiei iniţiale pe care cel interesat o cunoscuse de la începutul procedurii (De Salvador Torres c. Spaniei; Saddak c. Turciei; Mattoccia c. Italiei).

– Acuzat de bancrută fraduloasă, condamnat pentru complicitate la bancrutăă frauduloasă (Pélissier şi Sassi c. Franţei);

– Acuzat iniţial de trădare împotriva integrităţii statului, condamnat de participare la creaua unui grup criminal organizat (Sadak şi alţii vs Turcia);

– Acuzat iniţial de tentativă de viol, condamnat de viol (Miraux vs Franţa);– Acuzat iniţial de viol pe 21 octombrie intr-o cameră bine determinată dintr-o şcoală, este

condamnat pentru viol pe 11 noiembrie, locatia exacta nefiind importantă, ca urmare a schimbării mărturiilor în ziua pronunţării hotărârii (Mattoccia vs Italia);

III) 6-3-b) – timpul şi facilităţile necesareIII) 6-3-b) – timpul şi facilităţile necesare 1) Să aibă cunoştinţă de rezultatul investigaţiilor: „facilităţile” de care

trebuie să se poată bucura acuzatul includ posibilitatea de a avea cunoştinţă, pentru a-şi pregăti apărarea, de rezultatul investigaţiilor făcute de-a lungul procedurii. (Padin Gestoso c. Spaniei).

2) Comunicarea actelor dosarului de instrucţie: imposibilitatea pentru reclamant de a obţine comunicarea actelor depuse la dosar (altele decât actul de acuzare), poate încălca principiul egalităţii armelor (Bulut c. Austriei). Pullar c. Regatului Unit; limitarea accesului avocatului acuzatului la dosarul de instrucţie nu poate fi acceptat decât dacă elementele de probă sunt comunicate acuzatului înaintea dezbaterilor litigioase şi acesta poate, prin intermediul avocatului său, să formuleze observaţii cu privire la ele în pledoaria sa (Kremzow c. Austriei; Ocalan c. Turciei).

3) Exemple: – 17 000 pagini în 2 saptamani (Ocalan vs Turcia); – 5 zile – ok (Campbell si Fell vs UK);– 3 saptamani – un doc. de 49 de pagini (Kremzov vs Austria);– imposibilitatea de a verifica dosarul cauzei în primele 30 de zile nu afectaseră

pregătirea apărării (Lamy vs Belgia); – dificultăţi auditive/mentale ce impiedica o participare adecvată

6-3-c) – dreptul de a se apăra singur sau prin 6-3-c) – dreptul de a se apăra singur sau prin avocatavocat

a) Restrângeri absolut necesare: Având în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la o bună administrare a justiţiei într-o societate democratică, orice măsură ce restrânge drepturile apărării trebuie să fie absolut necesară. Dacă o măsură mai puţin restrictivă poate să fie suficientă, atunci aceasta din urmă trebuie aplicată (Van Mechelen c. Olandei).

b) Chiar în absenţa inculpatului: Un acuzat nu pierde acest drept prin simplul fapt al absenţei de la dezbateri. Chiar dacă legiuitorul trebuie să poată descuraja absenţele nejustificate, el nu le poate sancţiona introducând derogări de la dreptul de a beneficia de asistenţa unui apărător. Exigenţele legitime ale prezenţei acuzaţilor la dezbateri pot fi asigurate prin alte mijloace decât pierderea dreptului la apărare (Van Geyseghem c. Belgiei).

c) De când - din primele faze ale anchetei: marturisire făcută în lipsa apărătorului la primul interogatoriu la poliţie (Salduz vs Turcia)

d) Confidenţialitatea convorbirilor şi corespondenţei (S. vs Elveţia):

6-3-c)6-3-c)

Trei drepturi: – de a se apăra el însuşi, – de a beneficia de asistenţa unui avocat ales şi, – în anumite condiţii, acela de a putea fi asistat de

un avocat din oficiu.

Dreptul de a se apăra el însuşi: participarea personală;

6-3-c)6-3-c) Apărător din oficiu – condiţii

1) Interesele justiţiei: Paragraful 3 c) al articolului 6 nu le garantează dreptul la un asemenea ajutor decât în măsura în care interesele justiţiei o cer. Or aceste interese nu ar putea fi interpretate în sensul că ar impune acordarea ajutorului judiciar de fiecare dată când un condamnat, care nu are nici o şansă obiectivă de succes, doreşte să facă apel după ce a beneficiat în primă instanţă de un proces echitabil aşa cum impune articolul 6 (Monnell şi Morris c. Regatului Unit).

– gravitatea infracţiunii;– severitatea sancţiunii pe care o riscă acesta; – complexitatea cauzei;– personalitatea reclamantului (Quaranta c. Elveţiei);

2) Absenţa unor resurse suficiente pentru a plăti un avocat: Contrar altor dispoziţii ale articolului 6, alineatul 3 litera c) nu consacră un drept absolut: el nu impune asistenţa gratuită a unui avocat din oficiu decât dacă acuzatul nu are mijloacele de remunerare a unui avocat (Croissant c. Germaniei). Curtea caută elemente care, chiar dacă nu sunt determinante, îi confirmă convingerea că reclamantul nu dispunea de mijloacele financiare necesare (Twalib c. Greciei).

6-3-c)6-3-c) Răspunderea statului pentru greşelile avocaţilor:

– si pentru cei aleşi;– principiul independenţei baroului;– în circumstanţe excepţionale, autorităţile trebuie să intervină o pentru a

asigura efectivitatea apărării; Evitarea întreruperilor şi amânărilor corespunde interesului justiţiei şi

poate să justifice o desemnare a unui avocat din oficiu care nu corespunde dorinţelor acuzatului (Croissant c. Germaniei). Intervenția instanței in circumstante speciale si obligatia pozitiva a

instantei (Güveç vs. Turcia) Oboseala excesivă şi posibilitatea unei apărări efective: Makhfi c.

Franţei; Barbera şi Messengue c. Spaniei

6-3-d) – interogarea martorilor6-3-d) – interogarea martorilor Sens „autonom” (Vidal c. Belgiei), martor stricto sensu, coinculpat,

parte vatamata, parte civila, expert, etc; orice “marturie” susceptibilă să contribuie, într-o mare măsură, la condamnarea acuzatului, constituie o mărturie în sprijinul acuzării şi îi sunt aplicabile garanţiile prevăzute de articolul 6 §§ 1 şi 3 d) ale Convenţiei (Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei; Luca c. Italiei).

Nu există un drept absolut: Articolul 6 nu obligă la convocarea şi interogarea oricărui martor al acuzării. Revine în principiu judecătorului naţional obligaţia de a decide asupra utilităţii (Vidal c. Franţei), necesităţii sau oportunităţii (Bricmont c. Belgiei) de a cita un martor. Articolul 6 nu recunoaşte deci un drept absolut de a obţine prezentarea martorilor în faţa unei instanţe, într-o procedură civilă (Wierzbicki c. Poloniei). Incumbă în principiu judecătorului naţional să decidă asupra necesităţii sau oportunităţii de a cita un martor (Cârstea şi Grecu c. României; comp. – Bacanu vs Romania).

6-3-d)6-3-d) Excepţie - circumstanţe excepţionale: Chiar dacă incumbă judecătorului naţional să

decidă asupra necesităţii sau oportunităţii de a cita un martor, circumstanţe excepţionale ar putea să conducă Curtea la a concluziona în sensul incompatibilităţii cu articolul 6 a refuzului judecătorului de a audia o persoană ca martor (Bricmont c. Belgiei):

I) Schimbarea compunerii instanţei (completului): Un element important al procesului echitabil îl constituie posibilitatea pentru acuzat de a se confrunta cu martorul în prezenţa judecătorului care ar trebui să decidă în cauza respectivă; această regulă este o garanţie pentru că observaţiile judecătorilor în ceea ce priveşte comportamentul şi credibilitatea unui martor pot să aibă consecinţe directe pentru acuzat. În consecinţă, schimbarea compoziţiei unei instanţe după audierea unui martor decisiv antrenează în mod normal o nouă audiere a acestuia din urmă (Graviano c. Italiei; Pitkanen c. Finlandei).

II) Destrehem: Achitarea iniţială a reclamantului de către instanţă avusese loc după audierea mai multor martori; curtea de apel a fundamentat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a acestor mărturii fără să-i audieze pe autorii lor, în ciuda cererilor repetate în acest sens ale reclamantului. În aceste condiţii, refuzul curţii de apel de a audia martorii, în ciuda cererii reclamantului în acest sens, înainte de a-l condamna, i-a redus acestuia şansele de a se apăra (Destrehem c. Franţei; asemanator, Danila c. României).

6-3-d) 6-3-d) Martori neaudiaţi de judecător Martori neaudiaţi de judecător a) Măsură absolut necesară (Van Mechelen c. Olandei): în anumite circumstanţe se

poate dovedi necesar, ca autorităţile judiciare să poată recurge la depoziţii date în faza instrucţiei preparatorii:– refuzul autorului de a le reitera în public din pricina temerii unor consecinţe

pentru securitatea sa, ceea ce se poate întâmpla în cazul unui proces vizând acţiunile unor organizaţii mafiote.

– Martor de negăsit – diligenţa autorităţilor: Faptul că martorul devenise de negăsit nu ar putea conduce la paralizarea urmăririi a cărei oportunitate, în cele din urmă, scapă controlului Curţii (Calabro c. Italiei (dec.)); eforturi considerabile pentru a obţine mărturia, ordonând în mai multe rânduri convocarea şi audierea acestui martor; dacă totuşi, în ciuda acestor eforturi, nu a fost posibil să se asigure prezenţa acestui martor la audienţă, nu s-ar putea imputa autorităţilor o lipsă de diligenţă care să fi antrenat responsabilitatea lor în faţa organelor Convenţiei (lipsa de diligentă – Tarau vs Romania);

b) Respectarea dreptului la apărare: – articolul 6 obligă la a acorda acuzatului o ocazie adecvată şi suficientă pentru a

contesta o mărturie în acuzare şi de a-i interoga autorul, în momentul depunerii depoziţiei sau mai târziu (Ludi c. Elveţiei; Van Mechelen şi alţii c. Olandei; Bracci c. Italiei); in principiu, in fata judecătorului (Graviano vs Italia, Reiner vs Romania);

– exclusiv sau într-o măsură determinantă: drepturile apărării sunt restrânse de o manieră incompatibilă cu articolul 6 atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură determinantă pe depoziţii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut-o interoga nici în stadiul instrucţiei şi nici în cursul dezbaterilor (Saidi c. Franţei; Van Mechelen şi alţii c. Olandei; Luca c. Italiei; Bracci c. Italiei).

6-3-d) 6-3-d) Martori anonimiMartori anonimi a) Informatori oculţi: Convenţia nu împiedică utilizarea, în stadiul instrucţiei

preparatorii şi atunci când natura infracţiunii poate să o justifice, unor surse cum ar fi informatorii oculţi, dar folosirea lor ulterioară de către judecătorul fondului pentru a justifica o condamnare ridică o problemă diferită (Kostovski c. Olandei; Teixeira de Castro c. Portugaliei). Acelaşi principiu se aplică agenţilor infiltraţi (Ludi c. Elveţiei).

b) Dificultăţi pentru apărare (Kostowski c. Olandei). – 1) Necesitatea: Utilizarea martorilor anonimi pentru a fundamenta o condamnare nu

este în toate circumstanţele incompatibilă cu Convenţia; poate fi legitim pentru autorităţile poliţiei să dorească să păstreze anonimatul unui agent infiltrat în activităţi secrete, în scopul nu numai de a-i asigura protecţia sa şi familiei sale, ci şi pentru a nu compromite posibilitatea de a-l utiliza în operaţiuni viitoare (Ludi c. Elveţiei).

– 2) Compensare de procedura urmată: Într-un asemenea caz articolul 6 § 1 combinat cu articolul 6 § 3 d) al Convenţiei cere ca obstacolele de care se loveşte apărarea să fie suficient compensate de procedura urmată în faţa autorităţilor judiciare (Doorson c. Olandei): audiere separată de către judectăor care cunoaşte identitatea (Isgro vs Italia);

– 3) Nici exclusiv, nici într-o măsură determinantă: chiar în situaţia în care procedurile urmate în faţa autorităţilor judiciare compensează suficient obstacolele de care se loveşte apărarea, o condamnare nu se poate baza numai, sau într-o măsură determinantă, pe declaraţii anonime. (Doorson c. Olandei; Van Mechelen c. Olandei).

6-3-d) Provocare a poliţiei6-3-d) Provocare a poliţiei Intervenţia agenţilor infiltraţi trebuie să fie circumscrisă şi însoţită de garanţii: a) Interesul public nu ar putea justifica utilizarea unor probe culese în urma unei

provocări din partea poliţiei (Teixeira de Castro c. Portugaliei; Edwards şi Lewis c. Regatului Unit).

b) Simplu agent infiltrat: Acţiunea agentului infiltrat care nu a săvârşit o infracţiune ci numai s-a limitat la activitatea unui agent infiltrat nu îl privează pe reclamant de un proces echitabil (Calabro c. Italiei (dec.)).

c) Depăşirea activităţii de agent infiltrat: Activitatea celor doi poliţişti a depăşit limitele acţiunii unui simplu agent infiltrat deoarece au provocat infracţiunea şi nimic nu indică faptul că, fără intervenţia lor, aceasta ar fi fost săvârşită. Această intervenţie şi utilizarea sa în procedura penală litigioasă l-au privat ab initio şi definitiv pe reclamant de un proces echitabil (Teixeira de Castro c. Portugaliei).

d) Factori: – Lipsa cazierului sau a oricarui alt element care să sugereze că fără intervenţia poliţiei ar

fi săvârşit infracţiunea (Teixeira; Vanyan vs Rusia); – Măsura în care operaţiunea se afla sub control judiciar (Khudobin vs Rusia);– Existenţa unor garanţii procedurale – posibilitatea de a contesta folosirea dovezilor şi

seriozitatea cu care instanţele investigaseră alegaţiile reclamantului privind provocarea poliţiei (Constantin şi Stoian vs Romania; Bulfinsky c. României);

6-3-e) – dreptul la un interpret6-3-e) – dreptul la un interpret 1) Definire: acuzatul care nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în instanţă are dreptul la

serviciile gratuite ale unui interpret pentru a-i fi tradus sau interpretat orice act din procedura angajată împotriva sa şi al cărui sens trebuie să-l înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil, sau să-l traducă în limba folosită în instanţă (Luedicke c. Germaniei; Belkacem c. Germaniei; Koc. C. Germaniei).

2) Acte scrise: Dreptul, prevăzut de articolul 3 e) al articolului 6, la asistenţa gratuită a unui interpret nu este valabil numai pentru declaraţiile orale din timpul şedinţei, ci şi pentru actele procedurale scrise şi pentru urmărirea penală. Nu merge însă până la a cere o traducere scrisă a oricărei probe documentare sau a oricărui act oficial al dosarului. Asistenţa acordată în materie de interpretare trebuie să permită acuzatului să ştie ceea ce i se reproşează şi să se apere, mai ales comunicând instanţei propria sa versiune a evenimentelor (Kamasinski c. Austriei).

3) Obligaţie pozitivă: Dreptul astfel garantat trebuie să fie concret şi efectiv. Obligaţia autorităţilor competente nu se limitează deci la a desemna un interpret: le incumbă în plus, odată alertate într-un caz dat, să exercite un anume control ulterior cu privire la calitatea interpretării asigurate (Kamasinski c. Austriei).

4) Drept absolut: termenii „gratuitement” şi „free” au un sens absolut; ei nu privesc nicio asigurare a interpretării sub o anumită condiţie, nici o exceptare temporară sau o suspendare, ci o dispensare sau o exonerare definitivă. (Luedicke c. Germaniei; Belkacem c. Germaniei; Koc c. Germaniei); obligarea la suportarea cheltuielilor judiciare ce includ plata interpretului încalca art. 6, 3, e).