razboiul rece
DESCRIPTION
un referat despre Razboiul receTRANSCRIPT
Formarea profesională a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar pentru noioportunităţi de dezoltare în carieră
ISTORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN SECOLELE
XIX-XX
Lucrare de verificare nr. 2Războiul Rece
Cursant: Cimpoeşu Ana-Maria Aissa Specializarea: Istorie
An: II, Grupa: I
BUCUREŞTI, 2012
După al II-lea Război Mondial, lumea și mai ales Europa au stat parcă suspendate
între o pace imposibilă și un război improbabil. Părerile istoricilor sunt convergente în mai
multe privințe, și anume: că este vorba de o stare conflictuală globală, care ia forma unei păci
ratate printr-un război nedeclarat; de un război civil al rasei umane; de un război între sisteme
social – politice sau de o stare de pace prin teroare. Se admite, de asemenea, că s-a evitat,
totuși, al III-lea Război Mondial și că aceasta s-a realizat printr-un comportament condiționat
al celor două superputeri protagoniste (S.U.A. și U.R.S.S.), fiecare aflându-se sub povara
propriului imperiu. Aceste aspecte sunt curpinse, de regulă, în sintagma Război Rece, una de o
complexitate remarcabilă, incluzând ambiguități și aspecte controversate.
Există neînțelegeri în rândul istoricilor în ceea ce privește începutul Războiului
Rece. Mulți argumentează că acesta își are originile în perioada de după Primul Război
Mondial, în tensiunile acumulate între Imperiul Rus și cel Britanic și Statele Unite ale
Americii. Ciocnirea ideologică ar fi apărut în 1917, odată cu Revoluția din Octombrie, când
Rusia devine prima țară comunistă. Acest fapt a făcut ca relațiile ruso-americane să facă
subiectul unor îngrijorări pe termen lung pentru liderii din ambele țări. Mai multe evenimente
au alimentat, de asemenea, suspiciunile și neîncrederea dintre S.U.A. și U.R.S.S.: alternativa
Bolșevicilor la capitalism, retragerea U.R.S.S. din Primul Război Mondial și tratatul cu
Germania, invazia S.U.A. în timpul Revoluției Ruse în sprijinul Armatei Albe și refuzul
Statelor Unite de a recunoaște Uniunea Sovietică până în 1933. Pe lângă acestea, alte
evenimente din perioara interbelică au adâncit acest climat de neîncredere așa cum ar fi
Tratatul de la Rapallo și Pactul Molotov–Ribbentrop.
Însă, cei mai mulți cercetători ai fenomenului plasează Razboiul Rece după al
doilea Război Mondial, văzând-ul ca pe o rezultantă și o prelungire a acestuia. Între 1945 și
1947 există declarații care duc la recunoașterea existenței oficiale a războiului rece. De
asemenea, după 1989, se recunoaște existența faptelor și a declarațiilor care îndreptățesc
apercierea că Războiul Rece a luat sfârșit, sfârșitul având tot un caracter procesual.
Ca urmare, perioada dintre 1945 și 1990 se constituie într-o fază cu totul specială a
relațiilor internaționale, specificul fiind dat de tensiunile acumulate între cele două superputeri
recunoscute drept protagoniste ale Războiului rece: Statele Unite și Uniunea Sovietică. Ambele
superputeri pot fi îndreptățit considerate ca situându-se în tradiția europeană. Ele constituie
alianțe – adevărate imperii – care se comportă ca veritabile baraje hidrotehnice gata să cedeze
în anumiți parametri de tensiune. În cadrul acestor alianțe există inițiative și presiuni care, prin
compunere, dau configurația Războiului Rece.
2
Mai exact, este vorba de un război nedeclarat și nefinalizat și, ca urmare,
caracterizat drept rece. “Părțile beligerante” exercită reciproc presiuni enorme. Natura acestor
presiuni este complexă, intensitatea diferind de la un moment la altul. Astfel se explică faptul
că nu este impropriu să vorbim despre mai multe războaie reci în unul singur; de existența unor
momente de tensiune maximă, gata să determine alunecarea spre al treilea război mondial; de
existența perioadelor de relativă acalmie, de-a lungul cărora partea sovietică a argumentat
necesitatea coexistenței pașnice, fără ca aceasta să însemne, însă, sfârșitul războiului rece.
Așadar, este vorba de o stare conflictuală instalată în relațiile internaționale și care
trebuie evaluată din mai multe dimensiuni, dintre care amintim, într-o ordine, ea însăși
semnificativă: dimensiunea ideologică, psihologică și cea militară. Toate trei sunt reperabile în
analiza Războiului rece; nici una nu explică prin ea însăși esența fenomenului. Aceste
dimensiuni derivă din presiunile exercitate de „beligeranți”. Cum războiul rămâne “rece”, adică
făraă operațiuni militare de amploare, ci numai conflicte locale este sesizabilă amplificarea
compensatorie, parcă, a componentelor psihologice și ideologice. S-a ajuns astfel ca Războiul
rece să fie caracterizat ca un război dus la nivelul propagandei și așa a fost; ca un război al
cuvintelor sau, mai corect , un război al spiritelor, purtat și cu ajutorul cuvintelor. Mai exact,
fiind vorba de un război, beligeranții vor să-și impună voința asupra adversarului prin orice
mijloace, mai puțin cele militare totuși. Astfel se explică faptul că “părțile” doresc să se
impună psihologic; dezvoltă veritabile strategii psihologice, mai ales că orice înfrângere pe
acest plan înseamnă o înfrângere pe teren, cu repercusiuni asupra dimensiunii sferei de
influență. Sub acest război psihologic și în legătură cu el, stă componenta militară; o altă
prelungire a celui de-al doilea Război Mondial dacă avem în vedere că cele două superputeri s-
au angajat deopotrivă într-o teribilă luptă cu timpul și cu puterile Axei prin construirea bombei
atomice.
Există mai multe teorii asupra cauzelor Războiului Rece:
Amenințarea rusească. Toate conflictele și crizele au fost inițiate de Uniunea
Sovietică și au fost produse de expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia
marxist-leninistă; aceasta preamărea victoria mondială asupra capitalismului. Prin urmare, un
stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relațiile internaționale.
Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei anterioare, cu
Washington-ul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist. Din
nou, responsabilitatea este atribuită unui singur stat, în timp ce partea opusă face eforturi
pentru a evita conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică producția militară și
confruntarea pentru a supraviețui.
3
Teoria superputerilor. Dezvoltată de către chinezi în perioada anilor ’60 pentru a
demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă. Teoria are în vedere o
așa numită înțelegere tacită și o competiție acerbă între superputeri, având drept scop
dominarea lumii. Aceasta subliniaăa ruptura dintre Beijing și Moscova, fiind în același timp o
expresie a insecurității chineze. În perioada anilor ’70 survine o apropiere față de S.U.A., care,
în schimb, alarmează Rusia.
Teoria cursei înarmărilor. Construirea armelor nucleare atinsese proporții care
lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Responsabilitatea aparținea atât Estului
cât și Vestului. Din această cauză, stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau
considerate de o importanță capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în
rândul statelor înscrise în mișcarea pentru pace.
Teoria Nord-Sud. Susținătorii acestei terorii consideră că principalul conflict din
lume este cel dintre Nord și Sud, dintre națiunile bogate și cele sărace, dintre statele dominante
și cele dominate. Competiția pentru poziția dominantă în Lumea a treia este privită ca sursă a
tuturor conflictelor.
Teoria Vest-Est. Politica mondială este dominată de conflictele între statele
capitaliste bogate. Conflictul Ruso-American nu este decât o perdea de fum menită să ascundă
adevăratul conflict, cel dintre Statele Unite, Japonia și Uniunea Europeană. Originile celui de-
al doilea Război rece se află în conflictele, din ce în ce mai acute, dintre statele capitaliste
bogate. Aceastea, la rândul lor, favorizează și agravează conflictele din interiorul Lumii a treia.
Teoria intrastatală. Politica internă a statelor determină politica lor externă.
Schimbările în politica lor externă sunt legate de modificări ale raportului de forțe interne, de
apariția unor noi insuficiențe economice și de modificări ale structurii sociale. Politicienii
folosesc anumite conjuncții și evenimente internaționale pentru a rezolva tensiunile interne și
pentru a obține avantaje în fața competitorilor lor naționali în lupta internă pentru putere.
Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă a
conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului și expresia
revoluției sociale. Conflictul dintre capitalism și comunism se manifestă prin tensiunile care
apar între superputeri. Mișcarea revoluționară din Lumea a treia implică, inevitabil, și
superputerile în conflict.
Războiul rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea dintre
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică a crescut. Echilibrul terorii nucleare (un război
fără învingători şi învinşi, care să conducă la distrugerea planetei) a împiedicat însă derapajul.
Liderul comunist chinez Zhou Enlai definea plastic raporturile între superputeri, ca divizate
4
prin structuri politice, economice, ideologice, dar unite prin capacitatea de distrugere reciprocă
(M.A.D., Mutual Assured Destruction) şi silite, astfel, la convieţuire. Statele Unite ale Americii
şi Uniunea Sovietică nu s-au confruntat militar în mod deschis, dar şi-au măsurat forţele prin
intermediul „aliaţilor”, „clienţilor”, cărora le-au oferit ajutor militar, financiar şi diplomatic (în
Consiliul de Securitate ONU). Este aşa numitul război prin procură (proxy war). În a doua
jumătate a secolului XX, nu au existat conflicte independente de războiul rece. Desigur, există
războaie ce au izbucnit datorită unor rivalităţi locale. Treptat însă, ele au fost înglobate (prin
arsenalul insuficient etc.) în războiul mondial dintre superputeri. Spre exemplu, cazul
războiului dintre Iran şi Irak din anii ‘80, când un conflict zonal religios (între musulmanii şiiţi
şi sunniţi) şi teritorial a cunoscut implicarea Statelor Unite şi a aliaţilor lor occidentali de partea
Irakului şi a sovieticilor de partea Iranului. Asemănător s-a dezvoltat conflictul din Orientul
Apropiat, dintre statul Israel (care îşi declară independenţa la 14 mai 1948) şi ţările arabe.
Iniţial (în primul război israeliano-arab, 1948-1950) Uniunea Sovietică a susţinut, alături de
administraţia americană, cauza evreiască. Sprijinul manifest al Statelor Unite pentru politica
statului evreu şi orientarea hotărâtă a conducerii de la Tel Aviv spre Washington a determinat
Moscova să sprijine cauza ţărilor arabe în timpul crizei Suezului (1956), „războiului de 6 zile”
(1967) sau a celui de Yom Kippur (1973). Ulterior, a palestinienilor.
Momentele de vârf ale războiului rece au fost cele în care confruntarea dintre cele
două puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), războiul din
Coreea (1950-1953) şi criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).
Blocada Berlinului
Problema germană (forma regimului care urma să fie adoptată) era una vitală în
raporturile dintre marile puteri. O miză a raporturilor Est-Vest, potenţialul Germaniei
(civilizaţie, cultură, economie, uman etc.) fiind luat în calcul de toţii actorii internaţionali ai
momentului. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, teritoriul german şi capitala
(Berlin) au fost împărţite de către puterile învingătoare (Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea
Sovietică şi Franţa) în 4 zone de ocupaţie. Această divizare (ca şi ocupaţia militară) nu putea fi
una permanentă. La nivelul Berlinului mai întâi, apoi al Germaniei trebuiau organizate alegeri
libere, care să reflecte voinţa poporului german. Înfrângerea comuniştilor în scrutinul organizat
la Berlin (octombrie 1946) i-a pus pe sovietici într-o situaţie delicată, existând premisele unei
unificări a Germaniei sub un regim defavorabil lor. Riscul pierderii prestigiului şi a iniţiativei
în ceea ce priveşte statul german, măsurile de normalizare a situaţiei luate de aliaţii occidentali
în partea vestică (unificarea celor 3 zone prin desfiinţarea liniilor de demarcaţie, includerea
5
noului teritoriu în planul de asistenţă american Marshall, unele decizii privind transferarea
puterii către autorităţile alese ale germanilor, creşterea nivelului de trai etc.) au condus la
decizia Uniunii Sovietice de a interzice accesul oricăror transporturi terestre către Berlinul
occidental. Scopul conducerii de la Moscova era forţarea aliaţilor de a discuta problema
germană (semnarea unui tratat de pace, stabilirea unor reparaţii pentru distrugerile provocate de
Germania în timpul războiului etc.). Răspunsul occidental, organizarea celui mai mare pod
aerian din istorie, s-a dorit a fi unul temporar, până ce va fi găsită o soluţie valabilă. Amploarea
ajutorului acordat astfel berlinezilor (4 mii de tone de alimente, combustibili etc. – chiar o
centrală termică a fost adusă şi montată – zilnic / un avion aterizând la fiecare 3 minute, 2,5
mil. t în total cu o valoare de 500 mil. $) a dovedit, finalmente, că acela era răspunsul cel mai
adecvat. Înfrânţi de consecvenţa occidentalilor, sovieticii au fost nevoiţi, după asigurări
formale în legătură cu organizarea unei conferinţe ulterioare, să ridice blocada. „Politica de
îngrădire” americană înregistra astfel o primă măsură fermă. Acţiunea sovietică a avut un
imens efect psihologic în mediile politice din Occident, fiind un imbold pentru europeni în
realizarea unei integrări politice, militare, economice. Epilogul acestei crize este reprezentat de
formarea, în mai 1949, a două state germane: Republica Federală Germană, cu capitala la
Bonn, şi Republic Democrată Germană, având capitala în Berlinul de est. Divizarea Europei
era consfinţită în mod oficial.
Războiul din Coreea
Eliberarea Peninsulei Coreea de sub stăpânirea japoneză a fost realizată, conform
unei înţelegeri la Ialta (februarie 1945), de către trupele sovietice în Nord şi de cele americane
în zona sudică (linia de demarcaţie era reprezentată de paralela de 38o latitudine nordică),
urmând ca unificarea celor două zone să fie realizată ulterior, după retragerea trupelor de
ocupaţie. În regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comunişti, având în frunte pe Kim Il
Sung (Kim Ir Sen), iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin (care
dorea, prin crearea unui stat coreean puternic să ţină sub control Japonia, aflată sub ocupaţie
militară, şi Republica Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949), Coreea de nord a luat
iniţiativa, încercând să unifice militar Peninsula (1950). Intervenţia armatelor aliate (conduse
de generalul american Douglas MacArthur), în baza unei rezoluţii ONU de restabilire a statu-
quo antebellum, a răsturnat situaţia, nord-coreenii fiind respinşi spre graniţa cu China (râul
Yalu). Implicarea „voluntarilor” chinezi în conflict a radicalizat războiul, comandantul
american solicitând Washingtonului dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de
declanşarea unui război nuclear (din noiembrie 1949 şi Uniunea Sovietică deţinea arma
6
atomică), Statele Unite au preferat să încheie armistiţiul de la Pam-Mun-Jom. Deşi succesul a
fost unul parţial (peninsula rămânând divizată), americanii au extins politica de îngrădire a
comunismului la nivel global.
Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962)
Fostă colonie spaniolă, insula Cuba a fost în prima parte a secolului XX sub
protectoratul Statelor Unite. Americanii deţineau proprietăţi pe insulă şi aveau în concesiune
elemente de infrastructură (căi ferate, telecomunicaţii). Economia cubaneză, orientată exclusiv
către vecinul din nord, era una de monocultură (zahăr, tutun, bumbac). Problemele sociale erau
severe, şomajul atingând 30%, în unele perioade ale anului. Polarizarea societăţii, într-o pătură
bogată şi marea majoritate a populaţiei săracă, a favorizat dezvoltarea unui curent intelectual
contestatar. Limbajul era, inevitabil, unul de stânga, din moment ce se clama reducerea
disparităţilor sociale şi înlăturarea imperialismului. Purtătorul de cuvânt al mişcării a devenit
Fidel Castro, membru al unei familii aristocratice, educat în mediul iezuit. Revoluţia cubană a
reuşit în 1959, îndepărtând de la putere pe dictatorul Fulgencio Batista. Fidel Castro, conducă-
tor al noii republici, s-a întreptat către Statele Unite, solicitând un plan Marshall în America
Centrală pentru a reduce decalajul faţă de ţările dezvoltate. Refuzul american a radicalizat
poziţia lui Castro care a naţionalizat societăţile americane din insulă şi a solicitat sprijinul
Uniunii Sovietice pentru a scoate ţara din criză. Conducerea de la Kremlin nu a pierdut prilejul
de a pătrunde în sfera de influenţă americană. Încercarea de contrarevoluţie organizată de
americani (eşuată după debarcarea din Golful Porcilor din 1961) a fost urmată de amplasarea
de către sovietici a rachetelor cu rază medie de acţiune pe teritoriul Cubei (octombrie 1962).
Descoperirea rampelor de lansare de către un avion american de spionaj a condus la cea mai
gravă criză a războiului rece. Statele Unite au blocat în larg vasele sovietice ce veneau spre
Cuba, ameninţând totodată cu bombardarea insulei dacă rachetele sovietice nu vor fi retrase.
Kremlinul a fost nevoit să facă pasul înapoi, sub presiunea Consiliului de Securitate ONU şi a
statelor din Occidentul Europei (care s-au aliniat, în frunte cu preşedinte Franţei, De Gaulle, în
spatele Statelor Unite). Deşi americanii şi-au asumat unele angajamente internaţionale
echivalente (au dat asigurări că nu vor invada Cuba şi că îţi vor retrage rachetele din Turcia),
Uniunea Sovietică a pierdut din creditul internaţional. „Lumea a mers până pe marginea
prăpastiei [nucleare], dar sovieticii clipiseră primii”, declara secretarul de stat american Dean
Rusk. După criză, cele două superputeri a depus eforturi pentru găsirea unor mijloace care să
evite în viitor o asemenea confruntare la vârf: în august 1963, între Casa Albă şi Kremlin, între
J.F. Kennedy şi N.S. Hruşciov, se stabilea o legătură telefonică directă (firul/telefonul roşu).
7
În perioada anilor ’80, Uniunea Sovietică a fost condusă de o succesiune de lideri
politici vârstnici (Brezhnev, Andropov si Chernenko), datorită cărora sovieticii nu au putut
face față amenințării americane. Acest lucru avea să se schimbe dramatic odată cu instalarea la
putere a lui Mikhail Gorbachev în 1985. Noul mod de gândire a lui Gorbachev, în ceea ce
privește relațiile internaționale dar și domestice, a dus la apariția unei revoluții atât în relațiile
externe ale U.R.S.S. cât și în interiorul societății sovietice. Pe plan intern politicile
reformatoare glosnost și perestrika au produs forțe care aveau, în cele din urmă, să ducă la
distrugerea U.R.S.S.-ului.
Gorbachev a urmărit, pe plan extern, să transforme relațiile cu Statele Unite și
Europa de Vest. Politica lui Gorbachev față de Vest folosea înțelegeri în privința armelor
nucleare. Astfel, în pofida unor acorduri similare, sfârșitul Războiului Rece a marcat mai
degrabă un veritabil succes în privința controlului armelor nucleare decât în privința dezarmării
nucleare. Istoria Războiului Rece și cea a armei nucleare sunt strâns legate, dar în timp ce
Războiul Rece a luat sfârșit armele nucleare sunt încă o realitate.
Cele patru decenii ale Războiului Rece au adus costuri enorme atât Statelor Unite
cât și Uniunii Sovietice. America a cheltuit circa 8 trilioane $ și a pierdut aproximativ 100.000
de vieți în războaiele din Coreea și Vietnam. Pierderea de vieți omenești în rândul soldaților
sovietici nu se poate calcula cu exactitate dar, cu siguranță, costurile financiare ale U.R.S.S. în
comparație cu cele ale S.U.A. au fost mult mai mari.
După destrămarea U.R.S.S.-ului, lumea este considerată ca fiind unipolară, iar
Statele Unite ca fiind singura superputere. Creată la 21 decembrie 1991, Comunitatea Statelor
Independente (C.S.I.) este văzută ca succesorul Uniunii Sovietice.
Moștenirile Războiului Rece continuă să influențeze politicile mondiale. Războiul
Rece a definit rolul Statelor Unite în perioada de după al II lea Război Mondial: până în 1989
S.U.A. avea încheiate alianțe militare cu mai bine de 50 de țări și avea circa 1,5 milioane de
soldați stationați în 117 țări.
Majoritatea războaielor și conflictelor generate de Războiul Rece au luat sfârșit
odată cu acesta. Dar, totuși, moștenirile Războiului Rece nu sunt așa ușor de uitat deoarece
multe dintre tensiunile economice și sociale care au fost exploatate să alimenteze acest conflict
sunt încă prezente în părți ale Lumii a treia.
8
BIBLIOGRAFIE:
Le Breton, Jean-Marie, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990,
Bucureşti, 1996.
Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Bucureşti, 2000.
Constantiniu, Florin, Când a început războiul rece?, în Naţional şi universal
în istoria românilor. Profesorului Şerban Papacostea, Bucureşti, 1998.
Crampton, R. J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea …şi după,
Bucureşti, 2002.
Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, André, Istoria relaţiilor internaţionale, vol.
II, Bucureşti, 2006.
Fontaine, André, Istoria războiului rece de la Revoluţia din Octombrie la
războiul din Coreea: 1917-1950, vol. I-II. Bucureşti, 1991.
LaFeber, Walter, America, Russia, and the Cold War, 1945—1984, Cornell
University, New York, 1999.
Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Bucureşti, 2003.
Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Lumea între război şi
pace, vol. II, Bucureşti, 1998.
9
10