Nr. 1, Anul 1, Ianuarie 2011

Colegiul Național “Andrei Șaguna”

Filosofia Un portret abordabil al filosofiei prin prisma autoarei

Cuprins

Parfum vag de amin re mult uitată O incursiune în documentele şcolii de odinioară

Interviuri  Luna aceasta îi intervievăm pe cei calificați la o l i m p i a d e l e naționale ce se desfășoară în această vacanță (fizică și chimie)

Puls Opinii Punct... și de la capăt

Paul Gheorghe Laura Irincu

Filosofia Gabriela Raț

Facebook Horia Benga

Puls Cultural Întâlnire cu Dan Puric

Gabriela Raț Culoarea cărţii

Diana Meleşteu

Puls 160 Parfum vag de amintire mult uitată

Zaki Milhem

Pulsul Zilei O zi perfectă

Laura Irincu

Pulsul Competiţiilor Interviurile celor cu “greutate”

Puls Verde Proiectul LEAF

Adina Ioana Radu

P.4 P.5 P6

P.7 P.9 P.10 P.12 P.14 P.16

Vă recomandăm:

2

Bătaia e ruptă din Rai ... Bătaia inimii!

Pulsul este expresia matematică a vieţii şi totodată unitatea de măsură a acesteia. Momentele intense sunt caracterizate prin accelerări ale pulsului. Publicaţia virtuală a Colegiului nostru va măsura viaţa liceului prin numărul şi calitatea articolelor. Sper ca noi, cei de la redacţie, să fim copleşiţi de mulţimea articolelor pe care le vom primi, astfel încât să nu ajungem niciodată la necesitatea de a folosi defibrilatorul.

Pulsul variază, iar această publicaţie va fi într-o permanentă mişcare, o mişcare generată de noi toţi. Gândiţi-vă ce v-aţi dori să citiţi în această publicaţie şi trimiteţi materiale – interviuri, reportaje, articole de atitudine, investigaţii, texte care să reflecte pasiunile voastre, texte care să măsoare pulsul vieţii unui şagunist. Voi o construiţi, noi doar o publicăm.

O publicaţie virtuală este una dinamică. Distribuţia ei este facilitată de tehnologie, tehnologie care se găseşte pe birourile şi în buzunarele noastre. Astfel, ea este una dinamică şi accesibilă. Evoluţia tehnologiei cere şi o evoluţie a presei scrise. Nu ne putem ascunde de ea. Orice progres trebuie să fie acceptat, nu întâmpinat cu o încăpăţânare, în acest caz o încăpăţânare de a nu adopta noi metode de publicare. Fiind o publicaţie dinamică şi în evoluţie continuă am decis să o lansăm într-un mediu virtual care poate fi mai atrăgător şi mai practic pentru noi.

Octavian Movilianu (X A)

Pulsul clipei

O nouă publicaţie, pe lângă de cele deja cunoscute, (“Anuarul” şi Revista “Muguri”) ar putea fi un exces…

Dar cine să tempereze Pulsul ridicat al elevilor creativi, dornici de informare, informaţii şi… fapte inteligente?!

Nu-mi rămâne decât să sper că aceia care vor lua Pulsul şcolii noastre o vor face cu inteligenţă, simț al umorului şi talent, astfel încât bătăile minţii şi ale sufletului, elanul adolescentin să fie când temperate (dacă sunt în exces), când revigorate (dacă se pierd în platitudine).

Aşadar, urez succes celor care vor să prindă în nemuritorul cuvânt pulsul clipei.

Doamna Director

Mariana Ionescu

3

Puls Opinii

Punct ... şi de la capăt!

Concluzii

2010... un an plin! Am avut parte de multe momente frumoase şi mai puţin frumoase, amintiri, clipe speciale, primul 3 la mate, al doilea 3 la mate, cărţi citite, mormane de cărţi de care m-am apucat şi pe care încă nu am reuşit să le termin, zac pe noptieră, planuri, întârzieri, nopţi nedormite, hidrobicicletă, dormit pe plajă, mic dejun ratat, coadă la duş, rezervări în Deane's, karaoke, poze, whist, pub-uri, cafetecă, multă căldură, 15 septembrie, grătare, încălţări, organizări, alte întârzieri, redacţie, revistă, virgule, Sibiu, oldies, cazare pentru Revelion, rezervări, anulări, promisiuni, familie, certuri, distracţie, noi planuri, aceiaşi prieteni, noi prieteni, speranţă, frig. 2011... un an ce promite cel puţin la fel de multe, de sperat fără 3-uri şi cu o rezervare mai din timp pentru Costineşti.

Laura Valentina Irincu (X A)

Început

Stăteam şi mă gândeam ... cum încep lucrurile? Unele lucruri încep pur şi simplu pentru că altele se termină, alte lucruri încep din dorinţă, altele din nevoie. Tot ceea ce ştim sigur este că toate lucrurile care încep se şi termină cândva. Îmi plac cel mai mult începuturile care mă iau prin surprindere, pe care nu le plănuiesc timp îndelungat. Lucrurile pe care le plănuieşti să înceapă nu sunt la fel de plăcute, pentru că anticipezi cum o să fie.

Când zic “început” nu mă gândesc la începutul construcţiei unei maşini sau la acela al croşetării unei şosete, ci mă gândesc la viaţă, la iubire, la prietenie, cele mai importante lucruri pentru un om. Avem impresia că începutul e un lucru nesemnificativ şi alegem să trecem foarte repede cu vederea peste el, dar de foarte multe ori începuturile sunt cele mai grele. Ele sunt, totuşi, cele mai frumoase. Începuturile sunt întotdeauna încărcate de amintiri, emoţie, poate spaimă că finalul nu va fi fericit. Începuturile sunt atât de vesele, iar finalurile sunt în general atât de triste, încărcate de lacrimi, amintiri care dor, care fac finalurile să pară infinite.

Mâine va fi un nou început. Sau poate doar continuarea începutului “început” în urmă cu ceva timp.

Paul Gheorghe (X A)

4

Puls Opinii

Filosofia

Deşi în şcoală nu este una dintre cele mai simple materii, adevărul este că filosofie facem cu toţii într-o oarecare măsură. Ce este ea? Adevărul este că nimeni nu ştie cu exactitate, fiindcă fiind o chestiune ce ţine de domeniul abstractului, fiecare o întelege prin intermediul propriei interpretări. Abstractă este însă şi matematica şi totuşi ea pare să fie mai lesne înţeleasă şi de către mai multă lume. De filosofie pe de altă parte, pare să existe o teamă generalizată. Matematică ştim de mici şi suntem conştienţi de asta. Şi filosofie ştim, chiar mai multă, numai că nu ne dăm seama.

Doresc în cele ce urmează să zugrăvesc un tablou al filosofiei aşa cum o văd eu, fără cuvinte complicate, limbaj întortocheat, curente şi şcoli de gândire, nume care de multe ori şi pentru mulţi nu înseamnă mai nimic. Nume este important să cunoaştem, dar asta abia dupa ce am cunoscut idei. În filosofie, de multe ori o carte întreagă munceşte la cristalizarea unei idei. Această idee se poate defini prin numele creatorului, dar în definitiv, nu e important dacă nu ştii numele, atunci când ţi-ai însuşit ideea.

Când încercăm să înţelegem care ne este identitatea ca oameni, când încercăm să ne justificăm de ce trăim într-un grup şi de ce îi respectăm regulile, când luăm decizia între bine şi rău, ne ocupăm de fapt cu filosofia. Cuvintele complicate sperie, însă adevarata filosofie nu se face prin cuvinte complicate. Se face prin trăire şi, foarte important, din necesitate. Nimic din ceea ce

nu a apărut ca o frământare puternică, ce nu s-a rezolvat abia după o gândire îndelungată, nu merită numele iubirii de înţelepciune. Este relativ uşor să ne jucăm cu idei, iar după o vreme să realizăm prin cuvânt expuneri atât de complicate, încât din prea multă ambiguitate să se ascundă în definitiv golul de conţinut. Filosofia nu este însă o artă a cuvântului (asta ar putea să fie cel mult retorica). Filosofia este o artă a trăirii.

Ca un exemplu, o problemă care poate fi luată în discuţie este responsabilitatea. Aceasta derivă, până la urmă, din fapul şi conştiinţa relativ nouă, a libertăţii umane absolute. În momentul în care eşti liber să faci un lucru, se poate spune că poţi să îl faci fară să depinzi de ceilalţi oameni. Ceilalţi oameni nu te influenţează; şi nu doar oamenii, ci nimic altceva. Responsabilitatea în limbaj comun îmi place să o văd ca pe o anulare a argumentului “el e de vină”. Responsabilitatea înseamnă că nimeni în afară de cel care întreprinde acţiunea nu este vinovat. Sunt liber să depăşesc limita

5

Puls Opinii

de viteză, dar, fiindcă nimeni nu mă obligă să fac asta, sunt şi responsabil de plătirea amenzii. Îmi jignesc un prieten, trebuie să răspund pentru acest lucru. Îmi încalc promisiunile, la fel.

Totuşi, o prietenă mi-a povestit o întâmplare ce m-a adus într-un foarte mare impas. Într-un autobuz oarecare, un bărbat împreună cu soţia sa erau aşezati pe scaune alăturate. La un moment dat, între ei izbucneşte o ceartă. Ceilalţi călători privesc impasibili. Cearta continuă, la fel lumea din exteriorul ei, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe neaşteptate, bărbatul înfuriat scoate un cuţit şi îşi ameninţă soţia, după care o înjunghie mortal. În autobuz. Toţi oamenii fug înspăimântaţi. M-am întrebat instantaneu: de ce nu a făcut nimeni nimic pentru a împiedica toate acestea? Oare eu aş fi făcut ceva? De fapt era de responsabilitatea cuiva să facă ceva? Putem spune că vinovat este fiecare din cei care au fost de faţă şi nu au făcut nimic? În timp ce multe întrebări despre responsabilitate, cele comune, sunt rezolvate cu relativă uşurinţă, iată că aici lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Răspunsul la chestiunea responsabilităţii în această situaţie nu îl am. Ceea ce am însă este o întrebare (mai degrabă aserţiune - veţi vedea) formulată mult mai pertinent decât mi-ar sta mie în putinţă, de către Octavian Paler: ”Dacă singurul merit al unui om este acela de a fi supravieţuit, el nu mai are dreptul să se creadă inocent…Orice singurătate are câteva picături de sânge pe mâini…Iar ghilotina a căzut nu numai în numele teroarei, ci şi al tăcerii, chiar dacă această tăcere nu era decât o formă de a trăi”(“Viaţa pe un peron”). Prin urmare suntem responsabili şi pentru ceea ce nu facem?

Greu de zis. Una dintre temele asupra căreia s-au scris carţi întregi.

Prin urmare, dacă vreodată se mai întâmplă să auzim că filosofia este cea care se ocupă cu formularea întrebărilor, şi nu cu a răspunsurilor, iată de ce. Întrebarea de mai sus este o întrebare filosofică. Fără termeni complicaţi, fără ideologii şi curente la care să subscrie în mod ostentativ, FĂRĂ RĂSPUNS!

Repet, filosofie (cea adevarătă, cea care contează) facem în fiecare zi, mai des decât matematică, de fiecare dată când luăm o decizie. Filosofia cuvintelor complicate nu este filosofie, ci doar o simplă amăgire. Atunci, să nu ne mai fie frică!

Gabriela Raţ (XII A)

Facebook – sau „Tabloidul Tineretului”

Scriu, în primul rând, pentru că

Facebook-ul a intrat în viaţa noastră ca o adevărată reţea de socializare. Nu vreau să fac acum o comparaţie între Facebook şi Hi5, dar sunt convins că 50% din tineretul care are acum Facebook a renunţat parţial sau complet la utilizarea Hi5-ului. Prin „adevărată reţea de socializare” mă refer la etica pe care o dă, politica pe care o promovează, detaliile personale care le structurează astfel încât orice pagină a oricărui utilizator dă detaliile vieţii acestuia de la vârstă, la şcoală/ liceu/ job, de la mărimea de la pantof, la mâncarea preferată.

De pe Facebook afli orice. Facebook-

6

Puls Opinii

ul se tabloidizează încet, încet. În ultimul timp, realizez că văd tot mai multe inimioare care îmi spun cine cu cine s-a mai combinat, ce cuplu „celebru” s-a destrămat într-un mod lacrimogen, ce dramă mai trăieşte X-uleasca şi ce-l mai deranjează pe X-ulescu. Da, e un aliat pentru tine. Îţi mai etalezi un pic fotogenicitatea, mai arăţi lumii pe unde ai fost, cât de tari sunt petrecerile tale, etc. Şi e atât de simplu!

Când ai mai primit tu atâtea urări de „La mulţi ani!” de ziua ta înainte să ai Facebook? Cum aflai tu că fata care se dădea la tine ieri, în club, are prieten, dacă nu era Facebook-ul? Cum aflai tu, Miss „Ce drăguţa sunt!”, că mai ai un fan în liceul tău dacă nu îţi dădea aseară un Like la poza de profil? Cum îl mai ameninţai tu, Mister „Ce muşchi am!”, pe un nevinovat că vii şi că îi „spui o poveste” când va trece printre blocuri pe stilul: „Ştiu unde înveţi, ştiu cine eşti!”?

DAR! Cum afla mami / tati că fumezi

şi dacă nu puneai pozele de la ultima petrecere pe Facebook? Cum afla prietena că o înşeli dacă nu uitai să îi spui domnişoarei pe care o cucereai aseară pe Chat-ul de la Facebook să nu îţi dea mesaje după 3 jumate?

Dacă Facebook-ul ar fi puţin mai colorat, aş putea să jur că este un tabloid de pe la noi, doar că protagoniştii nu sunt vedete autohtone, ci vedete „underground”. Până la urmă, e bine să îţi mai saluţi un prieten de departe, e bine să mai afli una-alta despre oamenii din jurul tău fără prea mult chin. Ţinând cont că 4 tineri (nu chiar aşa sociabili) au pus bazele unui fenomen, că şi pisica vecinului are cont de Facebook şi că cel mai bătrân utilizator de Facebook a fost o „domnişoară” la vreo 102 ani, da, Facebook-ul e interesant. Plus că ar trebui să fim fericiţi. Facebook-ul şi ascensiunea lui în rândul tineretului e un semn că ne apropiem şi noi de vestul Europei. Poate că ăia 20 de ani diferenţă de cultură şi modernizare sunt 19 ani şi 10 luni cu ajutorul Facebook-ului.

Ia imaginaţi-vă că trăiţi in Vietnam, Iran, Syria, Pakistan sau Bangladesh, unde Facebook-ul e interzis. Nu sună bine, nu ?

Horia Benga (IX C)

Întâlnire cu Dan Puric

Pe data de 7 decembrie, anul deja trecut (2010), a avut loc în sala mare a Teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov conferinţa “Suflet de copil” susţinută de către domnul Dan Puric. Publicul a fost

7

Puls Cultural

format în foarte mare parte din elevi de liceu, prezenţi la eveniment după înscrierea pe liste nominale întocmite de către fiecare dintre liceele participante. Public select (at), public mai mult decât potrivit pentru a fi educat, măcar puţin, şi pentru a fi informat.

În calitate de participant, am intrat în sala teatrului pregătită să îmi formez o opinie despre o personalitate ce-mi era cunoscută doar cu numele, însa lăudată de cele mai multe ori de către cunoştinţe. Am plecat confuză. La ieşirea din sală eram încercată de un fel de euforie încătuşată de realitate.

Pe parcursul monologului, s-a insistat foarte mult pe evidenţierea trecutului comunist al ţării noastre, din perspectiva oamenilor ce s-au sacrificat pentru libertate, a martirilor. Au existat într-adevăr oameni foarte mulţi care de-a lungul anilor de comunism au refuzat să se supună practicilor de partid absurde. În consecinţă, au fost închişi, torturaţi. De ce s-a discutat tocmai despre acest subiect şi de ce s-a insistat atât de mult? Deoarece, după cum şi domnul Puric spune, dacă nu vrem să ne întoarcem în acele vremuri, nu ne este permis să uităm.

Sunt mulţi cei care au uitat deja, şi îi aud uimită pe unii oameni mai în vârstă decât mine că “înainte” parcă o duceau mai bine. Personal, refuz să cred, însă motivul acestui refuz se justifică prin şansa pe care am avut-o de a afla despre nedreptăţile din trecut. S-a vorbit despre, lucru ce-mi era complet necunoscut, Reeducarea de la Piteşti, un experiment ce incercă prin practici brutale, înfometare şi torturi psihice convertirea viziunilor democratice la doctrina comunistă. Un fel de spălare de creier…. Martiri sunt acei oameni care şi-au menţinut aceste idealuri în ciuda tuturor suferinţelor, mulţi dintre ei murind pentru ele. Merită într-adevăr aprecierea noastră, ei, şi în special ideile pentru care au luptat. Până aici, a fost, din punctul meu de vedere, un discurs de calitate, cu o intenţie justă, lăudabilă. Domnul Dan Puric a mers însă puţin mai departe, spunând că tocmai datorită acestor martiri, eroi ai poporului nostru, trebuie să fie că noi suntem speciali, unici în lume. Tocmai prin amintirea lor trebuie să ne ridicăm şi să fim mândri de ceea ce suntem ca naţiune. Aici trebuie să fiu sceptică şi tocmai din această cauză euforia mea de la ieşire s-a dovedit a fi atât de reţinută: aceste fapte ale unor oameni admirabili, mi-a părut că au fost transformate în dovadă a eroismului suprem, demn de o adevarată veneraţie; o zeificare. Discursul, (felul în care acesta era rostit) avea în el ceva profetic, ceva ce semăna cu o reţetă magică, ce trezise în mine o nemapomenită dorinţă de a acţiona cumva, de a face ceva, fiind convinsă că, orice aş întreprinde, acţiunea mea va fi sortită izbânzii. La ieşirea din sală, sentimentul s-a evaporat. A fost ca şi cum aş fi păşit din cer înapoi pe pământ. M-am trezit mai degrabă analizând talentul oratoric al vorbitorului şi nu neapărat consistenţa

8

Puls Cultural

celor relatate. Referitor la tot ceea ce am încercat să exprim mai sus, domnul Andrei Pleşu a reuşit, cred, să ilustreze mult mai concis, într-un interviu oferit ziarului “Adevărul”: “…domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei.” Ce-i drept, acest citat este prea acid, fapt ce se datorează unor polemici deloc secrete între cele două personalităţi. Adevăratele motive nu le cunosc (să nu se înţeleagă aici că l-aş susţine în vreun fel pe domnul Pleşu), însă lăsând la o parte chestiuni ce interesează mai puţin, în mod neîndoielnic s-a simţit un iz, o slabă aromă, din toate cele susţinute de către domnul Pleşu, în discursul la care am asistat.

Ceea ce am prezentat mai sus este doar o parte din ceea ce s-a vorbit, partea care din punctul meu de vedere a avut cel mai mare impact. Vorbitorul a inserat multe istorioare cu tâlc pe parcursul prezentării sale, ce au facut ca aceasta să fie uşor de digerat. Se mai adaugă şi un stil plăcut, simţul umorului şi o comunicare cu pubicul originală aş zice. (Este nevoie aici de o explicaţie. În momentul în care un grup de tineri, poate plictisiţi, se pregătesc să părăsească sala, domnul Puric îşi întrerupe discursul în modul cel mai firesc şi, de pe scenă, le atrage atenţia politicos – vorbele exacte îmi scapă acum. Efectul a fost garantat: râsete, destindere a atmosferei. Omul de pe scenă, ca niciodată până acum, ţi se adresează în mod direct, în timp real.)

În ceea ce priveşte opinia mea, mă mulţumesc să rămân sceptică la orice

apreciere categorică a actorului, fie ea de bine sau de rău.

Gabriela Raţ (XII A)

Culoarea cărţii

Sâmbătă, 22 ianuarie 2010, am avut bucuria de a participa la o întâlnire a scriitorului şi artistului plastic Gabriel Stan cu elevi din mai multe licee braşovene, întâlnire ce s-a desfăşurat într-un spaţiu deja consacrat pentru astfel de evenimente, Librăria Okian.

Tema întâlnirii a reprezentat-o cartea, pornind de la elemente – cheie precum Dumnezeu, Bine, Adevăr, Cuvânt, noţiuni de o impresionantă încărcătură simbolică. Punctul de pornire al discuţiei despre cărţi l-a reprezentat elementul material ce stă la baza lor, şi anume cuvântul. Cuvintele “nu sunt un joc de artificii”, aşa cum bine spunea Gabriel Ţepelea, “ele sunt arme care pot ucide sau înălţa”, iar această afirmaţie este relevantă şi în sens propriu, dacă ne gândim

9

Puls 160

la efectul pe care se pare că îl au cuvintele asupra structurii moleculare a apei. Cuvintele domnului Gabriel Stan ne-au purtat spre zone pe cât de diverse, pe atât de interesante – relaţia omului cu sacrul, etimologia şi semnificaţiile talentului, melancolia, păcatul, prostia. Scriitorul şi-a prezentat şi cea mai recentă carte, “Oglinzi secrete”, care porneşte de la mitul Zburătorului, realizând o fuziunea între real şi fabulos.

Datorită acestei întâlniri, am înţeles că în orice domeniu şi în fiecare dintre noi există elementul liric,”poesis-ul”, care ne face să iubim arta în general şi cartea în special.

Alexandra Diana Meleşteu (X A)

Altădată…

Parfum vag de amintire de mult uitată – hârtii îngălbenite şi prăfuite, peste care au trecut ani lungi şi grei şi al căror iz arhaic mi-

a străbătut nările şi mi-a dat un fior ciudat. În circularele de altădată umblau înştiinţările şi mesajele directorilor celei mai renumite şcoli din Brasov: Colegiul Naţional “Andrei Şaguna” – un nume greu, ce atrage respectul oricărui braşovean tânăr sau bătrân, prin eticheta pe care o impune şi pentru faptul că reprezintă un etalon în învăţământul braşovean şi chiar românesc.

Şagunistii au avut întotdeauna puterea de a nu rămâne indiferenţi nimănui, făcându-se fie iubiţi, fie invidiaţi. Despre “Şaguna” se spune că reprezintă elita oraşului Braşov, elevii cei mai inteligenţi şi mai buni, un întreg ce funcţionează pe bază de respect mutual şi se hrăneşte cu resurse intelectuale pentru a da naştere unor minţi strălucite care, de-a lungul timpului, s-au remarcat în România şi au încercat să facă schimbări pozitive. Gurile rele însă ne consideră îngâmfaţi, mofturoşi şi necuviincioşi. Iar eu, în calitate de şagunist al prezentului, pot spune că suntem amândouă – într-o asemenea măsură de inteligenţi încât să ne permitem mândria de care suntem acuzaţi şi atât de uniţi între noi încât în contact cu exteriorul părem inabordabili.

10

Puls 160

Deşi, ca oriunde altundeva, şi în liceul nostru a existat mereu conflictul între generaţii, acesta a prins o notă anecdotică odată cu lectura câtorva circulare la care am avut acces zilele trecute. Ironii fine, exprimări arhaice, atmosfera eternă de “Şaguna” pe coridoare şi pe scări, diferitele îndeletniciri ale elevilor ingenioşi care încercau atunci, ca şi acum, să se strecoare neobservaţi pe lângă “autorităţile” şcolii. Aşteptările comunităţii însă erau şi sunt extrem de mari şi, uneori, poate copilăriile, poate impresia de maturitate, poate dezinteresul aparent pentru şcoală tind să dezamăgească.

Azi, săritul gardului reprezintă o problemă serioasă, cu atâtea camere de supraveghere, care înregistrează fiecare mişcare. Par a fi un impediment în satisfacerea nevoilor adolescentine imediate, însă infim comparativ cu ceea ce a fost. Cuvântul vorbit constituie, poate, cel mai bun sistem de supraveghere posibil. Şi cum comunitatea era atât de interesată de fiecare mişcare a faimoşilor “şagunişti”, “crème de la crème”, orice abatere era taxată scump, cu plângeri, circulare, eliminări. “Mi-a venit plângere din partea locuitorilor din Strada

Castelului” – o formulă tipică de început, care anticipează o continuare nu tocmai placută pentru şcolarii din perioada interbelică. Aceste plângeri ale locatarilor aveau motive dintre cele mai diverse şi mai interesante. Fie erau “necontenit tulburaţi de zgomotele infernale” făcute de elevii şcolii, care se jucau în stradă, fie deranjaţi de “fel de fel de apucături ca schimbarea hainelor şi a chipiilor prin fereastră etc. numai pentru a scăpa de control”. Şi anul trecut am auzit ceva despre o plângere a unui domn care a fost stropit cu o punga cu apă. Ilar şi trist, în acelaşi timp… copilării….

“Constatăm cu durere că toate îndemnurile de a vă purta bine sunt zadarnice”- cuvinte nemuritoare, însă care au o pondere grea în prezent, când noi, cei cu realizări intelectuale aparte, avem marea problemă a purtării “necuviincioase” pentru “prestigiul şcoalei”, care trebuie păstrat şi hrănit cum a fost până acum. “Pentru ultima dată repet ceea ce am spus de atâtea ori: Nimeni nu are voie să vină la şcoală altfel îmbrăcat, decât cum cere regulamentul şcoalei, adica în uniformă.” Această frază a atins punctul sensibil al elevilor din toate promoţiile. Măcar noi, cei de azi, nu am venit în costume de “sky” (cum am găsit scris într-o circulară) la şcoală şi ne putem consola cu gândul că nu am fost primii aşa-zişi “rebeli”.

Spre a încheia, “pentru ultima dată repet ceea ce am spus de atâtea ori:” din nou… Suntem şaguniştii zilei de azi şi, indiferent dacă putem sau nu să satisfacem aşteptările care uneori depăşesc performanţele, suntem mândri de cine suntem şi ne păstrăm identitatea într-un sistem ce tinde să anihileze conceptul de identitate.

Zaki Milhem ( XI E)

11

Pulsul Zilei

O zi perfectă

Să te trezeşti pe la 10, 11, să ai toate temele făcute şi o zi întreagă liberă în faţă. Afară vremea sa fie rece, să simţi frigul cum îţi intră în oase! Să te dai cu greu jos din pat, să fii în tricou în timp ce te uiţi pe geam şi vezi lumea înfofolită cu cât mai multe haine. Ridici jaluzelele, astfel încât camera se umple de lumină. Te duci în bucătărie, iei un mic dejun liniştit (fratele e de mult la joacă, părinţii la serviciu), cel mai probabil compus din cereale cu lapte. Te duci în cameră, deschizi netu', mai citeşti un mail, mai dai un comm pe facebook. După ce te saturi şi de asta, te apucă hărnicia, aşa că faci un pic de ordine prin cameră, dar numai un pic, că tot ce e prea mult strică, se ştie! Mergi, faci un duşuleţ, te hotărăşti să ieşi în oraş.

Îţi suni prietenii, toţi se plâng de vremea rece şi îţi spun „nu sunt nebun să ies pe o vreme ca asta!”. Plâng după vară săracii! După ce ai sunat toată agenda la rand, te resemnezi şi te gândeşti că va fi o zi petrecută cu tine şi gândurile tale.

Deschizi larg uşa dulapului şi apare „enigma zilei” (că tot citesc „Engima Otiliei”): cu ce să te îmbraci. După o oră, două de probat şi combinat haine, rămâi la prima alegere: o rochiţă, colanţi, cizme şi palton 3/4. Pff! Gata, acum începe proba de viteză, adică fuga după autobuz (normal, dacă ai stat jumătate de oră să te hotărăşti ce eşarfă să iei, în loc să pleci din timp, ca să nu mai fugi după autobuz, iar). În difuzoarele din autobuz se aude, normal, Super FM. Aşa că apucă-te şi descurcă-ţi cablurile căştilor şi ascultă hmmm... da,

Dido! sau Snow Patrol. Se pliază perfect zilei. Între timp, va trebui să te faci că nu auzi apelativele care iţi sunt adresate de către şmecheraşii din spatele autobuzului.

Ajunsă, în sfârşit, în oraş, te duci direct spre librărie. De preferinţă în Cărtureşti, pentru că e mai mare, angajaţii nu stau după tine şi mai au şi articole de la „Casa de ceai”. După două ore de răsfoit cărţi, citit descrierile şi recomandările de pe spate, uitat la preţurile exagerate înscripţionate pe coperte, ai reuşit să găseşti una mai interesantă, la un preţ cât de cât acceptabil (plus că e o carte, nu bluză, brăţară sau ceva despre care părinţii ar putea spune „Numai prostii îţi cumperi toată ziua!”). Doamne, e minunat să stai pur şi simplu şi să iţi pierzi timpul printre carţi! Pentru că trebuie să recunoaştem că asta înseamnă pierdut de timp, pentru că practic nu citeşti nimic concret. Când o să fiu mare şi bogată o să îmi cumpăr o dată la două săptămâni câte o carte, însă numai după ce am stat ore bune într-o librarie, să mă hotărasc ce carte să fie. În drum spre casă, treci şi pe la raftul de ceai. După lungi cugetări, te hotărăşti să alegi un ceai mai

12

Pulsul Zilei

dulceag, ca să mai îndulcească atmosfera aspră de afară.

Gata şi cumpărăturile! Şi e de abia ora 3 p.m., parcă nu te-ai duce acasă. Mai încerci o dată la prietena care părea că ezită cel mai mult. Da! ai reuşit să o convingi să nu mai lâncezească în casă, să iasă, să simtă că trăieşte! Te hotărăşti să o aştepţi în cafeneau ta preferată, să inaugurezi noua achiziţie aleasă cu grijă, cartea. A ajuns, în sfârşit! Urmează o prelegere despre cât de frig şi urât e afară (total greşit, este vremea perfectă) şi despre cât de mult mai e până la vară (ce bine!). Pe urmă, o discuţie despre cărţi, povestirea ultimului film văzut, planuri de viitor (unde şi când ne mai întâlnim cu gaşca) şi un cappuccino cald. Ce poate fi mai plăcut?

Urmează o scurtă plimbare, apoi ajungi iar acasă, unde e musai să încerci noul ceai. Fereşti jaluzelele de la uşa de la balcon, te aşezi comod pe perna

supradimensionată, priveşti prin geam lumea de afară, savurezi noul ceai, savurezi noua carte, savurezi clipele fără stres (bine ca nu ai mate mâine!).

Dum, dum, dum! (în loc de cioc, cioc, cioc!). E Răzvan, „bate” la uşă, însă nu e foarte sigură intenţia lui: de a dărâma uşa sau doar de a se face anunţat? „Lau’, a zis mama să vii jos, la masă”. Un mod perfect de a încheia o zi perfectă – masa alături de familie.

Laura Valentina Irincu (X A)

13

Pulsul Competițiilor

Alexandru Şolot Dan Fodor

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat chimia / fizica?

Dacă nu ar fi existat fizica, probabil în prezent nu aş mai fi fost elev la Şaguna sau probabil nu aş mai fi avut o dorinţă atât de puternică de a face performanţă. Fizica a fost materia care m-a ajutat să-mi lărgesc orizontul gândirii, să-mi fixez nişte obiective clare şi, cel mai important, să-mi descopăr şi să-mi valorific potenţialul. Primul rezultat notabil la vreo olimpiadă l-am avut la fizică şi, începând din acel moment, m-am ambiţionat şi am încercat să mă autodepăşesc continuu ...

Lumea fară chimie? Hmmm... Probabil nu am fi evoluat... Am umbla prin pădure, ca Adam şi Eva, la vânat de .... veveriţe.

Care este cel mai amuzant moment petrecut la o olimpiadă?

Au fost zeci de momente amuzante petrecute la naţionale şi nu ştiu sigur pe care să-l declar "cel mai amuzant". Probabil cel mai amuzant moment a fost la Iaşi în 2010, în timpul Olimpiadei Naţionale de Matematică. Afară era o vreme călduţă, specifică lunii aprilie. Puţini nori, un soare cu dinţi, însă o atmosferă plăcută, aşa că, după terminarea probei, am hotărât să ne plimbăm prin parcul Copou, să vedem Teiul lui Eminescu şi să ne destindem după 3 ore de concurs în care doar "bunul simţ matematic" ne putea ghida în rezolvarea problemelor. Însă aprilie ne-a jucat feste. La scurt timp după ce am ajuns în Copou, care se afla la o distanţă considerabilă de internatul la care eram cazaţi, s-a pornit o ploaie torenţială. Am alergat înapoi până la internat, am ajuns mai mult uzi decât uscaţi, şi, desigur ne-am hotărât să facem duş, când ce să vezi ? Ce era mai rece decât apa rece ? ... chiar apa caldă... Tocmai în acel moment se oprise centrala internatului din cauza unor probleme tehnice. Probabil vă întrebaţi ce-i amuzant în asta ? Ei bine, amuzante au fost coafurile noastre şi felul în care arătau hainele noastre după ce ne-am uscat cu uscătorul, care, pe principiul "un necaz nu vine niciodată singur", s-a şi ars, umplându-ne camera de fum.

Nu ştiu... Poate momentul în care, la ONSJ Oradea, am ieşit vreo 10 oameni în mijlocul unui intersecţii, îmbrăcaţi în halate, să facem cu mâna şoferilor.

Care este modelul tău în viaţă? De ce?

De-a lungul timpului, mi-am ales diverse persoane drept model, însă nu pot afirma că doresc să ajung în proporţie de 100% asemenea uneia dintre ele. De fiecare dată am încercat să filtrez caracterele modelelor alese, să culeg doar cele mai bune trăsături şi să-mi creez un model virtual, hibrid, pe care să-l urmez.

Nu am un model anume. Totuşi, admir oamenii care merg foarte bine în ceea ce priveşte cariera, dar care ştiu şi reuşesc să-şi facă timp liber pentru ei, pentru pasiunile lor.

Ai de ales între: savant, politician, copil, miliardar, artist. Ce ai alege? De ce?

Dacă aş fi pus să aleg, aş alege sa fiu copil. De ce? Pentru că un copil cunoaşte lucruri pe care şi cei mai importanţi savanţi ai lumii aproape că le-au uitat: prietenia, iubirea, puritatea gândului; pentru că un copil este mai bogat sufleteşte decât orice miliardar; pentru că un copil dacă ar fi pus să aleaga între proprietatea personală şi fericirea celor din jur, şi-ar lăsa în orice clipă jucăriile pentru a putea fi vesel alături de prietenii lui; pentru că imaginaţia unui copil trece dincolo de imaginaţia oricărui artist; pentru că un copil gândeşte în afara cutiei, deoarece nu ştie de existenţa ei; pentru că toţi copiii sunt egali şi pentru că nu poţi fi decât o singură dată copil. "Nu am avut cu toţii marele noroc de a fi doamne; n-am fost cu toţii generali, poeţi sau oameni de stat; dar când e vorba de copii, suntem cu toţii egali" - Mark Twain

Puţin din fiecare, dar cel mai mult mi-aş dori să rămân copil.

De ce? Libertatea şi posibilităţile copilăriei sunt unice.

Pentru numărul următor vor fi intervievați ceilalți calificați.

14

Pulsul Competițiilor

Ruxandra Chiţac Raluca

Milea Cătălin Banciu

Tot ce ne înconjoară este legat, într-un fel sau altul, de chimie. Fără chimie, oamenii nu ar şti atâtea lucruri despre lumea în care trăim. Nu ar putea fi găsite explicaţii logice ale multor fenomene ce au loc în natură.

Fizica încă ar mai fi existat, numai că noi nu am fi ştiut de existenţa ei. Principiile fizicii se aplică şi fără să ştim noi de ele. Cât despre mine, probabil că aş fi învăţat mai multă chimie.

Am observat că, de fiecare dată când merg la naţională, am probleme cu uşile camerelor de internat. Asta implică o serie de evenimente amuzante. Odată s-a rupt uşa. Altă dată am pierdut cheile. Poate că nu este chiar amuzant, dar când se întâmplă de mai multe ori, deja ai senzaţia că uşile au ceva cu tine şi devine chiar amuzant. Dar poate cel mai amuzant moment a fost anul trecut, la Piteşti, când stăteam seara şi povesteam, şi s-a auzit dintr-odată un ţipăt. Era doamna pedagog, cea care stătea cu noi pe timp de noapte. A vrut să vadă dacă Maramureşul doarme, dar a avut surpriza de a afla că, dacă deschide uşa lor, se deschide şi uşa de vizavi. Aşa era la tot etajul. După ce au dezlegat aţele cu care erau legate uşile, ea a stat de pază. Pe la 3 noaptea, am vrut să ies din camera unde stăteam la povestit, ca să merg să mă culc, dar doamna pedagog stătea lângă uşă şi, pentru o clipă, am avut senzaţia că era un vampir şi voia să ne anihileze, aşa că am fugit înapoi în cameră cu toţii şi ne-am închis acolo. A fost ciudat, dar memorabil. Asta a fost cea mai ciudată noapte de olimpiadă şi cea mai amuzantă.

Hm... asta e o întrebare cu „schepsis”. Sunt chiar multe momente amuzante ce-mi trec prin minte acum ... în majoritatea nopţilor făceam farse celor ce nu puteau să reziste prea mult timp treji. Aveam la un moment dat spray-uri de păr de diferite culori pestriţe şi îi speriam pe cei adormiţi în timpul nopţii (desigur că şi ei se revanşau). Partea amuzantă era că, la premiere, toţi cei din lotul Braşovului ne diferenţiam de ceilalţi participanţi, deoarece eram verzi în cap.

Eram în Cluj anul trecut, la olimpiada de franceză, într-un autobuz, împreună cu ceilalţi colegi din lot, şi trebuia să coborâm la capătul de linie. Numai că un domn i-a îndrumat pe colegii mei pe o ruta mai scurtă, "printre blocuri", aşa că ei au coborât mai înainte. Însă eu, cum stăteam mai în faţă, nu am realizat că ei coborâseră decât după ce am trecut de acea staţie. Ei nu m-au putut aştepta, fiindcă se luaseră după acel localnic. Deci eu a trebuit să refac, ghidat prin telefon, drumul lor printr-un cartier lăturalnic cam dubios al Clujului, plin de tipi care mă priveau suspect.

La început am fost neliniştit, dar privind în urmă, am râs în sinea mea amintindu-mi de acea întâmplare.

Nu cred că am un model în viaţă sau poate nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. O admir însă pe Marie Curie pentru munca ei şi pentru ce a descoperit în laborator. A reuşit să îşi păstreze însă şi viaţa de familie, ceea ce înseamnă enorm de mult pentru un cercetător care mai mult stă în laborator decât cu familia.

Richard Feynman, fără discuţii. El putea explica în cei mai simpli termeni oirce fenomen fizic - se baza mai mult pe imaginaţie decât pe cunoştinte şi mai mult pe întrebări decât pe răspunsuri. Prin toată camera mea sunt post-it-uri cu citate din cărţile lui.

Modelul meu în viaţă este Stephen Hawking. Îl admir foarte mult, pentru că nu s-a dat bătut în faţa bolii care îl chinuia şi şi-a continuat cercetările şi pentru că a privit lumea care ne înconjoară dintr-o perspectivă inedită şi îndrăzneaţă.

Aş alege ipostaza de copil, deoarece este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Nu avem nicio grijă. Copil fiind, te joci toată ziua. Ce poate fi mai plăcut decât să te joci? Trebuie să învăţăm de la copii să ne jucăm şi să uităm de griji. Când sunt în laborator, mă simt ca un copil care se joacă cu substanţele doar pentru plăcerea observaţiei, fără nicio obligaţie faţă de ceva sau cineva.

Îmi place ideea de a fi un copil ce visează să fie savant.

Dacă ar fi să aleg dintre aceste 5 categorii, aş prefera să fiu savant. În opinia mea, să descoperi ceva nou sau să elucidezi un fenomen neînţeles este o mare realizare.

Eu cred că, dacă nu ar fi existat chimia, astăzi am fi mult rămaşi în urmă faţă de nivelul de civilizaţie actual. Imaginaţi-vă o lume fără medicamente, fără coloranţi, combustibili, detergenţi, parfumuri, ca să enumăr doar câteva din produsele realizate utilizând noţiuni de chimie .

15

Puls Verde

Proiectul LEAF

A început totul pe vremea când eram boboci ai Colegiului Naţional „Andrei Şaguna”, adică anul trecut. Abia ne cunoşteam profesorii, abia ne cunoşteam între noi, învăţam să ne obişnuim unii cu alţii cu fiecare zi ce trecea.

Totul a căpătat cu adevărat sens în ziua în care doamna profesoară de biologie, Floarea Vladu, ne-a propus un proiect de tip LEAF în care să fim capabili noi să realizăm ceva. Ideile nu au contenit să apară şi cu toţii eram uimiţi să descoperim de ce suntem cu adevărat în stare. Ne-am susţinut fiecare punctele de vedere şi am pornit la drum cu speranţă şi foarte multe idei. Am reuşit să ne ducem la bun sfârşit toate planurile pe care le aveam, am devenit din ce în ce mai uniţi şi rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate.

Unul dintre cele mai importante evenimente create de noi a fost acela al plantării de puieţi de tei în zona Făget. Până nu ajungi să iei parte la o asemenea acţiune, ai impresia că nu ascunde nimic deosebit, dar momentele pe care le-am trăit în acea zi au fost unice.

16

Puls Verde

Am reuşit să plantăm mai bine de 30 de puieţi, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi şi-a pus amprenta într-o lume în care nu se mai pune valoare pe protejarea naturii. Am fost în stare noi, elevi de clasa a noua, să arătăm lumii că ne pasă de mediul înconjurător şi împreună putem face ceva pentru el. Lumea care trecea pe stradă ne privea entuziasmul cu admiraţie, felicitându-ne pentru ceea ce facem. A fost incredibil să vezi cum oameni cu mult mai mari ca noi, având experienţa vieţii, erau impresionaţi de gestul nostru.

Acei puieţi care cresc în fiecare zi reprezintă viaţa noastră, căci, odată cu ei creştem şi noi şi poate peste mulţi ani, când vom trece cu copiii noştri pe acolo, le vom povesti cu mândrie cum am reuşit să plantăm acei copaci, realizând un lucru minunat.

Ar fi frumos dacă ar exista şi alţii care să se implice în acest gen de acţiuni, pentru că împreună chiar putem schimba totul şi nu e nevoie decât de un dram de voinţă.

Adina Ioana Radu (X C)

17

Cerinţe tehnice:

fontul folosit trebuie să fie Times New Roman

dimensiunea fontului de 12

textele trebuie să fie scrise cu diacritice

Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)

Comitetul de redacţie:

Octavian Movilianu (X A) - redactor-şef

Alexandru Şolot (IX A) - redactor

Ana Stoian (X A) - redactor

Profesor coordonator:

Ioana Clara Enescu

Observaţii:

materialele scrise trebuie să fie trimise în Word

ataşaţi şi câteva poze care să vă ilustreze materialele

18