Universitatea de Științe Agricole și Medicina Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

SPECIALIZAREA

MANAGEMENTUL PRODUCȚIILOR ANIMALE

PROIECT

Aspecte speciale de nutriție și alimentație la taurine

COORDONATOR,

Prof.univ. dr. Ioan-Mircea Pop

MASTERAND,

Tanasă Ionuţ-Marian

Iași

2014

1

Cuprins:I. Specificul digestiei și valorificarea hranei la taurine pentru carne

1. Particularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv2. Specificul valorificării substanțelor nutritive din hrană (metabolismul proteic,

lipidic, glucidic, vitamine)II. Nutrețuri indicate și caracterizarea lorIII. Cerințele de hrană IV. Alimentația aplicată V. Aspecte speciale

2

INTRODUCERE

Nutritia si alimentatia influenteaza direct si evident nu numai nivelul productiilor animale

dar si reproductia, procesele de crestere si dezvoltare, starea de sanatate a animalelor si nu in

ultimul rand eficienta economica – obiectiv determinant in desfasurarea activitatii din zootehnie.

O alimentatie performanta sub aspect productiv si economic impune cunoasterea si

aplicarea conceptelor si recomandarilor nutritiei animale, stiinta aflata in continuu progres.

Nutritia a contribuit decisiv, alaturi de ameliorarea genetica, la evolutia spectaculoasa in ultimii

zeci de ani a performantelor obtinute in zootehnie; intre acestea, poate cea mai elocventa este

reducerea cu zeci de procente a consumului specific de harana pentru realizarea diferitelor

productii.

Nutritia animala are in vedere faptul ca, in timp ce productia vegetala se bazeaza exclusiv

pe elementele anorganice si energia solara, productia animala este realizata prin folosirea

compusilor organici produsi de plante.In acest fel se stabileste o stransa legatura intre sol si

animal, prin intermediul plantelor.

Produsele animale sunt componente esentiale ale hranei omului, in Romania, prin

alimentele de origine animala se asigura circa 25 % din caloriile zilnice.Produsele de origine

vegetala sau animala asigura in proportii diferite cerintele omului in nutrienti, ceea ce inseamna

ca o dieta normala este compusa dintr-un amestec de alimente de origine animala (1/3) si

vegetala (2/3) ; excluderea produselor animale din alimentatia omului este incompatibila cu

existenta umana.

3

Importanta nutiritiei in productia animala este evidentiata si prin ponderea costului hranei

(peste 50%) in costurile produselor animale. Atentia pe care crescatorii de animale o dau nutritiei

si alimentatiei efectivului, determina in mare masura, rentabilitatea activitatii lor.

Este de neconceput o activitate de selectie si ameliorare a animalelor in conditii

necorespunzatoare de hranire; la fel, reproductia normala a animalelor depinde de o alimentatie

rationala, bazata pe cele mai noi cunostinte.

Nutritia si alimentatia animalelor au o influenta importanta asupra calitatii produselor de

origine animala, prin intermediul lor se poate modifica proportia diferitelor componente ale

corpului (proteine,lipide,apa ), insusirile organoleptice si cele chimice ale productiei animalelor

si chiar calitatile tehnologice ale acestora.

Ca stiinta, nutritia a cunoscut o dezvoltare continua, atat pe baza observatiilor

crescatorior de animale, cat si mai ales, progreselor din stiinta si tehnologia cresterii animalelor

si din alte dscipline.

Nutritia si alimentatia animalelor au rol deosebit in apararea sanatatii animalelor,

sigurantei animalelor si protectia mediului.

Eficienţa economică în producţia zootehnică este determinată în principal de doi factori:

nivelul producţiei pe animal şi respectiv, consumul de hrană pe unitatea de produs - cunoscut

fiind faptul că în costul produselor animaliere costul hranei este de minimum 55-60% (în unele

cazuri putându-se ajunge până la 80%). Pentru a realiza producţii mari şi consumuri cât mai mici

de hrană este necesară aplicarea unei alimentaţii raţionale, sau cum se mai spune frecvent,

alimentaţie normată sau alimentaţie standard.

Alimentaţia raţională (normată) presupune administrarea zilnică a unor raţii de hrană care

să corespundă/satisfacă integral cerinţele animalului. Cerinţele de hrană, exprimate prin normele

de hrană sau prin aşa-zisele “aporturi recomandate”, sunt revizuite periodic pentru a fi în

concordanţă cu noile “tipuri” de animale şi cu rezultatele cercetării ştiinţifice; această revizuire

se face sub egida unor organisme de specialitate, între care mai cunoscute şi apreciate în lume,

sunt:

NRC (National Research Council) din SUA;

ARC (Agricultural Research Council) din Marea Britanie

INRA (Institut National de la Recherche Agronomique) din Franţa

Iar în Romania: IBNA (Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală)

4

În mai multe ţări există organisme similare, care elaborează norme proprii sau adaptează

alte norme la condiţiile specifice ţării respective. Pe lângă aportul de nutrienţi, în normle de

hrană se fac precizări şi cu privire la capacitatea de ingestie, în special în cazul animalelor

erbivore, la care se folosesc în hrană cantităţi mari de nutreţuri de volum, exprimată fie în kg SU

fie în altă unitate de măsură,. Alimentaţia raţională (normată) presupune cunoaşterea şi

exprimarea valorii nutritive a nutreţurilor în aceeaşi manieră în care sunt exprimate şi normele de

hrană.

Materializarea alimentaţiei raţionale se face prin raţia de hrană, definită prin: ”cantitatea

de nutreţuri administrată unui animal în timp de 24 h, pentru a-I acoperi cerinţele de întreţinere şi

producţie în acelaşi interval de timp (corespunzător normelor de hrană)”.

În cazul erbivorelor, raţia este formată din raţia de bază, alcătuită din nutreţuri de volum,

cu o concentraţie energetică mai redusă şi raţia suplimentară, formată din nutreţuri concentrate

(energetice, proteice) şi premixuri mineralovitaminice. Operaţiunea de raţiere (formularea

raţiilor) are drept scop alegerea nutreţurilor specifice şi stabilirea cantităţilor pentru fiecare, astfel

încât raţia să fie completă, echilibrată, săţioasă, igienică şi cu cel mai scăzut preţ posibil.

Raţia poate fi administrată “la discreţie” (ad libitum) sau porţionată în mai multe reprize

(tainuri); nutreţurile din raţie pot fi date într-un amestec omogen (ca raţie completă) sau separat,

într-o anumită ordine şi la diferite intervale de timp (determinate de viteza de ingestie, specifică

nutreţurilor).

Dominanţa în raţie a unui anumit fel de nutreţ (verde, păşune, suculent, fibros,

concentrat), administrarea raţiei la discreţie sau restricţionat, folosirea raţiilor complete

(amestecuri unice) sau administrarea secvenţială a nutreţurilor etc. definesc regimul de furajare

şi respectiv, modul de furajare.

5

Specificul digestiei și valorificarea hranei la taurine

Alimentaţia taurinelor, ca şi altor animale rumegătoare (poligastrice), are un anumit specific determinat de particularităţile de digestie şi valorificare a hranei.

1.Particularităţi anatomo-fiziologice ale tubului digestivSpre deosebire de monogastrice (por,cai,pasari) sistemul digestive al rumegătoarelor este

destinat descompunerii celulozei de flora şi fauna organismului. Printr-o mai bună înţelegere a

modului în care funţioneaza sistemul digestiv al rumegătoarelor, crescătorii de animale vor

înţelege mai bine cum să îngrijească şi să hrănească aceste animale.

Sistemul digestiv al rumegătoarelor oferă în mod unic acestor animale capacitatea de a

utiliza în mod eficient o gamă largă de furaje, inclusiv furaje grosiere.

Anatomia sistemului digestiv la rumegătoare include aceleaşi segmente ale tubului

digestiv întalnite la mamifere, adaptate la alimentaţia grosieră astfel:

stomacul rumegătoarelor are o capacitate deosebită şi este format din patru

compartimente care se succed: rumen,reţea,foios şi cheag;

primele trei compartimente formează proventriculul, în care furajele sunt

depozitate, amestecate, triturate şi suferă importante transformări sub acţiunea

microorganismelor simbionte;

digestia propriu-zisă are loc în cheag;

intestinul subţire lung, sub formă de ghirladă.

Descrierea aparatului digestive

Aparatul digestive cuprinde un complex de organe care realizează prehensiunea

alimentelor , respective preluarea acestora din mediul exterior, digestia, process complex ce

constă în prelucrarea mecanică, fizică şi enzimatică a substanţelor brute până scindirea lor în

produşi simpli, cu molecule mici, absorbţia acestora în mediul intern al organismului şi

eliminarea resturilor alimentare prin defecţie. Organele digestive se succed sub forma unui tub

continuu, lung,flexuos, de calibru diferit, care începe de la orificiul bucal şi se termină prin

orificiul anal. În componenţa tubului digestive intră: cavitatea bucală, faringele, esofagul,

stomacul, intestinul subţire(duodenul,jejunul şi ileonul) şi intestinul gros (cecul, colonel, rectul şi

se termină prin canalul anal).

6

În cursul diferenţierii funcţionale a tubului digestive, prin epiteliu acestuia se dezvolta

numeroase glande. Dintre acestea, unele rămân în peretele tubului, iar altele , mai mari şi mai

complexe ca structură, se departează de perete, dar îşi păstrează legătura cu acestea prin canale

de excreţie, formând aşa numitele glande anexe (glandele salivare, ficatul şi pancreasul).

În cavitatea bucală şi în jurul acesteia se dezvoltă organele de prehensiune şi masticaţie,

reprezentate de: buze, limbă, dinţi, muşchii masticatori şi muşchii pieloşi cu inserţii labiale .

(Constantin Gh., Radu C., Palicica R.,1979)

Criteriul funcţional împarte aparatul digestive în trei porţiuni: ingestivă, digestivă,

ejectivă.

2.Particularităţi ale digestiei

Taurinele îşi acoperă minim 60% din cerinţele lor în energie prin acizii graşi volatili

(AGV) formaţi în rumen ca rezultat al proceselor microbiene care au loc la acest nivel al tubului

digestiv.

Bacteriile şi protozoarele care ajung, cu bolul alimentar, în intestinul subţire şi sunt

supuse procesului de digestie, asigură minimum 50% din necesarul de proteină/aminoacizi al

animalului; microorganismele din rumen descompun, parţial sau total, substanţele azotate din

hrană până la NH3 care apoi este metabolizat.

În această situaţie, regimurile de furajare ale taurinelor trebuie să asigure, pe cât posibil,

exploatarea cât mai completă a sistemului microbian din prestomace, pentru realizarea

fermentaţiei şi a sintezei şi valorificarea integrală a produşilor metabolismului microbian; de aici

şi constatarea că la rumegătoare “se hrănesc bacteriile din rumen şi nu animalul care le

găzduieşte”.

Datorită microflorei simbionte din tubul digestiv, taurinele sunt adaptate perfect

consumului/transformării nutreţurilor de volum. O alimentaţie raţională a lor presupune folosirea

la maximum a nutreţurilor de volum, prin îmbunătăţirea consumabilităţii lor şi ameliorarea

metabolismului simbionţilor. În acest proces, microflora este factorul esenţial, fiindcă bacteriile

au cel mai important rol în digestia celulozei.

7

Asupra populaţiei microbiene din rumen trebuie acţionat în sensul determinării unei

maxime degradări a pereţilor celulari ai nutreţurilor şi unei minime degradări a conţinutului

celular.

Orice modificare a populaţiei microbiene cât şi a mediului nutritiv din rumen determină

perturbări ale echilibrului biologic, respectiv a proceselor de fermentaţie şi sinteză.

Digestia în reticulo-rumen (care este un sistem de fermentaţie anaerob, cu un pH uşor

acid, 6-7) este influenţată de o serie de factori, dintre care mai importanţi sunt (Hoffmann, 1990):

motilitatea rumenală;

constanţa componentei şi calităţii raţiei;

structura fizică a nutreţurilor;

dimensiunea particulelor nutreţurilor;

durata de furajare;

succesiunea administrării nutreţurilor.

Motilitatea rumenală este declanşată de baroreceptorii din peretele rumenului, prin

acţiunea fizică a celulozei lignificate; datorită motilităţii rumenului, se asigură omogenizarea

conţinutului rumenal, stratificarea componentelor (după dimensiunea lor), deplasarea

componentelor mărunţite spre segmentele superioare ale tubului digestiv, se elimină gazele

rezultate din fermentaţie (CO2, CH4, H2…).

Constanţa componenţei şi calităţii raţiei este esenţială pentru o activitate microbiană

optimă în rumen; această constanţă se asigură prin menţinerea, pe timp îndelungat, a structurii

raţiei şi a calităţii (compoziţie chimică) nutreţurilor.

În condiţiile unor raţii constante şi optimizate, rumenul funcţionează la parametrii

normali şi asigură atât procesele de fermentaţie cât şi cele de sinteză.

Este cunoscut faptul că în special bacteriile (populaţia cea mai complexă şi mai activă

din rumen) este "specializată" pentru prelucrarea diverselor substanţe din nutreţuri, echilibru

dintre speciile de bacterii depinde de compoziţia raţiei şi pH-ul conţinutului rumenal.

Stabilizarea unui anumit "echilibru" bacterian favorabil fermentaţiei pereţilor celulari ai

nutreţurilor se realizează în timp (10-15 zile), orice variaţie calitativă a raţiei având influenţă

negativă asupra acestui echilibru (fig. 5.1), care se reface în cca 10-15 zile.

8

3.Specificul valorificării substanțelor nutritive din hrană

Proporţia de apă variază în nutreţuri între 10-96%, fiind mai ridicată în nutreţurile verzi

(75-85%), rădăcinoase şi tuberculifere, (70-90%), în reziduurile industriale apoase, (80-95%) şi

mai scăzută în nutreţurile conservate prin uscare, (12-14%) respectiv în grăunţe, seminţe,

reziduuri industriale uscate, făinuri animale etc.

Rezidiul uscat rezultat în urma calcinării nutreţurilor sau corpului animal constituie

cenuşa brută, care conţine totalitatea substanţelor minerale. cantitatea de cenuşă brută variază în

limite mari în nutreţurile vegetale, 1-14% (nutreţuri verzi şi suculente 1-5%, nutreţuri fibroase 5-

15%) şi mai puţin în corpul animal, 3-5%. Substanţele minerale se găsesc atât sub formă de

săruri minerale propriuzise, intrând în structura oaselor scheletului şi a dinţilor la animale, sau

ca elemente de structură la plante, cât şi sub formă de combinaţii organo-minerale (P, S, Cu, Fe)

sau sub formă ionică, în diferite lichide, După ponderea gravimetrică, substanţele minerale se

împart în macroelemente – peste 100 mg/kg nutreţ sau 0,04% în organism (Ca, P, Na, K, Mg, Cl,

Si, S), microelemente – sub 100 mg/kg nutreţ sau sub 0,04% în organism (Co, Cu, I, Zn, Mg, F,

Fe) la care în ultimii ani s-au mai adăugat şi alte elemente (As, Ti, Li, Rb, ş.a.).

Glucidele sunt substanţe organice ternare, foarte răspândite în nutreţurile de origine

vegetală în care îndeplinesc atât rol plastic sau de susţinere, cât şi rol de rezervă şi mai puţin

biologic activ.

În corpul animal, glucidele se găsesc în cantităţi foarte mici, respectiv sub formă de

glucoză circulantă şi sub formă de rezervă, în glycogen.

Din grupa ozelor mai importante sunt pentozele (arabinoza, xiloza, riboza, dezoxiriboza)

şi hexozele (glucoza, fructoza, galactoza şi manoza). Hexozele se găsesc fie sub formă liberă (în

unele fructe), sau intră în structura unor glucide complexe (amidon, glicogen, celuloză), sau

există ca produşii intermediari în procesul de metabolism al ozidelor.

Pentozele mai importante sunt: xiloza, care se găseşte în nutreţurile vegetale, în structura

glucidelor complexe, formând xilanii, constituie partea lemnoasă a plantelor sau intră în structura

unor alge, micelii şi gume vegetale; arabinoza care intră în structura arabanilor; riboza şi

dezoxiriboza care intră în structura acizilor nucleici.

Dintre hexoze cele mai importante sunt glucoza sau dextroza, foarte răspândită în

nutreţuri fie ca atare (fructe coapte) sau ca formă circulantă în corpul animal, sau sub formă de

9

holozide (zaharoza, celuloza, amidon, glicogen); manoza este răspândită în seminţele de

leguminoase, în drojdii sub formă de manani; galactoza se găseşte în nutreţurile de origine

vegetală sub formă de galactani şi hemiceluloze care în lapte intră în structura lactozei; fructoza

se găseşte ca atare în fructe coapte, mere plasma seminală dar şi sub formă complexă, în

zaharoză, inulină, levani.

Lipidele sunt substanţe organice ternare (C, O, H), esteri ai acizilor graşi cu alcooli, în

special glicerolul. Principalii acizi graşi sunt: acidul stearic, palmitic şi oleic. După gradul de

nesaturare sau saturare a acizilor graşi, grăsimile pot avea o 16 consistenţă mai moale sau mai

tare, astfel când predomină acizii stearic şi palmitic grăsimile au o consistenţă mai tare iar când

conţinutul este mai ridicat în acid oleic, aceasta este mai moale.

Lipidele îndeplinesc în organism importante funcţii, în principal energetice, cu rol de

rezervă, dar ele influenţează şi activitatea unor glande, asigură solvirea vitaminelor liposolubile

iar unii acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi arahidonic) sunt indispensabili pentru

organism, cu rol relativ apropiat de cel al vitaminelor, de aceea mai sunt cunoscute şi sub numele

de vitamina F.

Proteinele sunt substanţe cvaternare, care conţin elementele C, O, H şi N dar şi unele

elemente ca S (în aminoacizii sulfuraţi), Fe şi Mg. Azotul participă în structura proteinelor în

proporţie de cca. 16%, astfel că 1 g N este corespondent cu 6,25 g proteine (100:16=6,25). După

natura aminoacizilor care intră în structura proteinelor, valorile acestui coeficient variază între

5,38-6,38 (5,38 pentru porumb, 5,70 pentru grâu, 5,80 pentru carne, 6,38 pentru cazeina din

lapte).

Conţinutul nutreţurilor în proteină brută este foarte variabil, fiind influenţat de originea

nutreţului (vegetală sau animală), iar la plante, de specia de plante, soiul, partea de plantă care

este utilizată ca nutreţ, faza de vegetaţie, tehnica de recoltare şi conservare etc.

Rădăcinoasele şi tuberculiferele au un conţinut scăzut în proteine (1-3%), nutreţurile

grosiere au de asemenea un conţinut scăzut, respectiv 3-5%, grăunţele de cereale 7-13%,

seminţele de leguminoase 20-35%, nutreţurile de origine animală 50-85%. Nutreţurile verzi, din

familia leguminoase ca şi fânurile rezultate, au un conţinut ridicat în proteine (3-4% în

nutreţurile verzi şi 16-20% în nutreţurile fibroase).

Proteinele îndeplinesc în organism în principal funcţii plastice, intrând în structura

celulelor animale şi vegetale, a ţesuturilor şi organelor, asigurând procesul de multiplicare

10

celulară, respectiv de creştere a organismului dar îndeplinesc şi funcţii energetice şi funcţii

biologic active, intrând în structura enzimelor, hormonilor, a unor vitamine, a acizilor nucleici

etc.

Funcţia energetică a proteinelor este mai puţin importantă pentru organism deoarece

acesta utilizează glucidele şi lipidele pentru energie, proteinele sunt utilizate în scop energetic

atunci când aportul de energie al raţiei este nesatisfăcător, sau când raţia este excedentar bogată

în proteine.

Valoarea biologică (VB) a proteinelor este dată de conţinutul lor în aminoacizi esenţiali şi

se defineşte ca fiind capacitatea proteinelor din hrană de a forma proteine în corpul animal.

Cu cât cantitatea de proteine neoformate este mai mare cu atât VB a proteinei este mai

mare. Noţiunea de VB a proteinelor a fost propusă de K. Thommas în 1909.

Stabilirea VB a proteinelor se face prin diferite metode care pot fi grupate în: metode

biologice, metode chimice, metode microbiologice şi metode indirecte.

La rumegătoare VB a proteinelor din unele nutreţuri este îmbunătăţită prin intermediul

microflorei simbionte. Acestea sunt capabile să utilizeze şi surse de N neproteice (uree, ape

amoniacale, IBDU), pe care le transformă în protein bacteriene, cu VB superioară. Dacă aceste

surse neconvenţionale de N, sunt asociate cu o sursă glucidică adecvată, sinteza de proteine

bacteriene poate acoperi în mod obişnuit 30-40% din necesarul proteic zilnic.

Vitaminele sunt substanţe organice deosebit de complexe din punct de vedere chimic,

care se găsesc în cantităţi mici în organismele animale şi vegetale, de aceea rolul lor este de

biocatalizatori. Vitaminele sunt indispensabile, bunei desfăşurări a proceselor metabolice în

organism fapt pentru care au şi fost denumite astfel.

Organismul animal, organism heterotrof este în bună măsură dependent de existenţa

vitaminelor din hrană deoarece puţine vitamine sunt sintetizate de aceasta iar cele sintetizate sunt

în majoritatea cazurilor sintetizate de microflora simbiontă, care populează tubul digestiv.

Plantele sintetizează cantităţi importante de vitamine, de aceea animalele pot să-şi asigure

necesarul zilnic dacă este organizată o alimentaţie ştiinţifică, cu nutreţuri recoltate şi conservate

corespunzător.

Vitaminele se găsesc în regnul vegetal fie ca atare, fie sub formă de provitamine, care

sunt transformate în vitamine în corpul animal.

11

Necesarul animalelor în vitamine este influenţat de o multitudine de factori ca: specia,

vârsta, starea fiziologică, intensitatea producţiilor, condiţiile de mediu (starea de stres).

Aprovizionarea vitaminică depinde şi de o serie de factori care ţin de plantă sau sursa de

nutreţuri utilizată şi care are în vedere: forma de prezentare a vitaminei, gradul de disponibilizare

a acesteia, prezenţa unor factori antivitaminici etc. Utilizarea vitaminelor de către organismul

animal depinde şi de o serie de interrelaţii pe care acestea le pot avea între ele şi chiar cu unele

microelemente, de gradul de stabilitate a acestora la influenţa unor factori de mediu (lumină,

temperatură, pH, acţiunea unor substanţe oxidante etc.).

Nutrețuri indicate și caracterizarea lor

În aceste condiţii, recomandările de schimbare periodică a nutreţurilor la taurine pentru a

stimula consumul (şi producţia) sunt în contradicţie cu fiziologia rumenului şi dăunătoare pentru

animal.

Structura fizică a nutreţurilor, prin conţinutul de celuloză brută şi dimensiunile

nutreţurilor fibroase mărunţite, stimulează: baroreceptorii rumenali, rumegarea şi secreţia de

salivă (care este uşor alcalină pH = 8,2, bogată în substanţe tampon, contribuind la variaţia - în

limite reduse: 6,2:6,5 - a pH-ului rumenal). Aşa-zisul efect structural depinde de felul nutreţului

şi de dimensiunile de mărunţire/tocare:

Felul nutreţului Efect structural

- fân întreg 100

- nutreţ verde: întreg tocat (2-4 cm) 50 25

- siloz porumb (1-4 cm) 100

- paie tocate (2-4 cm) 150

- sfeclă 0

- concentrate 0

Frecvenţa (număr tainuri) şi durata furajării (timpul de acces la hrană) influenţează

viaţa, activitatea şi producţia simbionţilor rumenali, respective producţia de AGV, proteine şi

vitamine. În acest sens, se consideră că fragmentarea raţiei în mai multe tainuri, respectiv un

12

timp mai lung de acces al animalelor la hrană, sunt favorabile digestiei în rumen. Astfel, este

favorabilă fragmentarea cantităţii concentratelor la maximum 1-1,5 kg/tain, pentru a împedica

scăderea bruscă a valorii pH-ului din rumen.

Referitor la durata de furajare, se consideră că timpul de acces la hrană ar trebui să fie

zilnic de 12 h pentru vaci în lactaţie şi cca 16 h pentru vaci în gestaţie avansată (Hoffmann,

1990).

Succesiunea administrării nutreţurilor merită o discuţie mai detaliată.

Astfel, multe din lucrările de specialitate, chiar recente, recomandă în cazul vacilor de

lapte, administrarea concentratelor la muls, înaintea administrării fânului sau silozului, pentru a

nu fi influenţată negativ calitatea laptelui (în special mirosul), aspect parţial adevărat, dacă

mulsul nu se face centralizat sau pe “conductă”.

Dacă se are în vedere, aşa cum ar fi normal, specificul fiziologiei rumenului, respectiv

influenţa concentratelor asupra pH-ului rumenal atunci practica administrării concentratelor

(adesea în cantităţi mari) ca prim tain apare ca nefondată ştiinţific, recomandabilă fiind

următoarea succesiune

Succesiunea normală de administrare a nutreţurilor:

Iarna: nutreţuri de volum uscate, siloz de porumb, concentrate şi paie de cereale;

Vara: nutreţuri de volum uscate, nutreţ verde, concentrate şi paie de cereale

. Cerințele de hrană

Cerinţe de energie. Cerinţele de energie pentru tineretul taurin destinat producţiei de

carne sunt determinate de cerinţele pentru întreţinere (care variază după greutatea animalelor) şi

de cele pentru creştere (spor de greutate), care depind de mărimea sporului zilnic şi compoziţia

lui chimică. Pe unitatea de spor, cerinţele de energie sunt determinate de compoziţia chimică a

sporului.

Diferitele ţesuturi cresc după un ritm propriu şi într-o ordine precisă, astfel:

- proporţia ţesutului muscular creşte uşor după naştere, apoi descreşte continuu;

- proporţia ţesutului osos se reduce o dată cu creşterea;

13

- proporţia ţesutului adipos creşte mult şi continuu, odată cu vârsta/greutatea.

Evoluţia compoziţiei anatomice şi tisulare a animalului antrenează şi modificarea

compoziţiei chimice a sporului de creştere, astfel:

- conţinutul în apă scade accentuat de la naştere la adult;

- conţinutul în proteine descreşte uşor;

- conţinutul în lipide creşte continuu şi accentuat.

Creşterea proporţiei de lipide în sporul de greutate, asociată cu diminuarea proporţiei de

apă, determină o sporire a valorii calorice a sporului şi respectiv, a cerinţelor de energie pe kg

spor de greutate.

La acelaşi spor de greutate se înregistrează diferenţe de cerinţe de energie/kg, în funcţie

de rasă ; cerinţele sunt mai mari pentru tineretul provenit din rasele de lapte, comparativ cu cel

din rasele de carne:

Greutate vie (kg) Spor zilnic greutate (g) Cerinţe UFC/zi Rase lapte Rase carne

250 1400 5.2 5.0

350 1400 6.4 6.0

450 1400 7.7 7.0

550 1400 9.3 8.1

La aceeaşi rasă şi la aceeaşi greutate, cerinţele de energie pe kg spor de greutate scad pe

măsură ce intensitatea creşterii este mai mare, concomitant crescând şi eficienţa

creşterii/îngrăşării tineretului taurin.

Sursele de energie sunt reprezentate de hidraţi de carbon şi lipide; dintre hidraţii de

carbon, polizaharidele (amidonul, celuloza, glicogenul) reprezintă sursele de energie de bază

pentru creştere/îngrăşare; monozaharidele (glucoza, fructoza, galactoza) şi dizaharidele (sucroză,

maltoză, lactoză) sunt puţin reprezentate, cantitativ, în principalele nutreţuri folosite în

alimentaţia taurinelor.

Produsul final al metabolismului hidraţilor de carbon în rumen îl reprezintă acizii graşi

volatili (AGV), respectiv acizi graşi cu lanţ scurt (acetic, propionic, butiric) care, după absorbţie,

constituie principala sursă de energie pentru organism; acidul propionic, este transformat la

nivelul ficatului în glicogen, servind ulterior la sinteza grăsimilor corporale, în timp ce acidul

14

acetic este metabolizat imediat după absorbţie şi nu poate fi pus în rezervă, ca glicogen, la

nivelul ficatului; în acelaşi timp, eficienţa energetică a transformării glucozei (care este cheia

transformării hidraţilor de carbon în AGV) este mai ridicată în cazul acidului propionic,

comparativ cu acidul acetic sau butiric.

În aceste condiţii, prin hrană trebuie dirijate fermentaţiile din rumen în direcţia creşterii

ponderii acidului propionic în totalul AGV; aceasta ce se poate realiza prin creşterea ponderii

concentratelor în raţie (în special a cerealelor bogate în amidon) sau a nutreţurilor bogate în

sucroză (sfeclă, melasă…).

Cerinţe de proteine pentru tineretul taurin în creştere/îngrăşare sunt compuse din

cheltuielile pentru întreţinere (3,25 g PDI/kg0,75) şi cele necesare pentru sporul de greutate

(200-150 g PDI/kg spor); la stabilirea cerinţelor de proteine pentru sporul de creştere se are în

vedere faptul că o dată cu înaintarea în vârstă scade atât conţinutul în proteină al acestuia, cât şi

randamentul utilizării N în sporul de creştere.

Ca principiu, cerinţele de proteină sunt influenţate de vârsta şi greutatea animalelor şi de

sporul de greutate dorit a se obţine; pe lângă aceşti factori, proporţia de proteină în hrană trebuie

să fie corelată şi cu concentraţia raţiei în energie. Dacă raţiile conţin cantităţi mari de

concentrate, consumul de SU scade, astfel că raţiile trebuie să conţină mai multă proteină (dar şi

alţi nutrienţi).

Sursa de proteină (naturală sau N neproteic, degradabilă sau mai puţin degradabilă în

rumen), influenţează atât creşterea în greutate cât şi eficienţa hranei (tab. 5.23); sursele de

proteină naturală şi respectiv, cele care sunt mai puţin solubile în rumen, influenţează favorabil

creşterea şi eficienţa hranei, comparative cu sursele de N neproteic (uree) sau cu proteină uşor

degradabilă în rumen (şrot soia).

15

Alimentaţia taurinelor destinate producţiei de carne

Producţia de carne de taurine este rezultatul creşterii şi îngrăşării în special a tineretului

mascul şi în mai mică măsură a celui femel care nu este reţinut pentru reproducţie, precum şi a

recondiţionării animalelor adulte reformate (vaci de lapte, mai puţin tauri şi boi).

Alimentaţia tineretului în creştere/îngrăşare

Procesul de creştere este rezultatul a două mecanisme fundamentale respectiv creşterea

propriu-zisă, ca proces cantitativ şi dezvoltarea, ca process calitativ; creşterea este estimată prin

sporirea greutăţii şi a dimensiunilor corporale, iar dezvoltarea pe baza modificărilor morfologice

(proporţii, compoziţie corporală etc).

Alimentaţia influenţează creşterea/îngrăşarea prin nivelul său (aportul de energie) şi

aportul unor nutrienţi; nivelul de alimentaţie este determinant pentru compoziţia tisulară, în timp

ce aportul de nutrienţi (proteină, minerale...) determină viteza de creştere. Un nivel de

alimentaţie constant ridicat este însoţit de o sporire a proporţiei de grăsimi în sporul de creştere,

iar alternanţa nivelului de alimentaţie (ridicat/scăzut, scăzut/ridicat) acţionează asupra diferitelor

ţesuturi în funcţie de ordinea de prioritate a dezvoltării lor, în momentul când intervine

alternanţa.

Reducerea creşterii într-o anumită perioadă, poate fi compensată integral în cursul

perioadei următoare, dacă nivelul de alimentaţie este corespunzător (ridicat), fenomen cunoscut

sub denumirea de creştere compensatorie (Bernanger,1983) La taurine, la fel ca şi la alte specii

de animale, ingesta de SU este determinată de calitatea nutreţurilor de volum consumate,

respectiv de digestibilitatea substanţei organice (DSO) sau a energiei; cu cât DSO este mai

redusă, cu atât ingesta de SU este mai mică; mai sunt şi alţi factori care influenţează ingesta de

SU la tineretul taurin: vârsta/stadiul de îngrăşare, rasa, temperatura mediului, prepararea

nutreţurilor, aportul de aditivi furajeri etc.

Vârsta, respectiv greutatea corporală, influenţează ingesta de SU, în sensul că la tineret

cantitatea de SUI, raportată la greutatea corporală, este mai mare decât la animalele adulte;

astfel, la 100 kg GV viţeii Holstein consumă 3,2-3,4 kg SU la vârsta de 2 luni, faţă de 3,0 kg la

vârsta de 6 luni sau 2,6-2,7 kg, la vârsta de 12 luni.

16

La tineretul taurin cantitatea de substanţă uscată ingerată scade continuu, pe măsură ce

avansează stadiul de creştere/îngrăşare, deoarece ea depinde, în mare măsură, de greutatea

metabolică respectiv cerinţele de energie pentru întreţinere, care proporţional scad, odată cu

creşterea greutăţii corporale.

Efectul tratării/preparării nutreţurilor

Mai mult decât pentru alte categorii de taurine, pentru tineretul destinat producţiei de

carne se aplică o serie de metode de tratare/preparare a nutreţurilor, în scopul stimulării creşterii

şi utilizării mai eficiente a hranei.

Metodele de tratare a grăunţelor de cereale sunt numeroase: măcinarea, umezirea,

extrudarea, gelatinizarea, micronizarea, expandarea, prăjirea, aplatizarea, fulguirea etc, efectul

lor fiind diferit în funcţie de materia primă tratată şi de metodă.

Măcinarea nu determină o creştere a valorii nutritive a grăunţelor, pentru tineretul taurin

de carne, dar este necesară pentru asigurarea omogenităţii amestecurilor de concentrate şi

evitarea eliminării prin fecale a grăunţelor nedigerate; măcinarea prea fină şi lipsa nutreţurilor de

volum duce la creşterea incidenţei paracheratozelor rumenului.

Folosirea grăunţelor umezite (grăunţe cu umiditate ridicată) se practică pe scară largă în

multe ţări şi de mult timp; numeroase cercetări arată că umiditatea maximă pentru grăunţele de

porumb este de 30-35%, rezultatele fiind comparabile cu cele înregistrate când s-au folosit

grăunţe de porumb cu umiditate scăzută (12-15%); sporul de greutate şi eficienţa hranei sunt

influenţate în mică măsură de umiditatea la însilozare (Perry, 1980):

Umiditate (%) Spor zilnic de greutate (kg) Eficienţă hrană (kg/kg spor)

24.0 1.26 5.55

26.0 1.31 5.85

29.0 1.32 4.09

30.0 1.16 4.30

32.0 1.51 4.59

17

Aceleaşi experimente au dovedit că în cazul când raţiile conţin proporţii mari de fân

(65% din SU), folosirea grăunţelor de porumb cu umiditate ridicată determină un spor de

greutate şi o eficienţă a hranei mai mari cu 8% şi respectiv 7%.

Extrudarea are influenţă favorabilă atât asupra digestibilităţii cât şi asupra

performanţelor zootehnice; la porumbul extrudat digestibilitatea SU, PB şi CB creşte cu cca 9%,

respectiv 27%, şi 23% comparativ cu situaţia în care porumbul a fost folosit ca atare.

Tratarea/prepararea nutreţurilor de volum se recomandă doar în cazul în care cheltuielile

generate de metoda folosită sunt recuperate prin sporul de greutate şi/sau o eficienţă mai bună a

hranei. Ca principiu, metodele folosite curent sunt: măcinarea, granularea, deshidratarea etc;

acestea nu contribuie la creşterea valorii nutritive. În această situaţie, se recomandă măcinarea

cocenilor de porumb (pentru sporirea cantităţii consumate şi reducerea refuzului), granularea

unor nutreţuri cu palatabilitate mai redusă, deshidratarea plantelor cu mare valoare nutritivă (ex.

lucerna) etc.

Efect favorabil asupra valorii nutritive au tratamentele chimice (cu hidroxid de sodiu,

amoniac, uree..) aplicate nutreţurilor celulozice.

Regimuri de furaje pentru tineret taurin în creştere/îngrăşare

Regimurile de furajare pentru această categorie de taurine trebuie să aibă în vedere câteva

aspecte specifice:

hrana reprezintă peste 70-75% din costul de producţie;

eficienţa hranei este cu atât mai mare cu cât sporul de greutate este mai ridicat;

capacitatea de ingestie este mai redusă şi scade pe măsura creşterii greutăţii

corporale;

valoarea de încărcare a nutreţurilor de volum, la acelaşi stadiu de vegetaţie,

este mai mare decât la vacile de lapte, ceea ce presupune o concentraţie energetică a raţiilor mai

ridicată;

potenţialul cel mai ridicat de creştere se înregistrează până la vârsta de cca 1 an;

necesitatea valorificării cât mai eficiente a unor subproduse agricole şi din

industria alimentară

18

Regimuri de furajare pentru tineret taurin şi unele caracteristici ale raţiilor

Regimuri de furajare cu :

Nutreţuri de volum cu umiditate ridicată (suculente) Nutreţuri de volum uscate

Rat

ie d

e ba

ză

Vara Iarna Iarna

Nutreţuri verzi:-păşune-cosite, date” la iesle” Siloz de porumb Nutreţuri de volum uscate

Nutreţuri murate:

-siloz de porumb -siloz de lucernă sau ierburi; -radăcinoase;

Nutreţuri de volum uscate

Fânuri:-naturale-cultivate Suculente:-silozuri-sfeclă-borhoturi

R

aţie

Sup

limen

tară

Concentrate:cereale, leguminoase, şroturi, tăiţei de sfeclă, melasă etc.

Premixuri mineralo-vitaminice

Concentrate:în special cereale şi nutrţuri proteice

Surse de N neproteic

Premixuri mineralo-vitaminice

Caracteristici ale raţiei totale: Structură (% din SU):

Caracteristici ale raţiei totale: Structură (% din SU)

- nutreţuri verzi, suculente 50-100%- voluminoase uscate 15-20%

- concentrate 20-30%

- fânuri 60-100%- celulozice 10-20%- suculente 15-20%

- concentrate 20-50%

nutreţuri dominante în SU a raţiei nutreţuri folosite pentru completatre şi echilibrare

Regimul de furajare lactat. Acest regim de hrănire se aplică pentru viţeii care se sacrifică

la vârste şi greutăţi reduse (2-5 luni, respectiv până la 250 kg), aşa-numiţi viţei de măcelărie sau

viţei pentru carne albă.

19

Creşterea acestor viţei este foarte intensivă (cca 1000 kg spor zilnic, pe întreaga perioadă)

iar hrana este formată exclusiv din lapte sau substituenţi, ceea ce limitează dezvoltarea

compartimentelor gastrice (cheagul fiind singurul funcţional, volumului lui limitează şi ingesta),

astfel că randamentul la sacrificare este ridicat (cca 60%).

Pentru susţinerea unui ritm ridicat de creştere, viţeii trebuie să consume cantităţi mari de

lapte (de la 4-6 kg/zi la greutatea de 50 kg până la 20-23 kg/zi, la greutatea de peste 200 kg);

când se folosesc substituenţi de lapte, cantitatea consumată zilnic creşte treptat de la 0,5-1 kg la

-3,5 kg (substituent pulbere).

Cantitatea de energie ingerată prin substituenţi poate fi mai ridicată decât la consumul de

lapte, la reconstituirea cu apă a substituentului folosindu-se 140- 225 g substituent pulbere

(concentraţia crescâd o dată cu vârsta).

Cantitatea de substituent pulbere consumată pe întreaga perioadă se ridică la 220-225 kg,

dar este justificată prin eficienţă (cca 1,22 kg substituent pulbere/kg spor de greutate).

Regimuri de furajare cu nutreţuri verzi. Nutreţurile verzi pot fi consummate direct pe

păşune sau după cosire, la grajd.

Hrănirea tineretului taurin în creştere/îngrăşare în exclusivitate pe păşune, fără alte

suplimente de hrană, nu poate asigura ritmuri ridicate de creştere decât pe păşuni de foarte bună

calitate şi dacă iarba este din abundenţă.

Cantitatea de iarbă consumată, dependentă de capacitatea de ingestie, este diferită în

funcţie de stadiul de vegetaţie în momentul folosirii, care determină atât valoarea nutritivă cât şi

valorea de încărcare digestivă; acestea evoluează în sens invers una faţă de alta pe măsura

înaintării în vegetaţie.

În cazul când se cultivă graminee şi se administrează la iesle, sporul de greutate depinde

deasemenea de stadiul de vegetaţie, care influenţează aportul de energie şi alţi nutrienţi; astfel, la

golomăţ densitatea energică permite sporuri zilnice de greutate de 1 kg şi peste numai până în

stadiul de vegetaţie “înainte de înspicare”.

Pe măsură ce se reduce valoarea energetică şi creşte valoarea de încărcare a nutreţurilor

verzi, pentru realizarea unor sporuri de greutate mai ridicate se impune suplimentarea raţiilor cu

nutreţuri concentrate atât pentru aportul de energie cât şi pentru echilibrare, în special în

proteină.

20

Regimuri de furajare cu fânuri. Aceste regimuri de furajare se folosesc în special în

timpul iernii; în multe ţări care practică îngrăşarea intensivă se utilizează fân şi în situaţia

întreţinerii animalelor pe păşune, fânul asigură efectul structural al raţiei, păşunea având (mai

ales la începutul sezonului), conţinut redus în celuloză.

La folosirea acestor regimuri de furajare trebuie avut în vedere că valoarea de încărcare

digestivă a fânurilor este mai ridicată iar concentraţia în energie mai scăzută, comparativ cu

nutreţul verde recoltat în acelaşi stadiu de vegetaţie:

Nutreţ pe kg SU Verde Fân

Lucernă:

-îmbobocire: UFC 0.69 0.59

UIDB 0.98 1.02

DERm 0.70 0.58

- înflorire: UFC 0.58 0.52

UIDB 1.04 1.05

DERm 0.55 0.46

Acest fapt impune consumul unei cantităţi mai mari de SU pentru acelaşi aport de

energie; dar, cu cât densitatea energetică este mai redusă cu atât ingesta de SU este mai mică, la

fel şi aportul de energie (ex. pentru tăuraşi de 300 kg greutate):

Lucernă la Lucernă la

îmbobocire înflorire

kg SU ingerată 6.5 6.3

Aport UFC 3.8 3.3

Necesar energie (UFC) pentru 1 kg spor 5.0 5.0

Deficit UFC 2.2 2.7

În cazul când se foloseşte ca nutreţ de volum numai fân, este necesară suplimentarea

raţiilor cu nutreţuri concentrate (grăunţe de cereale), pentru a asigura cerinţele de energie.

Amestecurile de graminee şi leguminoase sunt mai bine echilibrate energo/proteic; un

amestec de golomăţ şi trifoi are cca 16% PB şi o digestibilitate a SO de 60-65% şi poate asigura

performanţe mai bune decât atunci când sunt utilizate numai graminee sau leguminoase singure.

21

Rezultate mai bune se pot obţine dacă nutreţurile verzi se conservă ca semifân; astfel,

tăuraşii hrăniţi cu semifân de ovăz (48,4% SU) au avut un spor zilnic de greutate de 1,033 kg,

faţă de 0,806 kg cât s-a obţinut dacă s-a folosit fânul de ovăz.

Regimuri de furajare cu siloz. Pentru taurinele la îngrăşat, folosirea silozurilor (în

special de porumb), este cea mai eficientă formă de hrănire, ţinând cont de câteva aspecte:

- pierderile la recoltare şi conservare sunt cele mai reduse;

- în cazul silozurilor de porumb se obţine cea mai mare producţie de energie/ha de

cultură;

- rezultă un nutreţ care îşi menţine calitatea o perioadă lungă de timp;

- se poate asigura un grad ridicat de mecanizare a lucrărilor;

- terenul este eliberat timpuriu şi se pot efectua lucrări pentru însămânţările de toamnă.

Pentru folosirea în hrana tineretului taurin la îngrăşat, porumbul trebuie recoltat la un

stadiu ceva mai avansat de vegetaţie (bob ceară-sticlos), când are un conţinut de SU de 30-35%.

Raţiile pe bază de siloz de porumb trebuie să fie echilibrate în primul rând în proteină,

mai ales de origine vegetală; rezultate bune se obţin şi în cazul utilizării ureei la însilozarea

porumbului. O atenţie deosebită trebuie acordată asigurării vitaminei A (dată fie prin

concentrate, fie injectabil) şi respectiv a vitaminei D. Mineralele care trebuie date suuplimentar

sunt Ca, P, Co, Zn, şi NaCl.

Silozul de porumb, administrat chiar în proporţii ridicate, determină sporuri bune de

creştere şi o utilizare eficientă a hranei

Influenţa proporţiei silozului de porumb în raţii, asupra creşterii şi eficienţei hranei la tineretul taurin

Specificare %SU din siloz de porumb în SU totală a raţiei

22

10 20 30 40 50 60 70 80

Compoziţia raţiei (kg SU):

-siloz porumb

-grăunţe porumb

-suplimente(PVM)

Total SU(kg)

-kg siloz porumb (35% SU)

-spor mediu zilnic (kg)

-eficienţa hranei (kgSU/kgspor)

0,68

5,84

0,40

6,92

1,95

1,14

2,74

1,40

5,30

0,40

7,10

4,03

1,13

2,86

2,20

4,66

0,40

7,26

6,21

1,10

2,98

2,90

3,99

0,40

7,29

8,30

1,07

3,09

3,70

3,26

0,40

7,36

10,50

1,03

3,22

4,3

5

2,4

9

0,4

0

7,2

4

12,

4

0,9

8

3,3

3

4,94

1,72

0,40

7,06

14,1

0,93

3,45

5,48

0,95

0,40

6,83

15,6

0,86

3,57

Sursa: Perry, 1980 * greutatea iniţială 225 kg

Utilizarea concentratelor la tineretul taurin în creştere/îngrăşare

În hrana tineretului taurin destinat producţiei de carne concentratele se folosesc pentru

echilibrarea raţiilor în energie şi proteină.

Ca surse de energie se folosesc mai ales grăunţele de cereale: porumb şi orz şi în mai

mică măsură grâu, secară, ovăz; la acestea se mai adaugă, cu utilizare limitată, melasa şi uneori

grăsimile.

Grăunţele de cereale au conţinut ridicat în energie (mai ales porumbul) şi redus în

roteină, aminoacizi esenţiali (lizină, triptofan), calciu şi caroten; sunt însă surse bune de fosfor.

23

Datorită conţinutului ridicat în amidon, digestibilităţii ridicate a acestuia şi utilizării cu o

eficienţă globală mai ridicată a energiei pentru producţia de carne, valoarea energetică este mai

ridicată pentru această producţie, comparativ cu cea pentru lapte:

Grăunţe Kcal/kg SU Valoare relativă (porumb=100)

ENL ENC creştere/ingrăşare

Ovăz 1751 1784 76

Grâu 2023 2184 93

Porumb 2159 2347 100

Orz 1904 2020 86

Secară 2006 2166 82

Melasă sfeclă 1751 1893 81

Ca urmare, este eficientă folosirea acestor surse de energie, în hrana tineretului taurin în

creştere/îngrăşare.

Unele metode specifice de tratare/procesare au influenţă favorabilă asupra performanţelor

animalelor:

Orz Neprocesat Aplatizat la cald Fulguit la caldGreutate tăuraşi (kg) - iniţială 262 262 261- finală 439 457 471Spor zilnic greutate (kg) 1.18 1.30 1.40Eficienţă hrană (kg/kg spor) 3.43 3.27 3.31

Melasa poate fi folosită ca sursă de energie, putând înlocui porumbul în proporţie de până

la 25%; melasa de sfeclă are o valoare energetică mai mare (cu cca 10-13%), comparativ cu

melasa de trestie. La fel, melasa de sfeclă conţine mai multă proteină brută (14,6% faţă de 5,6%);

conţinutul în zaharuri este similar, la cele două tipuri de melasă. Rezultate bune se obţin şi când

24

melasa este asociată cu unele grosiere (coceni, ciocălăi de porumb) sau cu surse de N neproteic.

La tineret taurin în greutate de 300-450 kg se pot folosi până la 1,5-2,0 kg melasă/zi.

Grăsimile sunt cele mai energetice surse, comparativ cu alte substanţe (proteine, hidraţi

de carbon) şi pot fi folosite în hrana tineretului taurin în scopul sporirii concentraţieie energetice

a raţiilor; suplimentarea hranei cu 4-5% grăsimi (nivel considerat optim) determină un spor

suplimentar de creştere de 10-15% şi o mai eficientă folosire a hranei (cu 5-8%).

Concentratele proteice cel mai folosite, la noi, sunt reprezentate de şroturile de floarea

soarelui şi soia, gluten de porumb, tărâţe de grâu etc.

Şroturile sunt surse de proteină naturală necesară pentru o bună utilizare a azotului; cu

toate că la taurine se utilizează bine şi N neproteic, nu se recomandă ca acesta să reprezinte mai

mult de 1/3 din necesarul total de azot. Ureea este mai bine utilizată la tineretul în

creştere/îngrăşare, comparativ cu vacile de lapte, probabil datorită conţinutului mai ridicat în

concentrate (cereale) a raţiilor; cu toate acestea, când se foloseşte numai N neproteic, sporurile

de creştere sunt mai reduse, comparativ cu situaţia în care se folosesc şi proteine natural.

Cantităţile de concentrate administrate zilnic depind de sistemul de creştere/îngrăşare

practicat: extensiv, semiintensiv sau intensiv.

Astfel, în sistemul extensiv alimentaţia se bazează, în principal, pe nutreţuri verzi

(păşune, nutreţuri cultivate) în timpul verii sau fânuri, sfeclă etc în timpul iernii; în acest caz,

cantitatea de concentrate este redusă, 1-2 kg/zi. În funcţie de calitatea nutreţurilor de volum,

sporurile zilnice de creştere variază în limite destul de largi (250-750 g).

Efectul suplimentării unor raţii pe bază de siloz de porumb cu diferite surse de azot, asupra performanţelor

tineretului taurin în creştere/îngrăşare

Tipul raţiei Spor mediu zilnic(kg) Eficienţa hranei(kg/kg spor)1. Siloz porumb 0.598 4.242. Siloz porumb + şrot soia 1.336 2.403. Siloz porumb + uree 0.978 3.354. Siloz porumb + NH3, la însilozare 1.114 2.94

Sursa: Perry, 1980

25

În sistemul semintensiv de creştere/îngrăşare a tineretului taurin, cantitatea de

concentrate administrată zilnic este de până la 1,5-2,5 kg, respectiv 30-35% din aportul energetic

al raţiei.

Cantitatea cea mai mare de concentrate se foloseşte în sistemul intensiv, unde pe întreaga

perioadă de creştere/îngrăşare cantitatea de concentrate nu scade sub 50% din SU a raţiei; de

altfel, în acest tip de îngrăşare sporurile zilnice de creştere trebuie să fie mari (în general peste 1

kg), fapt ce impune folosirea unor raţii concentrate în energie.

Tulburări metabolice

Acidoza este principala tulburare metabolică, cu origine nutriţională, la tineretul taurin

creştere/îngrăşare. Simptomele sunt: scăderea apetitului, diaree, mucus în fecale, deshidratare,

necoordonarea mişcărilor, moarte.

În principiu, acizdoza este determinată de consumul unei cantităţi mari de hidraţi de

carbon fermentescibili; astfel, acidoza se declanşează în toate cazurile în care raţiile conţin peste

85-90% grăunţe de cereale. Alte cauze sunt: schimbarea frecventă a raţiilor, folosirea raţiilor

concentrate în energie, sezon (acidozele sunt mai frecvente iarna), rasa animalului.

Efectele fiziologice ale acidozei sunt: reducerea motilităţii rumenului, diaree şi

deshidratare, acidoză sistemică. În cazul în care pH-ul din rumen scade sub 5 contracţiile

rumenului se reduc şi chiar se opresc; la animalele cu acidoză conţinutul în apă a corpului se

reduce cu până la 8%, umiditatea fecalelor scade.

Acidoza sistemică este rezultatul consumului excesiv de hidraţi de carbon

nermentescibili; în timpul acidozei, bacteriile şi protozoarele îşi reduc activitatea celulozolitică.

Acidoza lactică este la originea poliencefalomalaciei manifestată prin tremurături şi

comă.

26

În concluzie procesul de creştere este rezultatul a două mecanisme fundamentale

respectiv creşterea propriu-zisă, ca proces cantitativ şi dezvoltarea, ca process calitativ;

creşterea este estimată prin sporirea greutăţii şi a dimensiunilor corporale, iar dezvoltarea pe baza

modificărilor morfologice (proporţii, compoziţie corporală etc).

Regimurile de furajare pentru această categorie de taurine trebuie să aibă în vedere câteva

aspecte specifice:

hrana reprezintă peste 70-75% din costul de producţie;

eficienţa hranei este cu atât mai mare cu cât sporul de greutate este mai ridicat;

capacitatea de ingestie este mai redusă şi scade pe măsura creşterii greutăţii

corporale;

valoarea de încărcare a nutreţurilor de volum, la acelaşi stadiu de vegetaţie,

este mai mare decât la vacile de lapte, ceea ce presupune o concentraţie energetică a raţiilor mai

ridicată;

potenţialul cel mai ridicat de creştere se înregistrează până la vârsta de cca 1 an;

necesitatea valorificării cât mai eficiente a unor subproduse agricole şi din

industria alimentară.

27

Bibliografie:

Halga P. şi col., - Alimentaţie animală. Editura Dosoftei, Iaşi, 2002.

Pop I.M. şi col. – Nutriţia şi alimentaţia animalelor, vol. I, II şi III. Editura TipoMoldova, Iaşi,2006

Simeanu D. şi col. – Prepararea furajelor şi producerea nutreţurilor combinate. Editura Alfa, Iaşi,2006

Simeanu D.-Nutriţia animalelor

Halga P. şi col., - Nutriţie animală. Editura Dosoftei, Iaşi, 2000.

Pop I.M. – Aditivi furajeri. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2006

28