proiect la seceta arah.,
TRANSCRIPT
CAPITOLUL I
IMPORTANTA CULTURII ARAHIDELOR
Arahidele sunt originare din America de Sud, Mexic şi America
Centrală. Deşi sunt considerate a fi fructe uscate, ele fac parte din familia
leguminoaselor. Fructele sunt nişte păstai ce se dezvoltă sub pământ, fiecare
putând conţine până la 4 seminţe din care se dezvoltă alunele.
Cunoscute şi sub denumirea de „alune de pământ” sau „alune
americane”, arahidele au fost folosite în alimentaţie de către oameni din cele
mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi ale
cultivării arahidelor în Peru cu circa 7.600 de ani în urmă. În cultura pre-
columbiană, arahidele ocupau un loc de cinste, regăsindu-se în diferite forme
de artă precum sculptură sau bijuteriile. Exploratorii portughezi au
popularizat această plantă şi pe continentul european şi cel african în secolul
al XIX-lea, de unde a fost adusă ulterior şi în America de Nord. În Statele
Unite arahidele au fost aduse în secolul 18 de către neguţătorii de sclavi,
fiind cultivate în special pentru uleiul extras, ca hrană pentru animale sau ca
un înlocuitor pentru cacao.
La începutul secolului 20, cercetările botanistului american George
Washington Carver au scos la iveală potenţialul arahidelor, tot acum
punându-se bazele popularităţii imense de care se bucură arahidele astăzi în
SUA. Studiile lui Carver au identificat nu mai puţin de 300 de utilităţi ale
arahidelor, atât în alimentaţie cât şi în alte industrii. Astăzi arahidele se
regăsesc într-o varietate largă de produse alimentare şi în cultura culinară a
multor ţări. Sunt consumate cel mai des ca şi gustare, încorporate în
deserturi sau produse de patiserie şi sosuri, precum şi sub forma celebrului
4
unt de arahide. Acesta a fost produs prima dată în 1890 de către John
Kellogg, care a inventat printre altele şi binecunoscuţii fulgi de porumb pe
care îi consumăm la micul dejun.
Conceput iniţial ca înlocuitor al untului din lactate, cel de arahide a
căpătat rapid popularitate, astăzi fiind extrem de apreciat, atât ca şi gustare
de dimineaţă, cât şi ingredient în diferite reţete. Atât arahidele, cât şi untul
obţinut din acestea, constituie o sursă semnificativă de proteine, mai mare
decât orice altă plantă din familia legumelor. Grăsimile conţinute sunt în
principal nesaturate, benefice pentru organism prin efectul de reducere a
nivelului de colesterol din sânge şi reducerea riscului de boli
cardiovasculare.
Arahidele conţin minerale precum magneziul, zincul, cuprul, fosforul
sau potasiul, precum şi o importantă cantitate de fibre. Cercetările ştiintifice
recente au demonstrat că arahidele şi fructele uscate, în general, conţin
antioxidanţi extrem de folositori sănătăţii organismului uman. S-a constatat
că nivelul de antioxidanţi din arahide rivalizează cu cel al multor fructe şi
legume precum merele, murele, căpşunele sau morcovii.
Arahidele sunt cultivate în numeroase regiuni ale lumii, principalii
exportatori fiind SUA, China şi Argentina, cel mai mare importator fiind
Uniunea Europeană, cu 44% din totalul cererii mondiale.
Hazardele climatice cuprind o gamă variată de fenomene şi procese
atmosferice care generează pierderi de vieţi omeneşti, mari pagube şi
distrugeri ale mediului înconjurător.
1.1. Seceta - un hazard climatic
Seceta este un hazard climatic cu o perioadă lungă de instalare şi este
caracterizată prin scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu, prin micşorarea
5
debitului râurilor şi a rezervelor subterane de apă care determină un deficit
mare de umezeală în aer şi în sol cu efecte directe asupra mediului şi în
primul rând supra culturilor agricole.
În ultimii ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre fenomenul
încălzirii globale, despre scăderea stratului de ozon, despre efectul de seră,
despre secetă şi despre urmările catastrofale pe care aceste perturbaţii le au
asupra naturii şi asupra omului. Schimbările climatice provocate de om
devin din ce în ce mai evidente, iar cercetătorii sunt de acord că principala
cauză a acestui fenomen este arderea combustibililor fosili. Cauzele care au
dus la apariţia secetei sunt legate de climă - seceta prelungită din ultimii ani
cât şi intervenţiile umane. Specialiştii apreciază că secetele şi fenomenele
generate de acestea sunt cauzate atât de modificări în circulaţia generală a
atmosferei, determinate de manifestarea efectului de seră, cât şi de anumite
cauze antropice, datorate utilizării neraţionale, defrişărilor sau modificărilor
de peisaj cu efecte negative asupra bilanţului apei. Seceta se produce datorită
discontinuităţilor survenite în funcţionarea normală a sistemului de curenţi
atmosferici.
În ultimii ani auzim în permanenţă despre secetă, recolte compromise,
importuri masive de grâu, fiind folosită o sintagmă care sună alarmant
“deşertificarea Romaniei”. Nu trebuie să ne închipuim că România va arăta
precum Sahara, avertismentul se referă la o seceta prelungită, într-o anumită
zonă, care duce în cele din urmă la modificarea solului şi a întregului
ecosistem. În condiţiile lipsei precipitaţiilor, pentru un anumit interval de
timp, se instalează seceta atmosferică. Lipsa îndelungată a precipitaţiilor
determină uscarea profundă a solului şi instalarea secetei pedologice.
Asocierea celor două tipuri de secetă şi diminuarea resurselor subterane de
apă determină apariţia secetei agricole care duce la reducerea sau pierderea
6
totală a culturilor agricole. Pe viitor ne aşteaptă mai multe secete. Odată cu
încălzirea globală cresc şi temperaturile.
Agricultura României, ca şi a multor alte ţări din lume, s-a confruntat
frecvent cu o secetă ce afectează grav cultura plantelor, viaţa animalelor, a
oamenilor şi, în final, economia naţională.
Accelerarea fenomenului de secetă, aridizarea şi deşertificarea au fost
cauzate şi continuă să se agraveze ca urmare a neglijării, de multe ori totale,
a efectelor negative pe care progresul tehnologic şi industrializarea intensivă
le exercită asupra mediului, în special asupra climatului.
Schimbarea climatului restrânge substanţial zonele favorabile pentru
agricultură, impunând schimbări radicale ale sistemelor de exploataţie, a
sortimentelor de genotipuri vegetale şi animale, a tehnologiilor de cultivare a
plantelor şi de creştere a animalelor, a sistemelor de asigurare a
ecosanogenezei în ansamblu.
Impactul agrotehnic
• Prima resursă naturală, rezervele de apă din sol, se epuizează prin
consumul plantelor şi evaporaţie, atingând limite corespunzătoare
intervalului de ofilire şi coeficientului de higroscopicitate pe adâncimi
variabile; nivelul apelor freatice scade dramatic.
• Viaţa solului încetineşte sau stagnează, tulburând ciclurile biologice
ale elementelor vitale, în special ale azotului şi carbonului, cu repercusiuni
asupra reducerii fertilităţii acestuia.
• Uscarea excesivă a solului provoacă, în special pe cele grele, o
contracţie a volumului şi apariţia de crăpături pe adâncimi diferite, care
măresc suprafaţa de evaporare a apei, contribuind la degradarea
caracteristicilor sale fizice.
7
• O a doua resursă naturală, reprezentată de apa freatică şi cea de
suprafaţă (râuri, lacuri), este influenţată de lipsa de precipitaţii asociată cu
temperaturi anormale, resursele reducându-se uneori până la dispariţie,
afectând grav ecosistemele din zonele respective.
Gradul de rezistenţă a plantelor
Plantele de cultură reacţionează diferit la secetă în funcţie de
presiunea osmotică proprie celulelor lor şi de apartenenţa lor la grupa de
eficacitate fotosintetică, din acest punct de vedere speciile din zonele
temperate fiind cele mai afectate.
În cadrul speciilor cultivate în ţara noastră, există diferenţe, unele
fiind mai rezistente la secetă (grâul, secara, orzul, rapiţa, floarea-soarelui,
sorgul, porumbul, iarba de Sudan, ghizdeiul, sparceta, lucerna), rezistenţa
fiind condiţionată de diferiţi factori tehnologici. În schimb, alte specii nu
sunt pretabile semănatului în condiţii de secetă (cartoful, fasolea, sfecla de
zahăr şi furajeră, trifoiul).
În cadrul speciilor, gradul de rezistenţă la secetă diferă între soiuri şi
hibrizi.
În acest context, doresc să subliniez rezistenţa superioară a
materialului genetic autohton, utilizat intens în programele noastre de
ameliorare.
Un exemplu elocvent îl constituie soiurile de grâu create la INCDA
Fundulea, SCDA Lovrin, Turda ş.a. care, în iarna 2002-2003 au rezistat la
ger mai bine faţă de soiurile străine, iar în această vară extrem de secetoasă
în multe zone ale ţării sunt net superioare ca rezistenţă la secetă şi arşiţă
soiurilor străine.
8
Este bine cunoscut faptul că plantele expuse secetei îşi accelerează
ciclul vegetativ în defavoarea creşterii, iar nivelul şi calitatea recoltelor sunt
mult diminuate.
Compoziţia floristică a păşunilor şi fâneţelor este schimbată,
reducându-se speciile de plante cu calităţi nutritive, favorizându-se
îmburuienarea.
Speciile de interes horticol prezintă comportamente diferite, culturile
legumicole irigate fiind mai puţin influenţate de secetă.
Pomii fructiferi şi viţa-de-vie prezintă variaţii mari ale rezistenţei, în
funcţie de specie şi soi, calitatea fructelor şi a vinurilor fiind depreciată sau
alterată.
1.2. Simbioza plante-factorii de producţie
Seceta determină modificări ample ale relaţiilor plantelor cu tipul de
sol şi cu îngrăşămintele folosite, elementele nutritive fiind utilizate mai puţin
de către plante, acestea manifestând „carenţe de azot şi alţi nutrienţi“.
În condiţii de secetă, reacţia plantelor se modifică şi faţă de agenţii de
dăunare, cele mai mari probleme ridicându-le buruienile care, fiind
rezistente la secetă, invadează culturile, devenind mari competitoare pentru
rezervele reduse de apă.
Reconsiderarea perdelelor de protecţie
Pădurile sunt şi ele expuse secetei, în cazul lor intervenind un risc
suplimentar, incendiile. Rolul pădurilor – de recirculare a apei, de protecţie
contra vânturilor, de adăpost şi hrănire a unor categorii de animale – se
reduce grav. Animalele sunt deosebit de vulnerabile în condiţii de secetă,
fiind subnutrite, deshidratate, expuse la tulburări gastrice şi diferite alte boli,
cu particularităţi în funcţie de specie.
9
În asemenea condiţii, devine extrem de actuală necesitatea înfiinţării
perdelelor de protecţie agro-forestiere, mai ales în judeţele puternic afectate
de secetă (de exemplu SCDA Lovrin).
Evaluări globale
Tabloul general al efectelor secetei, bine cunoscut de altfel, suferă
modificări majore începând cu deceniul al 7-lea al secolului trecut, ca
urmare a amplificării schimbărilor climatice globale.
Al treilea Raport de Evaluare al Comisiei Interguvernamentale pentru
Schimbări Climatice (IPCC), cosponsorizată de către Organizaţia
Meteorologică Mondială (OMM), finalizat în anul 2001, indică o creştere a
temperaturii medii globale a aerului la suprafaţa planetei de aproximativ
0,6°C, în cursul secolului al XX-lea. Acelaşi Raport estimează o creştere a
temperaturilor medii la nivel global de 1,4 şi 5,8°C, în decursul perioadei
1990-2100.
Comisia Interguvernamentală pentru Schimbări Climatice a estimat
că, până în anul 2100, nivelul mărilor şi oceanelor va creşte cu 9 până la 88
cm, ceea ce va pune probleme serioase statelor insulare mici şi, în general,
tuturor zonelor aflate aproape de nivelul mării, inclusiv litoralului românesc.
1.3. Apa, problema vitală a omenirii
Problema valorificării optime a apei, de orice provenienţă, trebuie
privită ca un obiectiv major al cercetării ştiinţifice, al tuturor factorilor
implicaţi în dezvoltarea viitoare a societăţii. Apa va deveni „cheia de boltă“
a sustenabilităţii şi, de ce să nu spunem, a prezentului şi viitorului omenirii.
Instalarea procesului de încălzire globală şi a efectelor sale complexe
(valuri de căldură, inundaţii, uragane, furtuni, tornade, secetă, aridizare,
deşertificare) antrenează inevitabil şi în cascadă ameninţări drastice privind
10
restrângerea biodiversităţii, reducerea şi degradarea resurselor de sol pretabil
pentru agricultură, a resurselor de apă dulce şi calităţii acestora, a surselor
furnizoare de energie.
În mod concis, seceta, ca manifestare dramatică a noilor condiţii de
mediu, impune crearea unei solidarităţi naţionale veridice şi direcţionate
constructiv.
Consider că, împreună cu factorii guvernamentali decizionali, avem
datoria să elaborăm un program pentru contracararea secetei. Este vorba de
un program de interes naţional, a cărui susţinere financiară va da curs unei
dezvoltări durabile şi performante a agriculturii şi ruralului românesc.
• Apele acoperă 71% din suprafaţa globului pământesc, dar numai
2,5% din volumul total revine apei dulci.
Ca urmare a exploziei demografice şi a intensificării utilizării apei la
nivel mondial, în tot mai multe domenii de activitate resursele de apă dulce
disponibile scad treptat şi substanţial. Astfel, de la 7.000 m3/an /cap de
locuitor ce reveneau în anul 2000, se estimează o diminuare de până la 5.100
m3/an /cap de locuitor în anul 2025.
• Dintre principalele sectoare care folosesc cantităţi mari de apă, se
detaşează agricultura, ca fiind cel mai mare utilizator de apă dulce. O
evaluare făcută în anul 2000 indică că aceasta a folosit 67% din totalul apei
dulci disponibile.
• Pentru anul 2025, se prevede o creştere a cerinţelor de apă ale
agriculturii de 1,2 ori, ale industriei de 1,5 ori, iar a consumului casnic de 1,8
ori.
• Utilizarea apei pentru irigaţii, principalul mijloc de contracarare a
secetei, a fost extinsă la nivel mondial în anul 1995, pe 253 milioane de
hectare, în anul 2005 ajungând la 330 milioane de hectare.
11
• În România, ţară în care au fost amenajate 3,2 milioane de hectare cu
sisteme de irigaţii, în anul 2007 suprafaţa de teren agricol potenţial irigabilă
este de numai 700.000 ha, din care s-a solicitat irigarea a doar 35.000
hectare.
La ora actuală, se estimează că aproximativ o treime din terenurile cu
potenţial agricol existente în lume nu sunt folosite din cauza aprovizionării
insuficiente cu apă, iar pe cea mai mare parte din restul terenurilor recoltele
sunt periodic reduse de secetă. Marele agronom Gheorghe Ionescu-Şişeşti
afirma că în România, din 100 de ani, 3 sunt foarte secetoşi, 58 secetoşi, 24
ploioşi şi 15 foarte ploioşi. În ultimii ani, ca urmare a schimbărilor climatice
globale, frecvenţa secetelor pare a fi crescut şi mai mult. Aceasta face
necesară valorificarea mai eficientă a apei disponibile, inclusiv prin crearea
de soiuri şi hibrizi rezistenţi la secetă, să reprezinte o preocupare majoră a
cercetării agricole mondiale.
Este evident că fără apă nu este posibilă viaţa şi, cu atât mai mult, nu
este posibil să se obţină producţii agricole. Progresele înegistrate în lume în
ameliorarea rezistenţei plantelor la secetă, prin îmbunătăţirea eficienţei
sistemului radicular, reducerea transpiraţiei neproductive sau o mai bună
capacitate de reglare osmotică permit doar reducerea efectului unor perioade
limitate de stres hidric şi creşterea coeficientului de utilizare a apei în
formarea recoltelor. Aşa cum era de aşteptat, rezultatele cele mai importante
în această direcţie s-au obţinut în ţările unde seceta este mai frecventă, cum
sunt Australia, unele zone din SUA, Israel etc., dar şi în centre internaţionale
de cercetare ca ICARDA şi CIMMYT. Este important de subliniat faptul că
alegerea celui mai rezistent soi nu poate garanta rezultate bune în condiţii de
stres hidric, dacă nu se aplică şi tehnologia de cultură adecvată. Pe de altă
parte cultivarea unui soi mai puţin rezistent la secetă poate conduce la o
12
folosire incompletă sau chiar la irosirea tuturor celorlalte investiţii
tehnologice.
Alegerea soiurilor rezistente joacă un rol hotărâtor în lupta contra
secetei, fapt pentru care acesta a fost şi este în continuare unul dintre
principalele obiective ale programelor de ameliorare a plantelor din ţara
noastră. Cele mai importante succese în crearea de soiuri şi hibrizi rezistenţi
la secetă s-au obţinut în lume în zone cu condiţii climatice mult deosebite de
cele din ţara noastră şi de aceea aceste creaţii nu pot fi, în general, preluate
direct de agricultura Românei. De exemplu, soiurile de grâu australiene sau
cele din Israel sunt soiuri de primăvară cu bob alb, care dau producţii mici şi
nesigure în România, grâul de primăvară realizează la noi producţii mult
inferioare grâului de toamnă.
Utilizarea unei germoplasme valoroase şi a metodelor fiziologice
moderne, alături de selecţia efectuată an de an în condiţii climatice diverse şi
adesea foarte dure de stres, au permis obţinerea, în ţara noastră, a unor soiuri
şi hibrizi a căror comportare în condiţii de secetă este competitivă cu a celor
mai bune creaţii obţinute pe plan mondial.
Anii secetoşi 2002 şi 2003, ca şi acest 2007, au permis verificarea,
inclusiv în condiţii de producţie sau testări internaţionale, a comportării
creaţiilor româneşti, comparativ cu unele creaţii importate din ţări cu condiţii
diferite, iar rezultatele obţinute sunt clar în favoarea creaţiilor autohtone.
Este necesar ca autorităţile, de care depinde finanţarea cercetărilor, să
înţeleagă că ameliorarea plantelor rezistente la secetă, ca şi alte activităţi şi
direcţii de cercetare, este o activitate de lungă durată şi are importanţă
strategică, impunându-se asigurarea unei finanţări pe termen lung.
Seceta, atât cea “a solului“, favorizată de precipitaţiile reduse, cât şi
cea “atmosferică”, manifestată prin faptul că sistemul radicular al plantelor
13
semănate în primăvară este slab dezvoltat şi nu poate asigura necesarul de
apă, iar plantele pierd umezeala prin transpiraţie, se resimte în toate zonele
ţării importante pentru agricultură şi pune în pericol producţia agricolă. În
această situaţie, recomandarea logică este ca agricultorii să folosească la
capacitate maximă echipamentele de irigaţii, acelea care au mai rămas, după
ce marile sisteme au fost devastate în mod iresponsabil, fapte care s-au întors
tot împotriva noastră. Ca şi când pagubele de pe urma distrugerii sistemelor
de irigaţii nu ar fi fost suficiente, conaţionalii noştri au defrişat şi perdelele
de protecţie, fără milă şi fără a se gândi la consecinţele, care iată că n-au
întârziat să apară.
1.4. Culturi rezistente la secetă
În prezent, ca urmare a condiţiilor meteo nefavorabile, observăm că,
în special, culturile semănate în epoca a II-a au răsărit defectuos, iar plantele
sunt rare şi neuniforme. Ce putem face? După ce am analizat cu atenţie
cultura, putem decide dacă o menţinem în vegetaţie sau o înlocuim cu plante
rezistente la secetă.
Pentru aceasta trebuie să ne asigurăm că seminţele încolţesc cu apă
puţină şi au un coeficient de transpiraţie mai redus, dar şi un sistem radicular
cu capacitate mare de absorţie a apei din straturile mai adânci ale solului.
Culturi cerealiere. Acolo unde sunt compromise culturile de cereale,
din această grupă avem două specii foarte rezistente la secetă, care încă se
mai pot semăna: sorgul pentru boabe, numit şi “cămila deşertului“ tocmai
datorită rezistenţei mari la secetă, şi meiul, ale cărui seminţe au aceeaşi
valoare nutritivă, ca şi cea a porumbului, este foarte puţin pretenţios, iar cu
investiţii minime asigură 2-4 tone de seminţe/ha.
14
Soia şi fasolea. Năutul poate înlocui foarte bine culturile de fasole şi
de soia care au suferit din cauza lipsei de apă, fiind cea mai rezistentă
leguminoasă pentru boabe la secetă, cu seminţe la fel de valoroase ca cele de
fasole sau de mazăre şi care, semănată în luna mai, ajunge la maturitate cu
succes în toate zonele de câmpie ale ţării.
Rapiţa şi floarea soarelui. Dintre plantele oleaginoase, rapiţa îşi
încheie rapid vegetaţia, iar floarea soarelui este o plantă cu rezistenţă bună la
secetă, cu condiţia ca densitatea lanului să nu fie exagerat de mare. Cei care
încearcă să o forţeze, ar trebui să ştie că densitate mare, pe lângă risc sporit
la secetă şi la boli, înseamnă şi plante cu calatidii mici, iar densitatea
potrivită, circa 40.000 plante/ha, înseamnă calatidii mari şi cu seminţe grele.
Prin urmare, trebuie să efectuată rărirea plantelor, doar dacă este cazul.
Cartoful este sensibil la secetă, dar în zonele specifice pentru această
cultură precipitaţiile au fost ceva mai multe, de aceea, agricultorii trebuie să
aibă grijă ca apa să se înmagazineze bine în sol. Dintre plantele furajere
rezistente la secetă menţionăm: iarba de Sudan, ghizdeiul şi sparceta.
Arahidele. Utilizarea varietăţilor rezistente la secetă este o strategie
importantă pentru a combate problema secetei. These varieties should be
able to provide higher yield under drought conditions. Aceste soiuri ar trebui
să poată asigura un randament mai mare în condiţii de secetă. Genetic
variability for drought resistance has been reported in peanut (Erickson and
Ketring, 1985; Upadhyaya, 2005; Songsri et al ., 2008a-c, 2009).
Variabilitatea genetică pentru rezistenţă la secetă a fost raportată la arahide
(Erickson şi Ketring, 1985; Upadhyaya, 2005; Songsri et al., 2008Ã-C,
2009). However, breeding for drought resistance based on pod yield is
lacking behind due to significant genotypexenvironment interactions
(Wright et al ., 1996). Cu toate acestea, legat de producţie, pentru rezistenţa
15
la secetă bazată pe randamentul păstăilor, există variaţii din cauza
interacţiunii semnificative genotp x mediu (Wright et al., 1996).
Sfaturi anti-secetă
- Dintre plantele puţin rezistente la secetă menţionăm ovăzul,
mazărea, fasolea, sfecla, soia, bobul, muştarul, trifoiurile şi, desigur,
majoritatea legumelor;
- O măsură de luptă contra secetei este şi menţinerea solului în bună
stare de fertilitate. Efectele secetei vor fi mai mici în parcelele fertilizate cu
azot şi fosfor.
- Realizarea stratului de sol afânat la suprafaţă în culturile prăşitoare
are rol protector şi de păstrare a umidităţii. Acest strat afânat trebuie
menţinut tot timpul, prin praşile, după fiecare ploaie, chiar dacă nu sunt
buruieni.
- Dacă nu sunt buruieni, efectele secetei sunt mai mici, deci trebuiesc
combaătute energic buruienile, acestea reprezentând una din cele mai mari
calamităţi ale agriculturii noastre.
Avertizare meteo: sud-estul ţării, ameninţat de secetă extremă
Perioada de secetă a început la sfârşitul lunii mai şi se va manifesta
până la sfârşitul lunii iulie, afectând majoritatea culturilor din ţară, cele mai
afectate zone fiind cele din sudul ţării, sudul Moldovei şi Dobrogea,
avertizează prognoza meteo elaborată pentru intervalul mai-iulie 2009 de
Administraţia Naţională de Meteorologie.
Pe lângă deficitul de apă din sol, culturile vor fi afectate, începând cu
luna iunie, şi de temperaturi ale aerului mai ridicate decât în mod obişnuit în
aproape toată ţara şi în special în zonele agricole sudice.
În lunile mai-iunie, seceta pedologică moderată, puternică şi extremă
care se va semnala pe suprafeţe extinse din Dobrogea, Muntenia şi sudul
16
Moldovei va afecta culturile de toamnă, în special cerealierele, aflate în
perioada critică, starea de vegetaţie a acestora urmând a se menţine medie şi
slabă. În luna iulie, în zilele cele mai calde, va fi posibilă ofilirea temporară
în orele de amiază, răsucirea şi uscarea prematură a aparatului foliar la
prăşitoare, precum şi forţări stadiale în evoluţia fenologică a acestora. În
cultura de porumb, pe suprafeţele agricole cu deficite accentuate de apă, va
creşte procentul de plante sterile, iar la floarea-soarelui capitulele vor fi
subdimensionate. Local, în Dobrogea, sudul Munteniei şi al Moldovei,
precum şi în extremitatea de vest a Banatului şi Crişanei, starea de vegetaţie
a acestor culturi se va deprecia în continuare, din cauza secetei extreme.
Totodată, la hibrizii extratimpurii şi timpurii de porumb din extremitatea de
sud a Munteniei este posibilă apariţia fenomenului de „şiştăvire” a bobului,
în special pe suprafeţele afectate de seceta pedologică puternică şi extremă.
Seceta meteorologică, agricolă, hidrologică şi socio-economică.
În ultimul secol, perioadele extrem de secetoase au fost:
- 1894 – 1905 (cu intensitate maximă în anul 1897);
- 1942 – 1953 (cu intensităţi maxime în anii 1946 şi 1947);
- 1982 – 1996 (cu intensităţi maxime în anii 1990 şi 1992);
- 1998 – 2004 (cu intensitate maximă în anul 2000).
17
Fig. 1. Zonele cele mai afectate de secetă pe teritoriul României (Geicu A., 2000)
Fig. 2. Cartarea sensibilităţii la secetă a teritoriului României, în funcţie de indicele Palfai corectat (Canarache şi colab., 2000)
18
CAPITOLIL II
CONDIŢII DE EXPERIMENTARE
2.1. Cadrul natural al S.C.D. A. Caracal
În capitolul al II-lea se prezintă cadrul natural şi condiţiile
pedoclimatice şi se face o analiză pertinentă a temperaturilor şi
precipitaţiilor înregistrate în anii de experimentare, comparativ cu media
multianuală, din care rezultă că anii agricoli 2006-2007au fost favorabili
culturii rapiţei faţă de 2007-2008 care au fost mai puţin favorabili din cauza
precipitaţiilor reduse.
Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Agricolă Caracal este aşezată
geografic astfel:
- latitudine nordică = 440 06' ;
- longitudine estică = 240 21' ;
- altitudine = 98 m.
2.2. Caracterizarea pedologică şi agrochimică a solului de la
S.C.D.A. Caracal
Cercetările s-au executat pe un cernoziom argiloiluvial tipic,
necarbonatic, cu un profil bine evidenţiat şi cu diferenţe semnificative
privind însuşirile fizice, hidrice şi chimice.
Solul respectiv, în stratul arabil (0 – 20 cm), prezintă o textură
lutoargiloasă, cu un conţinut de argilă (particule sub 0.002 mm) de 36.2%, o
densitate aparentă de 1.42 g/cm3, o porozitate totală de 47% şi un grad de
tasare mijlociu (rezistenţa la penetrare de 42 kg/cm2).
19
În următorul orizont, textura este aceeaşi (conţinutul de argilă este de
37.0%), însă greutatea volumetrică creşte (1.56 g/cm3), porozitatea totală
scade la 42% iar rezistenţa la penetrare atinge valoarea de 120 kg/cm2.
De asemenea, pe întreg profilul solului însuşirile fizice se manifestă
diferit, fapt datorat unor cauze naturale şi anume prezenţa fracţiunilor de
nisip grosier şi a nisipului fin în alcătuirea granulometrică a materialului de
solificare.
Nisipul grosier favorizează cimentarea materialului lutos al solului,
mai ales în stare uscată, determinând tasarea accentuată a acestuia şi
reflectată de valori mai mari ale densităţii aparente în orizonturile subarabile.
La aceste însuşiri s-au asociat şi cauzele antropice determinate de
numărul mare de treceri pe acelaşi loc a unor utilaje mari şi grele, cât şi
executarea repetată a lucrărilor culturale şi, în special, a arăturilor la
adâncimi uniforme.
Valorile ridicate ale densităţii aparente şi valorile mici ale porozităţii
totale reprezintă o trăsătură specifică solurilor din această zonă, remarcate cu
peste 30 ani înainte de Botzan, 1967, Canarache şi Tutunea, 1973.
Din punct de vedere al însuşirilor hidrice, în stratul superficial,
coeficientul de ofilire înregistrează valoarea de 12,3%, capacitatea de câmp
24,5% şi conductivitatea hidraulică este de 9,2 mm/oră.
În orizontul imediat subarabil, coeficientul de ofilire prezintă valoarea
de 13,8%, capacitatea de câmp 25,0% şi conductivitatea hidraulică 11,5
mm/oră.
Urmărind însuşirile chimice, solul respectiv prezintă valori mai puţin
diferite între ele. Astfel, în stratul arabil, conţinutul de humus este mic spre
mijlociu (3,18%), este slab aprovizionat cu azot (0,130 % N total), mijlociu
20
spre bine cu fosfor (43,6 ppm P mobil) şi bine spre foarte bine aprovizionat
cu potasiu (233,7 ppm K mobil) iar valoarea raportului C : N este 16,53.
Reacţia solului este neutră spre slab-alcalină (pH în apă are valoarea
de 7,6). Suma bazelor schimbabile este mijlocie (25,60 me %), aciditatea
hidrolitică (Ah are valoarea de 2,04 me % fiind mică) iar V% înregistrează
valoarea de 92,62% care creşte treptat, în orizonturile următoare.
Adâncimea apei freatice este la 8 – 9 m.
2.3. Studiul factorilor climatici în perioada de experimentare
2.3.1. Regimul termic
Pe teritoriul Olteniei, pe fondul condiţiilor pedoclimatice în perioada
1965-2007, au existat numeroase situaţii în care temperaturile maxime
absolute au depăşit 30°C în lunile cele mai calde ale anului (iulie, august) şi
chiar din mai până în septembrie. Dar nu orice zi tropicală poate fi expresia
unor încălziri accentuate. Aceasta depinde de persistenţa masei de aer
anticiclonic care determină frecvenţa zilelor tropicale şi frecvenţa proceselor
de încălzire.
Pentru problema studiată au fost luate în considerare numai
temperaturile maxime absolute ≥30°C de la staţiile meteorologice aferente,
din perioada 1965-2007, pe care le-am numit încălziri masive. Desigur că,
din acest calcul scapă o serie de valori ≥ 30°C care însă, deşi s-au produs, nu
au devenit maxime absolute pe întreaga perioadă de observaţii de la fiecare
staţie, fiind depăşite de alte valori mai mari; dar aceasta nu înseamnă că ele
nu pot fi considerate ca făcând parte din încălzirile masive.
Potrivit unei definiţii clasice, seceta reprezintă o perioadă îndelungată
din sezonul cald al anului (primăvară, vară, toamnă), în condiţii de
21
temperatură ridicată a aerului, cu precipitaţii având valori cu mult sub
valoarea normală pentru respectiva regiune.
Însă aceasta este o definiţie puţin precisă. În aceste condiţii, rezervele
de apă din râuri, lacuri şi sol se micşorează mult, ceea ce creează premise
nefavorabile dezvoltării normale a plantelor şi aprovizionării cu apă a
oamenilor.
Condiţiile favorabile pentru manifestarea secetei sunt create atunci
când un anticiclon, îndeosebi de natură continentală, stagnează o perioadă
însemnată deasupra unei ţări sau a unui anumit teritoriu, împiedicând ca
acestea să fie traversate de perturbaţiile ploioase.
Seceta este un eveniment deosebit de dramatic pentru societatea
olteană. Dacă perioada cu deficit în precipitaţii durează, ea poate provoca un
dezechilibru hidric important, care se exprimă prin pierderi de recoltă sau
restricţii în consumul de apă, şi creează o întreagă serie de probleme
economice. Termenul de secetă în accepţiunea clasică este propriu
perioadelor uscate şi calde, durabile, cum ar fi de exemplu, un interval de 21
de zile, în care cade mai puţin de 30% din cantitatea obişnuită de precipitaţii.
Un deficit de umezeală, definit ca secetă într-o regiune, poate să nu fie
considerat secetă în altă regiune şi, de asemenea, poate fi mai puţin grav
pentru un anumit sezon decât pentru altul.
Temperatura medie anuală calculată pe baza înregistrărilor făcute la
staţia meteo în perioada 1976-2006, a fost de 12,60 C, ceea ce plasează
această zonă printre cele mai călduroase din ţară. În toată această perioadă,
temperatura medie anuală nu a coborât sub 120 C. În perioada de
experimentare, temperatura medie a fost cuprinsă între 12,20 - 34,60C . Cele
mai ridicate temperaturi medii se înregistrează în lunile iulie (34,60C) şi
august (33,10C).
22
Temperatura maximă s-a înregistrat în luna iulie (34,60C).
În aceste condiţii evapotranspiraţia este foarte puternică, determinând
uscarea superficială a nisipului precum şi încălzirea excesivă a acestuia la
valori ce, uneori, depăşesc 500C. Din această cauză, pe nisipuri, plantele
agricole sunt supuse deseori stresului termic, cu implicaţii profunde asupra
productivităţii.
În perioada de experimentare suma precipitaţiilor a fost cuprinsă între
20,4mm în luna mai şi 158mm în luna iulie, ceea ce reprezintă cantitatea
obişnuită pentru această zonă. În lunile de vară apare un deficit pronunţat de
umiditate datorită repartiţiei neuniforme a ploilor, caracterul torenţial al
acestora, evoporaţiei rapide şi capacităţii reduse a nisipului de a reţine apa.
În această perioadă evapotranspiraţia depăşeşte mult cantităţile de apă din
precipitaţii, ceea ce alături de temperaturile foarte ridicate determină
perioade lungi de secetă, care uneori se manifestă sever.
2.3.2. Precipitaţiile
În perioada de experimentare suma precipitaţiilor a fost cuprinsă între
20,4mm în luna mai şi 158mm în luna iulie, ceea ce reprezintă cantitatea
23
obişnuită pentru această zonă. În lunile de vară apare un deficit pronunţat de
umiditate datorită repartiţiei neuniforme a ploilor, caracterul torenţial al
acestora, evoporaţiei rapide şi capacităţii reduse a nisipului de a reţine apa.
În această perioadă evapotranspiraţia depăşeşte mult cantităţile de apă din
precipitaţii, ceea ce alături de temperaturile foarte ridicate determină
perioade lungi de secetă, care uneori se manifestă sever.
Ariditatea. Ariditatea reprezintă un risc climatic permanent major
pentru o teritoriul Olteniei. Resursele de apă şi calitatea acesteia sunt în
continuă scădere, iar aceste aspecte constituie un factor limitativ sever, atât
pentru Oltenia, cât şi pe plan naţional cât şi internaţional, îndeosebi o dată cu
creşterea aridităţii datorate încălzirii globale, prognozată de unele scenarii
climatice.
Cunoaşterea aridităţii este necesară şi pentru explicarea
caracteristicilor peisajului geografic şi pentru utilizarea raţională a resurselor
de apă.
24
CAPITOLUL III
SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRILOR, MATERIALUL
BIOLOGIC ŞI METODELE DE LUCRU UTILIZATE
3.1. Scopul cercetărilor şi obiectivele propuse
Particularităţile ecologice scot în evidenţă rusticitatea şi plasticitatea
ecologică a acestei plante, dar subliniază cerinţele mari faţă de temperatură (plantă
termofilă) şi sensibilitatea la secetă în perioada înfloritului şi legării păstăilor.
Tocmai din acest motiv, a fost necesar studiul unei germoplasme variate de
arahide şi selecţia celor mai rezistente soiuri şi urmărirea comportării lor în
genetraţiile următoare cu scopul obţinerii unor linii productive în condiţii de secetă.
Pentru realizarea acestui scop, s-au urmărit o serie de obiective printre care:
determinarea influenţei unor factori de mediu asupra recoltei cât şi cunoaşterea
modului de segregare a caracterelor în descendenţă, cu scopul folosirii în
continuare a liniilor obţinute atât în producţie cât şi ca sursă de germoplasmă în
programele de ameliorare viitoare.
Principalul scop al prezentului studiu a fost acela de a promova şi identifica
diverse genotipuri de arahide cu rezistenţă îmbunătăţită la secetă şi arşiţă, precum şi
diversificarea bazei genetice pentru rezistenţa la secetă şi arşiţă la arahidele
cultivate.
Realizarea studiului a necesitat efectuarea următoarelor obiective:
amplasarea de culturi comparative, efectuarea de observaţii pe parcursul perioadei
de vegetaţie (formarea suprafeţei foliare, rolul sistemului foliar în adaptabilitatea
plantei la condiţii de secetă şi în privinţa competitivităţii cu buruienile), cât şi în
laborator.
25
3.2. Materialul biologic utilizat
Genotipurile experimentate au fost: Tâmbureşti, Braziliene negre, Linia
T242, Solar, Venus, Jumbo-Virginia, Jelud, Linia T25 şi Spaniole 9184.
3.3. Metodele de lucru utilizate
Experienţa a fost amplasată la S.C.D.A. Caracal, după metoda blocurilor
randomizate, în patru repetiţii. În câmp s-au efectuat următoarele observaţii:
- numărul de plante răsărite/m2; talia – media a 10 plante;
- producţia - s-a recoltat suprafaţa de 5 m2/repetiţie.
În laborator s-a determinat masa a 1000 de boabe – determinată prin
cântărirea a 3 probe a câte 500 de boabe luate din sămânţa recoltată de la fiecare
genotip.
Pentru a determina răspunsul la secetă a cultivarelor testate, pentru fiecare
cultivar s-a calculat:
- TOL (indicele de toleranţă) – diferenţa între producţia în condiţii de stres
(Ys) şi producţia în condiţii normale (Yp).
- MP (producţia medie) - ca medie a producţiei în condiţii de stres Ys şi
producţia în condiţii normale Yp.
- GMP (producţia geometrică) cu formula radical din Yp · Ys.
- SSI (indicele de sensibilitate la stres) - exprimat prin relaţia [1-Ys/Yp]/SI
unde SI este intensitatea secetei şi este estimată ca [1-(Ys/Yp)] unde Ys =
producţia medie a tuturor genotipurilor evaluate în condiţii de stres; Yp = producţia
medie a tuturor genotipurilor evaluate în condiţii de normale.
- STI = indicele de toleranţă la stres [Yp · Ys/Yp2]
3.4. Condiţii de cultură
26
Cercetările s-au executat pe un cernoziom argiloiluvial tipic, necarbonatic,
cu un profil bine evidenţiat şi cu diferenţe semnificative privind însuşirile fizice,
hidrice şi chimice.
Arătura s-a executat toamna, urmată de o discuire. Apoi în primăvară s-a
discuit de două ori + fertilizare 22-22-0 (150 Kg/ha) şi ierbicidare cu Treflan 48
EC (2l/ha). Semănatul s-a efectuat în prima decadă a lunii mai. În cursul perioadei
de vegetaţie s-au efectuat praşile manuale, pentru a distruge buruienile iar când
plantele de arahide au fost în faza de înflorire maximă, s-au executat lucrări de
bilonare a culturii, cu scopul de a uşura pătrunderea ginoforilor în sol. Recoltarea
arahidelor s-a realizat în prima decadă a lunii octombrie.
CAPITOLUL IV
27
REZULTATE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA LOR
Seceta este un eveniment deosebit de dramatic pentru viaţa umană. Dacă
perioada cu deficit în precipitaţii durează, ea poate provoca un dezechilibru hidric
important, care se exprimă prin pierderi de recoltă sau restricţii în consumul de apă
şi crează o întreagă serie de probleme economice. Acest fenomen climatic de risc
afectează aproape toate ţările europene, însă în grade diverse. Seceta se produce
într-o regiune atunci când curenţii atmosferici nu-i furnizează umezeala necesară
(prin ploi, ninsori etc). Condiţiile favorabile pentru manifestarea secetei sunt create
atunci când un anticiclon stagnează deasupra unei ţări sau a unui anumit teritoriu,
împiedicând ca acestea să fie traversate de perturbaţiile ploioase (cicloni).
Termenul de secetă în accepţia actuală este proprie perioadelor uscate,
durabile, cum ar fi de exemplu, un interval de 21 de zile, în care cade mai puţin de
30% din cantitatea obişnuită de precipitaţii. Un deficit de umezeală, definit, ca
secetă într-o regiune, poate să nu fie considerat astfel, în altă regiune şi, de
asemenea, poate fi mai puţin grav pentru un anumit sezon, decât pentru altul.
Cerinţa în apă a unei plante diferă în raport de stadiul ei de dezvoltare.
Pentru o dezvoltare bună, trebuie ca cerinţa de apă să fie compensată prin
precipitaţii atmosferice sau prin rezervele de apă din sol, care depind de irigaţii,
deci, printre altele, de nivelul general al râurilor fluviilor şi lacurilor sau, de natura
solului.
Consumul de apă a plantelor este de fapt pierderea umezelii prin
evapotranspiraţie. Dacă echilibrul între consumul şi aprovizionarea cu apă a
plantelor este rupt de către un interval de timp fără apă şi de o sărăcire a rezervelor
de umezeală din sol se ajunge la o perioadă de secetă vătămătoare pentru culturi.
28
În acest fel, seceta se poate referi la climă (deficit de precipitaţii în raport cu
valoarea normală de precipitaţii – media din timpul perioadei considerate), la sol
(deficit de umezeală în raport cu capacitatea de câmp) sau la plantă (deficit de
saturaţie în raport cu conţinutul în apă, conform turgescentei sau turgescenţei
relative). Conceptul de secetă implică adesea un efect mai mult sau mai puţin nefast
asupra fiinţelor vii, deoarece activitatea metabolică nu se exercită decât la un nivel
de hidratare suficient de ridicat al structurilor vii. Pentru un deficit de hidratare de
50% ţesuturile vegetale sunt în stare vitală încetinită. La seminţele uscate nivelul de
hidratare scade sub 10%. În perioada de vegetaţie, ţesuturile vegetale pot fi distruse
atunci când există un deficit hidric important şi prelungit.
Efectul secetei depinde de durata şi intensitatea ei, adică de condiţiile
climatice şi de asemenea de rezervele de apă ale solului şi, de stadiul de dezvoltare
a plantei care suportă acest efect. O secetă, chiar moderată poate fi deosebit de
nefastă în momentul înfloririi. Dimpotrivă, o secetă moderată, precoce, la începutul
perioadei de vegetaţie, poate favoriza sau chiar este necesară, înfloririi. De
asemenea, ea poate determina o dezvoltare mai importantă a rădăcinilor mărind
astfel rezistenţa la eventualele secete ulterioare şi permiţând o exploatare mai bună
a rezervelor hidrice şi minerale din sol. De exemplu, o secetă produsă în lunile
septembrie şi octombrie este foarte favorabilă pentru creşterea randamentului în
zahăr la sfeclă şi la mai multe specii fructifere.
Sinteza cauciucului de către specia Guayule, din deşertul mexican, nu este
posibilă decât în timpul unei perioade de secetă, care urmează după o perioadă cu o
alimentare hidrică bună. Secetele prelungite şi neobişnuite dintr-o regiune
constituie totdeauna momente dificle pentru agricultură.
Perioadele sensibile şi critice ale plantelor determinate de secetă
1). Perioada sensibilă reprezintă perioada din viaţa unei plante în care un
fenomen climatic nefavorabil şi, în special seceta, acţionează asupra creşterii
29
organelor fir vegetative (frunze, tulpini, rădăcini) sau reproductive (fructe, seminţe)
având urmări asupra greutăţii finale, strâns legată de intensitatea acestui fenomen.
În cazul secetei, analiza mai amănunţită a plantelor în condiţii de evoluţie
continuă a mediului hidric, arată, că în primele faze de uscăciune, transpiraţia este
mai redusă decât fotosinteza, în timp ce efectele sunt inverse, atunci când seceta se
prelungeşte. Există un punct de verificare, variabil pentru speciile vegetale, şi
anume curbele de evoluţie ale transpiraţiei şi fotosintezei, în raport de deficitul
hidric, care le afectează în acelaşi mod. O astfel de sensibilitate este, în aceeaşi
măsură, cu atât mai ridicată, cu cât viteza de creştere a organului considerat este
mai mare.
2). Perioada critică este, în general, o perioadă scurtă din viaţa plantei în
care ea este foarte sensibilă la un eveniment climatic nefavorabil, mai ales la un
deficit de alimentaţie în apă, care determină un efect deosebit de dăunător asupra
recoltei, fructelor sau grânelor.
Perioada critică, legată de secetă se situează între diferenţierea organelor
florale şi fecundarea florilor.
Cele mai importante dintre rezultatele obţinute la genotipurile de arahide
experimentate sunt prezentate mai jos.
4.1. Variabilitatea procentului de plante răsărite
Din datele înregistrate în tabelul 1, pentru caracterul procentul de plante
răsărite într-un an normal, reiese că valorile diferă. Acestea variază între 82%
(soiurile Tâmbureşti şi Venus) şi 96% (Linia T242). Celelalte genotipuri
înregistrază valori între aceste limite.
Se constată chiar că şi în condiţii normale de temperatură şi precipitaţii,
valorile procentului de plante răsărite nu sunt maxime.
30
În condiţii de stres (temperaturi ridicate şi lipsa apei) valorile înregistrate
pentru acest caracter se reduc şi mai mult. Tot din analiza datelor din tabelul 1,
observăm că valorile înregistrate pentru acest caracter variază de la 76% (soiurile
Tâmbureşti şi Venus) la 96% (Linia T242).
Tabel 1Variabilitatea procentului de plante răsărite
Nr. crt.
Genotipul experimentat
Procentul de plante răsărite
(într-un an normal)
Procentul de plante răsărite
(în condiţii de stres)1 Tamburesti 82 762 Venus 82 763 Spaniole 9184 90 844 Jumbo-Virginia 88 855 Braziliene negre 94 846 Jelud 92 867 T242 line 96 968 T25 line 90 87
4.2. Variabilitatea înălţimii plantelor
Datele obţinute pentru înălţimea plantelor, unul din caracterele distincte care
diferenţiază genotipurile sub aspectul comportării şi adaptabilităţii la zona de
experimentare sunt prezentate în tabelul 2.
În general, valorile înregistrate pentru acest caracter diferă în funcţie de
genotip şi în condiţiile normale ale unui an experimental.
Din analiza valorilor prezentate în tabelul 2 reiese faptul că unele
genotipuri, indiferent de condiţiile climatice, îşi respectă programul lor genetic şi
astfel, au foarte puţin de suferit în ce priveşte caracterul înălţimea plantelor. Într-un
an normal limitele între care variază înălţimea sunt: 22,1 cm (Linia T25); 26,2 cm
(soiul Venus); 35,3 cm (soiul Braziliene negre); 41,3 cm (soiul Tâmbureşti); 51,4
cm (soiul Jelud).
31
Tabel 2
Variabilitatea înălţimii plantelor
Nr. crt.
Genotipul experimentat
Înălţimea plantelor (cm)
(într-un an normal)
Înălţimea plantelor (cm)
(în condiţii de secetă)1 Tamburesti 41,3 ± 1,43 36,6 ± 1,132 Venus 26,2 ± 0,98 21,8 ± 0,503 Spaniole 9184 31,05 ± 0,86 30,1 ± 0,384 Jumbo-Virginia 40,6 ± 0,57 38,5 ± 1,715 Braziliene negre 35,3 ± 0,38 33,2 ± 0,986 Jelud 51,4 ±0,32 32,7 ± 1,437 T242 line 36,9 ± 0,55 35,7 ± 0,858 T25 line 22,1 ±0,35 21,3 ± 0,70
În condiţii de secetă aceste valori se mai reduc, însă nu cu mult, la unele
genotipuri, cum ar fi: 30,1 cm (soiul Spaniole 9184); 35,7 cm (Linia T242); 33,2
cm (soiul Braziliene negre). Alte genotipuri precum: Tâmbureşti sau Jelud au mai
mult de suferit şi valorile înregistrate în condiţii de secetă sunt mult mai reduse,
respectiv: de la 41,3 cm la 36,6 cm sau 51,4 cm la 32,7 cm. Aceste valori medii
reduse se datoresc lipsei condiţiilor favorabile de creştere şi dezvoltare a plantelor.
4.3. Variabilitatea numărului de frunze
La nivel de plantă, numărul de frunze variază în funcţie de genotip. Astfel,
dintre genotipurile cu număr mare de frunze într-un an normal amintim soiurile:
Venus (398,2), Jumbo-Virginia (386,5) şi linia T25 (374,4). Aceste genotipuri care
formează un număr ridicat de frunze acoperă bine solul si astfel numărul
buruienilor care ar putea creşte este mai redus sau deloc, ţinând cont de faptul că se
aplică şi praşile manuale pentru efecturea bilonării. Evidenţiem linia T25, care deşi
a prezentat cea mai redusă înălţime, ea a înregistrat un mare număr de frunze,
32
depăşind majoritatea genotipurilor în privinţa acestui caracter. Însă, această
particularitate nu reprezintă şi dezideratul obţinerii unor producţii ridicate.
Tabel 3
Variabilitatea numărului de frunze
Nr. crt.
Genotipul experimentat
Numărul de frunze (într-un an normal)
Numărul de frunze (în condiţii de secetă)
1 Tamburesti 298,32,06 233,91,97
2 Venus 398,22,81 266,80,19
3 Spaniole 9184 332,42,24 314,20,41
4 Jumbo-Virginia 386,52,45270,51,92
5 Braziliene negre 364,31,76261,32,75
6 Jelud 362,61,23289,10,19
7 T242 line 338,91,41323,61,44
8 T25 line 374,42,07295,82,51
În condiţii de secetă, genotipurile de arahide îşi reduce înălţimea şi ca atare şi
numărul de frunze. Astfel, dintre genotipurile cu valori care variază în limite largi
în privinţa acetui caracter amintim soiurile: Venus (de la 398,2 la 266,8); Jumbo-
Virginia (de la 386,5 la 270,5); Braziliene negre (de la 364,3 la 261,3), precum şi
linia T25 (de la 374,4 la 295,8). Din cauza reducerii numărului de frunze se reduce
şi gradul de acoperire al solului.
4.4. Variabilitatea producţiei de boabe
Productivitatea reprezintă obiectivul cel mai important la toate plantele, deci
şi la arahide. Ea reprezintă o însuşire foarte complexă, condiţionată genetic, dar
33
mult influenţată de factorii de mediu. Toate celelalte însuşiri ale unui genotip se
reflectă în nivelul şi stabilitatea producţiei (CĂZĂCEANU şi colab., 1982).
Producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă)
reprezintă întreaga masa vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând
toate organele aeriene şi subterane ale plantelor ce o compun.
Din producţia primară netă (producţia vegetală totală), numai o parte (unele
organe) este utilă omului, reprezentând producţia agricolă sau recoltabilă (recolta).
În funcţie de specie, circa 10 – 70% din producţia vegetală reprezintă un produs
agricol (mai mare la rădăcinoase, mai mic la cereale, floarea-soarelui, etc.).
Producţia agricolă, la rândul ei, este formată din produs principal şi produs
secundar, în raport diferit de la o plantă la alta. De exemplu, din producţia primară
netă realizată la arahide (nemailuând în considerare consumul prin metabolismul
rădăcinilor), o parte importantă rămâne pe teren (rădăcini), iar o parte reprezintă
produsul util, constituind producţia agricolă (boabe, tulpini, frunze). La arahide, din
produsul util obţinut, boabele reprezintă produsul principal, iar tulpinile, produsul
secundar.
Raportat la producţia primară netă, recolta economică reprezintă cel mult
30%, diferenţa de 70% constituind din punct de vedere economic producţia
secundară, care în multe cazuri se confundă cu deşeurile.
La plantele cultivate, nivelul producţiei vegetale totale, precum şi raportul
între aceasta şi produsul agricol principal şi cel secundar, este condiţionat de
următorii factori:
- factori ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a
plantelor;
- factori biologici: soiul sau hibridul cultivat şi valoarea culturală a
materialului de semănat (plantat);
34
- factori tehnologici: rotaţia, lucrările solului, fertilizarea, semănatul,
lucrările de îngrijire şi recoltarea (aparţin domeniului agrotehnic);
- factori social-economici.
Prin optimizarea conlucrării tuturor factorilor amintiţi se poate evidenţia
capacitatea de producţie a plantelor (productivitatea), favorizând unul sau mai mulţi
factori de productivitate, de care planta dispune.
La arahide, capacitatea de producţie este controlată de mai multe gene şi este
determinată de elementele productivităţii. Studiile efectuate până în prezent au
arătat că producţia este determinată în primul rând de numărul de păstăi ajunse la
maturitate în momentul recoltării, mărimea şi greutatea păstăilor, numărul de plante
la unitatea de suprafaţă şi numărul mediu de boabe în păstaie.
În ceea ce priveşte realizarea producţiei, aceasta este variabilă, în funcţie de
genotip şi într-un an normal. Producţiile înregistrate variază de la 1412,6 la soiul
Jumbo-Virginia la 2197,5 Kg/ha la soiul Venus. Dintre genotipurile cu producţii
mai ridicate mai amintim: soiurile Spaniole 9184 (2187,4 Kg/ha), Braziliene negre
(2137,2 Kg/ha) şi Jelud (2000,5). Liniile experimentate s-au dovedit a fi mai
tardive şi deci, formează mai târziu păstăile, respectiv boabele şi din această cauză
producţiile sunt mai reduse,
Tabel 4
Variabilitatea producţiei de boabe de arahide
Nr. Crt.
Genotipul experimentat
Producţia de boabe (Kg/ha)
(într-un an normal)
Producţia de boabe (Kg/ha)
(în condiţii de secetă)1 Tamburesti 1471,5 1029,2
2 Venus 2197,5 1070,7
3 Spaniole 9184 2187,4 1532,8
4 Jumbo-Virginia 1412,61057,2
35
5 Braziliene negre 2137,21196,3
6 Jelud 2000,51405,5
7 T242 line 1687,91033,5
8 T25 line 1775,51157,0
9. Producţia medie (X) 1608,71185,2
Chiar şi într-un an normal, constatăm că producţiile înregistrate sunt, sub
nivelul potenţialului genetic al genotipurilor.
În condiţii de secetă, producţiile de arahide sunt la un nivel mult mai redus
pentru majoritatea genotipurilor şi variază de la 1029,2 Kg / ha (soiul Tâmbureşti)
la 1532,8 Kg / ha (soiul Spaniole 9184). La o analiză simplă, constatăm că la
majoritatea genotipurilor experimentate producţia scade cu aproximativ 500 Kg/ha
sau chiar mai mult cum este cazul soiului Venus (de la 2197,5 Kg/ha la 1070,7
Kg/ha) sau Braziliene negre (de la 2137,2 Kg/ha la 1196,3 Kg/ha).
Cele două linii de arahide experimentate au prezentat producţiile reduse cu
aproximativ 700 Kg/ha; aceste producţii au fost mult influenţate de condiţiile
vitrege întâlnite în zona de experimentare.
Producţia medie obţinută la arahide într-un an normal a fost 1608,7 Kg/ha,
ceea ce sugerează că în condiţiile climatice manifestate în această zonă, arahidele
nu reacţionează normal. Diferenţa între producţia medie obţinută în condiţii de
secetă şi cele care se obţin în condiţii normale nu este prea mare. Astfel, în condiţii
de secetă producţia a fost de 1185,2 Kg/ha, deci o diferenţă de 423,5 Kg/ha.
Reprezentarea simultană a unui indice mic şi a unei producţii mari în condiţii
normale conduce la identificarea genotipurilor tolerante la secetă în contextul
schimbărilor climatice şi implicit la apariţia unei frecvenţe mărite a anilor secetoşi.
36
4.5. Variabilitatea masei a 1000 de boabe
Un alt element important al productivităţii este şi masa a 1000 de boabe
(MMB). Această însuşire este, în general, un caracter de soi, dar care în condiţii
diferite de mediu, suferă unele variaţii.
Masa a 1000 de boabe este variabilă şi în funcţie de genotip şi mărimea
boabelor. În general, boabele care provin din păstăi cu un singur bob prezintă valori
mai mari ale masei a 1000 de boabe.
Un aspect important al acestui caracter este reprezentat de gradul de şiştăvire
al boabelor, proces ce influenţează într-o măsură ridicată masa a 1000 de boabe.
Acest fenomen este mai accentuat la genotipurile mai tardive, care nu reuşesc să
acumuleze substanţe de rezervă în cantităţi suficiente, astfel, că o parte din boabele
formate vor fi şiştave.
Analizând datele obţinute la cele opt genotipuri, în privinţa valorii masei a
1000 de boabe (tabelul 5), se constată diferenţe între genotipuri.
Valorile înregistrate pentru un normal variază între 515 g (soiul Tâmbureşti)
şi 850 g (linia T25). Dintre genotipurile cu valori mai ridicate ale MMB menţionăm:
soiurile Venus (725 g), Jumbo-Virginia (716 g) şi linia T242 (680 g). Dintre
genotipurile cu valori mai reduse menţionăm, pe lângă soiul Tâmbureşti şi soiurile
Spaniole 9184 (573 g) şi Jelud (517 g).
Tabel 5
Variabilitatea masei a 1000 de boabe
Nr. crt.
Genotipul experimentat
MMB (g) (într-un an normal)
MMB (g)(în condiţii de secetă)
1 Tamburesti 515 460
2 Venus 725 694
3 Spaniole 9184 573 335
4 Jumbo-Virginia716 691
37
5 Braziliene negre455 375
6 Jelud517 505
7 T242 line680 518
8 T25 line850 620
În condiţii de secetă valorile sunt categoric mai reduse, mai ales la
genotipurile mai tardive, în cazul nostru cele două linii experimentate şi chiar la
soiul Spaniole 9184.
Dintre genotipurile experimentate, soiurile Jelud, Spaniole 9184 şi
Braziliene negre se pare că manifestă oarecare toleranţă la secetă şi s-ar putea
adapta în condiţiile din zona de experimentare. Soiul Jumbo-Virginia combină cel
mai bine legăturile dintre înălţime, număr de frunze şi producţie.
În condiţiile de la S.C.D.A. Caracal, arahidele posedă o capacitate mai
redusă de a se dezvolta şi ca atare de a forma păstăi multe. Acest aspect se reflectă
în producţiile mici obţinute.
4.6. Determinări privind răspunsul la secetă al genotipurilor
experimentate
Pentru a afla răspunsul la secetă al genotipurilor experimentate s-a calculat
acest indice. La unele genotipuri acest indice este mai mic: Jumbo-Virginia (-
355,4), Tâmbureşti (-442,3), Jelud (595,0), în timp ce la soiul Venus s-a înregistrat
cea mai ridicată valoare (-1126,8). Aceste valori ale acestui indice sunt influenţate
nu numai de temperaturile ridicate din ultima perioadă, ci şi de textura solului.
Deci, nu se recomandă cultivarea soiurilor de arahide pe soluri mai grele, în special
Venus sau Braziliene negre.
38
În ceea ce priveşte valorile obţinute pentru producţia geometrică, acestea
variază între 1222,0 (Jumbo-Virginia) şi 1831,0 (Spaniole 9184).
Celelalte genotipuri au prezentat valori intermediare acestor limite, dintre
care menţionăm: 1598,9 (soiul Braziliene negre), 1676,8 (soiul Jelud) sau 1320,7
(linia T242), respectiv 1433,2 (linia T25).
Tabel 6
Valorile înregistrate pentru indicele de toleranţă la secetă
şi producţia geometrică
Nr. crt.
Genotipul experimentat
Indicele TOL
Producţia geometrică
1 Tamburesti -442,3 1230,6
2 Venus -1126,8 1533,9
3 Spaniole 9184 -655,6 1831,0
4 Jumbo-Virginia-355,4 1222,0
5 Braziliene negre-940,9 1598,9
6 Jelud-595,0 1676,8
7 T242 line-654,4 1320,7
8 T25 line-618,5 1433,2
Dintre genotipurile de arahide mai sensibile la secetă amintim Venus,
Braziliene negre, Spaniole 9184 şi cele două linii experimentate T242 şi T25.
39
Totuşi, s-au remarcat genotipurile Jumbo-Virginia şi Tâmbureşti, care pentru zona
centrală a Olteniei, caracterizată ca o zonă extrem de secetoasă, au prezentat
producţii medii, cât şi geometrice mai mari.
Dintre genotipurile de arahide experimentate, numai soiul Jumbo-Virginia a
prezentat valori ale indicelui de sensibilitate la stres (SSI) sub valoarea de 1,
respectiv 0,96, în timp ce majoritatea au prezentat valori peste 1, aceasta însemnând
că zona de experimentare nu este propice culturii arahidelor sau dacă se cultivă
totuşi, experienţa să fie irigată.
În ceea ce priveşte valorile indicelui de toleranţă la stres, majoritatea
genotipurilor au prezentat valori sub 1, excepţie făcând soiurile Spaniole 9184 şi
Jelud.
Tabel 7
Valorile înregistrate pentru indicele de sensibilitate la stres (SSI)
şi indicele de toleranţă la stres (STI)
Nr. crt.
Genotipul experimentat
SSI STI
1 Tamburesti 1,14 0,58
2 Venus 1,92 0,90
3 Spaniole 9184 1,11 1,29
4 Jumbo-Virginia0,96 0,57
5 Braziliene negre1,66 0,98
6 Jelud1,11 1,08
7 T242 line1,44 0,67
8 T25 line1,29 0,79
40
CAPITOLUL V
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În urma experienţelor efectuate la S.C.D.A. Caracal se constată chiar, că şi în
condiţii normale de temperatură şi precipitaţii, valorile procentului de plante
răsărite nu sunt maxime.
Numărul de zile de la semănat la răsărire variază în funcţie de nivelul
temperaturilor realizate în sol, de stabilitatea ei în acest interval şi umiditate.
41
Unele genotipuri de arahide indiferent de condiţiile climatice, îşi respectă
programul lor genetic şi astfel, au foarte puţin de suferit în ce priveşte caracterul
înălţimea plantelor.
În condiţii de secetă, genotipurile de arahide îşi reduce înălţimea şi ca atare şi
numărul de frunze.
Atât în condiţii de secetă, cât şi într-un an normal, constatăm că producţiile
înregistrate de soiurile şi liniile de arahide experimentate sunt sub nivelul
potenţialului genetic al genotipurilor.
În condiţii de secetă valorile MMB sunt categoric mai reduse, mai ales la
genotipurile de arahide mai tardive, în cazul nostru cele două linii experimentate şi
chiar la soiul Spaniole 9184.
Dintre genotipurile de arahide mai sensibile la secetă amintim Venus,
Braziliene negre, Spaniole 9184 şi cele două linii experimentate T242 şi T25.
În ceea ce priveşte valorile indicelui de toleranţă la stres, majoritatea
genotipurilor au prezentat valori sub 1, excepţie făcând soiurile Spaniole 9184 şi
Jelud.
Se recomandă revenirea la cultivarea arahidelor pe nisipuri şi în sistem irigat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Arunyanark, A., S. Jogloy, C. Akkasaeng, N. Vorasoot, T. Kesmala,
RC Nageswara Rao, GC Wright şi A. Patanothai, 2008. Chlorophyll stability is
an indicator of drought tolerance in peanut. Stabilitate Clorofila este un indicator
de toleranţă de secetă în arahide. J. Agron. J. Agron. Crop Sci., 194: 113-125.
Crop Sci., 194: 113-125.
42
2. Iancu Paula, Soare, M., Bonciu Elena, 2008 - Research concerning the
qualitative potential of some groundnut genotypes. XXXVIII Esna Annual Meeting,
Krakow-Poland. Boob of abstracts, pg. 162.
3. Iancu Paula, Soare, M., Elena Bonciu, 2009 - Experimental results
concerning the behaviour of some groundnut genotypes in the pedoclimatic
conditions from Caracal Research Station. The Scientific Conference with
International Participation „Durable agriculture – Agriculture of the future”, the
fifth edition. Book of abstracts. pag. 64.
4. Pop, L., Bârnaure, V., Marghitu Valeria, Chichea, I., 1986 - Cultura
alunelor de pământ, Ed. Ceres, Bucureşti.
5. Potlog, A.S., Suciu, Z., Lăzureanu, A., Nedelea, G., Moisuc, A., 1989 -
Principii moderne în ameliorarea plantelor. Ed. Facla.
6. Rucker,K.S., Kvien,C.K., Holbrook,C.C., Wood, J.E., 1995 - -
Identification of peanut genotypes with improved drought avoidance traits. Peanut
Science 22: 14 – 18.
7. Savatti, M., Botez, C., 1987 - Noi orientări în ameliorarea genetică a
plantelor de cultură, actualitate şi perspectivă. Simp. Zilele Academice Clujene.
Ed. Tipo Agro, cluj-Napoca, p. 39-50.
8. Soare, M., Olaru, L., 1998 - Cercetări privind variabilitatea unor
caractere cantitative la unele soiuri şi linii de arahide cultivate la S.D.Tâmbureşti.
Analele Univ. din Craiova, vol. XXIX.
9. Songsri, P., S. Jogloy, CC Holbrook, T. Kesmala, N. Vorasoot, C.
Akkasaeng and A. Patanothai, 2009. Association of root, specific leaf area and
SPAD chlorophyll meter reading to water use efficiency of peanut under different
available soil water. Agric. Agric. Water Manage., 96: 790-798.
43
10. Songsri, P., S. Jogloy, T. Kesmala, N. Vorasoot, C. Akkasaeng, A.
Patanothai and CC Holbrook, 2008 - Heritability of drought resistance traits and
correlation of drought resistance and agronomic traits in peanut. Crop Sci., 48:
2245-2253.
11. Voica, N., Soare, M., Paula Soare, 2003 - Genetica vegetală. Ed.
Universitaria Craiova.
44