Universitatea “Ovidius”, Constanţa

Facultatea de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinte Agricole

Specializarea: Geografie

Caracterizarea fenomenului de secetă

în Dobrogea

Lector univ. dr. Marius Lungu Student: Bănuţ Laura

1

Cuprins

Capitolul I Aspecte introductive

1.1. Prezentarea geografică generală a Dobrogei

1.2. Istoricul cercetării climatice

1.3. Materiale şi metode folosite

1.4. Structura proiectului

1.5. Scopul proiectului

Capitolul II Prezentarea climatică generală a Dobrogei

2.1. Factorii genetici ai climei

2.1.1. Factorii climatogeni radiativi

2.1.2. Factorii fizico-geografici

2.1.3. Factorii climatogeni dinamici

2.2 Analiza elementelor climatice

2.2.1. Temperatura aerului

A. Temperatura medie anuală

B. Temperaturile medii lunare

a) temperatura medie a lunii ianuarie

b) temperaturile minime absolute

c) temperatura medie a lunii iulie

d) temperaturile maxime absolute

2.2.2. Precipitaţiile atmosferice

2.2.3. Umezeala aerului

2.2.4. Nebulozitatea

2.2.5 Durata strălucirii Soarelui

2.2.6. Vântul

2.3. Concluzii generale

2

Capitolul III Seceta

3.1. Aspecte generale

3.2. Abordarea modernă a secetei

3.2.1. Indicele standardizat al precipitaţiilor

3.2.2. Indicele anomal standardizat

3.2.3. Climograma WALTER – LIETH

3.3. Factorii care determină declanşarea secetei în Dobrogea

3.4. Principalii parametrii care caracterizează seceta din Dobrogea

3.4.1. Regimul anual al perioadelor secetoase din Dobrogea

3.4.2. Intensitatea fenomenelor de uscăciune şi secetă în Dobrogea

3.5. Aspecte de risc

3.6. Caz de studiu: consecinţele secetei din 2007

Concluzii

Bibliografie

3

Capitolul I

Aspecte introductive

1.1 Prezentarea geografică generală a Dobrogei

Dobrogea, una din cele 16 regiuni administrativ-teritoriale ale României, ocupǎ partea de

sud-est a ţǎrii. În latitudine teritoriul ei se desfăşoarǎ pe aproape 2º, între punctele extreme Chilia

Veche (45º27´ latitudine nordicǎ) şi Limanu (43º43´ latitudine nordicǎ). 

Dobrogea este situatǎ pe aceeaşi latitudine cu sudul Franţei, nordul Italiei, Crimeea şi nordul

Caucazului. În longitudine este cuprinsǎ între 27º 20´ longitudine esticǎ (punct extrem localitatea

Almalǎu, raionul Adamclisi) şi 29º 41´ (punct extrem oraşul Sulina). 

Podişul Dobrogei se întinde pe cea mai mare parte a unităţii naturale Dobrogea (10.400

km², adică 4,3 % din teritoriul ţării noastre).

La vest, nord şi est, regiunea Dobrogea are limite naturale: o luncǎ brǎzdatǎ de bǎlţi la

vest, Delta Dunǎrii la nord şi litoralul Mǎrii Negre la est. Numai cǎtre sud teritoriul este prins de

uscat. De aici şi imaginea pǎmântului Dobrogei ca o peninsulǎ înconjuratǎ de trei pǎrţi de ape,

înlǎuntrul cǎreia se aflǎ un podiş, a cǎrui înǎlţime variazǎ între 50-500 metri.

Podişul Dobrogei se încadrează în etajul climatic de deluri şi podişuri joase, sub 500 m

altitudine (Dobrogea de Nord) şi cel de cămpie, sub 200 m altitudine (Dobrogea Centrală şi de

Sud).

Relieful major cuprinde: munţi cu înălţimi de dealuri (467 m), deoarece au fost îndelung

erodaţi şi fragmentaţi tectonic, (ex. Munţii Măcin), culmi (ex. Culmea Niculiţelului), dealuri

(Dealurile Tulcei), podişuri (Babadag, Casimcea, Dobrogea de Sud), depresiuni (Nalbant), pispe

(Aghighiol, Hamangia).

Relieful mijlociu şi mic: văi, terase, lunci, relief carstic (ex. Peştera Gura Dobrogei,

Limanu ş.a.), crovuri (în loess).

Altitudinal, valorile se situează între 467 m (Vf. Greci din Munţii Măcin) şi 0 m (la

ţărmul mării).

1.2 Istoricul cercetării climatice

Primele indicii asupra climei Dobrogei şi a ţărmului Mării Negre ni le oferă Herodot (sec.

V î.Hr.) în descrierile cu caracter istoric şi geografic pe care le-a făcut acestor ţinuturi. La

4

începutul secolului I d. Hr., Ovidiu, poetul român exilat la Tomis, vorbeşte în operele sale despre

aspectele climei locului.

Din sec. I d.Hr. şi până în sec. XIX, informaţiile referitoare la aspectele climei Dobrogei

sunt destul de sumare şi la intervale mari. Astfel, în anul 454, Short semnalează o secetă foarte

mare în Asia Mică; în anul 766, Paul Diac şi Funk menţionează în Tracia o mare secetă ce a

urmat unei ierni nemaiauzit de grea (la 1oct. Îngheţând toate râurile chiar şi marea şi Dardanele).

Anii 994, 999, 1000, 1035 ar fi fost foarte secetosi în Europa Orientală, după spusele lui Wenger,

râurile ar fi secat în întregime.

Ştefan C. Hepites a pus bazele unei reţele de staţii meteorologice în Dobrogea, Muntenia

şi Moldova. Tot el a introdus pentru prima dată efectuarea observaţiilor meteorologice în mod

sistematic, din oră în oră, între orele 06 şi 22, zilnic, începând din 1878.

O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea cercetărilor climatice din ţara noastră, cu referire

concretă la Dobrogea, a avut-o Ştefan C. Hepites care a întocmit primele studii cu caracter

ştiinţific. Dintre acestea amintim „ Clima Sulinei, după observaţiunile meteorologice de la 1876

la 1880”, „Clima Sulinei”, „Seceta în Dobrogea în 1896”, „Climatologia litoralului român al

Mării Negre”.

Din primele două decenii ale secolului trecut, sunt câteva informaţii sumare şi sporadice

asupra climatului dobrogean. Astfel, se cunoaşte faptul că la 9 iunie 1901, între Galaţi şi Măcin,

„a fost un adevărat potop”, iar în perioada 1901 – 1902 a fost secetă, ceea ce a determinat

suspendarea lucrărilor agricole de primăvară, după cum ne spune Nicolae Topor. De asemenea,

în 1910 în Dobrogea a fost secetă şi aceasta în contrast cu restul teritoriului ţării. În iunie 1915,

în dobrogea s-au semnalat ploi abundente, celelalte regiuni ale ţării suferind de secetă.

Primul Război Mondial a întrerupt şirul observaţiilor la majoritatea staţiilor meteo din

Dobrogea, reactivarea acestora făcându-se succesiv după 1920.

Constantin Brătescu a avut preocupări deosebite privind Dobrogea în deceniile trei şi

patru ale secolului trecut. Dintre studiile cu privire directă la clima Dobrogei putem aminti:

„ Iarna anului 1928 – 1929 la Constanţa” apărută în 1930 şi „Contribuţii la cunoaşterea Coastei

de Argint şi a ţării fără de iarnă – Batova” apărută în 1837. „Clima Dobrogei”, publicată în 1926

reprezintă înmănuncherea tuturor preocupărilor sale privind climatul dobrogean.

5

În aceeaşi perioadă, C. Dissescu publică „Uraganul din Dobrogea de la 29 – 30 august

1924”, „Repartiţia şi variaţia nebulozităţii în România” (apărută în 1933), „Seceta din vara

anului 1928” şi altele.

Alţi cercetători care şi-au adus contribuţia la studiul climei României şi implicit a

dobrogei au fost Constantin Donciu „Perioadele de uscăciune şi secetă în România”, apărută în

1928 şi C. Ioan „Indicele de ariditate în România” apărută în 1929.

În primii ani după cel de-al Doilea Război Mondial a avut loc o reorganizare a reţelei

meteorologice, staţiile şi posturile meteo fiind amplasate în mod uniform pe teritoriul Dobrogei.

Aparatele şi instrumentele folosite sunt instalate în platforme meteorologice standard, conform

instrucţiunilor O. M. M..

În deceniile şase şi şapte ale secolului trecut, o serie de cercetători îşi adus o contribuţie

însemnată la studierea climei Dobrogei. Astfel, C. Donciu publică „Evaporaţia în R. P. R”,

„Variaţii ale circulaţiei aerului la sol, în sudul R. P. R.” – 1958, „Contribuţii la caracterizarea

climei R. P. R” apărută în anul 1959.

Nicolae Topor a întreprins numeroase cercetări teoretice şi practice ca de exemplu:

„Problema secetelor în R. P. R.” (1946), Climatele R. P. R” (1957), „regimul vînturilor în R. P.

R.” (1960), „Ani ploioşi şi secetoşi în R. P. R” (1963) şi multe altele.

Alţi cercetători cu însemnate contribuţii în cercetarea climei ţării şi a Dobrogei au fost:

- C. Sorodoc „Cauzele ciclogenezei deasupra vestului Mării Negre în intervalul 21 – 23

iunie 1960”;

- Ştefan Stoenescu „Câteva date noi pentru caracterizarea sumară a climei Dobrogei” –

1958, „Particularităţi cliamtice ale regimului temperaturii şi umezelii aerului din zona

litoralului românesc al Mării Negre” – 1965 ;

- D. Ţâştea „ Câteva consideraţii privind influenţa Mării Negre asupra regimului

temperaturii aerului în zona de SE a teritoriului RPR – 1965”, „Scurtă caracterizare a

climei Dobrogei cu referire specială la zona de litoral”- 1967 „Condiţiile meteorologice

ale aeroterapiei pe litoralul românesc al Mării Negre” – 1972;

- Gheorghe Neamu „ Regimul îngheţurilor în Dobrogea” – 1071, „Clima Dobrogei” 1972,

„Profile topoclimatice în Delta Dunării” 1972;

- M. Firimescu şi V. Creţeanu „ Studiul ionizării naturale a aerului la Mangalia şi Sinaia” –

1964;

6

- H. Andriţoiu şi I. Ciocoiu „Regimul radiativ al litoralui românesc” – 1965;

- E. Teodoreanu şi Gh. Davidescu „Evoluţia elementelor meteorologice în spaţiul

microclimatic într-un profil topoclimatic la Mahmudia – 1969;

- E. Dumitrescu „Frecvenţa precipitaţiilor atmosferice pe litoralul românsesc al Mării

Negre” – 1972;

- O. Neacşa „Unele particularităţi climatice ale litoralului românesc al Mării Negre” –

1974;

- I. Patachie şi Gh. Călinescu „Umezeala relativă a aerului în Dobrogea” – 1974;

- Ioan Bucşă „ Studiu relativ la apariţia „epidemică” a hemoragiilor digestive superioare şi

corelaţiile cu unele fenomene meteorologice şi geo – fizice – în colaborare cu dr. I.

Dumitrescu de la Spitalul Unificat din Constanţa şi dr. Emilia Ţiftea de la Centrul

Naţional de astronomie şi Cercetări Spaţiale – „Chirurgia”, vol XXI, nr. 11/1972;

- Ioan Bucşă „Clima litoraluluii românesc al Mării Negre” – Facultatea de Geografie,

Universitatea Bucureşti, 1974.

- Ioan Bucşă „Clima Dobrogei” – teză de doctorat – Facultatea de Geologie – Geografie,

Universitatea Bucureşti, 28 aprilie 1980

- Ioan Bucşă şi I. F. Mihăilescu „Caracteristici ale regimului eolian din Dobrogea” –

Congresul Naţional de Geografie, 3 august 1984

- Ioan Bucşă „ Fenomene climatice de risc din Dobrogea” – Academia Română, Institutul

de Geografie – Sesiunea de comunicări „125 de ani de la înfiinţarea Societăţii Române

de Geografie” Bucureşti, 19 mai 2000;

- V. Torică „Rolul climei în peisajul Dobrogei de Sud, 2000;

- V. Torică „Regimul umezelii relative a aerului între anii 1965 – 2000;

- V. Torică „Observaţii privind seceta din Dobrogea de Sud 1965 – 2000;

- V. Roventa „Monografia Bazinului vestic al Mării Negre – INMH, 1972;

- V. Roventa şi Ioan Păun „Determinarea curenţilor marini de suprafaţă în funcţie de viteza

vântului” – INMH 1978;

- V. Roventa şi Ioan Păun „Variabilitatea gradului de agitaţie a mării la Constanţa în

ultimii 25 de ani” – INMH, 1983;

7

- Ion Păun „Unele aspecte privind prognoza vântului pe litoralul românesc cu referire

specială la briză” – Universitatea Al. Ioan Cuza, Iaşi, 1987;

- S. Pinelis „Experimentarea unor metode de producere a ceţii în condiţiile litoralului

românesc” – INMH, 1979;

- S. Pinelis, V. Roventa, A. Spiridon „Estimarea coeficientului de amestec turbulent din

stratul limită al atmosferei în zona de vest a Mării Negre” – „Studii şi Cercetări

Meteorologice”, 1979;

- S. Pinelis, V. Roventa, A. Spiridon „Estimarea variaţiilor advective, individuale şi locaale

ale temperaturilor în zona litoralului – INMH, 1988;

- M. Frăţilă, S. Pinelis „Criterii de evaluare a prognozelor de vânt”, 1994;

- S. Pinelis „Ceaţa – condiţii de producere, indicaţii de prognoză, particularităţi ale

fenomenului în Dobrogea şi NV Mării Negre – INMH, 2001;

Preocupări deosebite privind riscurile climatice din România, inclusiv din Dobrogea, le-

au mai avut Octavia Bogdan şi Niculescu Elena – „Riscurile climatice din România”, 1999 –

aceasta este o lucrare extrem de valoroasă sub aspectul cercetării ştiinţifice, un adevărat taratat

de climatologie a fenomenului de risc, dar şi un volum de date concrete, utilizabile mai departe

în cercetarea climatologică aplicată.

1.3 Materiale şi metode folosite

Metoda inductivă reprezintă drumul de la particular la general. Aceasta este metoda de

început în oricare domeniu ştiinţific, când este necesară acumularea materialului utilizat, pe baza

observaţiei de pe teren.

Metoda deductivă reprezintă drumul invers, facut de la general la particular.

Metoda analizei a stat la baza evoluţiei ştiinţei. Pentru a fi constructivă, analiza trebuie

raportată continuu, prin intermediul sintezei întregului. Analiza geografică trebuie să fie

funcţională, indicând rolul elementelor în structura întregului, statistică, armonică şi

cartografică. Analiza se referă în primul rând la compoziţia, forma şi dinamica obiectului de

studiu. În acest proiect s-a utilizat în principal metoda analizei hărţilor tematice. Acestea

(hărţile tematice) reprezintă produsul cercetării şi al reprezentărior geografice. În afara acestora,

analiza se bazează şi pe informaţii de altă natură, cum ar fi datele statistice, grafice, tabele etc.

8

Metoda sintezei nu poate exista în lipsa analizei detaliate. Sinteza reprezintă partea dintr-

o lucrare ştiinţifică care reface unitatea întregului, sub două aspecte: ca prezentare scurtă asupra

structurii lucrării şi ca explicaţie asupra temei (subiectului) analizate. Stinteza trebuie să se

regăsească în oricare lucrare ştiinţifică (geografică în cazul de faţă), sub forma unui capitol de

concluzii. Aceasta reface pe o treaptă superioară de cunoaştere, tema obiectului cercetat.

Metoda comparativă constă în evaluarea diverselor fenomene de acelaşi gen, pentru

observarea asemănărilor şi deosebirilor dintre ele, în vederea evidenţierii unor legături.

Metode informaţional-geografice: faţă de prelucrarea analogică a datelor, cea digitală

are o sferă mult mai largă pentru analiza, stocarea, modelarea şi reprezentarea unor imagini şi

procese naturale. Avantajul utilizării unui număr foarte mare şi variat de date şi prelucrarea lor,

au făcut în ultimii ani din Sistemele Informaţionale Geografice o metodă complexă de cercetare,

cu o largă aplicabilitate. S.I.G. reprezintă o metodologie constituită din ansamblul de persoane,

echipamente, metode (algoritmi), norme, având ca scop culegerea, validarea, stocarea, analiza,

prelucrarea şi vizualizarea aspectelor mediului geografic. În acest sens, datele, reprezintă

observaţii brute, lipsite de structură şi context, şi fără posibilitate de interpretare. (După: Curs

principii, Marian Ene).

1.4 Structura proiectului

Proiectul este structurat în trei capitole mari, după cum urmează: în primul capitol,

denumit aspecte introductive (în care sunt incluse cinci subcapitole), este prezentat teritoriul

analizat, materialele şi metodele de analiză folosite în elaborarea studiului asupra temei alese,

structura proiectului (redactată în cele ce urmează), dar şi scopul elaborării proiectului.

Al doilea capitol, prezentare climatică generală a Dobrogei, este structurat în 3

subcapitole. În primul subcapitol sunt analizati factorii genetici ai climei din Dobrogea, şi anume

factorii radiativi, fizico-geografici şi dinamici. În cel de-al doilea este prezentată o analiză a

elementelor climatice, luându-se în parte toti parametrii climatici şi anume temperatura aerului,

precipitaţiile atmosferice, vântul, umezeala relativă a aerului, durata de strălucire a soarelui,

nebulozitatea. În ultimul subcapitol sunt concluziile generale.

Al treilea capitol, intitulat caracterizarea fenomenului de secetă în Dobrogea, este

structurat în 6 subcapitole intitulate: aspect generale, abordarea modernă a secetei, factorii care

determină declanşarea secetei în Dobrogea, principalii parametrii care caracterizează seceta din

9

Dobrogea, aspecte de risc şi ultimul caz de studiu: consecinţele secetei în Dobrogea din anul

2007.

Al patrulea capitol conţine o sinteză schematică a celor mai importante elemente din

proiect, şi, de asemenea bibliografia.

1.5 Scopul proiectului

Pentru atingerea scopului principal al proiectului şi anume acela de a obţine o imagine cât

mai completă asupra fenomenului de secetă în Dobrogea, au fost utilizate o serie de date preluate

din cărţi de specialitate, care au fost actualizate comform celor mai recente baze de date preluate

de pe internet, dar şi din grafice şi tabele. De asemenea, s-a urmărit reanalizarea datelor

folosite din lucrările ştiinţifice concepute în trecut din domeniu, mai exact pe tema aleasă.

Lucrarea işi propune să ofere o imagine asupra fenomenului de secetă în Dobrogea. Studiul

acestui fenomen este necesară deoarece ridică numeroase probleme practice atât pentru

economia naţională, cât şi pentru peisajul geografic local. În domeniul agriculturii se resimte cel

mai mult implicaţiile acestui fenomen.

Capitolul II

Prezentarea climatică generală a Dobrogei

Dobrogea se individualizează ca fiind cea mai caldă, cea mai uscată şi, între unităţile

naturale de dealuri şi câmpie, cea mai vântoasă regiune a ţării.

Individualitatea climatică a Dobrogei este rezultatul interacţiunii complexe, dar specifice,

a factorilor climatogeni radiativi, fizico-geografici şi dinamici.

2.1 Factorii genetici ai climei

2.1.1. Factorii climatogeni radiativi asigură cantităţi mari de energie solară ca

urmare a poziţiei geografice favorabile (situarea sudică determinând unghiuri mai mari ale

înălţimii Soarelui deasupra orizontului, iar cea estică o nebulozitate mai mică), altitudinilor mici,

reliefului relativ uniform, proximităţii Mării Negre şi circulaţiei dominant vestice din troposfera

mijlocie.

Datele înregistrate la Constanţa (Tabelul 1) atestă potenţialul radiativ ridicat al Dobrogei, care se

cifrează la circa 125 kcal/cm² an (122.94 kcal/cm² an la Constanţa). În regim anual, cele mai mici

10

sume medii lunare de radiaţie se înregistrează în decembrie (luna solstiţiului de iarnă, cu cel mai

mic unghi al înălţimii Soarelui deasupra orizontului şi cu cea mai mare nebulozitate), iar cele mai

mari, în iulie (cu înălţimi încă mari ale Soarelui şi cu nebulozitate redusă).

Tabelul 1

Sumele medii lunare şi anotimpuale ale radiaţiei globale (kcal/cm2) la Constanţa (1965-2000)

Lunile anului Unitate de măsură kcal/cm² Anotimpul

Unitate de kcal/cm²

măsură %

Ianuarie 3.67Februarie 5.33 Iarna 11.98 9.70Martie 8.59Aprilie 12.18Mai 16.3 Primăvara 37.07 30.20Iunie 17.45Iulie 17.72August 15.49 Vara 50.66 41.20Septembrie 11.54Octombrie 7.61Noiembrie 4.08 Toamna 23.23 18.90Decembrie 2.98Annual 122.94 122.94 100.00

Sterie Ciulache, Vasile Torică – Clima Dobrogei

2.1.2 Factorii fizico-geografici

Dobrogea se individualizează, faţă de oricare altă regiune a ţării, prin prezenţa celor două

tipuri fundamentale de suprafaţă activă: continentală şi marină.

Dobrogea de Nord corespunde unui lanţ montan vechi, puternic peneplenizat din

paleozoic până în prezent. La nord de linia tectonică Peceneaga-Camena, persistă munţii

reziduali ai Măcinului sau Pricopanului, dispuşi pe direcţia NV-SE sub forma unor culmi şi

vârfuri, cu înălţimea maximă de 467 m (Vf. Ţuţuiatu). Ei se continuă spre est cu Podişul

Niculiţel şi Dealurile Tulcei, ale căror altitudini oscilează între 300 şi 150 m. Spre sud, se

desfăşoară Podişul Babadagului, al cărui relief vălurit înclină dinspre vest (400-300 m altitudine)

către est (200-100 m). Partea cea mai joasă a Dobrogei de Nord, Câmpia litorală Razim, este

acoperită în bună măsură de apele complexului Razim-Sinoe, cu adâncimi mici (2-3 m) şi

martori de scufundare (Popina, Grădiştea, Bisericuţa).

11

Dobrogea Centrală, la sud de linia tectonică Peceneaga-Camena, corespunde în linii mari

Podişului Casimcei, care înclină lin dinspre nord-vest (400-300 m) către sud-est (100 m), fiind

drenat, în mare parte, de râul cu acelaşi nume.

Dobrogea de Sud este o regiune de platformă, cu interfluvii plane sau larg vălurite şi

altitudini cuprinse între 200 (în vest) şi 100 m (în est). Se disting trei subunităţi: Podişul

Medgidia, cu altitudini între 170-100 m şi un nivel freatic ridicat, din cauza canalului Dunăre-

Marea Neagră; Podişul Cobadin-Negru Vodă, foarte vălurit, cu numeroase forme carstice şi cu

câteva areale endoreice; Podişul Oltina, puternic fragmentat cu numeroase canioane (canarale) şi

limane fluviatile.

Litoralul propriu-zis este foarte jos în secţiunea nordică (între 0 şi 4 m) şi sensibil mai

înalt (cca. 100 m) în partea sudică.

Marea Neagră constituie, la rândul ei, cel de-al doilea tip fundamental de suprafaţă

activă, care are, prin modul diferit de încălzire şi răcire, prin faptul că este o sursă permanentă de

evaporare, prin modificările pe care le aduce presiunii atmosferice şi caracteristicilor vântului,

nebulozităţii şi precipitaţiilor etc., influenţe deloc neglijabile asupra genezei condiţiilor climatice

specifice Dobrogei. Desigur, bazinul Mării Negre, nu poate fi considerat drept suprafaţă activă a

Dobrogei. Dar proximitatea unei atât de întinse suprafeţe acvatice nu poate rămâne fără

consecinţe asupra climei dobrogene. Iar aceste consecinţe sunt mult mai reduse decât ar fi fost de

aşteptat, din cauza predominării circulaţiei vestice, caracteristice latitudinilor medii.

(Sterie Ciulache, Vasile Torică – Clima Dobrogei)

2.1.3 Factorii climatogeni dinamici

Reprezentaţi prin circulaţia generală a atmosferei, dar la scară locală, şi prin circulaţiile

termobarice de tip briză, joacă, de asemenea, un rol important în geneza climei, conferind

Dobrogei o individualitate distinctă. Astfel, circulaţia vestică sau zonală are, deasupra regiunii

cercetate, o frecvenţă de circa 45%, iar circulaţia tropicală cu cele două variante ale sale

(maritimă şi continentală), de 15%. Acestora li se adaugă circulaţia polară (30%) şi circulaţia de

blocare (10%). Cele patru forme sau categorii principale de circulaţie atmosferică sunt

determinate de principalii centri barici ai regiunii sinoptice naturale europene (Anticiclonul

Azoric, Depresiunea Islandeză, Anticiclonul Euro – Siberian, Depresiunile Mediteraneene),

12

cărora li se adaugă cu o pondere mult mai mică acţiunea Aticiclonului Groelandez, a

Anticiclonului Scandinav, a Anticiclonului Nord – African şi a Depresiunii Arabe.

Iarna, câmpul baric mediu, caracterizat printr-o depresiune barică amplă, centrată

deasupra Islandei, un anticiclon puternic dezvoltat în estul Europei şi Asia, un altul în regiunea

Azorelor şi o zonă depresionară în Marea Mediterană, determină în troposfera inferioară o

circulaţie dinspre nord – est, care aduce în Dobrogea şi celelalte regiuni extracarpatice ale ţării,

aer polar continental şi arctic, cu temperaturi reduse şi precipitaţii slabe. În situaţiile sinoptice

când Depresiunea Mediteraneeană înaintează spre Balcani, iar anticiclonul din estul Europei se

intensifică, aerul cald şi umed tropical este pulsat la înălţime către nord – est, ceea ce face ca în

zona de contact cu aerul polar continental, deosebit de rece, adică în sud – estul României, să se

producă ninsori abundente şi viscole violente.

Vara, deasupra Europei, se extinde într-o măsură mult mai mare Anticiclonul Azorelor şi

se diminuează Depresiunea Islandeză. În estul extrem, se acţionează Despresiunea Sud – Vest –

Asiatică. Acest câmp baric mediu favorizează advecţia aerului polar oceanic de origine atlantică.

Deplasarea fiind relativ lentă, aerul respectiv ajunge în dobrogea, dupe ce interacţiunea cu

suprafeţele survolate l-au transformat, mărindu-i temperatura şi diminuându-i umezeala.

Cele două tipuri mari de circulaţie dominantă în cele două semestre (rece şi cald) ale

anului joacă un rol important în formarea contrastelor climatice sezoniere ale Dobrogei.

2.2 Analiza elementelor climatice

2.2.1 Temperatura aerului

Pe teritoriul Podişului Dobrogei se realizează cele mai mari valori ale temperaturii aerului

din România, acestea fiind un prim aspect de individualitate climatică.

Cunoaşterea variaţiilor temperaturii aerului privind valorile diurne, lunare, anuale şi

multianuale, duce la o evidenţiere a particularităţilor climatice ale Dobrogei, putându-se indica

cele mai favorabile situaţii şi locuri pentru diverse scopuri practice. Aceasta se poate realiza, în

primul rând prin compararea calorilor medii pe diferite intervale de timp, considerate indici

climatici de bază a valorilor extreme, a frecvenţelor de producere.

A. Temperatura medie anuală

13

Datorită radiaţiei globale foarte ridicate, temperatura aerului este mai mare în Dobrogea

faţă de oricare altă zonă a ţării, astfel fiind cel mai cald teritoriu al României. În harta

izotermelor anuale (Fig. 1) se poate observa că cel mai mare potenţial termic se înregistrează

spre periferia estică a regiunii, unde izoterma de 11°C se desfăşoară paralel cu linia de ţărm dar

la o altitudine de peste 150 m, astfel că, între aceasta şi ţărm, valorile sunt mai mari. Nici în

jumătatea vestică mediile termice anuale nu coboară prea mult sub 11°C, excepţie făcând doar

sectorul ceva mai înalt (peste 350-400 m) al Munţilor Măcinului, unde, conform gradientului

termic vertical mediu, ele pot scădea uşor sub 10°C.

Fig. 1. Harta izotermelor anuale

B. Temperaturile medii lunare

În cursul anului, specificul proceselor de încălzire şi răcire este dat de temperaturile medii

lunare, mai mari de 10°C. Astfel, în timp ce, primăvara, pe majoritatea suprafeţei Podişului

Dobrogean, sub 100 m altitudine, unde procesele de încălzire sunt mai timpurii, temperatura

medie lunară mai mare de 10°C se realizează încă din luna aprilie, în zona litorală, ca urmare a

14

inerţiei suprafeţelor de apă, această valoare este mai mica de 10°C. Toamna în schimb, în luna

octombrie, când uscatul dobrogean se răceşte mai repede, pe suprafaţa acestuia, temperatura

medie lunară la altitudini sub 100 m este de circa 12°C, în timp ce, pe litoral, ca urmare a rolului

de rezervor termic al Mării Negre, aceasta este cu circa 1.0°C mai mare.

Un alt aspect de individulitate climatică îl reprezintă contrastul termic dintre iarnă şi vară,

exprimat de temperatura lunilor extreme, ianuarie şi iulie.

a) Temperatura medie a lunii ianuarie

Cea mai rece lună a anului este şi pentru Podişul Dobrogean, tot luna ianuarie (fig. 2).

15

Fig. 2. Harta izotermelor lunii ianuarie

Această figură ne permite să tragem câteva concluzii:

Întrucât influenţa Mării Negre asupra uscatului dobrogean este mai mare decât

cea a Dunării, temperatura medie a lunii ianuarie are o tendinţă de creştere de la

vest spre est, atât în sectorul nordic, cât şi în cel de sud.

În consecinţă, cel mai mare potenţial termic de iarnă se observă spre litoral, sub

influenţa Mării Negre, între izoterma de -1°C care delimitează altitudinile sub

100 m dinspre est, şi cea de 0°C care se extinde pe cea mai mare parte, peste apele

teritoriale de pe platforma continentală, urmărind linia de ţărm pe care o

intersectează la sud de Constanţa, delimitând astfel, sectorul sudic al litoralului cu

temperaturi medii lunare pozitive.

În interiorul uscatului dobrogean, temperaturile scad de la sud spre nord,

concomitent cu creşterea influenţelor continentale şi a altitudinii.

Răcirile accidentale determinate de influenţele continentale provoacă temperaturi minime

posibile sub -20°C. Acestea sunt generate de influenţele anticiclonilor europeni (răciri

advective), uneori fiind cuplate cu cele locale (răciri radiative), fiind distribuite diferit în

teritoriu. Totuşi, temperaturile minime absolute marchează o tendinţă generală de creştere de la

vest spre est, mai ales în sectorul nordic, unde, la influenţele moderatoare ale Mării Negre,

participă şi suprafeţele acvatice din Delta Dunării, Insula Dranov şi Complexul Razim-Sinoe

(Tulcea, -27.2°C, Gorgova, -26.2°C, Sulina, -25.6°C şi Sfântu Gheorghe -21.5°C). De asemenea,

se observă şi o tendinţă de creştere de la nord spre sud, concomitent cu creşterea influenţelor

submediteraneene din timpul iernii (Tulcea, -27.2°C, Babadag, -26.0°C, Mircea Vodă, -25.4°C şi

Adamclisi, -23.2°C).

b) Temperaturile minime absolute înregistrate în aceeaşi perioadă sunt mai scăzute în

Dobrogea continentală, fiind cuprinse între -27,2°C în nord la Tulcea şi -21,0°C în

sud, la Medgidia, şi mai ridicate în zona costieră, unde variază între -19,5°C la

Mangalia şi -17,8°C la Constanţa. În zona maritimă aceasta este şi mai ridicată, fiind

de -16,1°C la Gloria.

c) Temperatura medie a lunii iulie

16

La polul opus al lunii cele mai reci se află luna cea mai caldă, care şi pentru Podişul

Dobrogean este tot luna iulie. Repartiţia valorilor medii ale temperaturii aerului din această lună

conduce la câteva concluzii (fig. 3):

Fig. 3. Harta izotermelor lunii iulie Harta temperaturilor medii ale lunii celei mai calde, iulie (Fig. 3), este extrem de

simplă, o singură izotermă, cea de 22°C, ce se curbează sub forma literei S, de la Sfântu Gheorghe, pe la nord de complexul Razim-Sinoe, prin Babadag şi Medgidia, până la est de limanul Bugeac, pe graniţa cu Bulgaria. Ea separă sectorul estic, cu temperaturi medii sub 22°C (excepţie făcând doar Constanţa, care înregistrează 22.3°C), de sectorul vestic, unde acestea sunt superioare valorii respective.

d) Temperaturile maxime absolute înregistrate în perioada 1961-2010 sunt mai ridicate în Dobrogea continentală, fiind cuprinse între 39,9°C în nord la Tulcea şi

17

41,8°C în sud, la Adamclisi, şi mai scăzute în zona costieră şi maritimă, unde variază între 34,2°C în nord la Sulina şi 38,2°C în sud la Mangalia. Este evidentă creşterea temperaturilor maxime absolute dinspre nord către sud şi dinspre zona maritimă către cea continentală.

2.2.2. Precipitaţiile atmosferice

Şi acestea reflectă un alt aspect de individualitate climatică, aspect pus în evidenţă

de potenţialul pluviometric cel mai redus din România. Cunoaşterea regimului şi a cantităţii de

precipitaţii atmosferice este utilă în evaluările bioclimatice pentru că precipitaţiile atmosferice

sunt cel mai important element de aport al apei de pe suprafaşa uscatului ce întreţine viaţa.

Particularităţile şi repartiţia precipitaţiilor atmosferice depind în mod direct de carcaterul

mişcărilor aerului explicând astfel diferenţele locale. Cantitatea de precipitaţii atmosferice mai

este influenţată şi de Marea Neagră (dar la o scară mai mică), de prezenţa Dunării, de dispunerea

în trepte a reliefului supus mai mult influenţelor continentale.

Repartiţia teritorială a cantităţilor medii anuale este deosebit de elocventă în acest sens.

Zonele în care acestea depăşesc 500 mm sunt restrânse (în Munţii Măcin, în Podişul Negru

Vodă şi local în Podişul Babadag), iar depăşirile sunt nesemnificative. Ele se datorează, în bună

măsură, altitudinilor mai mari. Porţiunile cu cantităţi medii anuale de precipitaţii cuprinse între

500 şi 450 mm înconjoară arealele menţionate în nord – vestul şi sud – vestul Dobrogei, dar nu

sunt nici ele foarte extinse. Cea mai mare parte a teritoriului Dobrogei primeşte cantităţi mai mici

de 450 mm pe an, aproximativ din jumătate din fracţiunea respectivă beneficiind de cantităţi sub

400 mm şi sub 350 mm, iar pe o suprafaţă restrânsă din estul Deltei Dunării, chiar sub 300 mm.

Regimul anual al cantităţilor medii lunare de precipitaţii evidenţiază o perioadă mai ploioasă la

sfârşitul primăverii şi începutul verii, determinată de intensificarea convecţiei frontale şi termice.

În cursul anului, cantităţile de precipitaţii înregistrează un maxim principal în iunie, cu valori mai

ridicate pe uscatul dobrogean (40 – 50 mm), care se reduc treptat spre litoral (35 – 40 mm) şi un

maxim secundar, în zona litorală, spre sfârşitul toamnei şi începutul iernii (30 – 40 mm), ca efect

al activităţii ciclonice de pe Marea Mediteraneană şi Marea Neagră.

18

Fig. 4. Harta izohietelor anuale

2.2.3. Umezeala aerului

Umezeala aerului prezintă valori care particularizează Dobrogea faţă de sectoarele

învecinate ale Câmpiei Române, atât în privinţa tensiunii vaporilor de apă, cât şi în cea a

umezelii relative. Tensiunea reală a vaporilor de apă înregistrează, pe litoral, valori medii anuale

mai mari decât în oricare altă regiune a ţării, (12.5 mb la Constanţa şi Sulina). În interiorul

Dobrogei, ele scad la puţin peste 10 mb, pentru ca pe latura dunăreană să crească spre 11 mb. În

19

regim anual, valorile medii lunare cresc paralel cu creşterea temperaturii aerului, de la 5.5 mb în

ianuarie, până la peste 20-21 mb în iulie şi august, când evaporaţia este intensă. Umezeala

relativă, parametrul cel mai expresiv al acestui element meteorologic, este, de asemenea, mai

mare ca în celelalte regiuni ale ţării, cu toate că, fiind raportul dintre tensiunea reală şi tensiunea

de saturaţie a vaporilor, depinde mai mult de temperatura aerului. Aşa cum se vede în Tabelul 3,

mediile anuale ale umezelii relative variază între 81 şi 85% pe litoral şi coboară la 80-79% în

interiorul Podişului Dobrogean. În regim anual, mediile lunare cele mai mari se înregistrează

iarna (83-91%), iar cele mai mici, vara (71-81%). Iarna, valorile mari sunt repartizate mai

uniform, deoarece, în interiorul uscatului, tensiunea mai mică a vaporilor este compensată prin

scăderile de temperatură, în timp ce vara apar diferenţieri sensibile: pe litoral, tensiunea mai

mare a vaporilor şi temperatura mai redusă duc la creşterea umezelii relative, iar în interior,

temperaturile mai ridicate şi tensiunea mai redusă a vaporilor determină scăderea umezelii

relative. Este şi explicaţia pentru care, numărul mediu anual de zile cu umezeală relativă ≤ 30 %

este neînsemnat pe litoral (între 0,0 la Sfântu Gheorghe şi 3.3 la Mangalia) şi ceva mai mare în

interiorul uscatului (între 5.3 la Tulcea şi 10.1 la Medgidia). Dimpotrivă, numărul mediu anual al

zilelor cu umezeală relativă ≥ 80% este mai mare pe ţărm (între 120.5 la Sfântu Gheorghe şi

184.5 la Sulina) şi mai mic în interior (între 72.0 la Gorgova şi 87.5 la Medgidia).

Tabelul 2

Mediile lunare şi anuale ale umezelii relative (%) în Dobrogea (1965-2000)

Staţia I II III IV V VI VII

VIII

IX X XI XII

Anual

Constanţa 85

83

83

82

80

75

75 76 78

81

85

86

81

Mangalia 85

83

83

83

82

80

78 78 80

82

85

85

82

Medgidia 87

85

82

77

74

74

72 73 78

81

86

90

80

Harşova 89

87

82

75

73

72

71 72 76

80

87

91

79

Adamclisi 87

86

81

76

73

72

71 72 76

80

86

89

79

Tulcea 85

84

81

76

74

71

73 74 78

82

83

84

80

Sulina 88

85

84

85

85

83

82 79 81

85

87

88

84

Sf. Gheorghe 88

88

85

86

84

81

80 81 84

85

88

89

85

20

Gorgova 85

84

81

76

74

73

79 77 81

83

85

87

80

Chilia Veche 89

86

84

79

78

78

75 77 82

86

89

90

83

2.2.4. Nebulozitatea

Nebulozitatea este, de asemenea, o caracteristică definitorie a climei Dobrogei (Tabelul

3). Mediile ei anuale sunt mai mici decât în restul ţării, variind între 5.0 la Mangalia şi 5.6 la

Sfântu Gheorghe. Dar, diferenţele cele mai pregnante se constată nu la compararea valorilor

anuale, ci a celor din lunile de vară. În iulie şi august, mediile nebulozităţii din Dobrogea, mai

ales din fâşia litorală, sunt mai mici decât oriunde altundeva (între 2.7 zecimi la Mangalia şi 3.5

zecimi la Medgidia şi Tulcea). În schimb, luna cea mai înnorată, decembrie, înregistrează valori

medii ridicate atât pe litoral, cât şi în interior (6.9 zecimi la Constanţa, 6.9 la Hârşova, 7.4 la

Sulina, 7.0 la Tulcea etc.). Edificatoare din punctul de vedere în discuţie sunt şi mediile anuale

ale numărului de zile senine (0.0-3.5 zecimi), care ating în Dobrogea valori impresionante: 135.9

la Mangalia, 143.5 la Babadag, 159.6 la Sulina, 165.7 la Tulcea etc.

2.2.5. Durata strălucirii Soarelui

Aceasta confirmă constatarea că Dobrogea este teritoriul cel mai senin al României.

Datele din Tabelul 5 indică durate medii anuale care depăşesc 2200 de ore la cele mai multe

dintre staţiile meteorologice analizate (2270.1 ore la Constanţa, 2317.3 ore la Medgidia, 2326.0

ore la Sfântu Gheorghe etc.). Acestea reprezintă circa 50% din durata astronomic posibilă de

strălucire a Soarelui în regiune. În decursul anului, cele mai mici durate medii de strălucire

efectivă a Soarelui se înregistrează în decembrie (luna solstiţiului de iarnă), când durata

astronomic posibilă este cea mai scurtă, iar nebulozitatea este maximă (între 63.1 ore la Sulina şi

77.0 ore la Constanţa). Cele mai mari durate medii lunare nu se înregistrează însă în iunie (luna

solstiţiului de vară), când durata potenţială este maximă (din cauză că nebulozitatea cunoaşte

creşteri accentuate), ci în iulie, lună cu durate posibile încă mari şi cu nebulozitate sensibil mai

redusă (între 313.1 ore la Hârşova şi 338.8 ore la Sfântu Gheorghe).

Valorile medii anuale au fost, desigur, diferite, de la un an la altul, în funcţie de variaţiile

neîncetate ale circulaţiei atmosferice care modifică considerabil nebulozitatea şi implicit durata

strălucirii Soarelui. Astfel, în anii cu predominare mai accentuată a timpului senin, durata

21

strălucirii Soarelui a atins 2533 ore la Sfântu Gheorghe (1999) şi 2587 ore la Medgidia (1990).

Dimpotrivă, în anii cu nebulozitate ridicată (1975, 1976, 1980 şi 1991), durata medie anuală a

scăzut, la unele staţii meteorologice, sub 2000 ore.

Durata mare a însoririi teritoriului Dobrogei este atestată şi de numărul mediu anual al

zilelor cu soare, care variază între 282 la Mangalia şi 301 la Sfântu Gheorghe, pentru fâşia

litorală, şi între 279 la Adamclisi şi 289 la Medgidia, pentru interior.

2.2.6. Vântul

Şi acest component climatic reflectă un aspect de individualitate climatică a Podişului

Dobrogean din două puncte de vedere: pe de-o parte, datorită contrastului termic cel mai

accentuat din ţară, dintre uscatul dobrogean şi acvatoriul marin, care generează vânturile locale,

cu caracter de briză, iar pe de altă parte, datorită vitezei medii anuale, care atinge cotele cele mai

mari în zona litorală, comparabile cu cele din regiunile carpatice înalte.

Regimul vânturilor din Dobrogea se caracterizează, în ansamblu, prin predominarea

direcţiilor nordice, nord – vestice şi vestice care însumează o frecvenţă anuală cuprinsă între

35% şi peste 50%. Direcţia predominantă a vânturilor este determinată atât de caracteristicile

circulaţiei aerului cât şi de configuraţia şi orientarea reliefului. Vânturile nordice înregistrează

frecvenţa cea mai ridicată în sectoarele unde coincid cu orientarea văilor (Hârşova, Cernavodă,

Chilia) sau a ţărmurilor lacustre şi marine (Jurilovca, Sulina, Gloria, Gura Portiţei).

Cele mai mari valori se înregistrează, desigur, la Sulina (8.7 m/s N, 7.3 m/s NE, 7.0 m/s NV, 6.5

m/s S etc.), Constanţa (6.5 m/s N, 6.3 m/s NE, 4.6 m/s NV etc.), Mangalia (5.6 m/s NE, 5.4 m/s

SE etc.) si Sfântu Gheorghe (5.5 m/s NE, 5.4 m/s N etc.). Ele scad sensibil la staţiile din

Dobrogea continentală, dar rămân totusi superioare celor din alte regiuni de podiş ale ţării.

2.3 Concluzii generale

Dintre toate unităţile de relief din România, din punct de vedere climatic, Podişul

Dobrogean se individualizează cel mai bine.

Individualitatea climatică a acestuia este dată de: poziţia geografică (bine decupat de

apele limitrofe), influenţele climatice exterioare (situate la periferia centrilor barici de acţiune, cu

22

consecinţe mai evidente determinate de Ciclonii Mediteraneeni şi Pontici, ca şi de anticiclonii

continentali, Est-European şi Azoric), particularităţile fizice ale apei şi uscatului, de unde rezultă

contrastul termic apă-uscat şi barajul termic al Mării Negre care condiţionează procesele de

încălzire şi răcire şi deci, sensul de variaţie teritorială a principalelor component climatic

nuanţate territorial prin izolinii care marchează benzi de valoare egală, paralele cu ţărmul.

Influenţa predominantă a acvatoriului marin supra climei Podişului Dobrogean, conduce

la numeroase aspect de individualitate climatică precum creşterea de la vest spre est a

temperaturii medii anuale, a temperaturii medii din luna ianuarie, a temperaturilor minime

absolute, a duratei de insolaţie şi a radiaţiei solare, a vitezei vântului, a duratei fenomenelor de

uscăciune şi secetă etc.; reducerea de la vest la est a temperaturilor maxime absolute, a

amplitudinii mediei anuale, a cantităţilor medii anuale de precipitaţii, a calmului atmosferic etc.

Acestea toate dovedesc că influenţa Mării Negre nu se reduce numai asupra zonei litorale, ci ea

se extinde peste tot în Podişul Dobrogean şi foarte adesea, peste toată ţara.

Capitolul III Seceta

3.1. Aspecte generale

Potrivit unei definiţii clasice, seceta reprezintă o perioadă îndelungată din sezonul cald al

anului (primăvară, vară, toamnă), în condiţii de temperatură ridicată a aerului, cu precipitaţii

având valori cu mult sub valoarea normală pentru respectiva regiune. Însă aceasta este o definiţie

puţin precisă. În aceste condiţii, rezervele de apă din râuri, lacuri şi sol se micşorează mult, ceea

ce creează premise nefavorabile dezvoltării normale a plantelor şi aprovizionării cu apă a

oamenilor.

Condiţiile favorabile pentru manifestarea secetei sunt create atunci când un anticiclon,

îndeosebi de natură continentală, stagnează o perioadă însemnată deasupra unei ţări sau a unui

anumit teritoriu, împiedicând ca acestea să fie traversate de perturbaţiile ploioase.

Seceta este un eveniment deosebit de dramatic pentru societatea dobrogeană. Dacă

perioada cu deficit în precipitaţii durează, ea poate provoca un dezechilibru hidric important,

care se exprimă prin pierderi de recoltă sau restricţii în consumul de apă, şi creează o întreagă

serie de probleme economice.

Durata secetei poate fi diferită în funcţie de modul de abordare: de ex., lipsa precipitaţiilor

de 1 – 3 luni (secetă meteorologică) poate cauza o secetă pedologică sau agronomică de 2 – 4 luni

23

şi poate reduce scurgerile pe o perioadă de 4 – 6 luni (secetă hidrologică), acviferele putând fi

afectate chiar după un an (secetă hidrogeologică).

3.2. Abordarea modernă a secetei

3.2.1. Indicele standardizat al precipitaţiilor

Pentru caracterizarea secetelor meteorologice, McKee ş.a (1993, 1995) au dezvoltat

indicele standardizat al precipitaţiilor, SPI (standardised precipitation index), pentru a cuantifica

anomaliile de precipitaţii faţă de medie, pentru scări multiple de timp: 3, respectiv 6, 9, 12, 24 de

luni, permiţând o comparaţie standardizată între diferitele regiuni geografice cu diferite feluri de

precipitaţii.

Conceptual SPI reprezintă numărul de abateri standard (AS) prin care precipitaţiile (P)

dintr-o anumită regiune diferă faţă de media acestora (M) efectuată pe anumite perioade de timp.

În termini statistici, SPI se calculează după relaţia lui Giddings ş.a. (2005):

SPI = (P - M) / AS

În calculul SPI, Guttman (1999) recomandă perioade de 50 de ani cu valori continue de

precipitaţii, iar McKee ş.a. (1993) de cel puţin 30 de ani. Valorile SPI recomandate de McKee

ş.a. (1993) permit caracterizarea următoare a secetelor sau perioadelor ploioase: SPI ≥ 2 =

perioadă extrem de umedă; SPI cuprins între 1,5 şi 1,99 = foarte umedă; SPI cuprins între 1 şi

1,49 = moderat umedă; SPI între -0,99 şi +0,99 = aproape normală; SPI cuprins între -1 şi -1,49

= moderat uscată; SPI cuprins între -1,5 si -1,99 = foarte uscată; iar SPI ≤ -2 = extrem de uscată.

3.2.2. Indicele anomal standardizat (SAI = [P-p(P)/cr(P)], unde: P=cantitatea lunară de

precipitaţii atmosferice; p(P) = valoarea normală; cr(P) = deviaţia standard în raport cu normala),

care caracterizează atât secetele moderate (SAI = -0,6 la -1), cât şi secetele puternice (SAI < -1),

este influenţat mai ales de altitudinea reliefului, însă în limitele unor raporturi de corelaţie mai

puţin semnificative decât cele întalnite la perioadele secetoase.

Secetele moderate (SAI = -0,6 la -1) înregistrează frecvenţa cea mai ridicată, de peste

30%, în intervalul august – octombrie, la o distanţă mai mare de 20 km de ţărmul marin.

Frecvenţa de 30% este depăşită între altitudinile de 20 – 100 m în luna septembrie, iar

peste altitudinea de 200 m, în întreg intervalul august – octombrie şi în luna martie

Frecvenţa cea mai redusă a secetelor moderate (SAI = -0,6 la -1), de sub 20%, ocupă

teritoriul cel mai extins din Dobrogea în intervalul aprilie - iulie

24

Secetele extreme (SAI = -1) înregistrează frecvenţa cea mai ridicată, de peste 15%, în

lunile de primăvara şi vară şi ocupă areale mai extinse între 5 – 35 km şi peste 50 km faţă de

linia ţărmului marin, şi de asemenea, peste altitudinea de de 150 m. În luna noiembrie, secetele

extreme se produc şi în altitudinile de 60 – 160 m.

3.2.3. Climograma WALTER – LIETH - reprezentare grafică ce evidenţiază intervalul

din an in care sunt prezente fenomene de uscăciune şi secetă.

3.3. Factorii care determină declanşarea secetei în Dobrogea

Fenomenele de uscăciune şi secetă sunt cele mai complexe riscuri climatice din

Dobrogea. Prin multitudinea factorilor naturali şi antropici care concură la declanşarea lor,

acestea mai pot fi considerate riscuri climatice asociate.

În categoria factorilor naturali se include:

- Factori care definesc structura suprafeţei active: particularităţile reliefului (formă,

altitudine, fragmentare), gradul de acoperire cu vegetaţie şi tipul de vegetaţie,

caracteristicile fizico – chimice ale solului, adâncimea pânzei freatice etc.

- Factori care definesc particularităţile timpului, în care se includ: influenţa predominantă a

activităţii anticiclonice, cantitatea de precipitaţii, rezerva de apă din sol accesibilă plantei,

umezeala şi temperature aerului şi solului, viteza vântului, evapotranspiraţia potenţială şi

reală etc.

- Factori care defines particularităţile fiziologice ale plantei, cum sunt: soiul de plantă, faza

de vegetaţie, gradul de rezistenţă la uscăciune etc.

- Factori care definesc influenţa antropica asupra mediului, cum sunt starea terenurilor,

agrotehnica folosită care pot facilita epuizarea apei din sol (Donciu, 1928,

Agrometeorologie, 1970; Donciu şi colab., 1973; Bogdan, 1978, 1980, 1983, 1999).

Fiecare component din complexul de factori naturali sau antropici participă la

intensificarea fenomenelor de uscăciune şi secetă cu o pondere diferenţiată, în raport de anotimp,

de faza de vegetaţie, de agrotehnica folosită etc.

Donciu (1928) grupează cauzele meteorologice principale care concură la declanşarea

secetei în două categorii, şi anume:

- Cauze de ordin dinamic care ţin de circulaţia generală a atmosferei

25

- Cauze de ordin termic care reflectă gradul de încălzire şi răcire a suprafeţei active din

cursul anului în condiţii geografice locale şi meteorologice specifice. De exemplu, iarna,

răcirea radiativă duce la intensificarea formaţiunilor anticiclonice, iar vara, încălzirea

excesivă a uscatului duce la dezvoltarea depresiunilor barice în interiorul său, ceea ce

favorizează extensiunea ariilor anticiclonice lipsite de precipitaţii.

Dobrogea alături de Câmpia Bărăganului şi sudul Podişului Moldovei, reprezintă

regiunea cea mai afectată de fenomenele de uscăciune şi secetă din România (Bogdan, 1978,

1980; Bogdan, Niculescu, 1995).

Marea Neagră se impune prin barajul termic care se realizează vara datorită inversiunilor

termice de evaporaţie (Bogdan, 1989) de pe suprafaţa acvatoriului marin, inversiuni relativ

stabile. Acestea provoacă destrămarea sistemelor noroase datorită curenţilor de aer descendenţi

care le caracterizează, crescând astfel durata de insolaţie, care, la rândul ei, determină creşterea

temperaturii aerului, reducerea cantităţii de precipitaţii, creşterea evapotranspiraţiei şi, în final,

apariţia fenomenelor de uscăciune şi secetă (atmosferică şi pedosferică), (Oprescu, Pătăchie,

1983; Bogdan, Alexandrescu, 1989).

3.4. Principalii parametrii care caracterizează seceta din Dobrogea

3.4.1. Regimul anual al perioadelor secetoase din Dobrogea

Se poate observa că perioada cea mai afectată de secetă, în perioada 1965 – 2005, este

perioada caldă, aprilie-octombrie inclusiv, când temperatura medie lunară este de peste 11˚C,

atingând în luna iulie temperaturi de 22,5-23,0˚ C în zona litorală, pe latura de est, şi 22,5˚C în

lungul Dunării, pe latura de vest fiind, de asemenea, paralele cu ţărmul mării şi malul Dunării. În

interiorul Podişului Dobrogei, acestea scad de la sud (circa 22,5˚C) spre nord (<21,0˚C), ultimele

izolinii de 22˚C şi, respectiv, de 21˚C având caracter circular închis.

Ca urmare a reducerii influenţelor continentale şi creşterii influenţelor Mării Negre, se

poate observa o reducere a temperaturilor maxime absolute de la vest spre est, atât în partea

nordică cât şi în partea sudică. Concomitent cu reducerea influenţelor sudice ale aerului tropical

continental, temperaturile maxime absolute se reduc şi de la sud spre nord.

3.4.2. Intensitatea fenomenelor de uscăciune şi secetă în Dobrogea

Din figura 5 se observă că într-un an mediu sunt posibile, în Dobrogea, 4-6 luni

consecutive cu fenomene de uscăciune (care reprezintă preludiul secetei), crescând treptat de la

26

vest spre est şi de la nord spre sud, dintre care 2-3 luni consecutive de secetă. În zona litorală,

aceste fenomene sunt mai accentuate (peste 6 luni consecutive de uscăciune, dintre care, peste 3

luni de secetă).

Această repartiţie a fenomenelor de uscăciune şi secetă evidenţiază faptul că, în cursul

unui an mediu, sunt posibile circa 7 luni consecutive cu astfel de fenomene, care acoperă, de

regulă, intevalul aprilie-octombrie.

Fig.5 Sursa Lungu, M. (2009)

De la un an la altul, însă, există o foarte mare variabilitate neperiodică a duratei şi

intensităţii fenomenelor de uscăciune şi secetă. În acest sens au fost construite, an de an,

climograme Walter-Lieth din perioada 1901-2005 la două staţii cu şirurile complete, respectiv,

Constanţa - pe litoral şi Cernavodă în extremitatea vestică - pe Dunăre. Calculele au evidenţiat, şi

de această dată, influenţa predominantă a Mării Negre la Constanţa, unde, în intervalul analizat,

s-au produs 154 de perioade de secetă şi numai 57 de uscăciune (ceea ce reprezintă 475 de luni

din totalul lunilor analizate), comparativ cu Călăraşi, 144 şi, respectiv, 152 ( respectiv, 418 luni

din total). Exprimată în procente, frecvenţa acestora a fost de 50.3% pe litoral şi 44,2% în sudul

Bărăganului.

27

Fenomenul se explică prin stabilitatea termică mare din zona litorală, care face ca

perioadele de secetă să fie mai compacte datorită fronturilor atmosferice generatoare de

precipitaţii, ca şi a precipitaţiilor convective, care întrerup şi afecteză perioadele de uscăciune,

astfel că acestea sunt mai multe la număr, dar mai scurte ca durată.

3.5. Aspecte de risc

Ca fenomen climatic de risc complex sau risc asociat, seceta se caracterizează, în

principal, prin absenţa precipitaţiilor, creşterea insolaţiei, a temperaturii solului şi a aerului,

intensificarea proceselor de evapotranspiraţie, contribuind la reducerea umezelii aerului şi a

solului şi, în consecinţă, la diminuarea rezervei de umiditate productive la nivelul sistemului

radicular al plantei, fapt ce provoacă ofilirea culturilor, pâna la diminuarea producţiei agricole şi

chiar compromiterea totală a recoltei, dacă nu se iau măsurile necesare de combatere a deficitului

de apa prin irigaţii. În felul acesta, fenomenele de uscăciune şi secetă devin riscuri climatice

declanşatoare de riscuri ecologice, care afectează atât producţia agroalimentară, cât şi întregul

mediu geografic, inclusiv sănătatea publică.

În ceea ce priveşte culturile agricole din Dobrogea, au fost stabilite o serie de periode

sensibile şi critice ale plantelor faţă de secetă:

1) Perioada sensibilă la lipsa apei reprezintă perioada din viaţa unei plante în care seceta

actionează asupra creşterii organelor vegetative (Frunze, tulpini, rădăcini) sau

reproductive (fructe, seminţe), având urmări negative asupra greutăţii finale, în

funcţie de intensitatea acestui fenomen.

2) Perioada critică la secetă este, în general, o perioadă scurtă sau medie în care planta

este foarte sensibilă la deficit de apă din sol, determinând astfel un efect deosebit de

dăunător asupra recoltei (fructelor,grânelor, tuberculilor etc).

Fazele de vegetaţie în care lipsa cantităţii optime de apă influentează puternic recolta

constituie perioadele critice ale plantelor pentru apă. Fiecare plantă are mai multe perioade

critice.

28

Sub aceste aspecte “seceta agricolă”, care este legată de efectul dăunator asupra

vegetaţiei cultivate şi/sau spontane, este fenomen complex în comparaţie cu “seceta

meteorologică”, la care se ţine seama numai de lipsa precipitaţiilor.

3.6. Caz de studiu: consecinţele secetei din 2007

În tabelul alăturat sunt cuprinse informaţii privind suprafeţele cultivate, producţiile medii

la hectar şi producţiile totale obţinute în agricultura judeţului Constanţa, la principalele culturi

agricole, în perioada 2005 – 2009.

Analizând evoluţia producţiilor medii la hectar, în judeţul Constanţa, în ultimii 5 ani,

putem remarca faptul că, în anul 2007, în care s-a înregistrat cea mai gravă secetă din ultimii 60

de ani, s-au obţinut cele mai scăzute cantităţi recoltate. Astfel, producţia de grâu a fost în 2007,

de doar 1955 kg/ha, faţă de o producţie de 4058 kg/ha, obţinută în anul 2008.Situaţii

asemănătoare s-au înregistrat şi în privinţa producţiei de orz şi orzică, care a fost mai mult decât

dublă, în 2008 faţă de 2007. O situaţie şi mai gravă s-a înregistrat în privinţa producţiei medii de

porumb, de numai 819 kg/ha, în 2007, faţă de 3792 kg/ha, în anul 2008, de 3339 kg/ha, în 2006

şi de 3417 kg/ha, în anul 2008. Si în privinţa producţiei de floarea soarelui scăderile au fost

dramatice, în anul 2007, când s-au obţinut producţii medii de doar 523 kg/ha, faţă de 1597 kg/ha,

în 2005, de 1928 kg/ha, în 2006 şi 1288 kg/ha, în 2008. Şi producţia de plante pentru nutreţ a

înregistrat scăderi foarte mari, în 2007, când s-au recoltat în medie, doar 6 218kg/ha, faţă de 10

570 kg/ha în 2005, de 11 655 kg/ha, în 2006, 11 265 kg/ha, în 2009.

De altfel, se poate observa o strânsă corelare a producţiei foarte slabe de nutreţuri, în anul

2007, datorită secetei, cu scăderea drastică a efectivului de bovine în judeţul Constanţa, în anul

2008 şi 2009. Astfel, de la 47 779 de capete, în 2007, efectivele de bovine au scăzut la 37 464

capete, în 2008 şi la 36 582 capete, în 2009. S-a putut observa, în timp, că şi sectorul zootehnic

prezintă o mare vulnerabilitate la fenomenul de secetă. Cele mai puţin afectate sunt animalele

care se hrănesc cu concentrate, deoarece aceste produse s pot fi procurate relativ uşor din zonele

neafectate de secetă, dar ierbivorele sunt cele mai afectate, deoarece acestea consumă cantităţi

mari de masă vegetativă, care se diminuează însă, foarte mult, în perioadele secetoase. Seceta nu

determină doar o reducere importantă a cantităţilor de resurse furajere pentru ierbivore, dar duce

şi la modificarea valorii nutritive a furajerelor, legată de digerabilitatea lor, de conţinutul în

29

proteine şi, mai ales, de vitamine, ceea ce produce o scădere considerabilă a capacităţii

productive a animalelor care se hrănesc cu aceste furaje.

Pe de altă parte, şi mai grav este faptul că, din punct de vedere sanitar – veterinar,

perioadele lungi de secetă, cu temperaturi ridicate, favorizează apariţia şi manifestarea unor boli

grave ale ierbivorelor, iar unele dintre acestea sunt transmisibile şi la om.

In anul 2008, seceta a afectat suprafeţe importante cultivate, în judeţul Constanţa, fiind

declarată calamitată o suprafaţă totală de 225 322 ha, dintre care 102 430 ha cultivate cu grâu,

42 346 ha cultivate cu rapiţă şi 35 907 ha cultivate cu floarea soarelui.

CONCLUZII

Fenomenele de uscăciune şi de secetă sunt cele mai complexe fenomene climatice

deoarece sunt posibile şi caracteristice fiecărui anotimp formând o grupă aparte de fenomene.

O particularitate climatică distinctă a climei din Dobrogea este frecvenţa prioritară a

fenomenului de secetă care se formează pe fondul celor mai reduse cantităţi de precipitaţii

atmosferice de pe teritoriul României. Atât temperaturile ridicate şi precipitaţiile insuficiente, cât

şi intensitatea mare şi frecvenţa ridicată a vântului, conduc la necesitatea utilizării irigaţiei în

agricultura Dobrogei.

În Dobrogea de Sud şi pe litoralul Mării Negre sunt cele mai lungi perioade de secetă din

România. Secetele de primăvară şi toamnă sunt determinate în majoritatea lor de dorsalele

anticiclonului continental, iar secetele de vară, de deplasarea spre nord a anticiclonului din

nordul Africii.

30

Bibliografie

Lungu, M. (2009) – Fenomene climatice de risc din Dobrogea

Lungu, M., Păltineanu, Cr., Mihăilescu, I (2008) – Riscurile climatice şi

hidrologice, Editura Universitară

Sterie Ciulache, Vasile Torică - Clima Dobrogei - ANALELE UNIVERSITĂŢII

BUCUREŞTI, G E O G R A F I E, 2 0 0 3

Păltineanu, Cr. (2002) – Aspecte de metodică privind cercetarea în climatologie şi

hidrologie 2002

Ciulache, S., Ionac, N. – Fenomene atmosferice de risc şi catastrope climatice

Bogdan, O. (1978) – Fenomene climatice de iarnă şi de vară

http://www.globe-cnmp.ro/Raport_6_3.pdf (Consecinţe ale modificărilor geo - climatice

asupra dezvoltării durabile în Dobrogea - RAPORT DE CERCETARE - Activitatea

VI.3)

31