A.Consideraţii generale

Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită din două tipuri de documente: legislaţia

primară (tratatele) şi legislaţia secundară (formată, în principal, din actele adoptate de către

instituţiile UE).

Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente:

- tratatele fondatoare;

- principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunităţile Europene şi ale

Tratatului privind Uniunea Europeană: Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la

Amsterdam, Tratatul de la Nisa;

- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962;

- tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate fondatoare, de

exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975;

- tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană.

B.Tratatul de la Bruxelles

Tratatul de la Bruxelles, cunoscut si sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic

şi o Comisie unică a Comunitatilor europene”, a fost semnat la 8 aprilie 1965 şi a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1967. Acesta a reprezentat pasul decisiv pentru unificarea instituţiilor, cele

trei comunităţi europene funcţionând separat din 1958 până în 1965, când a intrat în vigoare

Tratatul de fuziune a executivelor. Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic,

Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituţie, Comisia Europeană.

Prin fuziunea instituţională s-au creat un buget unic şi o administraţie comunitară unică,

stabilindu-se şi un statut unic al funcţiei publice comunitare, unificându-se sistemele de imunităţi

şi privilegii ale funcţionarilor comunitari .Cu toate acestea, este de remarcat faptul că unificarea

s-a realizat doar la nivel instituţional, cele trei comunităţi europene rămânând distinct şi cele trei

tratate constitutive au continuat să rămână separate.

La actele modificatoare se adaugă modificarile intervenite succesiv în materie financiară

în anii 1970-1975.

1

C.Actul unic european

Actul unic european marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei interne

comunitare şi a relansat acţiunea comunitară, reprezentând o etapă importantă a istoriei Uniunii

Europene. Acesta a fost semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9 din cele 12 state membre,

iar la 28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia, Danemarca şi Grecia şi a intrat în vigoare la 1 iulie

1987. Este de reţinut faptul că preambulul AUE prevede transformarea relaţiilor statelor

membre într-o Uniune Europeană. Astfel, în art. 1 se prevede: „Comunităţile Europene sunt

fondate pe Tratatele instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea

Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca şi pe tratatele şi actele

subsecvente care le-au modificat sau completat.”

AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca o zonă fără

frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi

capitalului, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. Aşadar, obiectivul principal a fost definit

în art.7 ca "un spaţiu fără frontiere interioare, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,

serviciilor şi capitalurilor este asigurată potrivit dispoziţiilor prezentului tratat."1

Printr-un articol special, s-a instituţionalizat Consiliul European care, până la acel

moment, funcţiona pe baza hotărârii luate în octombrie 1974 la Paris de către şefii de state şi

guverne. Totodată, Actul unic a stabilit data de 31 decembrie 1998 până la care trebuia

definitivată piaţa internă, scop în care au fost conferite competenţe noi instituţiilor comunitare în

domeniile politicii sociale, apărării mediului înconjurător şi cercetării, politicii economice şi

sistemului monetar, asigurării coeziuniii economice şi sociale pentru reducerea decalajelor între

diferitele regiuni ale statelor membre.2

Textul reuneşte într-un act dispoziţiile referitoare la reforma instituţiilor europene şi

largirea domeniilor competenţelor comunitare, cât şi cele referitoare la cooperarea în domeniul

politicii externe. Actul Unic are meritul ca, pentru prima data într-un tratat internaţional ratificat,

este menţionată UE ca obiectiv al statelor participante, pe care tratatul de la Maastricht l-a

concretizat.

1 Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 402 http://www.euroavocatura.ro/dictionar/443/Actul_Unic_European

2

Mai mult, se poate afirma că Actul unic european relansează construcţia europeană, atât

economic – prin desavârşirea pieţei interne a Uniunii Europene şi întărirea Sistemului Monetar

European, cât si instituţional - prin extinderea votului majorităţii calificate, lărgirea rolului

Parlamentului European şi dezvoltarea unui spaţiu social.1

Aşadar, Actul unic european marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei

interioare Comunitare şi a relansat acţiunea comunitară. Acesta evidenţiază politica statelor

membre de a pune capăt stagnării construcţiei comunitare, conciliind cele două curente care

s-au evidenţiat în procesul construcţiei europene – cooperare interstatică şi acţiunea

supranaţională - prefigurând U.E.

C. Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în

vigoare la 1 noiembrie 1993, se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii

(realizarea unei pieţe comune). Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul de

creare a unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:

- Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente: Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este

schimbată în Comunitatea Europeană;

- Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună

- Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.

Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol important

în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul

pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul

instituţiilor UE rămânând limitat.

______________________________________________________________________________

1 http://www.europeana.ro

3

1) Structura tratatului

În ceea ce priveşte structura tratatului, documentul include un preambul, urmat de şapte

titluri1: Titlul I include prevederi comune referitoare la Comunităţi, politica externă şi de

securitate comună şi cooperarea judiciară; Titlul II conţine amendamente la Tratatul de instituire

a Comunităţii Economice Europene(Tratatul CEE); Titlul III – amendamente la Tratatul CECO;

Titlul IV – amendamente la Tratatul CEEA; Titlul V introduce prevederi referitoare la politica

externă şi de securitate comună (PESC); Titlul VI include prevederi despre cooperarea în

domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI); Titlul VII conţine prevederi finale.

2) Extinderea competenţelor

Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acţiuni în şase noi

domenii: educaţie şi pregătire profesională; cultură; tineret; protecţia consumatorilor; reţele

transeuropene; politica industrială.

De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în domeniul social. Protocolul

social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, Statele

Membre (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat dispoziţii comune privind promovarea ocupării

forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, protecţie socială, dialog social,

dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piaţa muncii.

3) Prevederile instituţionale

În ceea ce priveşte prevederile instituţionale, Tratatul de la Maastricht extinde rolul

Parlamentului European. Este creată o nouă procedură decizională: procedura de codecizie, în

cadrul căreia legătura dintre Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri este mai strânsă, iar

raporturile între cele două instituţii mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul European are

un rol în procedura de confirmare a Comisiei Europene. Este recunoscut rolul partidelor politice

europene în crearea unei conştiinţe europene şi în exprimarea voinţei politice a europenilor, iar

durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsă de la patru la cinci ani. În cadrul Consiliului

de Miniştri, este extinsă folosirea votului în majoritate calificată la majoritatea deciziilor

adoptate prin procedura de codecizie şi la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.

Recunoscând importanţa dimensiunii regionale, Tratatul prevede înfiinţarea Comitetului

Regiunilor, organism consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor regionale.

1http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

4

4) Principiul subsidiarităţii

Un loc important în cadrul tratatului îl ocupă principiul subsidiarităţii1. Astfel, prin

Tratatul UE, principiul subsidiarităţii, aplicat anterior, conform Actului Unic European, politicii

de mediu, devine regulă generală. Conform acestui principiu, în domeniile care nu ţin de

competenţa exclusivă a Comunităţii, aceasta nu va întreprinde acţiuni decât dacă aceste acţiuni

sunt mai eficiente în atingerea obiectivelor decât acţiunile întreprinse la nivel local, regional sau

naţional.

5) Cetăţenia europeana

Articolul 17 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (fostul articol 8) stipulează

că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre Statele

Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte

cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adaugând noi drepturi: - dreptul de liberă

circulaţie şi de stabilire în Statele Membre; - dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ

(stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor

diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă

diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv; - dreptul de a alege şi de a fi ales în

Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în statul de rezidenţă; - dreptul de petiţionare

în Parlamentul European; - dreptul de a depune, la Ombudsmanul European, o reclamaţie cu

privire la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare.2

6) O uniune economică şi monetară

Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene,

reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe piaţa unică.

Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii economice şi monetare în trei etape:

- prima etapă – până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea circulaţiei capitalurilor;

- etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a politicilor

economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare,

precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii trebuie să asigure

convergenţa economiilor statelor membre necesară trecerii la moneda unică.

1 Marin Voicu, Introducere in dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 20072 Eduard Dragomir, Cetăţenia europeană, Editura NOMINA LEX, Bucureşti, 2010

5

- etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale

Europene.

7) Politică externă şi de securitate comună

În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea

pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care

permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate,

iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.

În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este apărarea

comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele Membre pot totuşi continua

acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun.

8) Justiţie şi afaceri interne

Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a

persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la

următoarele domenii: politica de azil; reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi

întărirea controlului; imigrarea; combaterea traficului de droguri; combaterea fraudei la nivel

internaţional; cooperarea judiciară în materie civilă; cooperarea judiciară în materie penală;

cooperarea vamală; cooperarea poliţienească.

9) Revizuirea tratatului

Este prevăzută o revizuire a Tratatului, dată fiind viitoarea extindere şi necesitatea unor

schimbări la nivel instituţional. Articolul N prevedea reunirea unei conferinţe

interguvernamentale în 1996. Lucrările conferinţei interguvernamentale reunite în 1996-1997

s-au încheiat prin semnarea de către statele membre a Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie

1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

D. Tratatul de la Amsterdam

Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992

şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire până la sfârşitul

deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996.1

Conferinţa interguvernamentală a durat mai mult de un an: a fost deschisă la Torino pe 29

martie 1996 şi s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu

6

privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în

vigoare la 1 mai 1999.1

Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :

- să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii

Europene;

- să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze

securitatea;

- să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;

- să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

1) Structura tratatului

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale.

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei

Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European

prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi

Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul

anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii

comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare

a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la

Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile

lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei

Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul

Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la

1 Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 51

7

unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, etc.

2) Ocuparea forţei de munca şi drepturile cetăţenilor

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de

muncă. Aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea

statelor membre. De asemenea, tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al

nediscriminării (egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că

este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte dispoziţii

ale Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe

baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului European.

De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai

ales în domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei.

Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalităţii între femei şi bărbaţi la

locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele Membre

pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de

lucru.

Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat

Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui stat

i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, de ex., trebuind să îşi respecte în continuare

obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru.

Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt

adăugate o serie de drepturi cetăţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene

într-o limbă oficială1 şi de a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă, dreptul de acces la

documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite

condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publică comunitară.

1 În prezent, Uniunea Europeană are 23 de limbi oficiale: bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză,

franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză,

română, slovacă, slovenă, spaniolă şi suedeză.

8

3) Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie

Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei pe

întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei politici

europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele Uniunii

Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea.

Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre

trebuie să ia măsuri care să vizeze:

- suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este vorba de

cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe;

- stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele

exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o durată

de maximum trei luni.

Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform

Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon

(libera circulaţie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţienească

şi judiciară în materie penală) rămân activităţile de prevenire şi combatere a rasismului şi

xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva copiilor, traficul

de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda.

4) Politica externă şi de securitate comună

Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt aduse

o serie de modificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht.

A fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comună.

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC

care are rolul de a asista la Consiliul în probleme de politică externă şi de securitate comună, în

special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea

unui dialog politic cu state terţe (la cererea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene).

A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în

cadrul Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza

evoluţia politică şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele

crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.

9

5) Reforma instituţiilor Uniunii Europene în vedrea extinderii

Consiliul Uniunii Europene

Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi acţiuni de

încurajare în domeniul ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera circulaţie a

persoanelor, măsuri de securitate social necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru

cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi,

cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală, statistica,

protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative independente), regiuni ultraperiferice.

Parlamentul European

Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către Parlament.

Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi

numărul statelor care vor adera în viitor1).

Comisia Europeană

Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt

numiţi printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam,

responsabilitatea directă de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se

extinde, incluzând următoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.

Comitetul Economic şi Social este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de muncă, afaceri

sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea

ca şi Parlamentul să consulte CES.

Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie

administrativă, iar domeniile în care această instituţie este consultată au fost extinse, incluzând:

ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social,

pregătire profesională şi transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul

Regiunilor poate fi consultat de către Parlamentul European.

E) Tratatul de la Nisa

Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să

conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va

10

avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei

trei axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene,

procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între

instituţii. Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1

februarie 2003.

Tratatul de la Nisa a introdus o serie de modificări la nivel instituţional. Astfel, Prin

Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura

de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune

economică şi socială, vize, azil, imigraţie. Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene au fost, de asemenea, extinse. Tratatul de la Nisa asigură o

bază juridică partidelor politice din statele membre prin definirea unui statut care să permită mai

ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de finanţăre a acestora. A fost stabilit un număr

maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la

Amsterdam). Prin Tratatul de la Nisa, numărul locurilor în Parlamentul European s-a redus

pentru unele state.

În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot:

unanimitatea şi majoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea unanimităţii,

procedură care asigură fiecărui stat drept de veto, ar putea face să apară obstacole în luarea

deciziilor. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a voturilor în cadrul

Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de

populaţia sa. Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând

din 2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255

din 345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil

(14 din 27). Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era

necesară unanimitate: coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în

domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă.

Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene

intră numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va

avea mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi

instaurat un sistem de rotaţie ale cărui reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în

11

unanimitate1.

Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de

judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de

Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă. Curtea de Justiţie, având câte un membru din

fiecare stat UE, se poate reuni în plen sau în cameră lărgită. Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile

directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra

unor anumite acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act

comunitar.

Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de

Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată. În ceea ce priveşte Comitetul

Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350 de membri.

Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice. Consiliul

Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului European,

poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa riscului de

violare a drepturilor fundamentale. Mai mult, “Declaraţia privind viitorului Europei”, anexă a

Tratatului de la Nisa, cuprinde prevederi asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene, care nu este incorporată în Tratat.

F) Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a fost semnat deoarece s-a simţit nevoia de se reforma cadrul

institutional al Uniunii Europene, ajunsă la 27 de membri şi din cauza neratificării de către toate

statele Uniunii Europene a Constituţiei Europene, al cărei text final a fost agreat de statele

membre in iunie 2004. Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de

amendare a Tratatului privind Uniunea Europeana şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană,

a fost semnat la 13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia.

Consiliul European, reunit la Bruxelles în iunie 2007, a hotărât redactarea unui nou tratat

care să înlocuiasca textul Constituţiei respinse. Acest tratat, numit iniţial “Tratatul de Reforma”,

urma nu să înlocuiască (asa cum s-ar fi întamplat în cazul adoptării Constituţiei), ci să amendeze

atât Tratatul instituind Comunitatea Europeană cât şi Tratatul privind Uniunea Europeană.

1 Acest lucru este valabil începând cu viitorul mandat al Comisiei Europene (2009-2014).

12

Tratatul de la Lisabona intenţionează să păstreze toate schimbările instituţionale pe care

statele membre le-au inclus în Constituţia Europeană, precum înfiinţarea funcţiei de preşedinte al

Consiliului European, a celei de ministru de externe (numit oficial Înaltul Reprezentant al

Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate), păstrarea aceleaşi distribuţii a

locurilor in Parlament, acordarea personalităţii juridice Uniunii Europene şi posibilitatea unui

stat de a se retrage din UE.

Tratatul de la Lisabona stipulează cine va acţiona, în ce domeniu – Uniunea Europeană

sau statele membre, identificând trei categorii de competenţă pentru UE:

- Competenţă exclusivă– în domenii precum uniunea vamală, politica comercială şi de

concurenţă numai Uniunea Europeană are putere legislativă;

- Acţiuni de sprijin, coordonare şi complementare – în domenii ca educaţia, cultura, industria,

Uniunea Europeana poate numai să sprijine statele membre (acordand finantari, spre exemplu);

- Competenţă comună– în ceea ce priveşte mediul, transportul şi protecţia consumatorilor, atât

Uniunea Europeană, cât şi statele membre au putere de legiferare, fără a uita însă de principiul

subsidiarităţii.

Dupa aderarea la Uniunea Europeană, orice stat poate să aleagă în orice moment dacă

rămâne sau nu membru al acestei structuri. Deşi exista un precedent în care un teritoriu a

încetat să mai faca parte din Comunitatea Europeana (Groenlanda in 1985), în prezent nu există

nici o prevedere legală conform căreia un stat poate părăsi Uniunea Europeană. De aceea, pentru

prima data, Tratatul de la Lisabona include o clauză conform căreia este la latitudine oricărei ţări

să rămână sau nu membru al UE.

Tratatul de la Lisabona înseamnă şi un pas înainte în ceea ce priveşte drepturile omului.

Pe lângă faptul că se garantează punerea în aplicare a Cartei Europene a Drepturilor

Fundamentale, deschide şi oportunitatea pentru Uniunea Europeana de a adera la Convenţia

Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, tratatul

introduce un nou drept pentru cetăţenii europeni, conform căruia o petiţie cu 1 milion de

semnături din mai multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o iniţiativă

legislativă.

13

H.Bibliografie

- Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a IV-a

revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

- http://www.euroavocatura.ro/dictionar/443/Actul_Unic_European

- Marin Voicu, Introducere in dreptul european, Editura Universul Juridic,

Bucuresti, 2007

- Eduard Dragomir, Cetăţenia europeană, Editura NOMINA LEX, Bucureşti, 2010

- http://www.europeana.ro

- http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

14