ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice

COMUNICARE NONVERBALĂ

Distanţe sociale şi spaţii sociale: inhibarea şi stimularea comunicării la nivelul spaţiului construit

Anul III – Grupa I

Publicitate

Bucureşti, 2012

1

Comunicarea dintre oameni se face cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii, dar comunicăm şi prin modul în care folosim un anumit spaţiu. Pentru a introduce conceptul spațial ce urmeaza să-l elaborăm în lucrarea noastră, vom începe cu un exemplu concret al oamenilor politici care ţin un discurs apropiaţi spaţial de auditoriu, cu privirea îndreptată spre cei cărora li se adresează un alt efect decât cei care, să spuneam, se plasează la o distanţă apreciabilă faţă de ei, menţin privirea în pămînt, stau cu mâinile la spate sau cu o mână în buzunar când îşi rostesc discursul.

În ştiinţele socioumane, termenul „spaţiu” este utilizat atât pentru a desemna o realitate fizică, cât şi pentru a arăta calităţi psihosociale.

Propunând o abordare sistemică a proximităţii, Gaël Le Boulche(2001) face o serie de precizări şi de distincţii foarte importante. Astfel în limba franceză cuvântul „proxemité” (provenit din lat. proximas) se întâlneşte pentru prima oară într-un text juridic din 1479, cu referire la actele de succesiune.După secolul al XVI-lea, cuvântul „proximitate”, începe să fie utilizat şi pentru a desemna poziţia obiectelor în spaţiu şi apoi pentru a indica ordinea cronologică a evenimentelor. Deci, etimologic, cuvântul „proximitate” îşi are originea în trei domenii de referinţă: drept, spaţiu, timp. Pe baza acestor constatări, Gaël Le Boulche, defineşte proxemiattea în funcţie de distanţă: „Proxemitatea este o judecată de valoarea referitoare la perceperea unei distanţe, distanţa fiind o expresie a raportului dintre două obiecte distincte în drept, în spațiu și în timp”.1

PROXEMICA

Prin definiţie proxemica este studiul modului în care oamenii se apropie unii de alţii sau păstrează o distanţă unii faţă de alţii; “analiza spaţiului şi a ceea ce noi facem cu spaţiul ca o dimensiune a comunicării nonverbale”2. Spaţiul nu este un dat unic, între om şi spațiu există o legătură.

Termenul de proxemică a fost inventat de către Edward T. Hall (n. 1941), care l-a utilizat pentru prima dată în studiul „Proxemics”. Antropologul american mărturiseşte că în preocupările sale de cercetare a „a spaţiului social ca bio-comunicare” s-a inspirat din lucrările lingvistului Benjamin Lee Whorf şi ale antropologului Edward Sapir considerând că tezele despre limbaj ale acestora( existența unor coduri nescrise, dar înțelese de către toţi) sunt aplicabile tuturor metodelor culturale. Se discută azi de „culturi de contact”( de exemplu cultura arbă sau cultura mediteraneană) şi „culturi de noncontact”( cum este cea americană sau nord-europenă). În culturile de contact se incurajează atingerile corporale( contactul cutanat) atât în spaţiul privat,cât şi în spaţiul public. Culturile de noncontact descurajează astfel de comportamente. La o întâlnire de afaceri,a îmbrăţişatun investitor american, a-l lua după umeri sau a-l bate pe spate cu mâna pentru a-ţi exprima ospitalitatea, bucuria este cu totul deplasat din punctul de vedere al americanului.

1 Gaël Le Boulche, 2001, 32 Watson, Hill, 1993,153

2

Pe baza studiului distanţelor la animale, Edward T. Hall face măsurători ale pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanţe interumane: distanţa intimă(de până la 40-50 cm), distanţa personală( 50-70 cm), distanţa socială( 1,5-3 m), distanţa publică( 3-6 m).

.Luând în calcul nu numai distanţele de la care poate fi receptată vocea( şoaptele, vocea normală, strigătele), dar şi posibilitatea de contact cutanat, temperatură, mirosul, detectarea expresiilor faciale, Edward T. Hall şi colaboratorii săi ajung la măsuratori mai fine:1. „Distanţa intimă apropiată” permite contactul cutanat, receptarea mirosului corporal al celuilalt, a căldurii corpului său. Comunicarea verbală se face în soaptă, folosindu-se chiar un limbaj nearticulat. De la această distanţă( 0-0,5 m) pot fi văzute în detaliu expresiile faciale. Este distanţa dintre mamă şi nou-născut, dintre persoane în timpul actului sexual, dintre sportivi( box, lupte) sau dintre indivizii care călătoresc împreună într-un vehicul supraaglomerat.2. „Distanţa intimă neapropiată” este cea care le permite persoanelor să se ţină de mână şi sa simtă reciproc mirosul corporal. Comunicarea verbală este suavă. O astfel de distanţă( 0,15-0,45 m) este caracteristică discuţiilor în familie, dar şi în unele locuri publice( în aeroporturi).3. „Distanţa personalţ apropiată este distanţa propice confidenţelor(0,45-0,75 m). Se disting foarte bine trăsăturile feţei, se simte slab căldura corporală a celeilalte persoane, iar mirosul acesteia( eventual parfumul folosit) se simte numai dacă este foarte puternic.4. „Distanţa personală neapropiată” asigură percepţia exactă a celuilalt, în ansamblu şi în detaliu. Se poate comunica fără a striga. De la distanţa de 0,75-1,25 m între parteneri nu se mai simte nici căldura, nici mirosul emanat de corpul interlocutorului5. „Distanţa socială apropiată”. De la aceasta distanţă( 1,25-2,10 m) discutăm cu străinii. Le vedem bine şi faţa, şi corpul în întregul lui. Este distanţa dintre client şi vânzător, dintre colegii de birou).6. „Distanţa socială neapropiată” impune comunicarea cu voce tare, estompează distanţele de status. La această distanţă( 2,10-3,60 m) au loc discuţiile formale, impersonale, ca şi discuţiile în grupurile mici. În discuţile de salon, comunicarea verbală este susţinută adesea de gesticulaţie.7. „Distanţa publică apropiată” impune să se vorbeasca foarte tare şi rar, accentuându-se fiecare cuvânt. O astfel de distanţă se menţine între oamenii politici şi alegători în cadrul mitingurilor electorale. De la această distanţă nu se mai pot distinge expresiile faciale sau culoarea ochilor celui care vorbeşte. Se văd însă constituţia corporală, îmbrăcămintea.

H. Hediger a facut primele cercetări privind comportamentul animalelor în mediul natural şi în captivitate, identificând cinci distanţea) „distanta de fuga”, distanta care ii permite unui animal sa scape prin fuga daca simte apopierea unui alt animal( 10 cm-500 m);b) „distanţa critică” sau „distanţa de atac”, de la care fuga pentru a scăpa de atacatori nu mai este posibilă;c) „distanţa personală” sau „distanţa interpersonală” dintre două exemplare din aceeaşi specie; ea rezultă din confruntarea tendinţelor de „a fi impreună” sau „de a fi singur” şi se păstrează cu stricteţe( bancurile de peşti).d) „distanţa de apropiere”, pe care animalele o păstrează într-un teritoriu( spaţiu revendicat şi apărat de către un individ, o familie sau o turmă);e) „distanţa socială” pe care un individ o menţine faţă de ceilalţi membri ai grupului( pierderea ei produce anxietate).

3

Cum am spus și mai sus, Hall este asociat cel mai adesea cu proxemica, studiul de uz uman al spațiului în contextul culturii. În Dimensiunea Ascunsă (1966), Hall a dezvoltat teoria sa de proxemică, argumentând că percepțiile umane de spațiu, deși derivat din aparatul senzorial pe care il împărtășim cu toții, sunt modelate de cultură. El a susținut că diferitele cadre culturale pentru definirea și organizarea spațiului, care sunt internalizate în toți oamenii la un nivel inconștient, pot conduce la eșecuri grave de comunicare și de înțelegere în setari cross-culturale. Această carte a analizat atât spațiile personale pe care oamenii le formează în jurul valorii de corpurile lor, precum și sensibilitățile la nivel macro care modelează așteptările culturale cu privire la modul în care străzile, cartiere și orașe ar trebui să fie organizate în mod corespunzător.

Inovația cea mai faimoasa a lui Hall are de a face cu definiția care cuprinde spatii informale, personale sau de persoane fizice:

Spațiul intim - cea mai apropiată "bulă" de spațiu ce înconjoară o persoană. Intrarea în acest spațiu este acceptabilă doar pentru cei mai apropiați prieteni și parteneri.

Spațiile sociale și consultative - spațiile în care oamenii se simt confortabil purtând discuții de rutină atât cu cunoștințe cât și cu persoane străine.

Spațiul public - zona de spațiu în spatele căreia oamenii vor percepe interacțiunile ca fiind impersonale și relativ anonime.3

Așteptările culturale cu privire la aceste spații variază foarte mult. În Statele Unite, de exemplu, persoanele angajate într-o conversație vor asigura o distanță intre 1.2 – 2.1 metri, dar în multe părți ale Europei distanța socială preconizată este de aproximativ jumătate cu rezultatul că americanii care călătoresc în străinătate se confruntă deseori cu nevoia urgentă de a se indeparta de un partener de conversație care pare a fi prea aproape. La nivelul spațiului fix și semi-fix, Hall folosește termeni pentru a descrie mobilier, clădiri și orașe, fiecare cultură are așteptări similare internalizate despre cum aceste zone ar trebui să fie organizate. Orasele Statelor Unite ale Americii, de exemplu, sunt de obicei stabilite de-a lungul unei linii, o preferință moștenită de la britanici, dar în Franța și Spania, un model sub forma de stea este preferat.

Lucrarea lui Hall a inspirat evoluții din mai multe domenii. În domeniul antropologiei, el a fost unul dintre primii care iau în considerare "antropologia spațiului." Astăzi, acesta este un domeniu de cercetare robust urmărit de antropologi interesați de modul în care mediul construit își exprimă ideile împărtășite cultural și susține relații de inegalitate între oameni (Lawrence și Low 1990). Ideile lui Hall au avut, de asemenea, un impact semnificativ în teoria comunicării, comunicare interculturală în special, caz în care a inspirit o cercetare privind percepția spațială, care continuă și astăzi (Niemeier, Campbell).4

3Hall, Edward – Proxemic Theory, 1966

4Niemeier, Susanne, Campbell, P. Charles, Dirven, René; - The Cultural Context in Business Communication, John Benjamins Publishing Company, 1998

4

Dimensiunea ascunsă este un studiu asupra numeroaselor concepte culturale privind spațiul și felul in care diferențele dintre ele afectează societatea modernă. Introducând știința proxemicii, Hall demonstrează cum folosirea spațiului de către om afecteaza relațiile personale de afaceri, schimbul multi-cultural, arhitectura, planificarea orașului si innoirea urbană.5

“Prin utilizarea simbolurilor, comunicarea a fost posibilă atât să cunoască, să inițieze, să mențină și să consolideze relațiile interpersonale și apariția unor comportamente mai puțin constructive, cum ar fi cele cicălitoare, de înșelăciune și chiar minciuna”.6 Una dintre formele de simulare (sau de ascundere) este o minciună când este comunicată verbal. Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om să mintă, limba este primul apel la instituția umană - minciuna - astfel cum se menționează de către C. Cucos (Cucos, 1997:20). Documentul limbii legat inextricabil, ce pretinde a fi o minciuna ascunsă într-o simplă ordine de informații, limba, prin care cuvintele înșiși reprezintă infidelitatea oamenilor față de adevăr și eforturile pe care le fac aceștia au ca scop ascunderea sentimentelor lor normale, din punctul de vedere al lui P. Turchet (Turchet, 2005: 25). Editarea unei minciună necesită o matură conștiință, gândire de tip simbolic, o decentrare și o dezvoltare înjumătățite subiectiv și o limbă imaculată.

Minciunile ființei umane sunt adesea conduse de limbă, deoarece acestea sunt cele mai economice. Este mai ușor să le ascundeți sau să se ascundă în spatele cuvintelor. Te trădeaza mai ușor prin mimică sau gesturi. Mâinile noastre sau fața sunt mai sincere, mai transparente (Cucos, 1997:20). Există posibilitatea ca oamenii să se concentreze prea mult pe descifrarea și înțelegerea comportamentului non-verbal al unui partid, neglijând astfel discursul său.

Proxemica reprezintă, în viziunea creatorului său - antropologul E. T. Hall, "studiul perceperii şi utilizării spaţiului de către om" (1981: 191), domeniu corelabil activităţilor comportamentale legate de teritorialitatea etologilor. De-a lungul dezvoltării sale, proxemica a fost numită şi "topologie umană", "oriologie sau studiul frontierelor", "spaţiu social ca biocomunicare" sau "microspaţiu al întâlnirilor interpersonale", reţinându-se, în final, termenul de proxemică. Proxemica investighează deci modul în care individul structurează inconştient spaţiul, distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene, organizarea spaţiului în case şi clădiri şi nu în ultimul rând configuraţia oraşelor (apud W. Nöth, 1990: 411).

Proximitatea amplifică frecvenţa conversaţiilor – există şanse mari că două sau mai multe persoane apropiate fizic să comunice. În acest sens, Kendon şi Ferber (1973) au studiat modul în care două persoane fac tranziţia de la contact vizual mutual la începerea unei conversaţii: una dintre cele două persoane (sau amândouă) aşteaptă până când cealaltă persoană este liberă (în cazul în care este ocupată cu o activitate anume), urmează un moment de privire mutuală care semnalează intenţia de comunicare, după care urmează apropierea fizică la o distanţă adecvată. Cu toate acestea, există şi dezavantaje ale proximităţii fizice: interacţiunile directe pot fi solicitante d.p.d.v. cognitiv, pentru că participanţii sunt nevoiţi să recurgă la monitorizarea interacţiunii (procesarea cuvintelor rostite sau auzite şi a feedbackului). De asemenea, distanţă dintre oameni are o influenţa enormă asupraformării legăturilor de simpatie (prietenie), persuasiunii, sau profesionalismului perceput. Latané şi colegii (1995) au găsit

5 Unguru, Elena; Features of Lie in Verbal and Nonverbal Communication, 2010

6 Hall, T. Edward- The Hidden Dimension, 1966

5

faptul că gradul în care oamenii se pot influenţa unii pe alţii este indirect proporţional cu distanţă dintre locuinţele acestora (Novă, 2005).

Tentativa lui Hall de a analiza comportamentul spaţial ca un sitem comunicativ autonom, analog al limbajului, îi situează proiectul de cercetare în câmpul semioticii aplicate chiar daca acesta nu a studiat proxemica în cadrul semioticii.

Bazându-se pe relativismul lingvistic al teoriei Whorf-Sapir ("decuparea naturii în funcţie de categoriile furnizate de limba comunităţii în care trăim"), Hall şi-a propus să sistematizeze şi să discute acele aspecte ale culturii care funcţionează după "un cod secret şi complex, nescris nicăieri, necunoscut de nimeni, dar înţeles de toţi" (Sapir, apud E.T. Hall, 1981: 194), mai precis felul în care culturi diferite structurează diferit spaţiul, îl percep şi îl experimentează diferit.Analiza structurării şi investirii cu sens a spaţiului de către subiecţi americani a fost realizată de Hall prin conjugarea mai multor tehnici de colectare a datelor:i) observarea directă confruntată cu fotografierea (incognito) a subiecţilor în cele mai diverse spaţii şi circumstanţe (aeroport, gară, hotel, staţie de metro etc.) şi corelată cu comentariile subiecţilor în momentul în care regulile nescrise ale ordinii sociale erau încălcate (observaţia unui american în dialog cu un arab: "Dacă ar putea să nu-mi mai sufle în faţă; e ceva insuportabil");ii) interviuri (în profunzime, de la şase ore la şase luni) privind spaţiul domestic, vecinătatea, dispunerea mobilierului acasă şi la birou etc.). O întrebare absolut neproblematică pentru un american - "Unde vă duceţi când vreţi să fiţi singur?" a suscitat replici dintre cele mai diverse la subiecţi arabi (de la "Cine vrea să fie singur?" la "Infernul este paradisul fără oameni"), evidenţiind o dată în plus distinctivitatea culturilor (individualismul nord-american atât de diferit comunitarismului arab sau asiatic, în care până şi decizii strict personale, cum ar fi educaţia, profesia, căsătoria sunt luate de familie şi în beneficiul familiei şi nicidecum de individul respectiv);iii) studierea lexicului limbii engleze (circa 5000 de elemente din sfera situării în spaţiu: aproape, departe, alături de, lângă, deasupra, dedesubt etc.);iv) observarea imaginarului spaţial în artele vizuale (perspectiva, arta portretului etc.) şi literatură.

În ceea ce priveşte spaţialitatea, pe lângă dimensiunile geometrice şi topologice ale acesteia, cercetările noi pun accentul şi pe dimensiunile culturală, socială şi psihologică ale spaţiului. Anumite teorii sunt bazate pe faptul că spaţiul nu este definit doar în termenii locaţiei sau ai geometriei euclidiene.

D.p.d.v. psihologic, spaţiul este de asemenea şi reprezentarea acestor mărimi (de ex. locaţie) percepută pe baza simţurilor. Spaţialitatea şi personificarea (embodiment) fizică în mediu este o parte fundamentală a experientei vieţii: oamenii sunt fiinţe localizate spaţial. Mai mult, combinând spaţialitatea şi întruparea/personificarea cu conştiinţa de sine, omul căpăta un simț de separare şi individualitate faţă de mediu şi faţă de alte fiinţe, putându-se separa mintal de “exterior”, deşi propria persoană face parte din exterior – omul se auto-percepe că fiind o entitate separată şi complet autonomă. Managementul spaţiului este un alt subiect esenţial, putând varia de la găsirea unor obiecte până la navigaţie. Cu toate acestea, pe lângă necesităţile funcţionale ale spaţiului, există şi aumite aspecte sociale rezultate din faptul că cei mai mulţi oameni pot colaboră unii cu alţii. Alt domeniu strâns legat de spaţialitate sunt cogniţiile spaţiale, care reprezintă a “cunoaște ceva” – reprezentări interne sau cognitive ale structurii, entitatiilor şi relaţiilor spaţiale (Novă, 2005).

6

Un rol important al spaţiului în psihicul uman este organizarea memoriei. Cognițiile legate de un anumit loc sunt o strategie a memoriei foarte veche: oamenii îşi pot aminti o lista de elemente prin ataşarea sau asocierea mintală a fiecăruia cu un anumit loc (Yates, 1969).

Kirsh (1995) consideră că există mai multe moduri în care spaţiul este folosit în mod inteligent (Nova, 2005):

-aranjamentele spaţiale simplifică alegerea/selectarea, aceasta din urmă fiind produsul căutării vizuale a acţiunilor disponibile: diminuând acţiunile percepute, atenţia este concentrată doar asupra acţiunilor posibile, iar multe decizii pot fi eliminate;

-aranjamentele spaţiale simlifică percepţia. Conform teoriei gestatiste, oamenii folosesc obiectele grupate pentru a categorisi/clasa; în afara de proximitate, sunt folosiţi şi alţi factori precum similaritatea, continuarea sau mişcarea colectivă/comună;

-dinamica spaţială simplifică/reduce compotaţia/calculul intern (internal computation) – spaţiul poate diminua numărul de căutări mintale implicateîn alegere/selectare şi numărul de computaţii vizuale necesare monitorizării stării curente.

Mai mult, Kirsh şi Maglio (1994) oferă explicaţia gradului în care spaţiul este folosit ca o resursă în rezolvarea problemelor, autorii făcând diferenţa între două tipuri de acţiuni:

-epistemice: acţiuni fizice care rezultă în computaţii mai uşoare, mai rapide sau mai exacte.Acestea sunt acţiuni externe pe care un organism le execută pentru a-şi schimba starea computaţională;

-pragmatice: acţiuni care crează stări fizice care ajută la progresul unui obiectiv.

În contextul spaţialităţii, acţiunile epistemice au loc în spaţiul fizic şi au ca funcţie principală îmbunătăţirea cognitivă din timpul computaţiei prin (Nova, 2005).:

-reducerea încărcăturii cognitive (complexitatea spaţială);-reducerea numărului de paşi necesari (complexitatea temporală);-reducerea probabilităţii de apariţie a erorilor (nesiguranţă).Pentru Kirsh, acţiunile deictice, scrisul, manipularea obiectelor sau aranjarea poziţiei şi

orientării obiectelor apropiate sunt exemple ale modului în care oamenii codifică starea unui proces sau simplifică percepţia (Nova, 2005).7

Alt subiect al literaturii despre spaţialitate este relaţia dintre oameni şi obiectele care se află lângă aceştia în timpul unei interacţiuni sociale. Când o persoană vorbeşte depre un obiect altei persoane, cele două sunt implicate într-un proces colaborativ numit comunicare referenţială (de ex. Clark şi Wilkes-Gibbs, 1986). În construirea referinţei, vorbitorii încearcă să explice identitatea obiectului, iar stabilirea acestei identităţi este uneori o sarcină dificilă. În acest sens, trăsături spaţiale precum proximitatea, proeminentă (salience) şi permanentă sunt des folosite pentru a selecta obiectele şi cadrele de referinţă. Obiectele şi cadrele de referinţă servesc la schematizarea locaţiei figurilor/obiectelor (Nova, 2005).

Distanţele interpersonale sunt modelate de factori precum mediul cultural, sexul, vârsta, statusul, subiectul de discuţie, sau relaţia dintre indivizi. Alături de privire şi orientarea corpului, proxemică ajută la reglarea nivelului de intimitate şi implicare. Caracteristicile fizice individuale determină nivelul de apropiere; de exemplu, persoanele care interacţionează cu indivizi deformaţi fizic aleg o distanţă iniţială mai mare.

Femeile au tendinţa să folosească distanţe mai mici în timpul unei conversaţii, în circumstanţe normale. Dacă percep disconfort sau ameninţare, se pot depărta, comportament care

7 http://boagiurazvan.wordpress.com/category/proxemica-postura-si-orientarea-corpului/

7

nu este specific bărbaţilor. De asemenea, distanţele interpersonale sunt în general mai mici între persoanele de acelaşi sex, vârsta apropiată, sau/şi status. Copiii foarte mici nu ţin cont de convenţiile culturale referitoare la distanţă.

Distanţele interpersonale sunt doar unul din componentele nemijlocirii nonverbale. Diferenţele individuale în comportamentul proxemic asociat cu diverse variabile psihologice poate reflecta mai curând preferinţele pentru utilizarea unor componente ale nemijlocirii, decât o preferinţă generală pentru mai multasau mai puţina nemijlocire din interacţiunea directă.

Distanţele interpesonale mari sunt asociate cu:

anxietate; introversie; ostilitate; agresivitate; femeile care anticipeaza plictiseala; timiditate; indivizii cu o auto-apreciere scăzută nevrotism; machiavellianism ridicat.

În general, distanţele interpersonale sunt mai mari pentru persoanele anxioase (care cred că mediul este dificil şi incert) şi de persoanele care încearcă să manipuleze alţi oameni (de ex. machiavellianismul). Totodată, aceştia au tendinţa să fie afectaţi negativ de densitatea socială ridicată când trebuie să proceseze mintal informaţii complexe.

Distanțele interpesonale mici sunt asociate cu: indivizii care sunt capabili de control emoţional (opusul nevrotismului); indivizii cu o auto-apreciere ridicată; bărbaţii extravertiţi şi cu un IQ ridicat. Bărbaţii foarte dominanţi se apropie mai mult, mai repede şi mentin un

contact vizual ridicat. Bărbaţii şi femeile dominante se apropie repede şi mult, insă fără contact

vizual ridicat.

Aşa cum am mai spus, noi, oamenii, comunicăm cu mainile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii, şi aşa mai departe.

PRIVIREA

Privirea a fost studiată cel mai des în cadrul altor comportamente nonverbale (ex. atenţia sau conversaţia), mai rar pe baza variabilelor individuale (ex.durata sau mutualitatea privirii) (Harrigan, 2005). Cele mai importante variabile ale privirii sunt (Harrigan, 2005, p. 174):

-frecvenţa: numărul de fixări într-un interval de timp dat;– durata totală: durata totală pentru care ţinta vizuală este fixată;– durata specifică: durata pentru care ţinta este fixată în timpul unei activităţi anume

8

(ex.ascultare sau comunicare);– durata medie a fixărilor individuale;– mutualitatea: durata pentru care există contact vizual reciproc între două persoane.

Din toată terminologia comportamentului ocular, privirea mutuală a fost cea mai des investigată. Kirkland şi Lewis (1976) au atras atenţia asupra faptului că terminologia folosită de cercetători în studiul comportamentului ocular este haotică şi au efectuat un studiu pentru a afla diferenţele periodicităţii fixărilor oculare. În ordinea duratei (de la scurtă la lungă), rezultatele au fost:– privire foarte scurtă (engl. Glance);– privire scurtă (engl. Look);– privire medie/atenţie (engl. Regard);– uimire (engl. Gape);– atenţie sporită/urmărire (engl. Watch);– holbare (engl. Stare).

Felul în care priveşti X lucru sau X persoană arată şi ceea ce gândeşti sau ce simţi. De exemplu atunci când minţim avem tendinţa de a nu privi in ochi cealaltă persoană. Când eşti trist privirea ta este asemenea, tristă, cand eşti fericit se vede acest lucru pe faţa ta. Daca privești lung la o persoană sigur acea persoană v-a simții privirea ta, dacă privești insistent persoana își va da seama că vrei sa îi comunci ceva. Cand ești deziteresat de un anume subiect privirea ta este schimbătoare și te uiți în toate părțile mai puțin la persoana care îți vorbește.

CLIPITUL

În cursul vieţii, durata totală a clipirii este egală cu cea petrecută pentru hrănire: aproximativ cinci ani. În medie, o persoană clipeşte de 10-20 de ori pe minut şi de peste 6 miliarde de ori pe an (French şi Veys, 2007). Clipirea este o mişcare de închidere rapidă a pleoapelor care durează 300-400 ms. Clipitul reflex este declanşat ca răspuns la stimulii externi şi protejează globul ocular de particule străine, lumină, sau vătămare. Clipitul spontan este acel tip de clipire care apare fără un stimul extern aparent, având ca scop umezirea globului ocular prin crearea unei pelicule lacrimale (engl. tear film), eliminarea particulelor de pe suprafaţa ochiului şi facilitarea drenării lacrimale (engl. tear drainage).8

Factori care pot amplifica rata clipirii (French şi Veys, 2007):– conversaţia;– afecte: anxietatea, enervarea, sau excitarea/agitaţia;– oboseala;– condiţii dificile de mediu (aer condiţionat, umezeală scăzută etc.);– instabilitatea peliculei lacrimale.

Factori care pot diminua rata clipirii (French şi Veys, 2007):– cititul;– obiective vizuale complexe;– folosirea computerului;

8 http://boagiurazvan.wordpress.com/2011/12/10/comportamentul-ocular-introducere-si-terminologie/

9

– anestezia corneei (engl. corneal aneasthesia).

Factori care pot contribui la amplificarea ratei clipirii incomplete (French şi Veys, 2007):– oboseala;– folosirea computerului;– lentile de contact;– obiective vizuale complexe;– condiții dificile de mediu (aer condiționat, umezeală scăzută etc.).

VARIABILIATEA PUPILELOR

Una din funcţiile principale ale irisului este să mărească diametrul pupilei în lumina slabă şi să îl diminueze în lumina puternică.Pupila ochiului uman poate varia de la 1,5 mm (când este contractată) la 8-9 mm (în dilatare) și poate reacţiona la stimuli în 0,2 s, cu apogeul răspunsului între 0,5 şi 1 s. Activarea emoţională, de orice valenţă, este posibil să fie reflectată în magnitudinea dilatării pupilei (Steinhauer şi Hakerem, 1992), un efect exploatat de femei prin consumul de Atropa belladonna (Harriosn et al., 2007). Variaţia este mai mare în cazul persoanelor cu irisul de culoare deschisă (ex. albastru sau verde; Ekman, 1978).

Privirea, clipitul și variabilitatea pupilelor sunt factori care genereză comunicarea nonverbală.

Atitudinea ca și concept interacțional:

constrângerile si distanța socială ca variabile ce intervin între atitudini și acțiune

Lucrarea pe care urmează să o prezentăm investighează efectul variabilelor situaționale selectate pe relația dintre o atitudine verbală și comportamentul manifestat față de obiectul acestei atitudini. Acesta oferă date care sugereaza o reformulare a două sisteme teoretice care descriu relația dintre prejudecățile, discriminarea și situația acțiunii. Pe o scară relativ largă a unui experiment de teren într-un cadru universitar, doi factori multidimensionali, "constrângere socială" și "distanța socială", au fost introduși ca și condiții de intervenție pentru a evalua nivelul la care a fost redusă corespondența dintre atitudinile față de afro-americani și actele verbale de acceptare sau respingere ale acestora. În general, acești factori care intervin au avut influențe diferite de mediere pe diferite tipuri de subiecte.

Chestiunea a cât de multă corespondență există între atitudini și acțiune a fost pe larg dezbătuta. În prezent, ele par să fie mai degrabă opinii distincte. Pentru conveniență, aceste lucruri pot fi numite 1. Postulatul consistenței, 2. Postulatul de variație independentă, și 3.

10

Postulatul consistenței contingente. Ideile principale reprezentate în fiecare din aceste puncte de vedere sunt rezumate mai jos9:

1. Postulatul de consistență: în fiecare an numeroase studii sunt concepute pentru a sonda atitudini prin utilizarea de cântare standardizate. O astfel de cercetare este frecvent premisa pe supoziția prin care evaluările atitudinilor verbale furnizează în mod rezonabil îndrumări valabile pentru estimarea acțiunilor ce urmează a fi făcute de oamenii în cazul în care s-ar confrunta cu obiectul atitudinii lor. Turner a rezumat recent din punct de vedere critic relația dintre acțiuni si atitudine privită din această perspectivă: "sensul comun al atitudinii este o unitate ajutătoare care corespunde unei categorii de comportament. Având în vedere oportunitatea, lipsa de atitudini compensatorii, precum și o situație adecvată, putem vorbi despre raportul comportament-atitudine pe baza faptului că un comportament este o reproducere directă a atitudinii. "

2. Postulatul de variație independentă: Poate cea mai cunoscută provocare pentru postulatul de consistență în domeniul atitudinilor rasiale a fost cea a lui Robert K. Merton. Într-o analiză teoretică a relației dintre prejudecățile și discriminarea, el a remarcat diferența dintre credință și conduită pe care Myrdal a numit-o "dilema americană". Merton a susținut că această diferență este o funcție de trei variabile:

crezul cultural onorat într-o tradiție culturală și de partid adoptate de lege credințele și atitudinile persoanelor cu privire la principiile de crez practicile actuale ale indivizilor cu referire la ea

3. Postulatul consistenței contingente: Acesta combină cele două poziții anterioare. Potrivit postulatului, comportamentul pare sa fie influențat de atitudinea unei persoane combinată cu personalitatea și cu alți factori situaționali. O analiză pe cercetarea raportului atitudine / comportament relevă faptul că cele mai multe dintre studii s-au concentrat asupra atitudinii în special, în anticiparea comportamentului. Rezultatele indică faptul că atitudinile luate separat nu sunt un agent foarte bun în prezicerea comportamentului. DeFleur și Westi susțin că lipsa unei relații puternice între atitudinea și comportamentul verbal poate fi explicată în termeni de constrângere socială care împiedică o persoană să acționeaze conform convingerilor sale, de exemplu, un individ poate avea prejudecăți extreme față de fumători, dar când unul dintre aceștia este introdus de partenerul sau partenera sa, el sau ea răspunde într-un mod plin de grație. Cei mai multi cercetatorii contemporani au fost influențați de anumite insight-uri și au încercat să includă constrângerile situaționale în înțelegerea relațiilor de tip atitudine / comportament.10

9 DeFleur, Melvin, Warner, Lyle – Attitude as an interactional and social distance as intervening variables

between attitudes and action, American Sociological Review, no.2, volume 34, 1969

10 http://mass.pakgalaxy.com/attitude-and-behaviour.html

11

Inhibarea și stimularea comunicării la nivelul spațiului construit în instituțiile publice și

private din România.

Studiu de caz: Administrația Finanțelor Publice Ploiești și Orange România

Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică preia

„şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel organizaţional,

a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări. Pe de altă parte, orice

transformare sau schimbare este resimţită şi în exterior, administraţia influenţând şi modelând, la

rândul ei, mediul social.

Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea

interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se apropie de

membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens,

administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în

considerare cetăţeanul.

Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum

se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce

proceduri trebuie să urmeze

O relaţie deschisă, de parteneriat, ar uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri.

Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute

modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea

resurselor locale.

Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia informaţiei în

ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar public-cetăţean

trebuie să conţină o anumită doză de informaţii.

Instituţiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de comunicare

precum publicaţiile, broşurile specializate, afişajele, canalele de televiziune, presa, care ar ușura

și îmbunătății procesul de comunicare.

12

În urma cercetării, am constatat că mediul social al instituțiilor publice nu favorizează

comunicarea, inhibând cetățeanul încă de la intrarea într-o astfel de incintă. Fie că este vorba de

Administrația Financiară sau de Direcția Generală de Pașapoarte, mulțimea de oameni așezați

meticulos la rând în vederea aflării de informații sau întocmirii anumitor acte impune o anumită

conduită. În majoritatea cazurilor, zona intima din punct de vedere social, este încălcată, din

cauza modului de organizare, dar acest lucru nu-i creează un sentiment de nesiguranță persoanei.

Sentimentul de acceptabilitate și toleranță vine din ambele părți, uneori existând chiar inițiative

comunicaționale, mai precis comentarii cu privire la eficiența sau ineficiența funcționarilor sau al

intregului aparat administrativ.

Mergând mai departe, analizăm procesul comunicării dintre cetățean și funcționar public.

Din punctul de vedere al proxemicii, zona socială (1.20-3.5m) este distanța rezervată întâlnirilor

și comunicărilor cu caracter social, în care nu este necesară personalizarea interlocutorilor. În

cazul de față, distanța este impusă de ghișeu. Comunicarea rămâne impersonală, fără o identitate

personală, cetățeanul fiind un simplu exponent al unei categorii sociale. Mediul, distanța si

relația nu favorizează procesul de comunicare, schimbul de informații fiind scopul și structura

comunicării. Fiind vorba de o relație socială și nu una interpersonală, nevoile, aspirațiile și istoria

participanților la procesul comunicațional rămân necunoscute.

De asemenea, respectarea distanței sociale, deseori impusă în cazul instituțiilor publice,

nu înseamnă doar bună-cuviință, ci și eliminarea riscurilor încălcării teritoriilor protejate: de a

speria, deranja, irita sau enerva partenerul social.

13

Am analizat distanta socială şi în cadrul unei companii private, şi anume SC.Orange SA.

Compania de telefonie mobile are ca scop central clientul, şi satisfacerea sa prin intermediul

serviciilor şi produselor oferite.

Modul de comunicare între client şi personalul responsabil cu relaţiile publice este

standardizat, şi se pune accentul pe o relaţie cât mai strânsă ce are în centru comunicarea. În

cadrul sediilor Orange există un spaţiu deschis ce sugerează disponibilitate şi dorinţa de

comunicare. Spaţiul destinat clienţilor ca şi amenajare interioară este organizat în acelaşi stil

deschis, între acesta şi reprezentantul companiei aflându-se un pupitru înalt, şi scaune la acelaşi

nivel de unde se subînţelege idea de egalitate, distanţa dintre cei doi fiind mai mică de 50 de cm.

Este favorizat şi contactul vizual în aşa fel încât comunicarea sa se facă într-un mod direct

şi deschis. Clienţii sunt întâmpinaţi cu o atitudine pozitivă de unde se deduce dorinţa de a rezolva

orice problemă, şi de a găsii soluţii favorabile. Tonul folosit în cadrul comunicării este unul ferm

şi cald. Acest gen de comunicare este favorabil companiei deoarece scopul acesteia este de a

dobândii cât mai mulţi clienţi care să-i utilizeze serviciile.

14

Comunicarea se realizează şi la nivel cromatic fiind bine ştiut faptul că nuanţele afectează

comunicarea astfel: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci o inhiba. Din

acest motiv în cadrul sediilor Orange, predomina nuanţa caldă de portocaliu ce reprezintă o parte

foarte importantă în identitate organizaţiei.

Limbajul utilizat favorizează feed-back-ul, şi nu în ultimul rând impune credibilitate în

fata audienţei. Personalul organizaţiei este bine instruit, comunică într-o manieră destinsă, fără

bariere comportamentale sau de atitudine. Un alt lucru important este uniforma pe care o poartă

angajaţii aceasta fiind simplă, în tonuri vesele de portocaliu. Atitudinea personalului favorizează

o comunicare lejeră, de unde lipsesc conflictele sau contradicţiile.

În descrierea scopului companiei este subliniat faptul că Orange are ca şi scop principal

să comunice clienţilor săi că toată activitatea de zi cu zi a echipei este dedicată fiecărui client în

parte, lucru ce se observă încă de la începutul dialogului cu acesta. Încă de la intrarea într-o

reprezentantă Orange orice client, său potenţial client este întâmpinat într-o manieră deschisă,

veselă care să îl facă să se simtă confortabil, fiind îndrumat şi ajutat în aşa fel încât să ia cele mai

bune decizii conform nevoilor sale.

Se observă interes în menţinerea comunicării între companie şi client. Chiar şi după

încheierea unui contract, acestuia îi sunt puse la dispoziţie servicii gratuite pentru a exista mereu

contact între el şi organizaţie.

15

Concluzionând, există o multitudine de factori ce influențează procesul de comunicare,

conștienți sau inconștienți. Distanța socială influențează conduita noastră, reglând apartenența la

anumite grupuri, disponibilitatea sau scopul, în anumite situații, favorizând sau nu diverse

decizii.

16

Fişă de observație

Compania Sc.Orange.SA

Perioada desfăşurării19-21 decembrie 2012

Tema de observat: Distanţe şi spaţii sociale

Spaţiul Bine organizat,deschis

Poziţionarea Față în față fiind permis contactul vizual

Distanţa între interlocutori mai mică de 50 cm

Tonul folosit calm,cald

Comunicare deschisă,favorizând feed-back-ul

Limbajul simplu,fără a induce în eroare

Personalul bine instruit,capabil să ofere informaţiile necesare

17

Bibliografie

1. A System for the Notation and Proxemic Behavior. American Anthropologist 65:1003-

1026, 1963

2. Arenas, Alex, Boguna, Marian, Pastor-Satorras, Romualdo, Diaz-Guilera, Albert- Models

of social networks based on social distance attachment, Physical Review, 2004

3. Argyle, M. – Funcții ale privirii, 1967

4. Beyond Culture. Garden City, N.Y.:Anchor Press, 1976

5. Chelcea, Septimiu, Chelcea, Adina- Ambivalența privirilor (acord/refuz)-flirtul, 1990

6. Chelcea, Septimiu, Chelcea, Adina, Ivan, Loredana – Comunicarea nonverbala: gesturile

și postura, Editura Comunicare. ro, București, 2005

7. DeFleur, Melvin, Warner, Lyle – Attitude as an interactional and social distance as

intervening variables between attitudes and action, American Sociological Review, no.2,

volume 34, 1969

8. Hall, Edward – Proxemic Theory, 1966

9. The Silent Language- Garden City, N.Y.:Doubleday, 1959

10. Unguru, Elena; Features of Lie in Verbal and Nonverbal Communication, 2010

11. http://boagiurazvan.wordpress.com/category/miscarile-corpului/ 12. http://despresemiotica.blogspot.ro/2009/09/proxemica-definitie-si-delimitari.html 13. http://boagiurazvan.wordpress.com/category/proxemica-postura-si-orientarea-corpului/

18