Radacinoase si tuberculifere

Sfecla pentru zahar(Beta vulgaris L.)

Importanta

Pe plan mondial,sfecla este a doua sursa de zahar dupa trestia de zahar,produs indispensabil pentru alimentatia omului,datorita valorii energetice mari(4000cal/kg fata de carne si paine 1500,respectiv 2200cal./kg). Sfecla furnizeaza aproximativ 40-45% din productia mondiala de zahar. Pe langa alimentatie,zaharul constituie materie prima pentru:-obtinerea glicerinei si levulozei;-producerea de alcool etilic;-obtinerea acizilor lactic si citric;-obtinerea carburantilor speciali;-realizarea lactoprenului(pt materialul plastic vulcanizabil)si dextranului;-si se foloseste ca mediu de cultura pt obtinerea penicilinei.

Sfecla de zahar poate fi utilizata si in industria spirtului, unde din 100kg radacini cu 17% zahar se pot obtine 10-11 litri alcool absolut.

Frunzele si cotletele care reprezinta 40-45% din recolta totala a sfeclei de zahar, se utilizeaza ca furaj verde, murat sau uscat, in alimentatia taurinelor avand o valoare furajera apropiata de cea a porumbului pentru masa verde.

Importanta deosebita au si rezidurile industriale: melasa, taiteii si namolul de la filtrele presei care rezulta in urma extragerii zaharului din sfecla. Aceste reziduri sunt folosite cu succes in hrana animalelor puse la ingrasat.

Melasa ce rezulta sub forma unui lichid vascos de culoare brun, reprezentand 4-5% din greutatea radacinilor sfeclei prelucrate si avand un continut de 50% zahar, 20% substante organice nezaharate, 10% saruri minerale si 20% apa, are largi utilizari in primul rtand pentru extragerea in continuare a zaharului, sau pentru fabricarea alcoolului etilic, a butanolului, a acetonei, a drojdiei alimentare, acidului citric sau in producerea industrtiala a furajelor concentrate.

Taiteii proaspeti, murati sau uscati, constituie un continut de 92,5% CO3Ca si 2,15% Mg (OH) din substanta uscata este un valoros amendament pentru solurile acide folosit in agricultura.

Sfecla de zahar este o cultura ce contribuie la marirea gradului de intensivitate economica a unitatilor cultivatoare. TEHNOLOGIA CULTURII

Amplasarea Sfecla pentru zahar trebuie sa fie cultivate numai an zone cu conditii pedoclimatice deosebit de faforabile:

- media anuala aprecipitatiilor 500-600 mm;- constanta termica de 2400-2900 garade Celsius ;- temperature medie zilnica in cursul vegetatiei de 15,3 grade Celsius ;- in apropirea fabricilor de prelucrare ;- in centru, sud-estul Transilvaniei, cu prelucrare la fabricile din Ludus, Tg.

Mure si Bod ;- in nordul, nord-vestul si vestul Moldovei, cu prelucrarea radacinilor la

Pascani si Roman ;- in campia din vestul tarii, cu prelucrare la Timisoara si Arad- in nord-vestul Transilvaniei, cu prelucrarea sfeclei la Oradea si Carei ;- in sudul tarii, sfecla poate fi cultivate numai in conditii de irigare.

In conditiile regandirii strategiei de producere a zaharului din sfecla, in Romania s-ar putea cultiva 15000-200000 ha.Cu o productie medie la ha de 40-50t,s-ar putea realiza 4,0-7,5mil.tone de radacina,din care s-ar obtine usor cca 500tone de zahar alb, ce ar acoperi necesarul de zahar pe un an de zile al Romaniei. Sfecla pentru zahar nu se amplaseaza pe soluri denivelate, cu apa freatica aproape de suprafata, usoare, tasate etc. Rotatia si asolamentul Sfecla pentru zahar se cultiva numai an asolamente de 4-5 ani, an care nu trebuie sa depaseasca 15-20% din suprafata asolamentului. In asolament, ea se cultiva dupa: cereale paioase, leguminoase anuale, cartof, inul pentru ulei si fuior. Cele mai bune asolamente pentru sfecla de zahar an zonele foarte favorabile sunt:

I. – 1. sfecla pentru zahar; 2. orzoaica + trifoi an cultura ascunsa; 3. trifoi; 4. cartof; 5. grau de toamna; II. – 1. cartof; 2. sfecla pentru zahar 3. orzoaica + trifoi; 4. trifoi;

III. – 1. grau; 2. sfecla pentru zahar; 3. orzoaica + trifoi; 4. trifoi. Sfecla revine pe aceleasi sola dupa 4-5 ani. An cazul prezentei an sol a nematozilor, revine pe acelasi teren dupa 6-8 ani (A. Vasiliu, 1959). Daca este pezentate Rhizomania, sfecla se cultiva pe aclasi teren dupa 8-10 ani. Ea nu se amplaseaza dupa plantele mari consumatoare de apa: lucerna, sorg, iarba de Sudan. Floarea-soarelui intra in anumite conditii in categoria plantelor bune premergatoare pentru sfecla (reduce atacul de cercosporioza, iar deficiu de elemente nutritive pe care il lasa in sol se poate completa prin fertilizare). La randul ei, sfecla pentru zahar este o excelenta planta de asolament, fiind o buna premergatoare pentru numeroase plante de cultura.

Sfecla de zahar trebuie sa urmeze dupa culturi care parasesc terenul devreme, astfel incat sa fie timp pentru efectuarea lucrarilor solului si a fertilizarii organo-minerale. In aceste conditii se asigura acumularea apei in sol. Cele mai bune premergatoare sunt cerealele paioase de toamna, in special graul de toamna, deoarece acesta, eliberand terenul devreme permite o buna pregatire a terenului in vara si in toamna. Cartoful si inul constituie de asemenea bune premergatoare in zonele mai umede si reci.

Cele mai bune premergatoare sunt cerealele de toamna, leguminoasele anuale si cartoful in zona favorabila acestuia.

Nu se recomanda cultivarea sfeclei de zahar dupa porumb, floarea soarelui, canepa, ovaz, plante din familia crucifere (rapita, mustar) si nici Chenopodiaceae deoarece exista pericolul raspandirii unor daunatori comuni.

Nu sunt recomandate ca premergatoare pentru sfecla nici sorgul, iarba de sudan si nici plantele erbicidate cu Triazing datorita epuizarii solului in apa, cat si suprafete ocupate cu culturi succesive, sfecla de zahar nu trebuie cultivata nici dupa ea insasi din cauza infestarii terenului cu diversi daunatori, printre care foarte periculosi sunt nematozii, gargarita sfeclei, ratisoara.

Sfecla poate reveni pe acelasi teren dupa patru ani, daca solul nu a fost infestat cu nematoizi, sau dupa sase ani dupa infestari puternice.

Asolamentele speciale folosite rotatiei de 4-5 ani sunt:-pentru zona cerealiera din sudul tarii un asolament de 4 ani cu urmatoarele

relatii:Sfecla de zahar, porumb, leguminoase anuale, cereale de toamna sau:Sfecla de zahar, porumb, floarea soarealui, cereale de toamna.-pentru zona cu grad mai mare de umiditate un asolament de patru ani cu

urmatoarele relatii:Sfecla de zahar, orzoaica cu trifoi, cartof ori un asolament de 5 ani cu

urmatoarele relatii:Sfecla de zahar, orzoaica cu trifoi in cultura ascunsa, trifoi, cartofi, grau de

toamna.

Lucrarile solului Sfecla pentru zahar este o planta cu pretentii ridicate in ce priveste calitatea patului germinativ, deoarece aceasta poate influenta pozitiv sau negative:

- calitatea semanatului;- rasarirea si densitatea culture;- eficacitatea erbicidurilor aplicate.

Prin lucrarile solului pentru sfecla trebuie sa se realizeze:

- afanarea solului in profunzime (spargerea hardpanului);- aprovizionarea semintelor in curs de germinare cu oxigen;- inmagazinarea apei in cantitate mare pe profilul stratului arabil;- maruntirea perfecta a suprafetei patului germinativ;- stratul de sol asezat la nivelul de incorporare a semintelor;

Toate acestea, pentru ca sfecla prezinta:- o inradacinare adanca;- respiratie intense;- consum mare de apa si de elemente nutritive;- nevoie de apa si oxigen in perioada de germinare-rasarire a semintelor;- sensibilitate deosebita la gradul de testare a solului.

Nivelarea terenului se face vara, dupa recoltarea plantei premergatoare, inaintea de efectuarea araturii. Ea este necesara cand denivelarile depasesc 10 cm. Dezmiristirea se executa cu grapa cu discuri mari, imediat dupa recoltarea plantei premergatoare, la adancimea de 8-12 cm Ea este o lucrare obligatorie pentru cultura sfeclei pentru zahar. Aratura de baza se face la 10-12 zile dupa dezmiristire. Aceasta aratura trebuie sa indeplineasca anumite conditii;

- sa fie facuta pe sol reavan (cu umiditate de 12-25 %);- sa aiba adancimea prevazuta (28-30 cm), cu fondul brazdei afanat; productia

de sfecla este puternic influentata de adancimea araturii;- brazdele sa fie bine rasturnate si uniforme;- resturile vegetale sa fie perfect incorporate sub brazda;- directia araturi trebuie sa alterneze de la un an la altul;

Intre adancimea, calitatea araturii si elementele de calitate a radacinilor exista o corelatie pozitiva. In functie de planta premergatoare, aratura de baza pentru culturile de sfecla trebuie incheiata pana la 15 august in sud si 30 august in nord dupa premergatoare timpurii, respectiv pana la 15 noiembrie dupa premergatoare tarzii. Dupa arat, terenul se mentine curat de buruieni, afanat si nivelat pana la intrarea in iarna, indiferent de planta premergatoare. Nivelarea terenului pana la intrarea in iarna este obligatorie, pentru ca:

- terenul se zvanta primavara devreme uniform;- nivelarea permite pregatirea timpurie a patului germinativ cu un numar mic

de treceri;- reduce cosumul de combustibil; - mareste eficacitatea erbicidelor;- pregatirea terenului se poate face cu combinatorul la adancime redusa si

uniforma;- conserva o cantitate mai mare de apa in sol;- asigura o repartitie uniforma a ingrasemintelor, eliminandu-se efectul

fitotoxicitatii;- mareste eficacitatea erbicidelor;- terenul se marunteste bine si se elimina patinarile la arat.

Ingrasemintele cu fosfor si potasiu se aplica in intervalul de dezmiristit (nivelat) si arat. Ingrasemintele cu azot si erbicidele se administreaza numai pe teren nivelat. Pregatirea patului germinativ influenteaza:

- calitatea semanatului;- germinatia, rasarirea si densitatea plantelor;

- uniformitatea cresterii si dezvoltarii. Lucrarile de pregatire a patului germinativ asigura:

- mentinerea terenului nivelat:- afanarea la adancimea de semanat a unui strat usor tasat.

Adancimea de pregatire a patului germinativ nu trebuie sa depaseasca adancimea de semanat. O pregatire necorespunzatoare a terenului pune probleme la germinarea si rasarirea plantelor de sfecla. Pregatirea patului germinativ se face cu combinatorul, echipat in functie de gradul de tasare a terenului. In mod obisnuit, combinatorul este format din:

- organe de lucru tip sageata;- grape elicoidale- grape cu colti rigizi.

Sfecla de zahar, formand majoritatea, productiei principale in sol, pentru realizarea careia necesita mari cantitati de apa si hrana, are nevoie de un sol bine maruntit si nivelat la suprafata, afanat pe strat cat mai adanc, in scopul de a favoriza tuberizarea si cresterea normala a radacinii.

Pe solurile superficiale afanate cu textura mai argiloasa apare frecvent tendinta ramificari radacineii sfeclei cea ce are efect negativ atat asupra produtiei, cat si a valori ei tehnologice .

In tara nostra utilitatea executariaraturi imediat dupa recoltare culturii premergatoare la adancimea de 20-30cm, in functie de starea umiditati solului. Dupa premergatoarele tarzii (porumb , floarea soarelui) aratura va fi precedata de o discuire energica facuta perpendicular pe directia randurilor, pentru a marunti cat mai bine resturile culturii de baza .Aratura in acest caz va fi executata la adancimea de 25-30cm , in agregat cu grapa stelata. Executarea araturi de baza la peste 30cm adancime este cea mai buna metoda de arat .Araturile de baza efectuate la 25-30cm adancime vara sau toamna vor fi nivelate prin grapare. Lucrarile solului de primavara trebuie sa asigure maruntirea si afanarea cat mai uniforma a stratului germinativ de sol pe adancimea de 4-5 cm.

In functie de textura si tasarea solului pregatirea patului germinativ se executa astfel:

-Pe solurile aluviale si cernoziomuri se va folosi combinatorul format din grapa cu colti rigizi, grapa elicoidala si tavalugul inelar usor.

-Pe solurile mai argiloase si tasate, combinatorul va fi alcatuit din vibrocultor, grapa elicoidala si tavalug inelar. Prin folosirea acestor doua agregate se realizeaza o mobilizare uniforma a stratului germinativ si o maruntire foarte buna a solului (83-86% bulgari sub 2,5 cm). Aceasta permite o insamantare uniforma asigurand premisele rasariri mai timpurii si mai uniforme a sfeclei de zahar.

Lucrarea cu grapa cu discuri in agregat cu grapa cu colti reglabili mobilizeaza solul la 11-12 cm adancime, fapt ce impiedica insamantarea sfeclei la o adancime uniforma, determinand prin aceasta o rasarire si o germinatie esalonata a plantelor.

CARTOFUL

IMPORTANŢA ŞI SCOPUL STUDIERII SPECIEI

Cartoful are o deosebită importanţă alimentară, furajeră, industrială, agronomică,economică şi ecologică. Tuberculii de cartof se utilizează direct in alimentaţie in peste 400 de reţete culinare, reprezentand un aliment valoros, gustos şi uşor digestibil.

Este considerat, pe bună dreptate, „cea de-a doua paine” a omului. Se utilizează şi ca adaos la fabricarea painii şi in calitate de furaj. In unele raţii, mai ales ale porcinelor şi bovinelor puse la ingrăşat, inlocuieşte astfel de concentrate ca orzul şi porumbul.

Este o valoroasă materie primă şi in industria alcoolului, amidonului, dextrinei, glucozei etc. La prelucrarea industrială a 1 t de tuberculi se poate obţine unul din produsele: 95 l de alcool, 140 kg de amidon, 100 kg de dextrină, iar prin prelucrarea alcoolului extras din cartofi se pot obţine 15-17 kg de cauciuc sintetic.

Din punct de vedere agronomic, cartoful, in primul rand soiurile lui timpurii şi semitimpurii, este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea plantelor cultivate

in zona de nord a Republicii Moldova. După recoltarea cartofului timpuriu şi semitimpuriu, solurile se incadrează in epoca optimă de semănat a cerealelor de toamnă, permiţand pregătirea de calitate a patului germinativ.

In cinstea cartofului sunt inălţate 3 monumente. Două dintre acestea cinstesc memoria lui Augustian Parmanter (1737-1813), medic militar francez, care a popularizat calităţile şi a recomandat insistent utilizarea cartofului pe teritoriul Franţei: unul in preajma Parisului, in locul unde pentru prima dată a fost cultivat cartoful; al doilea – la baştina lui Parmantier, in oraşul Mondidie, pe frontispiciul căruia stau şi azi gravate cuvintele „Binefăcătorul omenirii” şi aprecierile lui Ludovic XVI: „Iată, a venit timpul ca Franţa să Vă mulţumească pentru că aţi oferit paine unor oameni chinuiţi de foame”.

Al treilea monument este amplasat in Germania, in oraşul Offenburg, şi are gravată inscripţia: „In anul 1748, aici s-a realizat prima experienţă de inmulţire a cartofului”. Fiind comercializat in stare proaspătă, cartoful asigură un venit stabil. Produsele industriale fabricate pe bază de cartof devin din ce in ce mai economice graţie folosirii unor soiuri de mare randament, cu un conţinut sporit de amidon.

Cultivarea cartofului comportă şi un aspect ecologic: planta este rezistentă la boli şi dăunători. In condiţiile zonei de nord a Republicii Moldova, se poate incadra in sistemele moderne de agricultură ecologică prin pretabilitatea la structuri optime de asolament cu durate diferite, iar graţie particularităţilor biologice este considerat premergătoare, aproape ideală, pentru cerealele de primăvară.

ORIGINEA ŞI ARIA DE RĂSPÂNDIRE A SPECIEI

originar din America de Sud (regiunile înalte şi umede din Peru, Columbia);

a fost adus în Europa în secolul al XVI-lea (prima oară în Spania, apoi în Anglia);

s-a răspândit în zonele cu condiţii favorabile;

producţii mari se obţin în Germania, Olanda, Franţa, Polonia etc.;

a fost luat în cultură în România în secolul XIX.

Cartoful este una dintre principalele plante de cultură mare: ocupă o suprafaţă de 18,8 mil. ha, volumul producţiei constituind 315,1 mil. tone. Este răspandit pe toate continentele, cultivat in peste 140 de ţări şi asigură, după porumb, cea mai mare plasticitateecologică. Cele mai mari producţii se obţin in zonele cu clima moderată şi in ţări economic dezvoltate precum Olanda, Marea Britanie, Franţa, Germania, Suedia, Danemarca, Belgia etc., unde, la producţii medii de peste 30-40 de tone la hectar, aduce profituri importante. In condiţiile ţării noastre, cele mai mari producţii se obţinin zona de nord.Zone de favorabilitate

- foarte favorabile – depresiunile intramontane şi extramontane (temperaturi de 16-18C, precipitaţii anuale mai mari de 600 mm/an);- favorabile – dealuri subcarpatice (temperaturi de 19-20C, precipitaţii anuale

mai mici);favorabile pentru cultura timpurie – în Sud, în Sud-Est, în Arad,în Sudul Moldovei, în

Dobrogea.

SistematicaCartoful face parte din familia Solonaceae, genul Solanum, care cuprinde un

număr foarte mare de specii. Cea mai importantă specie este Solanum tuberosum, cultivată in intreaga Europă şi pe cea mai mare intindere a celorlalte continente.

Specia Solanum tuberosum cuprinde o mare varietate de forme, deosebite din punct de vedere morfologic şi biologic.Cartoful este originar din America de Sud. Arealul lui iniţial cuprindea actualul teritoriu al statelor Chile, Peru, Bolivia, Columbia. A fost introdus in Europa prin Spania, in prima jumătate a sec. XVI, găsindu-şi aici o nouă patrie şi fiind cultivat pe suprafeţe mari.Soiuri. In Republica Moldova se cultivă soiuri de provenienţă autohtonă sau aduse din ţările cu bogate tradiţii in ameliorarea cartofului (Olanda, Germania,Romania, Rusia etc.). In cultură, se menţin soiurile cele mai productive şi rezistente la boli (mană, viroze, raie neagră), dar şi cele cu alese insuşiri calitative.

In funcţie de utilizare, soiurile de cartof se impart in 4 categorii:a) de masă, care au un conţinut redus de amidon (14-17%), coaja fină şi netedă,ochi superficiali, gust plăcut;b) industriale, care au un conţinut sporit de amidon (20-25%), productivitateinaltă;c) furajere, care au un conţinut sporit de amidon şi conţin multă proteină;d) universale (mixte), cu utilizare in scopuri culinare, industriale, furajere.

CERINŢELE SPECIEI FAŢĂ DE FACTORII DE MEDIU ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ

Cerinţele faţă de factorii de mediu

Relaţiile cu factorii de mediu

- căldura – creşterea plantelor şi formarea tuberculilor are loc cel mai bine la temperaturi de 15-18gC; la temperaturi de –2 sau -3C cartoful este complet distrus;

- lumina – este pretenţios faţă de lumină mai ales în faza formării tuberculilor; la umbră nu formează tuberculi;

- umiditatea – are cerinţe mari faţă de umiditate; seceta determină stagnarea creşterii tuberculilor, reducerea producţiei şi capacitatea de păstrare;

- solul – are cerinţe ridicate faţp de sol; preferă soluri nisipo-lutoase, luto - nisipoase, aluvionare, afânate, bine aerisite, fertile.

Cerinţe faţă de lumină

Este foarte important, atat sub aspect teoretic, cat şi sub aspect practic, să cunoaştem reacţia fotoperiodică a cartofului. Lumina de zi lungă influenţează formarea tuberculilor şi fructificarea cartofului, considerat plantă de zi lungă (ca producătoare de seminţe) şi plantă de zi scurtă (ca producătoare de tuberculi). Transformarea intensă a stolonilor in tuberculi se produce in condiţii de zi scurtă.

Ziua scurtă şi lumina redusă stimulează formarea unei substanţe care contribuie la tuberizarea in frunze, care, ulterior, transformă stolonii in tuberculi. Intensitatea luminii influenţează nu doar producţia, ci şi distribuţia asimilatelor şievoluţia aparatului foliar. La o intensitate scăzută a luminii (2 500 de lucşi), alungirea tulpinii este mai pronunţată decat la intensitatea sporită (8 000-10 000 de lucşi) a acesteia. Intensitatea mare a luminii stimulează şi forţează inflorirea plantelor. Reacţia fotoperiodică a plantelor de cartof este modificată şi determinată in funcţie de temperatură. Temperaturile scăzute diminuează condiţiile de zi scurtă şi, evident, contribuie la imbunătăţirea formării tuberculilor. Lungimea de 10-12 ore a zilei se consideră pregnant optimă pentru formarea tuberculilor. Dacă duratazilei depăşeşte 14 ore, o parte din stoloni se transformă in lăstari.

Cerinţe faţă de căldură

Cartoful, originar din regiunile muntoase din America de Sud, este o plantă de climă temperată, umedă şi răcoroasă. Temperatura minimă de incolţire constituie 5-6°C, iar optimă pentru răsărire – 12-15°C. La temperaturi sub zero grade, suferă toate organele plantei, tuberculii se indulcesc, iar părţile aeriene se veştejesc. Vrejii cresc la 7°C, iar rădăcinile – la 4-5°C. La plantări timpurii se formează un sistem radicular puternic. Temperatura optimă pentru creşterea vrejilor este 19-21°C, iar cea maximă – 42°C. La temperaturi mai mari decat cea optimă se formează vrejuri lungi şi o suprafaţă foliară redusă, fapt ce conduce la diminuarea producţiei. Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de 16-18°C, cea minimă – circa 2°C, iar maxima – 29°C. La temperaturi de peste 29°C tuberculii nu mai cresc.

Cerinţe faţă de apă

Cartoful este una dintre plantele cu cele mai mari pretenţii faţă de aprovizionarea continuă cu apă. Secetele, chiar de scurtă durată, ca şi excesul de apă, influenţează negativ producţia. Coeficientul de transpiraţie constituie 323-614. Cea mai mare cantitate de apă o consumă in perioada cuprinsă intre imbobocire şi maturitate, cu apogeul in perioada infloririi. La această etapă are loc creşterea concomitentă a tufei şi a tuberculilor, secetele din această perioadă cauzand pierderi mari de producţie. Asociată cu temperaturi ridicate, variaţia de umiditate provoacă pieirea succesivă a stolonilor, a tuberculilor tineri, a frunzelorinferioare şi superioare. Cea mai favorabilă umiditate relativă a aerului este 70-75%. Cartoful pretinde o umiditate moderată şi permanentă in sol, fără a i se reduce accesul aerului. Excesul de umiditate este foarte dăunător, deoarece lipsa oxigenului din sol stopează formarea tuberculilor şi conduce la moartea acestora. In zonele secetoase, cartoful reacţionează pozitiv la irigare, mai ales la cea realizată prin metoda de picături.

Cerinţe faţă de sol şi expoziţia terenului

Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol. Sistemul radicular relativ slab ii permite să asigure producţii mari pe soluri fertile, bine aprovizionate cu humus şi cu macro- şi microelemente solubile. Ca textură, cele mai favorabile sunt solurile nisipo-lutoase, luto-nisipoase, lutoase. Solurile nisipoase asigură rezultate foarte bune la cultivarea soiurilor extratimpurii şi timpurii, cu condiţia că irigarea se face paralel cu fertilizarea. Solurile cu textură grea (argiloase) sunt nepotrivite pentru cartof: reduc şi deformează creşterea tuberculilor; reduc tuberificarea, iar bulgării de pămant măresc riscul şi procentajul de vătămare in timpul recoltării. Cartoful valorifică solurile relativ acide (pH – 5-6,5); condiţiile de sol fiind mai limitative la zonarea cartofului. Astfel, pe solurile favorabile, cartoful suportă uşor chiar şi condiţiile climatice nefavorabile, iar pe solurile necorespunzătoare chiar şi clima favorabilă nu poate fi pe deplin valorificată. In condiţiile Republicii Moldova, cele mai favorabile condiţii de cultivare a cartofului sunt atestate, in primul rand, in zona de nord, unde se obţin frecvent producţii mari

Tehnologia de cultură

In condiţiile Republicii Moldova, cartoful se cultivă in baza unor tehnologii specifice:• tehnologii utilizate primăvara devreme cu scopul de a obţine material de plantare;• tehnologii utilizate primăvara cu scopul de a obţine marfă pentru consum;• tehnologii utilizate primăvara cu scopul de a utiliza materialul de plantare peteren irigat;• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor din anul anterior, cuscopul de a obţine material de plantare;• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor din anul anterior, cuscopul de a obţine marfă pentru consum;• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor abia recoltaţi, cu scopulde a obţine material de plantare;• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor abia recoltaţi cu scopulde a obţine marfă pentru consum.

Tehnologia culturii cartofului trebuie adaptată în fiecare an în funcţie de condiţiile climatice ale celor doi ani care concură pentru obţinerea unei producţii: toamna şi iarna anului anterior şi primăvara, vara şi toamna anului de referinţă. Iarna care abia a trecut, caracterizată prin temperaturi ridicate şi precipitaţii scăzute, a determinat mai multe neajunsuri pentru agricultură, iar pentru cartof, acestea s-ar putea rezuma la următoarele:

• păstrarea cartofului pentru sămânţă în spaţii convenţionale, fără instalaţii frigorifice, a favorizat încolţirea şi deshidratarea cartofului; aceasta a cauzat epuizarea parţială sau totală a tuberculilor;

• arăturile de toamnă, obligatorii pentru cultura cartofului, sunt nestructurate, ceea ce va necesita un efort în plus pentru pregătirea terenului;

• în acelaşi timp însă, prin lucrări suplimentare, se pierde apa din sol, care ar fi ajutat la rehidratarea seminţei şi grăbirea încolţirii;

• dăunătorii din sol, în special gândacul de Colorado, au rezistat bine în această iarnă şi vor avea un potenţial sporit de dăunare.

Amplasarea culturii. In general, cartoful nu manifestă pretenţii faţă de planta premergătoare. La amplasarea lui şi la stabilirea locului de rotaţie, trebuie luate in calcul particularităţile lui biologice. Cele mai bune premergătoare pentru cartof sunt culturile care părăsesc devreme terenul, lasă solul liber de buruieni şi resturi vegetale, au sistem radicular bogat, pivotant şi profund, care contribuie la afanarea solului. Din această categorie fac parte cerealele păioase (de toamnă şi de primăvară), porumbul pentru boabe, rapiţa, unele legume (varză, castraveţi, morcov etc.). Nu se recomandă cultivarea cartofului după plante din familia Solanaceae (tutun, tomate, vinete, ardei etc.), deoarece au boli şi dăunători comuni.Soiurile timpurii de cartof sunt foarte bune premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură, indeosebi pentru cerealele de toamnă. După cartof, solul rămane fără resturi vegetale, lipsit de buruieni, intr-o stare de afanare corespunzătoare, condiţii ce permit realizarea unor lucrări superficiale ale solului şi pregătirea lui pentru cerealele de toamnă.

Rotaţia culturilor de cartof se face o dată la 2 sau 3 ani, dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu), iar dacă nu există suficient teren din punct de vedere textural sau a unor indicatori de fertilitate, rotaţia este de patru ani.La stabilirea rotaţiei, trebuie să se ţină seama de particularităţile biologice ale cartofului, de structura culturior şi tipul de asolament.

Alcătuirea asolamentului şi la alegerea tipurilor de rotaţii se face în funcţie de urmatoarele criterii:- alternarea speciilor de plante mari consumatoare de apă şi a elementelor nutritive cu cele care prezintă consumuri mai reduse;- includerea în rotaţie a plantelor care contribuie la creşterea conţinutului în azot;- culturile prăşitoare să alterneze cu cele neprăşitoare;- speciile de plante atacate de boli şi dăunători comuni să nu revină pe aceeaşi parcelă mai repede de 3 ani.

Cele mai bune rezultate, în ceea ce priveşte planta premergatoare, se obtin după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul rosu, în zonele umede), leguminoase anuale, cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb siloz, bostănoase, in pentru ulei (dacă nu a fost atacată de putregaiul cenuşiu şi boli care pot fi transmise cartofului), floarea-soarelui (dacă nu a fostatacată de putregaiul cenuşiu şi boli care pot fi transmise cartofului).

Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul deoarece se recoltează târziu.Cartoful nu se recomandă a se cultiva după plante din familia Solanaceae şi nici în monocultură. De asemenea, nu se cultiva nici după culturile de rosii, ardeii, vinete, deoarece prezintă boli şi dăunători comuni.

Lucrarile solului. Acestea au menirea de a asigura un substrat cat mai afanat cu un regim aerohidric corespunzator biologiei cartofului,prin acumularea apei si elementelor nutritive in sol si distrugerea buruienilor .Lucrarile solului trebuie executate diferentiat,in functie de zona climatica ,timpul si textura solului,planta premergatoare , gradul de imburuienare mare si eroziunea solului .

Tasarea solului reduce considerabil productia la cartofi ,indeosebi solurile grele .In conditii de mecanizare tasarea  solului este practic  imposibil de evitat .Simpla trecere a rotilor de tractor pe langa randurile de plante provoaca micsorarea productiei de turbeculi.

Influenta negativa  a gradului de tasare  a terenului  se manifesta  direct proportional  cu  continutul de argila si de apa a solului (Berindei,1972). Pe solurile podzolice la care, de regula stratul de argila, practic impermeabil incepe la 18-20 cm, mecanizarea culturii reduce mult productia de tuberculi. Cea mai mare importanta in cultura mecanizata a cartofului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formarii bulgarilor mai ales cei  de marimea tuberculilor.

Solul se mobilizeaza la adancimea de 28 -30 cm pe majoritatea tipurilor de sol, dovedindu-se superioara aratura cu subsolaj suplimentar de 10-15 cm, facand posibila o buna dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor in cuib facilitandu-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilitati mai bune de executarea lucrarilor de ingrijire in timpul perioadei de vegetatie si pentru recoltarea mecanizata (Bredt, 1981). Pe solurile mai grele, sacrificarea terenurilor (afanarea adanca) a dat rezultate bune .Importanta deosebita prezinta momentul optim de executare a araturii, pentru a preintampina formarea bulgarilor, indiferent de marimea acestora . Formarea bulgarilor se datoreaza modului de executare a lucrarilor solului si eficacitatea mai buna a erbicidelor, usureaza recoltarea mecanizata, reduce ranirea tuberculilor, costurilor de curatire, transport si pastrare. 

Nivelarea solului (inainte sau dupa arat) este extrem de importanta in cultura mecanizata a cartofului, influentand pozitiv uniformitatea adancimii de plantare, forma bilonului, erbicidarea si recoltarea . Aratura se efectueaza imediat dupa recoltarea plantei premergatoare, administrarea ingrasamintelor

organice si celor chimice cu fosfat si potasiu, tocarea eventualelor resturi vegetale .Pana la venirea iernii aratura se mentine curata de buruieni, nivelata, fara crusta, permitand plantatul mai devreme in primavara prin zvantarea mai timpurie si uniforma a terenului.

In primavara, patul germinativ se pregateste numai dupa ce solul s-a zvantat , evitand formarea viitorilor bulgari. Daca solul se lucreaza in primavara pe teren insuficient zvantat si fara maruntire corespunzatoare, bulgarii se formeaza in mijlocul cuibului de cartof printre stoloni si tuberculi daca solul a fost lucrat pe o adancime mica, bulgarii se formeaza tot in cuibul de cartofi, dar sub tuberculi, tasarea solului de catre rotile tractorului duce la formarea bulgarilor la marginea  cuibului de cartof , cu repercusiuni negative la recoltare, bulgarii formati cu ocazia lucrarilor de ingrijire se gasesc pe bilon sau intre biloane.

Cele mai bune rezultate se obtin cand terenul se pregateste cu ajutorul cultivatorului echipat cu piese active tip sageata , pentru adancimi de 14-18 cm (Bria , 1982 ) .Pentru suprafete mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof C.P.C-3,2 in agregat cu tractorul U-650 , echipat cu cutite tip dalta sau sageata, iar pe parcele mici cultivatorul  C.P.C-2 in agregat cu tractorul L-445 realizeaza conditii foarte bune pentru plantarea cartofului. Se realizeaza o adancime de lucru pana la 18 cm si un grad de maruntire de 92-95 % in conditiile in care capacitatea de lucru 12-14 ha pe schimb este egala cu cea a grapei cu discuri. De asemenea folosirea combinatoarelor si a grapelor vibratoare (oscilante ) realizeaza  conditii foarte bune pentru plantarea cartofului .Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasa pentru pregatirea patului germinativ corespunzator , acesta fiind alcatuit din piese in functie de starea terenului:

  -numai cu vibrocultor , grapa cu colti si grapa rotativa elicoidala, daca se urmareste o mai buna nivelare si combatere a buruienilor,

-din vibrocultor si grapa rotativa elicoidala in cazul terenului cu denivelari si tasat  dar fara buruieni.

La lucrarile de pregatire a solului in primavara se aplica si ingrasaminte cu azot sau complexe . Pentru reducerea gradului de tasare se practica si bilonarea de toamna  plantatul efectuandu-se mai devreme.

Epoca si densitatea la plantare. Pentru plantarea tuberculilor neincoltiti , epoca optima de plantare este determinata de zvantarea solului pana la adancimea de plantare , plus inca 3-4 cm, in asa fel incat  sa se poata efectua lucrarile de pregatire a solului fara tasari puternice. Nu trebuie sa se astepte realizarea in sol a unei temperaturi de 7º C la care incepe pornirea coltilor , deoarece pot interveni ploi care sa intarzie lucrarea de plantare.Tuberculii neincoltiti nu sunt afectati in sol de eventuale scaderi ale temperaturii; ei nu pornesc in vegetatie  nu emit colti pana nu se realizeaza temperatura specifica de 6-7º C.

Plantarea timpurie determina sporuri de productie datorita tuberizarii timpurii in conditii de temperatura si durata a zilei mai favorabile si a unui ritm

de acumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient si ploile dinaintea secetelor din vara. Plantarile timpurii determina formarea unor stoloni, scurti usurandu-se recoltarea mecanizata a culturii de cartof . Cartoful preincoltit si incoltit se planteaza in functie de data probabila a ultimelor ingheturi ce survin in primavara din fiecare zona de cultura care nu trebuie sa afecteze plantele dupa rasarire  , de la plantat la rasarire trec 18-25 zile.

Calendaristic cartoful extratimpuriu si timpuriu se planteaza intre 5 si 15 martie in zona nisipurilor din Oltenia si intre 5-25 martie in restul zonelor de cultura.

Tuberculii neincoltiti trebuie plantati pana la 20 martie in zona de campie , pana la 10-15 aprilie in zona favorabila si pana la sfarsitul lunii aprilie in zonele cu clima favorabila in functie de  zvantarea terenului.

In fiecare zona durata plantarii trebuie sa fie cat mai scazuta , in special in anii cu desprimavarari tarzii . Scaderile semnificative de productie se inregistreaza in zonele de campie , atunci cand intarzierea plantatului este mai mare de 6-8 zile , iar  zonele favorabile si foarte favorabile climatic la 10-12 zile si respectiv la 15-18 zile.

Pregatirea cartofului pentru plantare

Pregatirea cartofului pentru plantare (stimularea germinarii) necesita o tehnologie speciala. Pentru inceput tuberculii trebuie sa fie calibrati. Pentru plantat se recomanda tuberculi sanatosi cu marimea de 30-50 g; 51-80g; 81-120 g (28-35; 35-45; 45-55 mm).Cartofii deformati, inghetati, traumati de daunatori si infectati de boli bacteriene si ciuperci se inlatura.

Iarovizarea cartofului se face in incaperi incalzite si semiintunecate, pe stelaje sau in lazi timp de 4-5 saptamani inainte de plantare, la temperaturi variabile intre 4-12 0C, cu umiditatea de 85% (umiditatea se mentine prin umezirea podelii). Cand afara este destul de cald, iarovizarea e continuata in aer, aparand tuberculii de vanturi reci. Iarovizarea se considera finisata cand coltii ating lungimea de 1-1,5 cm.

O alta metoda consta in expunerea semintelor la o temperatura de 18-20 0C intr-o incapere timp de o saptamana inainte de plantare. In acelasi timp langa cartofi se tine un vas cu apa pentru a mentine umiditatea in aer.

In tara noastra , ca in intreaga Europa se cultiva soiuri din specia Solanum tuberosum care cuprinde numeroase convarietati ce se deosebesc intre ele dupa

culoarea peridermei (cojii) si varietati care se deosebesc dupa culoarea florilor , a miezului si culoarea peridermului.

Cultivam soiuri de cartof autohtone si soiuri de import , grupate in functie de lungimea perioadei de vegetatie , de intrebuintare , de rezistenta la degenerare.

Importanta soiului in productia de cartof se materializeaza prin participarea lui cu 40-60% din nivelul recoltei de tuberculi . ( Berindei , 1985) .

GRUPA CRUCIFERE

Varza

Varză înflorită în ianuarie 2008, după ce a stat pe balcon din toamnă

Varza este o planta erbacee, bienala, legumicola cu valoare terapeutica ridicata fiind

cultivata inca de la inceputul epocii de piatra.

Varza este o planta destul de rezistenta la frig, suporta in faza de rasad temperaturi de -3

grade C, iar când e dezvoltata pâna la -7 grade C. Varza are insa nevoie de multa apa si

lumina. Pe un teren bogat, arat adanc din toamna si ingrasat corespunzator se obtin

recolte foarte bune.

Rasadul de varza timpurie se obtine in rasadnite calde din seminte (7-10 gr la 1,5 mp)

semanate la inceputul lunii februarie.

Varza de vara se pune in rasadnite semicalde la inceputul lunii martie.

Varza de toamna si cea rosie se seamana direct pe strat la mijlocul lunii mai.

Plantarea rasadurilor in gradina, pentru culturile timpurii se face la 50-55 zile de la

rasadire, in martie sau inceputul lui aprilie. Pentru culturile de vara plantarea se face in

aprilie sau inceputul lunii mai.

Inainte de plantare rasadurile se fasoneaza, se scurteaza vârful radacinilor si jumatate

din lungimea frunzelor. Distantele de plantare sunt 70-30 cm pentru varza timpurie si

70/40, 70/50 cm pentru varza de vara sau toamna (inclusiv cea rosie). La plantare

rasadurile se ingroapa pana la prima frunza adevarata. Dupa plantare se uda obligatoriu.

Lucrarile obisnuite sunt completarea golurilor (3-4 zile de la plantare); prasilele pentru

spargerea crustei si combaterea buruienilor; musuroitul (odata la 2-3 saptamâni de la

plantare, apoi la primul prasit); udatul; ingrasarea suplimentara. 

Udatul culturilor de varza (in timpul primaverii se face dimineata, iar vara dupa amiaza)

se face la 10-14 zile, cu volum mare de apa. Odata cu udatul se poate aplica si

ingrasarea suplimentara, ingropat intre rânduri sau in solutie cu apa de udat, la 15-20 zile

de la plantare. Cand capatanile de varza se leaga, se va face ingrasarea a 2-a.

Recoltarea verzei se face când capatânile sunt bine indesate (se verifica prin apasare cu

degetul).

La culturile de varza timpurie se poate obtine si a 2-a recolta de la aceleasi plante.

Pentru aceasta se taie capatâna mai sus, lasându-se frunzele verzi de la baza. Verzele

obtinute la a doua recolta vor fi mai mici ca cele din prima productie. 

Exista mai multe feluri de varza: alba, rosie, creata, de Bruxelles, etc. 

Varza pare sa aiba o proprietate deosebita in eliminarea produselor toxice, pe care le

obliga sa iasa din tesuturi. Totodata varza asigura cicatrizari de buna calitate prevenind

sechelele.

Acesta leguma a avut intotdeauna o asemenea importanta incat e bine sa prezentam pe

larg proprietatile ei uimitoare, pe cale interna sau externa, indicatiile ei si modurile de

folosire.

Bogata in vitamine si oligoelementi, varza contine cantitati insemnate de vitamina A,

vitamina B1, vitammina B2, vitamina PP, vitamina C, potasiu,calciu, magneziu, fier,

cupru, fosfor, sulf.

Folosirea frunzelor de varza pentru uz extern este indicata in :

crapaturi si degeraturi, contuzii, plagi diverse, ulcere ale gambelor(varicoase, cangrene,

necroze), arsuri, eczeme, anumite pecingini, acnee, adenite, sifilide, tumori albe

limfangite, capilarite, afectiuni vasculare, hemoroizi, nevralgii reumatismale(lombangii,

sciatice), dentare, faciale, gutoase, infectii de toate tipurile : abcese, flegmoane,

furuncule, migrene, cefalee.

In afara de actiunea ei pe cale externa, varza este de vreme indelungata folosita pe cale

interna sub forme de salate sau de suc proaspat extras.

Indicatiile ei sunt multiple si se poate utiliza in afectiuni foarte diverse : respiratorii,

gastrice, intestinale, slabiciune generale, anemie.

CONOPIDA

Cunoscută şi sub denumirea de Brassica oleracea var. botrytis, conopida

provine din specia de varza salbatica var. silvestris, zona de origine este foarte

controversata intalnindu-se mai multe zone de origine si prin evolutia specilor s-a

ajuns la forma cunoscuta astazi. La început a fost numită „varză de Cipru”, fiind

cunoscută de 2500 ani, era cultivată în Egiptul şi Persia antică, ulterior planta

începând să fie cultivată şi în Italia, pentru ca, în secolul al XVI-lea să se

popularizeze în întreaga Europă.

Astazi este cultivata pe suprafete mari din vestul Europei, datorita cererii mari

de consum (7 kg./loc./an in Marea Britanie). La noi se cultiva, in toate zonele tari, pe

suprafete mult mai mici decat cele cultivate cu varza.

Partea comestibilă a conopidei fiind înflorescenţa formată din lăstari

îngroşaţi, utilizata la prepararea diferitelor feluri de mancaruri, putând fi consumată şi

crudă în salate. Este des folosita in componenta muraturilor si in industria

conservelor.

Valoarea energetica

NutrientCantitatea medie in

100 gr. produs

Apa 90 g

Energie 31 kcal

Proteine 2.9 g

Calciu 33 mg

Fier 0.73 mg

Magneziu 20 mg

Fosfor 60 mg

Potasiu 321 mg

Sodiu 23 mg

Pentru că are o valoare calorică destul de

scăzută (31 kcal/100 g), conopida este indicată

persoanelor care urmează o cură de slăbire.

Consumul ridicat de conopidă, se asociază cu o

incidenţă scăzută a bolilor de inimă şi a atacului

cerebral.

Enzimele care se găsesc în conopidă ajută

la detoxificarea organismului. Compuşii toxici,

dacă nu sunt eliminaţi la timp pot duce la

deteriorarea celulelor, ceea ce poate cauza

cancerul. Enzimele specifice, împreună cu

vitaminele şi mineralele conţinute în conopidă dau

acestei plante proprietăţile sale anti- cancerigene

Vitamina C 80 mg

Vitamina B1 0.080 mg

Vitamina B2 0.102 mg

Vitamina B-6 0.222 mg

In cultura se comporta ca o planta anuala, temperatura optima de

crestere este de 18–20°C , când s-a format, înflorescenţa trebuie ferita de

lumina la soiurile care nu sunt protejate de frunzele din rozeta, care sub

influienta luminii capata culoarea alb galbui. La unele soiuri inflorescenta este

protejata de frunzele din rozeta astfel va avea o culoare alba.

Plantă este destul de sensibila, mai ales la temperaturi sub 0°C, când

se pătează şi nu mai produce recolte de calitate.

Fiind caracterizata ca o planta de climat umed si racoros, rezultatele

cele mai bune se pot obtine primavara si toamna, cand nivelul umiditatii din

sol este relativ mare de 70-80% din capacitatea de camp, de asemenea si

umiditatea relativa a aerului, favorizeaza obtinerea de productii ridicate.

Conopida se cultivă pe soluri fertile, bine lucrate şi îngraşate cu gunoi

de grajd, prefera solurile luto-nisipoase sau lutoase bogate in humus, bine

drenate, structurate.

Consumul specific de substante minerale pentru obtinerea unei tone de

produs se incadreaza intre valorile medii de 5 kg. N; 1,5 kg.P2O5 ; 5,5 kg. K2O.

In functie de perioada de vegetatie soiurile pot fi;

extratimpurii (90–100 zile)

timpurii (100–120 zile)

semitimpurii (120–140 zile)

semitarzii (140–160 zile)

tarzii (160–180 zile)

Cultura conopidei in camp incepe prin pregatirea terenului din toamna cand

se admnistraza 60–70 kg/ha P2O5; 30–40 kg/ha K2O; 20–30 tone gunoi de grajd bine

descompus, care se incorporeaza cu aratura adanca la 28–30 cm.

Primavara se grapeaza si se administreaza 40–60 kg/ha N, la pregatirea

patului germinativ se poate face o erbicidare, care trebuie incorporata in sol, pentru

combaterea buruienilor.

Pentru obtinera productiilor timpurii se folosesc soiuri cu perioada de

vegetatie scurta, rasadul este obtinut in rasadnite calde, astfel ca la momentul

plantarii are 1–2 frunze adevarate.

Plantarea rasadului se face in ultima decada a luni martie sau prima decada a

luni aprilie pentru zona noastra.

Lucrarile de intretinere constau in ;

completarea golurilor

combaterea buruienilor

afanarea solului

irigatie (la nevoie)

fertilizari

tratamente fitosanitare

protejarea inflorescentelor (la nevoie)

Pentru culturiile de toamna, se face o fertilizare de baza, urmata de aratura

de vara la 15–20 cm. Pentru maruntirea solului se fac 1–2 treceri cu discul imediat

dupa executarea araturii pentru a preveni uscarea terenului si pierderea apei din sol.

Rasadul se obtine direct in camp dupa care se repica si se planteaza manual

sau semimecanizat la sfarsitul lunii iunie sau inceputul lunii iulie in functie de

perioada de vegetatie a soiului utilizat.

Pe terenurile bine maruntite si nivelate se poate face semanatul direct in

camp cu semanatori de precizie cu norma de samanta de 1–1,5 kg./ha. Semanatul

realizandu-se in luna mai.

Recoltarea se face prin treceri succesive, prin taierea sub inflorescenta,

lasandu-se cateva frunze protectoare a carui limb se scurteaza. Productia este

influientata cantitativ de soiurile si tehnologia de cultivare folosita si de regula este

mai mica la culturile din primavara fata de cele din toamna.

Pastrarea conopidei se poate face pe o perioada scurta de timp. La umiditate

ridicata de 80-85% si o temperature de 5–10°C., in pivnite sau depozite, plantele

care au inflorescenta incomplete formata se pot pastra o perioada mai lunga de timp

(4–6 saptamani) cu radacinile in nisip.

Pentru obtinerea productilor de conopida primavara devreme sau toamna

tarziu se pot utiliza spatiile protejate din sere si solarii.

RIDICHILE

(Raphanus sativus)

Familia Brassicaceae (Cruciferae)

Raphanus sativus L. convar sativus – ridichea de luna

Raphanus sativus L. convar. niger (Mill.) Korner – ridichea de vara si de iarna.

Originea si raspandirea: Ridichea cultivata provine din Asia anterioara si zona mediterana,

unde a rezultat din specia Raphanus marilimus L. probabil ca urmare a incrucisarii cu alte

specii (Zeven si Jucovschi,1975).

Ridichea fiind folosita in alimentatie de mii de ani de popoarele antice din China, Japonia,

Egipt, Grecia, Italia ect. In prezent se cultiva in zonele umede si racoroase din Europa, Asia si

America.

In conditiile tarii noastre se cultiva in toate zonele legumicole.

Caracterizari botanice: Ridichea de luna este o planta anuala, iar ridichea de vara si cea de

iarna sunt bienale. In cazul ridichilor de luna , partea comestibila se formeaza prin

tuberizarea unei parti a epicotilului si a hipocotilului, in timp ce ridichea de vara si de iarna,

aceasta ia nastere prin tuberizarea hipocotilului si a partii superioare a radacinii pivotante.

Culoarea poate fi rosie de diferite intensitati, violacee, alba, cenusie sau neagra. Forma

radacinii tuberizate este diferita, putand fi sferica, ovala sau alungita. Greutatea variaza de la

10g la 1 kg bucata.

Fructul este o silicva indehiscenta, de forma alungita, cu un rostru ascutit, cu numeroase

seminte de culoare roscata – violacee, inglobate intr-un tesut spongios.

Valoare alimentara nutraceutica:

Ridichile se cultiva pentru radacinile tuberizate, care se consuma in stare cruda in tot

timpul anului (datorita rezistentei la temperature scazute si la pastrare in timpul iernii).

Acestea contin: ridichea de luna contine 5-8% S.U., iar ridichea de vara si iarna 8-11%,

reprezentata mai ales de glucide (glucoza, fructoza si zaharoza). Alte component sunt

reprezentate de lipide, in cantitate foarte mica (0,1 % s.p.), saruri minerale de K, Ca, P, Mg,

Na, S, Fe, etc., vitaminele C, B1, B2, B6, .

Ridichea are o perioada scurta de vegetatie, se cultiva in camp si spatii protejate (ridichea

de luna), in cadrul culturilor succesive.

Modalitati de utilizare: Se folosesc in stare cruda ca salata, conservata in saramura

concentrate si sub forma de sos, utilizat ca garnitura la orez (Chaux si Foury, 1944).

Se consuma de regula pentru asezonarea salatelor, si putina lume stie ca pot fi remedii

eficiente pentru mai multe boli.

Radacinile ridichilor sunt deasemenea un adevarat elixir pentru rinichi.

Soiuri:

In tara sunt zonate soiuri de: Ridiche de luna timpurii (30-40 zile): Bicolor, Rotunde

timpurii, Feuer Kugel, Rosii cu varful alb, Ilka, Redo; semitimpurii (40-50zile) : De blaj, Tepusi

de gheata.

Ridichea de vara (50-60 zile): Osstergruss, Albe japoneze, De Dumbraveni, De Iernut.

Ridichea de toamna (70-80 zile) : Bere de Munchen. Ridichea de iarna (100-120 zile): Negre

rotunde.

Boli:

Boala sau daunatorul-->Puricii verzii (Phyllotreta sp.); Aspectul atacului->Ciuruiurea

frunzelor si prezenta insectelor pe frunzele de ridichi. Tratamentul aplicat-->Tratamente pe

plante si sol. Substanta de combatere-->Decis 25 CE; Sumicidin 20 EC; Onevos 31,5 CE.

Concentratia sau doza la ha- 0,31; 0,025%; 0,15.

Boala sau daunatorul-->Musca verzei(Delia brassicae); Aspectul atacului--> Galerii si larve

in radacinile de ridichi. Tratamentul aplicat--> Tratamente la sol; Tratamente pe plante si

sol.Substanta de combatere- Sinolitox 10 G Zolone 30 PM Imidan WP - Concentratia sau doza

la ha-40kg, 0,2 %, 0,1% ;

Hrean

Factorul curativ: radacina, frunzeAfectiuni pentru care se recomanda: impotriva racelilor, a bolilor reumatice si ale cailor respiratorii superioare.

Prezentare generala

Denumirea uzuala: Hrean (lat. Armpracia rusticana), denumiri alternative: usturonila.Scurta descriere:Calitati curative si actiune farmaceutica:Radacina de hrean este foarte bogata in vitamine (in special C si din complexul B) si minerale, contine substante antibiotice naturale, enzime, fitohormoni etc.Cunoscut inca din vremea antichitatii, leac pretuit de greci si romani, hreanul era o planta raspindita si printre daci, care ii spuneau usturonila. Frunzele crude, legate pe frunte, alungau durerile si limpezeau mintea, din radacina data pe razatoare se coceau turte cu care se vindecau gilcile, iar ceaiul de flori alungau cele mai grele raceli. Decazut din vechea lui glorie, hreanul se mai foloseste rar ca medicament si mult mai des pentru a da gust mancarurilor. Forta lui vindecatoare e remarcabila.

Recomandari:

- tinctura din radacina impotriva guturaiului, gripei, in tratarea reumatismului, a plagilor necrozate.Intern: se ia o jumatate de lingurita de 3-4 ori pe zi pentru tratarea tusei, guturaiului, gripei. Extern: se aplica pentru tratarea reumatismului, plagilor (ranilor) necrozate. Aplicarea tincturii este usor dureroasa, dar foarte eficienta.- sirop din radacina de hrean impotriva astmului, bronsitei cronice, afectiunilor cailor respiratorii medii si inferioare in general.Se iau trei linguri pe zi. - vin tonic din radacina de hrean pentru imbunatatirea digestiei, pentru stimularea si reglarea activitatii cardiace, contra anemiei si pentru prevenirea litiazei renale.Se administreaza 3-4 linguri din acest vin tonic pentru imbunatatirea digestiei, pentru stimularea si reglarea activitatii cardiace, contra anemiei si pentru prevenirea litiazei renale. Pe termen lung, acest vin cu hrean este si un tonic sexual si un afrodiziac foarte bun.- energizant din radacina de hreanSe iau zilnic, dupa mesele principale, 1-3 linguri.

Preparare

TincturaSe dau prin razatoarea mica radacinile de hrean, se pun intr-un borcan pana se umple o treime si restul se completeaza cu alcool alb alimentar de 80 de grade. Se lasa la macerat 8 zile, apoi se strecoara, presind amestecul printr-un tifon.SiropSe da prin razatoare o radacina de hrean, se adauga 4 linguri de miere, se amesteca bine si se lasa citeva minute la macerat. Se strecoara, presand continutul cu un tifon. Se obtine siropul crud. Resturile care raman in tifon se pun la fiert cu putina apa (cat sa le acopere). Dupa fierbere, se strecoara prin presare, se lasa sa se raceasca, apoi se amesteca impreuna cu siropul crud.Energizant cu hreanSe spala foarte bine 12 oua, apoi se pun intr-un vas, cu coaja cu tot, si se tin timp de 12 ore in suc natural de lamaie (pana le acopera). Se scot ouale din sucul de lamaie, se sparg si se bat bine, dupa care se pun din nou in vasul cu suc de lamaie, in care se mai adauga 1 kg de hrean curatat de coaja si dat pe razatoare, 1 litru de tuica naturala tare (palinca de prune), 1 kg de miere. Amestecul se tine la macerat intr-un borcan, vreme de noua zile.Vin tonic cu hreanIntr-un litru de vin rosu, natural, se pun 15 linguri de hrean dat prin razatoarea fina. Se astupa sticla si se lasa sa se macereze continutul

vreme de 8-9 zile, dupa care se filtreaza.FainaRadacinile de hrean se taie cubulete si se pun pe calorifer sau in apropierea unei surse de caldura ca sa se usuce. Atunci cind se elimina complet apa si devin uscate ca iasca, aceste cubulete se macina cu risnita electrica de cafea, obtinandu-se un praf alb, cu efecte puternic iritative: faina de hrean, care se foloseste in obtinerea decocturilor, pentru cataplasme sau administrata ca atare. De regula, macinarea radacinilor uscate pentru obtinerea fainei de hrean se face chiar inainte de folosirea acesteia. Altfel, daca este depozitata, pe masura ce trece timpul ea isi pierde proprietatile terapeutice.

Precautii, contraindicatii si alte comentarii

Nu exista.

Buruieni-Heterotrofe-

Semiparazite

Clocoticiul - Staphylea pinnataSe spunea ca, daca iti legi in jurul mijlocului o nuia cu nuci de clocotici, esti ferit de diavol, grindina si

duhuri rele. Iar femeile batrane strangeau nuiele si globulete de clocotici ca sa aiba leac de boli.

Arbust de padure, cu nuieluse subtiri impodobite cu flori globulare si seminte comestibile, clocoticiul este

considerat un calmant ideal. Are proprietati sedative si antiinflamatoare si se afla in farmacia naturista a

satelor de foarte mult timp. In plus, se considera ca planta are calitatea de a apara, probabil datorita

formei florilor, mai aparte, si zgomotului ca un clinchet pe care-l fac semintele destul de mari din globul-

floare (de aici si numele), sunet menit sa alunge relele.

Semintele de clocotici au aproximativ aceleasi calitati, gust si aroma ca fisticul. De altfel, in unele zone

din nordul tarii, erau folosite la prajituri, fiind mult mai ieftine decat fisticul.

Lemn sfant

Cand se sfinteste de casa noua, se pune in toate colturile casei cate un cep din lemn de clocotici, sa fie

pazita de toate relele. Pe vremuri, bucovinenii pazeau vaca la prima fatare tot cu lemnul acesta bun

impotriva tuturor relelor. Inainte sa fete, faceau vacii o gaura in corn, puneau acolo sare si usturoi, apoi

acopereau cu lemn sfant. Si vaca nastea usor. Nucile de clocotici le foloseau ca sa opreasca

hemoragia: le pisau, le amestecau cu spirt si le puneau la locul cu pricina. Imediat se oprea sangerarea.

Ca sa aiba puteri inzecite, femeile duceau la biserica nuiele de clocotici ca sa fie sfintite la slujba din

Duminica Pastelui.

Tratamente

Cistita, anexita - bai locale cu infuzie de flori si fructe (o lingura la o cana cu apa clocotita), in fiecare

seara, timp de doua saptamani.

Dureri abdominale - se fac perne de flori si frunze uscate, care se aseaza pe zona dureroasa. Sunt

eficiente si legaturile din flori si fructe, puse in saculeti, asezati la randul lor peste zona dureroasa.

Hernie - proprietatile antiinflamatoare si calmante ale plantei o fac foarte eficienta impotriva acestei

afectiuni. Metoda de tratament este foarte simpla: se pun crengute de clocotici, cu totul, pe locul bolnav,

apoi se infasoara cu un brau de lana. Sau: 2-3 maini de fructe de clocotici, plamadite in spirt, se pun in

comprese de tifon, cu care se oblojeste zona cu probleme.

Hemoroizi - se fac bai de sezut (o mana de planta la un litru de apa clocotita) cand infuzia s-a racorit.

Dureri de cap, migrene - se piseaza frunzele si florile pana devin pasta, apoi se pun pe o bucata de tifon

care se aplica pe ceafa.

Alte plante care te feresc de rele

Pelin - este una dintre cele mai puternice plante impotriva demonilor nu numai la noi, ci in intreaga

Europa. In plus, te apara de friguri. Pe vremuri, oamenii il purtau la gat in timpul epidemiilor, sa nu fie

atinsi de boala. Mai este bun si pentru: viermi intestinali; o cura de ceai timp de doua saptamani

trateaza cu succes impotriva parzitilor.

Cicoare - te fereste de duhuri rele, dar si de dureri de sale daca te incingi cu ea de Sanziene. Mai este

buna si pentru diabetici. Bogata in insulina, cicoarea este un bun hipoglicemic si de aceea este

recomandata in orice forma - ca atare, in salate, infuzie sau in loc de cafea.

Busuioc - daca il legi in jurul braului, te apara de farmece. Femeilor le aduce noroc in dragoste, le ajuta

sa-si afle ursitul. Este bun si pentru: boli digestive si hepatobiliare; bei infuzie, apoi stai intins 20 de

minute.

Urechelnita - este cunoscuta ca fiind extrem de... eficace impotriva traznetelor. Taranii de la noi o

puneau pe casa, intr-o cutie, mai ales vara, cand sunt furtuni. Este buna su pentru vindecarea bolilor de

urechi, sub forma de suc.

Omag - este o planta toxica, dar tocmai de aceea se considera ca te apara de... necuratul. Femeile

purtau brauri de omag ca sa fie ferite de iele. Mai este bun si pentru: nevralgii, dar si impotriva durerilor

provocate de cancer, fiind un foarte bun sedativ.

Gentiana lutea – specie rara si planta medicinala miraculoasaNatura ofera o sursa importanta de medicamente, printre care cele mai insemnate sunt speciile de plante. Acestea insa devin vulnerabile cand sunt supraexploatate in interes comercial. Este cazul plantei perene Gentiana lutea(Ghintura galbena) care datorita valorii medicinale si-a capatat statutul de specie rara.

Supracolectarea plantei datorita calitatilor terapeutice extraordinare pe care le detine a condus la listarea ei conform categoriilor de conservare IUCN ca specie amenintata in Romania, Albania, Elvetia, Germania, Portugalia si ca specie vulnerabila in alte tari. In Romania, Gentiana lutea este ocrotita ca monument al naturii.In scop terapeutic, de la ghintura galbena se recolteaza radacinile (Radix Gentianae), acestea fiind bogate in substante amare. Amploarea procesului de recoltare a radacinilor de ghintura a cunoscut un ritm alert; astfel, in fiecare an se utilizeaza aproximativ 1500 tone de radacini uscate pentru prepararea diferitelor produse naturiste. Colectarea radacinilor de ghintura galbena este activa si in prezent, in mod ilegal. Nu este permis decat sa fie culeasa pentru a fi inmultita in cultura.Popular ghintura galbena este cunoscuta sub denumirile de: fierea pamantului, cahincea, ghimbere de munte etc. Calitatile terapeutice ale acestei specii sunt insemnate, Gentiana lutea fiind considerata un remediu excelent pentru vindecarea afectiunilor ca: dureri ale stomacului, balonari, digestie lenta, anorexie, boli ale ficatului, paraziti intestinali, gripa, convalecenta, chiar si depresie. Specia este apreciata si pentru rolul important in apararea organismului fata de diversi microbi.Produsele naturiste intalnite pe piata farmaceutica, pentru care radacinile de ghintura galbena sunt recoltate, devenind astfel o specie rara, sunt:

Tinctura de ghintura utilizata in special in stimularea poftei de mancare si echilibrarea digestiei;

Rachiul de ghintura cu rol in apararea organismului de infectii;

Decoctul din radacini de ghintura galbena, eficient in tratamentul bolilor cardiace, anemiei si afectiunilor ficatului.

Din pacate, exploatarea nesabuita a radacinilor de Gentiana lutea este prezenta in continuare, acestea fiind vandute in intreaga tara sub forma de diverse preparate naturiste. Jefuind aceasta comoara a naturii riscam ca identitatea unica a zonei unde ghintura galbena creste sa dispara treptat. InmultireaGentianei lutea in culturile proprii reprezinta o alternativa pentru a stopa recoltarea ilegala si pentru a prepara in continuare produse naturiste bazate pe radacinile acestei plante, cu impact minim asupra pierderii habitatului sau afectarii echilibrului ecologic.

AUTOTROFE:-EFEMERE

  Urzica Vie

Familia Urticaceae Alte denumiri populare: urzica mare, urzica mica, urzica creata, oistea.

Descriere Planta erbacee, perena, cunoscuta inca din antichitate pentru proprietatile medicinale si alimentare. In solare un rizom subtire, tarator. Tulpina aeriana este inalta de 50-150 cm, erecta, paroasa si urticanta.Frunzele sunt puternic urticante datorita perisorilor rigizi care contin substante vezicante pentru piele(acid formic si o toxalbumina). Au forme ovale, lanceolate sau cordate, dintate pe

margini. Florile auculoare verzuie; sunt dioice, dispuse pe plante diferite (mascule si femele). Inflorirea are loc in lunile iunie-octombrie.Raspandire Create pe tot globul in locuri cultivate si necultivate, santuri, gropi abandonate,ruine, marginea apelor si padurilor, tufisuri, stane, locuri virane gunoite, de Iacampie pana in zona montana Ia 2.400 m altitudine.Organe utilizate:Folium, Herba et Radix Urticae  –frunze, partea aeriana siradacinile.Proprietti terapeutice 

digestive, antidiareice, antihemoragice (datorita vitaminei K), antianemice, tonice, vitaminizante,aperitive, mineralizante, energizante, antihelmintice; 

expectorante, emoliente, antitusive, antiastmatice, antibronsitice; 

antidiabetice, hipocolesterolemiante, depurative, hematopoetice, dezintoxicante pentru sange,diuretice (datorita flavonoidelor); 

antireumatice; 

cicatrizante, epitelizante, revulsive, astringente, antiseptice, antimicrobiene, insecticide.Actiuni specifice afectiuni ale aparatului digestiv: ulcer gastric si duodenal, insuficienta pancreatica, litiaza biliara,diaree, dizenterie, colite, enterite, balonari, hemoragii interne, dureri de splina, hemoroizi, cancer Iastomac prin prevenirea formarii tumorilor maligne; afectiuni respiratorii : astm bronsic, congestie pulmonara, dureri de piept, tuse convulsiva, fluidificareasecretiilor bronsice (datorita mucilagiilor); 

 afectiuni renale si genitale: vaginita atrofica, hemoragii uterine, dismenoree (menstre neregulate),litiaza renala, favorizarea eliminarii toxinelor si a excesului de apa din tesuturi prin marirea diurezei; 

adjuvant in diabetul zaharat;  combate leucemia si formarea tumorilor maligne;  reduce durerile de reumatism cronic si degenerativ, sciatica, guta (cu eliminarea acidului uric) siartroze (cu refacerea cartilagiilor);  combate durerile de cap prin actiuni depurative de curatire a sangelui, oboseala, epuizare (in carentade Fe), anemie de primavara, obezitate, rahitism, hemoragii nazale, avitaminoze, clorozarea fetelor tinere; afectiuni ale pielii : plagi, eczeme cronice, pecingine, psoriazis, arsuri, ulcer varicos, unghii casante,fisuri anale; 

combaterea caderii parului, seboree si matreata.Forme de utilizare UZ INTERN Inca din antichitate se recomanda cura de primavera si eventual de toamnacu varfuri tinere de urzica,timp de 4 saptamani, mai ales Ia varste inaintate, datorita reducerii rezervei de Fe (fier), cu simptome deepuizare, astenie, oboseala si imbatranire timpurie. Cura consta din consumul zilnic a 3 cani cu infuzie,neindulcita, pe stomacul gol, cu 30 minute inainte de mese, avand efect de revitalizare a intreguluiorganism. Ceaiul nu se fierbe, deoarece se distrug principiile active. Infuziedin 1 lingura de frunze uscate Ia 200 ml de apa clocotita; se infuzeaza 10-15 minute, sestrecoara, se indulceste si se beau 2-3

ceaiuri pe zi pentru a combate hemoragii interne, dizenterie,indigestii, cancer stomacal, bronsite, dismenoree, litiaza renala, uremie, diabet zaharat, hidropizie,avitaminoze, anemie, eliminarea toxinelor din corp. Decoct din 1-2 lingurite de pulbere din radacini uscate Ia 250 ml de apa rece; se fierbe 5 minute, seinfuzeaza, se strecoara si se beau 1-2 cesti pe zi cu efecte in enterite, ascita, hemoragii interne,hemoroizi, astm bronsic, metroragii (hemoragii intre menstre si dupa nastere), obezitate, sciatica,reumatism, guta, enurezis Ia copii. Suc  din frunze proaspete, mojarate si stoarse, din care se beau 2-3 lingurite pe zi cu efecte diureticesi hemostatice in boli de rinichi si vezica urinara, hemoragii, hemoptizie, epistaxis (sangerari din nas). Sepoate consuma cate ½ pahar dimineata si seara, timp de 10 zile cu indicatii in leucoree, anemie sihemoragii uterine. Salata de urzici asociata cu papadie sau lactuca, adaugand putin ulei si lamaie. Frunze ofilite se consuma pentru prevenirea formarii tumorilor maligne. Pulbere din Frunze uscate, consumate cate 5 g zilnic, cu 30 de minute inainte de masa principala; setine sub limba 7 minute si apoi se inghite cu putina miere. 

 Pulbere din amestec  de frunze uscate de urzica + dud + nuc + teci de fasole (in parti egale) din carese iau 5 g, se tin sub Iimba 7 minute si se inghit neindulcite in tratmentul diabetului zaharat.  Seminte de urzica macinate fin, se tin seara sub Iimba (3 g) timp de 7 minute, dupa care se inghit inputina miere, pentru a trata enurezisul.UZ EXTERN Infuzie din 2 linguri de frunze maruntite Ia 200 ml de apa clocotita; se Iasa vasul acoperit 15-20 deminute, se strecoara si se

face gargara in tratarea stomatitelor, gingivite, amigdalite si afte, avand actiuniantiinflamatoare. Infuzie concentrate din 40-50 g de frunze maruntite Ia 1 litru de apa clocotita; se Iasa vasul acoperit20-30 de minute, se strecoara si se fac bai locale, comprese sau cataplasme in tratarea reumatismului,tonifierea parului, combaterea matretei si seboreei si in cicatrizarea ranilor si a ulcerului varicos. Decoct  din 250 g de radacini + herba de urzica, uscata si maruntita, Ia 5 litri de apa; se fierbe 30 deminute, se Iasa Ia racit pana Ia caldut, se strecoara si se cIateste parul dupa ce a fost spalat cu apa caldasi sapun. Decoct din 100 g de frunze uscate + 100 g de radacini care se fierb 30 de minute in 500 ml de apa +500 ml de otet; dupa racire se strecoara si se foloseste seara, inainte de culcare, ca frectie pentruregenerarea pielii Ia copii. Macerat  din frunze de urzica + nuc + mesteacan tinute in apa clocotita 1-2 ore; se clateste paruldupa spalare, avand proprietati tonifiante si de oprire a caderii. Tinctura de urzica din 100 g de frunze sau radacini uscate Ia 300 ml de alcool de 70°; se astupabine, se lasa Ia macerat 10-14 zile (Ia soare sau in loc cald), se agita zilnic pentru uniformizare si sestrecoara in sticlute colorate. Se dilueaza 3-4 linguri de extract alcoolic in 200 ml de apa calduta si se facfrectii Ia radacina parului, in caz de alopecie.  Bai de urzicadin decoct cu 200 g de herba si radacini uscate Ia 5 litri de apa; se face baie generalasau locala in caz de dureri reumatice si de sciatica, in combaterea eruptiilor tegumentare si pecingine iar ca baie de picioare (timp de 20 minute) in tratarea ulcerelor varicoase si in prevenirea amputarii picioruluiin caz de arteriopatie periferica si Ia tratarea epidermofitiei interdigitale (ciuperca intre degete).  Cataplasmadin frunze verzi, zdrobite cu putina sare si aplicate pe gangrene, ulcere putride sauintepaturi de viespi, albine si bondari.

  Lotiune pentru par din amestecul, in parti egale, cu frunze de urzica + mesteacan + flori de lavanda +conuri de hamei + radacini de brusture; dupa macinat se pun 6 linguri amestec in 1 litru de apa clocotita,se da in 1-2 clocote, se raceste, se stroarce si se spala pe cap, cu frectii Ia radacina parului.  Periereacu urzici proaspete pentru reumatici si bolnavi de sciatica, de Ia talpi prin exterior pana Iasold si inapoi prin interior spre talpi (se repeta de 2 ori) pentru activarea circulatiei sangelui, cu eliberarede histamina

Raphanus raphanistrum (ridiche salbatica, ridichioara)

Increngatura : MagnoliophytaClasa : MagnoliopsidaOrdinul : BrassicalesFamilia : BrassicaceaeGenul : Raphanus Specia : Raphanus raphanistrum

Descriere : Această buruiană anuală, comună în semănături, se recunoaşte prin petalele galbene-palid sau albe, cu nervaţiunea violetă, cât şi prin fructele de forma unor silicve lungi, puternic strangulate (lomentă). Frunzele superioare sunt întregi, iar cele inferioare sunt penat-sectate, cu lobii terminali mai mari.

Denumire populara : ridiche salbatica, ridichioara

TURITA MARE

Turita mare[agrimonia eupatoria]Fam.Rosaceae.

Fr.:Aigremoine;G.:Odermennig;M.:Patica parlofu;R.:Repeinicek aptecinai.

Descriere:Planta ierboasa perena,neramificata,abundent paroasa,cu frunze penat compuse avand foliole inegale,dintate,flori galbui pe tipul 5,in inflorescente alungite.Partea utilizata:Partea aeriana[Herba Aagrimoniae]care se recolteaza din luna iunie pana in luna august.Raspindire:Creste indeosebi in locuri semiumbrite cu umiditate mare,din zona de campie pana in cea montana[la cca 1000m],in luminisuri si la margini paduri,in tufisuri,la margini de drumuri.

Principii active:Tanin,flavone,principii amare,ulei volatil,saruri de siliciu,vitamine[C,K].Actiune farmacologica:Coleretic-colagog si decongestiv,hepatic,astrigent[antidiareti,antihemoragic],tonic-amar,hipoglicemiant[cu scadera setei specifice diabeticilor],diuretic-depurativ cu eliminare masva de urati.Indicatii terapeutice:Intern:Dischinezie biliara,colecistita si alte afectiuni hepatice cronice,stari diareice,hemoragii[indeosebi ale nasului],diabet,diateze urice,reumatism cronic,alergii cu mancarimi,stari dipeptice,atonie gastrica,anorexie[lipsa poftei de mancare]. Extern:Stomatite,gingivite,faringite,laringite,boli de ochi.Mod de administrare:Intern:Infuzie din 1-2 lingurite la o cana de apa clocotita se infuzeaza 2 minute.Extern:Gargara si bai de ochi cu decoct [3 linguri la cana se da un clocot].

Ranunculus sau Piciorul cocosului

Ranunculus - una dintre cele mai atragatoare plante decorative

Mai putin cunoscuta la noi, Ranunculus este o planta perena de talie mijlocie (20-60 cm in functie de soi), des raspandita in zonele umede din pajistile montane, in locurile mlastinoase si pe malurile apelor. Denumirea populara a plantei - Piciorul cocosului - este reprezentativa pentru aspectul ei: radacina ramificata si ingrosata, numita grifa, seamana cu o gheara de cocos. Planta are o tulpina erecta de 20 - 25 cm., avand la baza stoloni culcati. Frunzele, in special cele de la baza sunt ovale, trifidate, cu un petiol lung, dispuse in forma de rozeta. Din ele se ridica o tulpina florifera. Florile, asemenatoare celor de trandafiri, prezinta o simetrie actinomorfa si sunt hermafrodite. Aceastea sunt diferit colorate, in functie de specie: rosu, roz, oranj, insa, de obicei, sunt de culoare galben-stralucitor. Pot fi formate dintr-un singur rand de petale sau din mai multe, dese. Ranunculus infloreste esalonat, din mai pana la inceputul lunii iulie. Dupa trecerea florilor si uscarea plantei, grifele se scot din pamant, se curata, se lasa sa se zvante si se stratifica in nisip uscat, in vederea inmultirii. Pana in luna octombrie, cand se planteaza, acestea se pastreaza in incaperi racoroase. Distanta recomandata de plantare a grifelor este de 20-25 cm.; se aseaza cu gheara in jos, in gropi mici, facute cu sapaliga, la o adancime de 4-5 cm.; pentru a evita inghetul se acopera cu un strat de paie sau de frunze semidescompuse, cu o grosime de 3-4 cm. Inmultirea se face, de asemenea, si prin seminte plantate in vase cu pamant de padure nisipos sau in brazde umbrite si prin rizomi. Toate cele aproximativ 400 de specii sunt otravitoare, sucul plantelor proaspete putand cauza iritatii ale pielii. Temperatura ideala pentru aceasta planta este 26 grade C. Are nevoie de pamant bogat in minerale, cu drenaj bun. Se uda cu

regularitate, astfel ca pamantul sa nu fie uscat niciodata. Udarile se raresc cand frunzele se ingalbenesc. Nu se mai uda in perioada de repaus.

Echinochloa crus-galli (iarba barboasa)

Increngatura : MagnoliophytaClasa : LiliopsidaOrdinul : PoalesFamilia : PoaceaeGenul : EchinochloaSpecia : Echinochloa crus-galli

Descriere : Specie anuală. Frunzele sunt lipsite de ligulă şi au limbul lat. Inflorescenţa este un spic racemiform, cu spiculeţe grupate pe ramuri scurte, prevăzute cu 3 glume neegale. Este o buruiană foarte răspândită, îndeosebi în regiunea bălţilor şi în culturile de orez.

LOBODADenumire ştiinţifică  : Atriplex hortense L.Familia: Chenopodiaceae

Partea comestibilă: frunzele, care se folosesc mai ales la ciorbe, dar şi la prepararea diferitor salate.

Valoare nutritivă: 90-92,3% apă, 7,7-10% substanţă uscată, 0,6-0,7% zahăr total, 0,18-0,21% aciditate totală titrabilă, 1,7-1,8% săruri minerale, 42,4-55,1 mg vitamina C la 100 g produs proaspăt

Particularităţi botanice şi biologice Loboda este o plantă erbacee, anuală, cu înălţimea de 0,8-2 m.Loboda este grupată în trei categorii, în funcţie de culoarea frunzelor:

roşie (Atriplex hortense f. rubra), galbenă (Atriplex hortense f. lutea), verde (Atriplex hortense f. viridis).

Frunzele de la bază sunt late, triunghiulare, dinţate pe margine, cărnoase, catifelate şi elastice, iar cele dispuse în vârful tulpinii sunt mai înguste, triunghiular-alungite, cu marginea întreagă. Florile sunt hermafrodite, de culoare verde sau roşiatică.Fructele sunt pseudoachene rotund-turtite, de culoare galben-verzuie.Facultatea germinativă este scăzută, circa 25%, şi se păstrează 2 ani. Seminţele sunt uşoare, greutatea absolută a 1.000 seminţe este de 4-6 grame.

Factori de mediu Temperatura. Loboda este o plantă rezistentă la frig. Seminţele germinează la 20C. Cultivată în condiţii de temperaturi mai ridicate, frunzele îşi pierd frăgezimea.Lumina. Loboda este una dintre speciile legumicole cel mai puţin pretenţioase la lumină. Ea dă producţii bune atât pe soluri însorite, cât şi pe cele semiumbrite. În locurile umbrite, producţia este mai scăzută.Umiditatea Loboda însămânţată toamna târziu, în ferestrele iernii sau primăvara devreme dă producţii bune, folosind numai rezervele de umiditate ale solului acumulate din topirea zăpezilor. Această plantă suportă greu excesul de umiditate. În condiţii de secetă, frunzele rămân la dimensiuni mici şi este foarte mult grăbită apariţia tulpinilor florale, care rămân tot de

dimensiuni mici, dar formează muguri florali şi înfloresc într-un timp scurt.Solul. Loboda se poate cultiva pe toate tipurile de sol, producţii ridicate se pot obţine numai pe soluri fertile, bogate în humus, cu pH 6-7,5, uşoare sau mijlocii.

Tehnologia de cultivareLoboda, fiind o plantă care răsare primăvara devreme şi are o perioadă scurtă de vegetaţie, se cultivă în sistemul culturilor succesive ca plantă anterioară.Bune premergătoare sunt culturile prăşitoare, fertilizate cu gunoi de grajd.Pregătirea terenului. Terenul se pregăteşte din toamnă. Nu necesită condiţii deosebite de lucrăriSemănatul.Loboda se cultivă numai prin semănat direct în câmp. Se seamănă în ferestrele iernii sau primăvara foarte devreme. Se poate semăna şi toamna târziu, astfel ca seminţele să nu germineze până la venirea îngheţului. Norma de semănat este de 8-10 kg sămânţă la ha.Lucrări de îngrijire. Se fac 1-2 irigări cu norme de 200-250 m3/ha. Se prăşeşte de regulă o singură dată şi asta numai dacă este strict necesar, deoarece are o perioadă de creştere scurtă şi buruienile nu prea apar în acea perioadă într-un interval aşa de scurt. După răsărirea plantelor, se face o fertilizare suplimentară cu 50 kg/ha N.

Recoltarea se face manual, eşalonat începând din faza de plante cu cotiledoane până când acestea au 4-5 frunze în rozetă, prin smulgerea plantelor şi valorificarea lor sub formă de legătură.

Producţia este de 8-12 t/ha.

 

DICICLICE

Albastrele - Centaurea cyanus

Familia CompositaeSinonime - Albastrita, Clopotel, Corobatica, Floare-vanata, Floare-de-grau, Floarea-paiului, Ghioc, Iarba-frigurilor, Maturice, Tataise, Vinetele, Vinetica-de-camp, Zglavoc

Plante erbacee anuale, cu inaltimea de 60-100 cm, albastrelele sa gasesc in zonele

de campie si de deal.Are tulpina muchiara, erecta, simpla sau ramificata, frunzele tripartite, iar florile sunt de 2 feluri: sterile si albastre sau fertile si violacee.

DescriereAlbastrelele sunt plante ierboase, ce traiesc 1-2 ani, avand tulpina ramnificata si acoperita cu frunze. Frunzele sunt lunguiete si adanc crestate, asezate in mod altern. Din cauza perilor cu care este acoperita, intreaga planta are un aspect matasos, de culoare verde-alburie. Florile sint tubuloase, albastre, rareori alb-roz. Ele sunt dispuse mai multe la un loc, formand un capitul, inconjurat de jur imprejur cu bractee de culoare verde, cu marginile acoperite cu dintisori bruni. Florile marginale sunt mai mari, de forma unei palnii cu 5 dinti, cele centrale mai mici. Infloreste in lunile iulie-septembrie. O gasim raspandita prin locuri uscate, pietroase, pe marginea drumurilor si mai ales pe langa lanurile de cereale.

Recoltarea De la albastrele se aduna numai florile de culoare albastra, inlaturandu-se cele de culoare alb-roz, culese eventual din greseala. Eliminarea acestora se face inainte de uscare, deoarece din produsul uscat ele se inlatura foarte greu. Florile se aduna numai pe timp uscat, dupa ce roua s-a ridicat si in momentul cand ele sunt complet deschise.

Mod de uscare Uscarea se face intinzand florile in straturi foarte subtiri. In cazul uscarii cu ajutorul caldurii artificiale, temperatura nu trebuie sa depaseasca 35 grade C. Din 3-4 kg flori intregi proaspete cu receptacul se obtine 1 kg produs intreg uscat.

Intrebuintari Florile au actiune diuretica, iar sub forma de bai se folosesc in diferite boli de ochi. Intern: antidiareic, diuretic. Extern: calmant in iritatiile oculare. Planta ajunge la maturitate in lunile iulie-septembrie.

De la albastrele sunt utilizate florile sterile care se usuca la soare si se pastreaza in saculete de panza sau pungi de hartie.Au proprietati astringente, slab-diuretice, tonic-amare, colorante, antiiinflamatorii.In dermatologie si cosmetica se folosesc sub forma de infuzie. Se utilizeaza, de asemenea, in tratarea eczemelor, ulcioarelor, leziunilor ulcerate, supurale, ihtiozei, xerozelor cutanate, revigorarea si tonofierea tenului, a ochilor, a parului

Mod de preparare si administrare - infuzie: o lingurita si jumatate de flori la 300 ml apa clocotita; se lasa vasul acoperit 15-20 minute; se bea caldut in 3 reprize inaintea meselor principale, cu aproximativ o jumatate de ora- extern, sub forma de comprese si cataplasme pentru ochi.

Musetelul - Matricaria chamomilla

 

Cum se intampla intotdeauna, stramosii nostri au nimerit-o si de data aceasta, potrivind de minune un nume de alint cu una dintre cele mai frumoase si gingase plante din cate a lasat Dumnezeu pe pamant: un banut mic, de aur, inconjurat de o corola formata din petale albe si delicate ca un suspin.

O miniatura de margareta, dar cu miros mult mai parfumat si mai dulce si cu o putere vindecatoare de invidiat.

Egiptenii ii spuneau "soarele zeilor" si il venerau pentru puterea lui de a vindeca fierbinteala si durerile de stomac.

Romanii ii spuneau "matricaria", pentru puterea lui de a vindeca bolile femeiesti si pentru felul in care le sporea frumusetea pielii si a parului.

In Romania, musetelului i se mai spune si "romanita" si taranii in foloseau in fiertura cu lapte, contra conjunctivitei, si amestecat in mamaliga fierbinte, pentru a vindeca, sub forma de cataplasme asezate pe piept, cele mai grele raceli.

Recoltare - musetelul medicinal trebuie deosebit de musetelul salbatic, care are miros, dar nici un fel de forta vindecatoare. Tineti minte: la musetelul medicinal, banutul galben e usor iesit in afara si la apasare este gol, in vreme ce musetelul salbatic are banutul plat si compact.

Musetelul se culege din luna mai pana in august, numai pe vreme frumoasa, cu soare plin. Se aduna doar corolele si se usuca repede, la loc bine aerisit. Pentru prepararea tincturii de musetel, se folosesc flori proaspete. Dar nu va grabiti sa-l adunati sau sa-l cumparati de la piata acum. A plouat mult si floarea nu a dat ca lumea in parg.

Raspandirea in natura - se spune ca musetelul creste acolo unde este cel mai mult calcat in picioare, pe margini de drum, pe langa ziduri si pe pajisti ce urca pana la 1600 de metri inaltime.

Remedii din musetel

Baia cu musetel - pentru o baie completa cu musetel se pun doi pumni de planta la doi litri de apa in clocot. Se lasa sa stea doua-trei minute, apoi ceaiul se strecoara si se pune in apa calda din cada.

Cataplasme cu musetel - un sfert de litru de lapte in clocot se toarna peste o lingura mare de musetel, se lasa sa se infuzeze doua minute, apoi se strecoara si se pun cataplasme calde pe locul bolnav.

Aburi de musetel - o mana de flori se da intr-un clocot de apa, se lasa sa se infuzeze pana ce mai coboara temperatura, apoi se toarna intr-un lighenas. Aburii trebuie sa fie cat mai fierbinti. Capul se acopera cu un prosop.

Perne cu musetel - un saculet de canepa sau de in se umple cu flori uscate de musetel, bine indesate. Se incalzaste fie pe o tava uscata si bine incinsa, fie pe un dos de capac pus peste apa in clocot.

Ulei de musetel - o sticla de jumatate de litru se umple cu flori de musetel proaspete, culese pe soare plin. Deasupra se toarna ulei de masline presat la rece. Untdelemnul trebuie sa acopere florile. Sticla se astupa bine cu un dop

si se lasa la soare vereme de 14 zile. Apoi se pastreaza la frigider.

  Traista ciobanului ( Capsella bursa- pastoris )  este o specie vegetală ierboasă măruntă

din familia verzei (Brassicaceae), foarte întâlnită în flora spontană a ţării noastre, crescând aproape oriunde. Cu toate că reprezintă o plantă foarte comună, traista ciobanului este o valoroasă plantă medicinală.

Recoltare, condiţionare

  În scopuri medicinale, traista ciobanului se recoltează primăvara (aprilie-mai), când înfloreşte în masă şi încă nu s-au format multe seminţe. Colectarea materiei prime  se face, fie prin tăierea cu foarfeca a plantei la nivelul coletului, întotdeauna sub rozeta de frunze, fie, acolo unde terenul permite, prin smulgerea plantei cu rădăcină cu tot (în acest caz rădăcina se îndepărtează ulterior). Materia primă recoltată se prelucrează sau se supune uscării, fără a fi fragmentată, mărunţirea executându-se doar atunci când partea aeriană de la traista ciobanului este complet uscată.  Aceste reguli trebuiesc urmate

Mai multe imagini cu traista ciobanului

deoarece, în cazul lezării sau secţionării organelor plantei, acesta va sintetiza cantităţi mari de substanţe de apărare (tiocianaţi şi amine), compuşi care ajunşi în organismul omului, inhibă funcţia tiroidei şi pot declanşa alergii. În timpul uscării plantei, enzimele implicate în sinteza izotiocianaţilor se distrug şi acest neajuns dispare.

Utilizare în fitoterapie

  PROPRIETĂŢI, RECOMANDĂRI

  Din planta recoltată, condiţionată şi uscată corect, se prepară o infuzie cu virtuţioficinale. Traista ciobanului se mai poate utiliza sub formă de tinctură sau infuzie realizată din părţile aeriene proaspete (se obţin din planta verde întreagă).  Extractele pe bază de traista ciobanului au efect trofic asupra musculaturii cardiace şi asupra celei uterine. De asemeni, utilizate corespunzător, acestea reglează şi normalizează tensiunea arterială. Datorită acestor proprietăţi fitoterapeutice, traista ciobanului se recomandă ca adjuvant în bolile cardiace cu aritmie, însoţite de hipertensiune, hipotensiune sau tensiune oscilantă. Prin acţiunea asupra musculaturii uterine, iarba de traista ciobanului se utilizează în caz de atonie uterină sau după naştere, în scopul refacerii tonicităţii uterului.  Posedând efecte hemostatice, traista ciobanului se mai recomandă a fi administrată în cazul sângerărilor uterine (menstre abundente, metroragii) al celor  nazale (epistaxis) şi al celor gastrice - dacă acestea sunt provocate de ulcer. În cazul hemoroizilor sângerânzi, efectuarea unor băi locale (de şezut), cu infuzie concentrată de traista ciobanului, prezintă efecte favorabile.  Acţiune antihemoragică se datorează atât compoziţiei propriu-zise a plantei, cât şi unor ciuperci (fungi) care parazitează specia (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun).

  La femeile hipertensive, mai ales la obeze, tratamentele mai îndelungate cu ceai sau tinctură de traista ciobanului, ajută la prevenirea hemoragiile nazale, scad volumul  fluxurile menstruale abundente, normalizează alte dereglaje menstruale, previn anemiile secundare produse de către hemoragii. De asemeni, prin stimularea glandei tiroide, traista ciobanului ajută la slăbit şi la intensificarea metabolismului. Deoarece majoritatea acestor cazuri sunt asociate cu constipaţia, se prescriu în completare, formule cu plante care conţin principii laxative.  Datorită acţiunii antitumorale, ca adjuvant, traista ciobanului se foloseşte, în tratamentul general al cancerului (E. F. Voinea) sau doar în neoplaziile stomacului sau ale uterului  Extractele de traista ciobanului prezintă, de asemenea, efecte favorabile în stările de stres psihic şi în anxietate.  Traista ciobanului mai este indicată în tratamentul litiazei urinare urice, fiind însă contraindicată în cazul litiazei oxalice.  Ca adjuvant, planta se mai utilizează în hipercorticism şi în hipotiroidie.

  PRECAUŢII, REACŢII ADVERSE, CONTRAINDICAŢII

  Traista ciobanului nu este o plantă toxică, contraindicaţiile trebuind privite sub spectrul unor posibile reacţii adverse, de altă natură decât toxicologică.  Consumul de traista ciobanului în stare crudă produce o creştere rapidă aelementelor figurate albe (leucocite). Copii mici care gustă întâmplător această plantă fac febră, fiind duşi la medici, care nu pot constata existenţa vreunei afecţiuni infecţioase (dr. D'Adamo). Reacţia imunitară provocată de planta proaspătă ar putea fi valorificată şi coordonată în tratamente medicale specializate, dar, din păcate, nu există nicio preocupare în acest sens.  Deoarece stimulează contracţiile uterine, traista ciobanului nu se utilizează în sarcină (poate produce avort).  Întrucât traista ciobanului se comportă ca un excitant nervos uşor (analeptic), se recomandă evitarea utilizării sale, în caz de: insomnie cronică, hiperexcitabilitate nervoasă sau sexuală, epilepsie, boala lui Parkinson, depresie.

  Persoanele care suferă de hipertiroidie,  de hipocorticism sau de litiază urinară oxalică, este bine să nu recurgă la tratamente pe bază de traista ciobanului.  Principiile din plantă interacţionează în mod negativ cu anticoagulantele, cu anticoncepţionalele şi cu corticoterapia.  Administrată în doze mari, traista ciobanului provoacă palpitaţii.  PREPARARE, ADMINISTRARE

  Nefiind toxică, această plantă medicinală se poate administra pe perioade mai lungi, chiar existând această recomandare.  Infuzia de traista ciobanului se prepară din 1 linguriţă de plantă mărunţită la 250 ml apă. Se beau 3-4 astfel de ceaiuri zilnic. Pentru băile de şezut, se va realiza o infuzie mai concentrară (8 linguri plantă mărunţită uscată la fiecare litru de apă).  Sub formă de tinctură, se administrează câte 3 linguriţe zilnic, care se adaugă  în lichde reci (infuzie, apă, apă cu lămâie şi miere).  Curele cu traista-ciobanului se efectuează timp de 15 zile consecutive cu 15 zile pauză, în cel puţin 6 reprize succesive. Femeile vor începe administrarea cu 10 zile înaintea datei ideale de apariţie a fluxului menstrual.

Neghina – otrava din ogorul cu cereal(agrostema ghitago)Neghina – Agrostemma githago – reprezinta o buruiana din campiile de cereale europene. In secolul 19, aceasta planta era destul de intalnita pe ogoarele de cereale, iar semintele sale erau incluse in recoltarea graului. In prezent, aceasta buruiana

se gasesate pe campiile de cereale din intreaga lume, ajungand acolo odata cu importul de cereale.

Neghina

Prin folosirea erbicidelor, aceasta buruiana a fost indepartata de pe ogoarele din vestul Europei.

Neghina este o planta angiosperma teapana, dreapta si erecta, ce atinge inaltimi de un metru. Trunchiul sau este acoperit de perisori fini si are cateva ramurele la varful carora se gaseste cate o singura floare rozalie sau movalie. Florile nu au miros si apar in lunile de vara. Fiecare petala a neghinei are doua sau trei linii discontinue.

Frunzele neghinei au culoarea verde pal si sunt asezate in opozitie pe trunchi. Acestea au forma alongata si pozitia dreapta pe stem. Semintele sunt formate in capsule.

Neghina se gaseste pe camp, la marginea drumului, in deserturi si alte zone parasite. Toate partile plantei sunt otravitoare, insa aceasta planta a fost utilizata in medicina populara in pofida riscurilor de otravire. Substanta toxica din neghina poarta numele de gitbagina, aceasta avand proprietati hemolitice puternice. La temperaturi ridicate toxicitatea acesteia se pierde astfel ca, daca ajung semintele plantei in faina de grau, acestea isi vor pierde toxicitatea la coacerea painii.

Simptomele intoxicatiei cu neghina sunt: varsaturile, greata, diareea, saliva abundenta, convulsiile, hipotermia, tulburarile respiratorii si astenia. Daca resimtiti aceste simptome, se recomanda consultul medical.

Grupa Curcurbitaceae

Castravetele

Castravetele este una dintre cele mai vechi plante cultivate de catre om si una dintre cele mai consumate legume. Proprietatile sale nutritionale si medicale il fac atat prietenul femeilor care vor sa aiba un ten frumos si luminos, dar si al celor care au probleme de greutate sau cu colesterolul.

Descriere

Castravetii sunt legume crescute pentru consumul alimentar. Acestia poti fi consumati atat proaspeti cat si murati. Castravetele este o leguma de forma lunguiata, cu o coaja verde. Exista numeroase speciide castravete, de diverse marimi si nuante de culori. Unele specii nu au seminte, altele au o coaja foarte subtire.

×

Origini

Castravetii sunt unele dintre cele mai vechi plante si se pare ca au aparut acum 10.000 de ani in Asia. Vechii exploratori au adus aceasta leguma in India si in alte parti ale Asiei. Castravetele a fost foarte popular in Egipt, Grecia si Roma unde era folosit nu numai pentru a fi consumat, dar si pentru calitatile sale nutritive pentru ten si piele. Vechii colonisti au introdus castravetele si in America.

Nu se cunoaste insa unde a inceput procesul de preparare a castravetilor murati. Cercetatorii cred ca in Africa exista o specie de castravete care avea un gust mai intepator. Mai tarziu,

Spania a fost una dintre tarile unde castravetii murati se consumau in cantitati mari inca de pe vremea Imperiului Roman.

Istorie

Castravetii sunt originari din India. Se pare insa ca existau mai multe specii de castravete, in diferite zone ale Indiei. A fost introdus in celelalte tari de catre romani si a fost cultivat in Franta, Anglia si mai tarziu si in America de Nord. Locuitorii din Asia consumau castravetele inca de acum 3000 de ani. Castravetele apare si in celebra Epopee a lui Ghilgames, unde era consumat in mod frecvent de catre oameni.

Castravetele a aparut si in Tracia si era unul dintre ingredientele de baza in bucataria unor tari precum Bulgaria si Turcia. Din India s-a raspandit in Grecia si Italia, iar mai apoi si in China. Potrivit cartilor lui Plinius cel Batran, castravetele era alimentul preferat al imparatului Tiberiu. Acesta consuma castraveti zilnic, atat in anotimpurile calde, cat si in cele reci. Se pare ca romanii au fost primii care au cultivat castraveti in sere.

Din Imperiul Roman , castravetele s-a raspandit mai apoi in toata lumea si a devenit repede una dintre cele mai cultivate legume. Christofor Columb a facut cunoscut castravetele si in America, unde a fost cultivat pentru prima oara in Haiti, in 1494.

Beneficii medicale

Cu toate ca este mai putin nutritiv decat alte fructe si legume, castravetele este o buna sursa de vitamina C si minerale. Castravetele contine de asemenea si vitamina A, potasiu, acid folic , magneziu si fibre. Acesta are si efecte laxative si este una dintre legumele cel mai des intalnite in curele de slabire. Miezul de castravete contine 90% apa, dar si vitamina C si antioxidanti care ajuta la pastrarea unui ten curat si previne umflaturile.

Siliciul din castravete este un component esential pentru un ten sanatos si radiant si previne aparitia cosurilor si a ltor probleme ale tenului. Sucul de castravete este recomandat frecvent pentru a imbunatati aspectul tenului si pentru hidratare. Castravetii sunt benefici si in cazul arsurilor cauzate de soare. De asemenea, castravetele este bun si pentru colesterol si in dietele de slabire.

Dovlecelul(cucurbita pepo)

Dovlecelul ( squash ) se refera de obicei la specia Cucurbita

pepo nativa din Mexic si America Centrala si care se mai

numeste si "marrow". In America de Nord, dovleceii sunt grupati

in doua categorii, cei de vara si cei de iarna, aceasta denumire

fiind data de fapt de momentul recoltarii. Dovlecelul urias se

trage din genele clasei Cucurbita maxima, iar printre soiurile

inrudite cu dovlecelul se afla si dovleacul si zucchini.

 

Cultivarea

 

Dovezile arheologice arata ca dovlecelul ar fi fost cultivat in Mezoamerica in urma

cu 8.000 sau chiar 10.000 de ani. Dovlecelul a fost una dintre cele "Trei Surori"

cultivate de nativii americani, cele "Trei Surori" fiind plantele indigene americane:

porumb, fasole si dovlecel. Acestea erau de obicei sadite impreuna, tulpina

porumbului folosind drept suport pentru fasolea cataratoare si fiind capabila sa

dea umbra necesara dovlecelului.

×

Dovleceii de vara includ soiuri ca zucchini, pattypan sau yellow crookneck,

acestia fiind culesi cand coaja este inca subtire si miezul moale. Aceste fucte se

consuma de obicei imediat ce sunt culese.

Dovleceii de iarna ca Butternut, Hubbard, Buttercup, Ambercup, acasa .ro/acorn"

title="acorn">Acorn , dovelcelul spaghetti si dovleacul sunt recoltati la maturitate,

adica spre sfarsitul verii, sunt tratati pentru a avea o coaja si mai groasa, ca apoi

sa fie depozitati in locuri racoroase si consumati mai tarziu. Acest tip de fructe au

nevoie de un timp de preparare mai lung decat dovleceii de vara.

 

Generalitati

 

Fructul dovleacului este clasificat drept "pepo" de catre botanisti, care este de

fapt un soi de boaba cu o coaja groasa si miez moale. Pepo, denumire care se

trage de la ovarul interior al plantei, este caracteristic familiei de dovlecei

cucurbitacee. In termeni culinari, atat soiurile de vara, cat si cele de iarna sunt in

general considerate legume chiar daca dovleacul poate fi folosit si in prajituri.

In engleza, cuvantul "dovlecel" (squash) deriva din denumirea "askutasquash",

ceea ce inseamna in limba Narragansett (limba nativilor indieni) "leguma verde

care se mananca cruda". Aceasta informatie a fost documentata de catre Roger

Williams, cel care a fondat statul american Rhode Island. Denumirea

"askutasquash" a fost scrisa pentru prima data intr-o publicatie din anul 1643, A

Key Into the Language of America. Alte denumiri asemanatoarea ale plantei se

afla si in limba Algonquian.

 

Dovlecelul in bucatarie

 

Chiar daca in bucatarie dovlecelul este considerat o leguma, din punct de vedere

botanic, acesta este un fruct. Dovleceii pot fie serviti proaspeti (in salate), gatiti

(umpluti cu carne, prajiti sau copti), iar soiurile mici de dovlecei, denumiti

pattypan, se consuma de obicei murati.

In plus fata de fruct, alte parti ale plantei sunt comestibile. Semintele de dovlecel

pot fi mancate direct , pisate si amestecata cu diferite paste, mancaruri, unturi.

Acestea pot fi transformate intr-o faina fina (care se obtine mai ales din dovelecii

Hulless) sau presate pentru extragerea uleiului de dovleac.

Fructele nu sunt singurele comestibile din planta de dovlecel. Vlastarii, frunzele si

carceii, pot fi mancati proaspeti, iar florile acestei plante sunt un alt element

important al bucatariei native americane si nu numai.

Pepene

Cu un conţinut de 90% apă, albumine, fibre alimentare, potasiu, fier,

vitaminele A, B, C, magneziu, fosfor, calciu din belşug şi potasiu, pepenele

galben este unul dintre cele mai bune antioxidante, îmbunătăţeşte sistemul

imunitar şi reduce riscul atacului cardiac, are acţiune reglatoare asupra

apetitului, precum şi efecte vitalizante puternice.

Se consumă în general în stare naturală, dar este la fel de savuros şi sub

formă de salate, îngheţată sau dulceaţă.

Curăţă tubul digestiv

În caz de constipaţie se mănâncă dimineaţa, pe stomacul gol, unul, două

kilograme de pepene galben.

Două felii consumate înainte de masă reglează apetitul, pepenele galben

având calitatea de a potoli senzaţia de foame puternică.

Specialiştii recomandă ca, în cazul alergiilor, dermatozelor infecţioase, însoţite

de usturime şi de mâncărimi, să se ţină o cură de pepene galben de 10-12

zile, timp în care sunt scoase din alimentaţie carnea, grăsimile şi alimentele

conservate.

 Protejează inima

Pepenele galben conține o cincime din necesarul zilnic de fibre și ajută la

realizarea unei serii de procese legate de inimă: scade nivelul colesterolului,

scade tensiunea arterială, ajută la pomparea sângelui mai bine și elimină

toxinele din sânge. Pepenele galben este, de asemenea, plin de potasiu și

vitamină C, ambele ajutând la reglarea tensiunii arteriale și la îmbunătățirea

fluxului de sânge către și dinspre inimă.

GRUPA UMBELIFERE

 Patrunjel-petroselinum crispum4.Varietăți și soiuri

Pătrunjelul cultivat are două subspecii:

-ssp.tuberosum Tell. (pătrunjelul de rădăcină)

-ssp.foliosum Thell. (pătrunjelul de frunze)

•Soiurile

cultivate de pătrunjel de rădăcină sunt clasificate dupa

lungimea rădăcinii șidurata de vegetație:

-zaharat(rădăcini scurte 15-20cm,timpuriu 140-150 zile)

-semilung(rădăcini 20-25cm,semitimpuriu 180-200 zile)

-lung(rădăcini 30-40 cm,târziu 200-220 zile)

5.

Relațiile plantei cu factorii de vegetație

•Rezistă bine la temperaturi scăzute(-8 ..-10 grade)

•Suportă bine o ușoară umbrire și reacționează favorabil la umiditate 75-80%.

•Cele mai potrivite soiuri pentru cultură patrunjelului sunt cele :lutoase,luto-nisipoase,reavene,adânci și bogate în humus.

•În solurile compacte rădăcinile se ramifică mult ceea ce duce la deprecierea calitativă a produsului comercial.

6.Bolile patrunjelului

Bolile cele mai frecvențe sunt :

•putregai moale (umed )apare în anii ploioși și își continuă evoluția și în depozite;

•făinarea

(Erysiphe umbelliferarum)

frunzele se brunifica și se usucă;

•- septorioza produsă de “Septoria petroselini

”. Boala se manifestă prin apariția unor pete circulare pe frunze, la început de culoare brună, apoi căpăta o culoare alb-cenușie,înconjurată pe margini de o dungă negricioasă, iar în dreptul petelor se observă puncte

negre.

•-alternarioza produsa de ciuperca

“

Alternaria petroselini.

”. Cea mai frecventă formăde atac se observă pe frunzele bazale, sub formă unor pete circulare, izolate, brune, cuzone concentric mai deschise la culoare. De la frunze, infecția se va transmite treptat petulpini și ulterior pe fructe. Pe fructe apăr pete mici, circulare, mai ales în zonă

pedunculului.Aceste boli se combat prin stropiri cu Afugan sau Fundazol 0,1% .

Dăunătorii patrunjelului : Afidele “paduchi de plante ce atacă partea inferioarăa frunzelor ,florile sau inflorescență.

7.Recoltarea și ambalarea

•Recoltare patrnjelului de frunze se face treptat când frunzele ajung la mărimea de recoltat.

•Se recoltează manual și eșalonat frunzele ,prima recoltă la varietatea pentru Frunze obținându-se după 70-110 zile de la semănat.Recoltarea mecanizată se poate efectua îndouă etape și este practicată pentru industrializare.

Calibrarea se face pe calități conform STAS.Rădăcinile de calitatea I trebuie să fie:

•De formă regulată,lipsite de crăpături,de striviri,urme de atac sau pete,cu maximum 1% pământ aderent și cu diametrul ecuatorial de 20

-50mm(STAS 3679/74)

•Ambalarea se face în lăzi , iar preambalarea în pungi de polietilenă perforată de 0,5-1 kg.

•Prezentarea în vederea comercializării se face în lăzi,containere, saci de plasă sau subalte forme de ambalare separat de alte specii sau în amestec spălate și zvântate.

ŢELINA – tonicul sistemului imunitar

Este uimitor de câtă popularitate se bucură legumele exoticeîn defavoarea unor legume precum ţelina, legumă cu tradiţieîn bucătăria românească. Ignorând proprietăţile culinare şimedicinale ale acestei legume, nu puţini sunt cei care ocataloghează drept lipsită de importanţă pentru sănătate. Înantichitate însă, ţelina era considerată o plantă sfântă, fiindapreciată de romani pentru însuşirile medicale deosebite, iar de chinezi pentru calitatea de a menţine agerimea şi tinereţeaspiritului. Astăzi, ţelina este folosită atât în bucătărie, cât şi înmedicină.Ţelina este cunoscută din cele mai vechi timpuri mai ales pentru proprietăţile ei vindecătoare asupra sistemului nervos.De la această plantă, în prepararea remediilor naturale, sefolosesc frunzele, căpăţâna şi seminţele.Ca aliment, ţelina este foarte gustoasă. Ea poate fi folosită lasalate, alături de alte legume şi carne sau peşte, sau pentru a da gust ciorbelor, contribuindtotodată la echilibrarea digestiei.

.

Ţelina este cunoscută şi pentru proprietăţile ei afrodiziace (întrecut, ea era servita mirilor… în noaptea nunţii).Datorită proprietăţilor depurative şi diuretice, ţelina poate fi consumată în curele de slăbire,deoarece înlesneşte procesul de eliminare a toxinelor din organism şi ajută la digestie. Cercetărirecente ale oamenilor de ştiinţă americani au demonstrat că uleiul esenţial de ţelină calmeazăsistemul nervos central şi ajută la scăderea hipertensiunii arteriale.Raportul ideal dintre fierul şi magneziul pe care le conţin ţelina o face utilă în profilaxia bolilor canceroase.De la ţelină se consumă cu precădere rădăcina, frunzele şi tulpina şi ocazional seminţele.Rădăcina de ţelina reprezintă o sursă preţioasă de acid folic, fiind recomandată, în stare crudă,femeilor care doresc să rămână însărcinate. Ţelina are un efect pozitiv şi asupra dereglărilor hormonale, ajutând la combaterea sterilităţii feminine şi

la prevenirea impotenţei masculine.Gratie conţinutului său bogat de vitamine: A, B, C, K, PP şi minerale Na, K, Ca, Mg, Fe, P, I,Mn, Cu, ţelina reprezintă o legumă indicată nu numai în alimentaţia zilnică, pentru întărireasistemului imunitar, dar şi în perioadele de convalescenţă, în anemii (ţelina conţine o cantitateimportanta de fier şi magneziu, necesare în tratarea stărilor de epuizare) sau în stările acute desurmenaj (ţelina conţine substanţe care atenuează hormonii stresului).Bogate în vitamina C, frunzele de ţelină pot fi utilizate cu succes şi pentru tratamente externe încazul degerăturilor sau al plăgilor, având proprietatea de a accelera ritmul de cicatrizare a pielii.Datorită efectelor sale depurative şi diuretice, ţelina poate fi consumată cu încredere în salate,în timpul curelor de slăbire, înlesnind procesul de eliminare a toxinelor din organism şi ajutândla digestie.

Uleiul de ţelină

este indicat în tratarea diverselor infecţii urinare, a afecţiunilor renale sau încombaterea gazelor intestinale. Uleiul volatil de ţelină se extrage din seminţele plantei prindistilarea cu vapori de apă. Uleiul de ţelină stimulează pofta de mâncare şi are un efect de purificare asupra sângelui, acţionând pozitiv şi asupra tractului urinar

Păstârnacul (Pastinaca sativa) - beneficii şi proprietăţi

Descriere

Păstârnacul este o plantă bianuală, legumicolă, a cărei rădăcină este tuberizată şi

pivotantă iar tulpina este înaltă şi ramificată. Frunzele sunt  penat-sectate iar florile

sunt galbene, sub formă de umbrelă, compusă.  Fructele sunt dicariopse cu

margini aripate.

Planta este utilizată în alimentaţie şi ca remediu natural în medicina populară.

Păstârnacul este considerat o plantă foarte nutritivă, importantă şi datorită efectelor sale

medicinale.

Gustul dulceag şi aroma plăcută a făcut ca această legumă să fie nelipsită în bucătăria

tradiţională românească: fie consumată în salate în stare crudă, fie preparată în vapori

de apă, fie dă consistenţă şi savoare supelor şi ciorbelor.

În scop fitoterapeutic se utilizează rădăcinile şi frunzele.

Păstârnac – Compoziţie

Păstârnacul conţine vitamina A, C, B1, B2, folaţi, acid folic, săruri minerale şi

oligoelemente de potasiu, fier, calciu, cupru, brom, iod, uleiuri volatile, terpene, pinene,

apeină, lignină, zaharuri, amidon şi fibre. 

sus

Păstârnac - Acţiune

Planta are acţiune diuretică, depurativă, antioxidantă, tonică, antireumatismală,

antipiretică, antitoxică, emenagogă, sedativă şi stomahică.

sus

Păstârnac - Indicaţii terapeutice

Consumat crud, ras, sub formă de decoct, uleiuri, extracte din frunze şi mai ales din

rădăcini, păstârnacul are acţiune benefică în colecistite, constipaţie, anorexie, dureri

gastrice, atonii veziculare, enterocolite spastice, insomnii minore, nefrită, disurie, colici

renale, dereglări endocrine (sindrom menstrual), reumatism, avitaminoze,  obezitate, boli

vasculare, infecţii, stări febrile, inapetenţă, dismenoree, febră, ateroscleroză, detoxifiere

anemie şi diabet zaharat.

Supa de zarzavat în care se pune păstârnac alături de alte rădăcinoase, precum  varză şi

praz, este recomandată în regimurile de slăbire, datorită conţinutului mare de minerale,

valorii energetice scăzute şi efectului diuretic, depurativ. 

sus

Păstârnac - Precauţii şi contraindicaţii

Nu există suficiente informaţii medicale care să ateste eficienţa administrării

păstârnacului pe cale orală. În plus, utilizat topic, păstârnacul are capacitatea de a creşte

gradul de sensibilitate al pielii la razele solare. În această situaţie se recomandă

utilizarea produselor cu protecţie solară.

Stabilirea dozei de păstârnac, optimă pentru fiecare persoană depinde de anumiţi factori

precum vârsta, starea generală de sănătate şi existenţa unor condiţii medicale.

  

Mărar

  

Clasificare științifică

Regn: Plantae

Încrengătură: Magnoliophyta

Clasă: MagnoliopsidaOrdin: Apiales

Familie: Apiaceae

Gen: Anethum

Specie: A. graveolens

Nume binomial: Anethum graveolens 

 Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă anuală, cu viață scurtă, native sud-vestului și centrului Asiei. Este singura specie a

genului Anethum, deși clasificatăde unii botaniști în relație cu genul    Peucedanum   ca Peucedanum graveolens (L.)C.B.Clarke.Origine Mărarul este originar din zona mediteraneană și sudul Rusiei.Date generaleMărarul este o plantă care rezistă la temperaturi scăzute. Ea se seamănă toamna sau primăvara foarte devreme, direct în sol, la o adâncime de 2– 3cm. Necesită umiditate mai ales în timpul germinării semințelor. Recoltarea frunzelor verzi poate începe când plantele au 10 – 12cm înălțime. Frunzele și semințele mărarului au mult ulei volatil, bogat în  anetol,   ,  cuaromă puternică, specifică. Mǎrarul este un condiment foarte aromat originar din regiunile situate la est deMediterana fiind folosit Evul Mediu pentru a alunga spiritele rele.Pentru români este un simbol al vitalitatii. Efectele benefice ale mararului aufost mentionate şi în farmacopeea egipteanǎ de acum 5000 de ani. E o mirodeni e este foarte folositǎ în Europa, dar şi în India, unde frunzeleuscate de marar folosesc atât la aromatizarea salatelor, fripturilor şi sosurilor cât şi alichiorurilor şi dulceţurilor.

Leuştean (Levisticum officinale) - beneficii

Descriere

Leuşteanul este o plantă aromatică de origine mediteraneană, cunoscută şi apreciată din

antichitate, atât în scop culinar cât şi medicinal.

În bucătăria tradiţională românească, leuşteanul este folosit la murături, ciorbe (miel,

fasole, varză), sosuri şi aproape nu există gospodărie în mediul rural unde să nu fie

cultivat în grădină pentru calităţile sale culinare dar şi digestive.

Părţile folosite sunt planta întreagă, rădăcina, ramurile îDnflorite şi seminţele.

sus

Leuşteanul - Compoziţie

Rădăcina de leuştean conţine amidon, zahăr, zaharoză, apă, răşină, acid de angelică.

Rădăcina proaspătă conţine 0.3-0.5% ulei, iar cea uscată 0.6-1%. Conţine d-terpinol, o

legătură de tipul cineolului, un terpen, ester al acidului acetic, al acidului valeriic şi al celui

benzoic. Toate părţile plantei conţin ulei volatil, gumirezine, taninuri, grăsimi şi săruri

minerale.

sus

Leuşteanul - Acţiune

Leuşteanul are acţiune antiinflamatorie, antibacteriană, antiparazitară, antivirală,

antifungică, stimulează funcţia hepato-biliară,  acţiune tonic-aperitivă, creşte pofta de

mâncare, diuretică, combate steatoza ficatului, reglează ciclul menstrual şi ameliorează

dismenoreea, neurotonic, uşor anticoagulant, sedativ, hipotensiv, efect expectorant în

afecţiuni respiratorii, antiinflamator, emolient şi cicatrizant la nivelul pielii în afecţiuni

cutanate.

 

sus

Leuşteanul - Indicaţii terapeutice

Leuşteanul este  indicat în bronşite acute şi cronice, dischinezii biliare, dispepsii

digestive, anorexie, constipaţie, intoxicaţii alimentare, enterocolite, colopatii spastice,

colite fermentative, parazitoze intestinale, boli hepato-biliare, infecţii urinare, litiază

renală, hipertensiune arterială, tulburări menstruale

În uz extern, leuşteanul este folosit în afecţiuni dermice (psoriazis) şi dureri reumatice

(artrite, artroze).

Preparate pe bază de leuştean: frunze proaspete, suc natural, pulbere de plantă

uscată, infuzie.

Frunzele proaspete se folosesc în bucătăria tradiţională românească în scop aromatic

la diverse preparate: ciorbe, sosuri, salate, mâncăruri.

Cataplasme cu frunze proaspete zdrobite sunt indicate să se aplice pe piele în caz de

psoriazis, ulceraţii ale pielii.

Sucul din frunze proaspete se obţine prin mixarea acestora şi este indicat să se

consume 100-200 ml de suc natural pe zi în curele de detoxifiere şi purificare a sângelui.

Pulberea din frunze uscate poate fi folosită atât la preparate culinare pentru aromatizare

cât şi pentru infuzie în scop terapeutic. Pulberea poate fi folosită ca atare, 1/2 linguriţă pe

zi, tinuta 10 minute sub limbă, apoi înghiţită cu multă apă pentru reglarea digestiei, boli

digestive, stimularea apetitului.

Infuzia se prepară dintr-o linguriţă  cu vârf  de pulbere la o cană de apă clocotită care se

lasă la infuzat 10-15 minute, apoi se strecoară, se beau 2-3 căni pe zi

Rădăcina de leuştean are acţiune diuretică şi se utilizează în tratarea afecţiunilor

urinare, hidropiziei şi a pneumoniilor.

Ceaiul de leuştean este eficient în tulburări digestive, scaune proaste, formare de gaze,

influenţează sângerările organelor din bazinul mic, stimulează fluxul menstrual,

eliminarea urinei şi expectoraţiilor în caz de catar bronşic. Se recomandă îndeosebi în

caz de afecţiuni cardiace având un fond nervos.

Rădăcina şi seminţele stimulează secreţia mucoaselor. Se recomanda pentru întărirea

scheletului sugarilor sau a copiilor firavi. În caz de umflături sau tumori se fierbe

rădăcina, partea aeriană sau seminţele şi se adaugă la apa de baie.

sus

Leuşteanul - Precauţii şi contraindicaţii

Nu se foloseşte în perioada sarcinii şi se foloseşte în cantităţi moderate (maximum 3 g pe

zi de frunze proaspete) în timpul alăptării.

Foarte rar s-a observat un efect iritativ al leuşteanului, administrat în cantităţi mari şi pe

perioade lungi de timp, în infecţiile renale.

 Fenicul-phoeniculum vulgare

Datorita florilor foarte frumoase care dureaza multtimp, feniculul este folosit si ca "planta de bordura", el permitand imbinarea placutului cu utilul.Fructele sunt bogate in ulei volatil (2%-6%) din care50-70% transanetol cu gust dulce, continuand cufenchon cu gust de camfor, camfen, limonen,felandren, alfa si µ - pinen, astragol, lipide,aleurona, derivati cumarinici, flavonoide, albumine,zaharuri substante minerale, mucilagii, ceruri,stigmasterina, substante amare.

Feniculul, remediu natural

Feniculul este un antiseptic, carminativ (absoarbegazele linistind astfel crampele), sedativ,antiinflamator, spasmolitic asupra musculaturiinetede, analgezic in cazul colicilor, galactogog(stimuleaza secretia laptelui), antispastic,expectorant cu calitati stomahice, antitoxice,diuretice,

calmeaza spasmele muschilor bronsicilinistind tusea convulsiva si astmatica. Feniculul areo actiune estrogena datorita dianetolului sifotoanetololului si este un bun adjuvant in cazuldiabetului. Uleiul esential are o usoara actiuneantifungica asupra dermatofitilor din genul

Trichophyton si Microsporum

. Frunzele contin un principiu hipotensiv. In medicina veterinara seprepara un decoct din intreaga planta si seadministreaza ca eupeptic si galactogen. Seminteleramase dupa extragerea uleiului volatil pot fiutilizate ca furaje concentrate pentru vacile delapte.Prin depasirea dozelor terapeutice survin aceleasiefecte ca in cazul fructelor de anason. Fenicululeste contraindicat in ulcerul gastric si duodenal, inenterocolite cronice si acute. Foarte rar apar reactiialergice cutanate, gastrice si intestinale.Feniculul este utilizat si in homeopatie, cu rezultatebune pentru tuse, astm, inapetenta si balonari, darsi pentru ochi si pentru cresterea secretiei de lapte.In cazul bronsitei se foloseste sub forma decomprese sau de inhalatii, dar si pentru gargara,usurand expectoratia si calmand inflamatiile gatului.Este utilizat, de asemenea, in cazul laringitei,amigdalitei, faringitei, bronsitei, astmului bronsic,tusei convulsive. Spalaturile si compresele ocularecu ceai de fenicul odihnesc si intaresc ochii obositi,maresc acuitatea vizuala, combat blefarita siconjunctivita si au o actiune antiseptica siantiinflamatoare. Este folosit pentru ingrijirea pielii uscate si calmarea pielii iritate, dar si impotrivahematoamelor, avand o larga utilizare in cosmetica.Uleiul de masaj ajuta la reducerea celulitei, laeliminarea toxinelor, edemelor si a durerilorreumatice. Lasa pielea elastica, neteda, fiind unexcelent factor de relaxare.Uleiul de fenicul confera o stare de confort si demultumire, fiind util pentru persoanele nervoase,iritabile sau care au retineri in a se exterioriza (ceeace risca sa conduca in timp la o lipsa de entuziasm,la frica de comunicare si la teama de experientenoi).Nu putem neglija nici actiunea hormonala carepermite regularizarea ciclului menstrual, in specialcand acesta este insotit de crampe dureroase, sidiminuarea stresului premenstrual. Este importantpentru reglarea unor disfunctii ale glandelormamare, in special pentru cresterea cantitatii delapte la tinerele mame. Dar, poate, cel maispectaculos efect il constituie marirea sanilor,reducerea ritmului de crestere a pilozitatilor sicatifelarea pielii. La menopauza reduce simptomeleneplacute cauzate de fluctuatiile hormonale, dar siriscul de osteoporoza.

PLANTE EFEMERE

Ghioceii

Ghioceii, simbolul venirii primaverii sunt flori pe cat de

frumoase, pe atat de firave si sensibile. Acestia cresc in mod

normal in paduri, insa ei pot fi cultivati cu usurinta in orice

gradina sau ghiveci. Daca le oferi conditiile necesare legate de

pamant, lumina si temperatura, poti intampina primavara cu in

ghiveci.

Plantare

Pentru a avea ghiocei , trebuie sa achizitionezi bulbi si sa ii plantezi intr-un

pamant fertil,  de padure. Ar fi bine sa mergi si sa iei un astfel de sol tocma de la

sursa pentru ca pamantul de padure este imbogatit cu ingrasamant natural si

este unicul care le ofera ghioceilor toate resursele necesare. In plus, pamantul de

padure se dreneaza foarte bine, lucru de care bulbii de ghiocei au mare nevoie.

Bulbii se planteaza la aproximativ  5 – 7 centimetri adancime, toamna devreme,

intr-un loc insorit sau doar partial umbrit.  Invelisul acestora nu trebuie sa fie

uscat pentru ca altfel exista riscul ca florile sa nu incolteasca.

Udare

Ghioceii prefera un sol umed, dar care sa dreneaza bine. Din fericire, de cele mai

multe ori, umezeala oferita de zapada (in cazul in care acestia sunt tinuti afara)

este suficienta, insa daca ai plantat ghiocei in ghiveci, ar fi bine sa le asiguri

umezeala suficienta. Toarna-le cate putina apa la fiecare trei zile sau chiar mai

devreme daca simti ca pamantul se usuca prea repede din cauza temperaturilor

si aerului uscat.

×

Temperatura si lumina

Ghioceii au nevoie de multa lumina pentru a inflori, dar si de temperaturi scazute.

Acestia suporta foarte bine frigul si se dezvolta cel mai bine atunci cand

temperatura de afara este sub 5 grade Celsius. In cazul in care ii plantezi in

gradina, nu este nevoie sa te ingrijoreze aceste aspecte, dar daca doresti sa ai

ghiocei in ghiveci, asigura-te ca vasele sunt pozitionate intr-un loc in care lumina

patrunde intreaga zi si ca temperaturile sunt foarte scazute. Evita sa tii ghiveciul

cu ghiocei in bucatarie sau in camere in care temperatura este ridicata.

Fertilizare

Ghioceii nu au nevoie de de fertilizare, pamantul bogat de padure fiind mai mult

decat suficient, insa daca doresti neaparat sa le stimulezi cresterea, poti adauga

in pamantul florilor, un de frunze, exact ca in mediu lor natural de dezvoltare.

Evita sa utilizezi produse de fertilizare din comert si chiar compost de balegar

pentru ca acestea sunt foarte puternice si pot duce la arderea bulbilor.

Toporasi – Viola odorata

Usor, usor, primavara incepe sa-si reverse tolba plina cu toate culorile si parfumurile pe care

le-am asteptat o iarna intreaga. Si dupa ghiocei, a venit randul toporasilor sa ne incante cu

frumusetea florilor si parfumul delicat. Mi-e greu sa cred ca exista cineva care sa nu

cunoasca aceste floricele, cu toate acestea o sa scriu cateva randuri, caci, la cat sunt de

frumoase, nu se cade sa nu le bag in seama.

Asadar, Viola odorata pe numele sau stiintific, denumita popular toporasi sau violete, uneori si

viorele (desi viorelele sunt o alta specie), face parte din familia Violaceae si este originara din

Europa. Face parte din flora spontana, o intalnim in paduri si parcuri insa, poate fi, si chiar

este, cultivata si in gradini. Toporasii nu sunt deloc pretentiosi, au nevoie de un substrat

hranitor si de o pozitionare la umbra. Totusi, cateva ore de soare, la orele diminetii, le-ar

prinde bine. Toporasii se inmultesc foarte repede prin seminte si prin stoloni, asa ca in cativa

ani va veti trezi cu un covor de flori albastre cu miros imbatator. Caci, o caracteristica a

acestor flori este faptul ca cresc in grupuri, asta, poate pentru ca impreuna reusesc mai usor

sa atraga putinele albine care zboara in aceasta perioada si care le asigura polenizarea.

Daca va doriti toporasi in gradina, cel mai simplu este sa mergeti intr-o padure, sau un loc

unde cresc toporasi si sa divizati cateva tufe. Nu va faceti probleme, rizomii de toporasi se

regenereaza usor si rezista la transplantare.

Aveti insa grija ce tufe luati. Poate vi s-a intamplat sa gasiti toporasi care nu miroseau

aproape deloc si nu ati stiut de ce. Ei bine, mai exista o specie asemanatoare toporasilor –

Viola silvestris, denumita popular coltunii-popii, care are flori asemanatoare, chiar si tufa

seamana. Singura diferenta este la frunze, in timp ce toporasii au frunzele oval-cordate, Viola

silvestris are frunzele mai alungite si, cum spuneam, florile nu au miros.

GRUPA CHENOPODIACEA

Sfecla rosie-BETA VULGARIS VAR RUBRA

Stiai ca sfecla rosie este recomandata pentru consum in sezonul rece pentru prevenirea scaderii imunitatii? Originara din zona mediteraneana, sfecla rosie (Beta vulgaris) este o specie alimentara nutritiva ce prezinta proprietati antioxidante remarcabile. Cozile verzi de sfecla rosie au si ele proprietati nutritive, fiind bogate in calciu, beta-caroten si fier.

Descriere

Sfecla rosie este o planta bienala de cultura care apartine familiei Chenopodiaceae.

In primul an de la cultivare , sfecla rosie dezvolta o radacina groasa si carnoasa si un buchet de frunze mari, de culoare verde inchis.

In al doilea an de la cultivare planta dezvolta o tulpina florifera, ramificata care poarta frunze romboidale si flori mici asezate in glomerule, de culoare verde.

Cultivare

Sfecla rosie se seamana in lunile martie-aprilie, dupa ce temperatura din sol atinge 5-8oC. Soiurile timpurii si semitimpurii se pot semana pana la mijlocul lunii iulie.

Planta are cerinte moderate fata de umiditate dar in cursul germinatiei si ingrosarii radacinilor umiditatea trebuie sa fie mai ridicata. Prefera solurile mijlocii spre compacte, luto-nisipoase.

Ingrijirea culturii consta in prasile repetate (3-4). La a doua prasila este recomandat sa se faca si raritul plantelor, la o distant de 12-14 cm pe rand.

Recoltarea are loc toamna, dupa primele brume, inainte de inghet. Soiurile cu radacina sferică se smulg usor cu mana. Sfecla se pastreaza foarte bine in pivnite sau depozite specializate, la o temperatura de 0-1oC si umiditatea de 80-90%.

Proprietati terapeutice

Sfecla rosie este bogata in vitaminele A, B, C, PP si contine potasiu, fier, calciu, proteine, hidrati de carbon, zaharuri, glutamina. Este recomandata in viroze pentru cresterea imunitatii, in anemii, nevroze, cancer. Totodara, planta regleaza functiile hepatice, fiind usor digerabila.

Avand un continut ridicat de zaharuri si glutamine, sfecla rosie este contraindicata in diabet.

Introdu sfecla in alimentatia zilnica si vei mentine nivelul de colesterol in limitele normale, protejandu-te de hipertensiunea sanguina.

De asemenea, sfecla rosie previne o serie de boli precum Alzheimer sau dementa.

Proprietati culinare

Deoarece sfecla nu contine grasime este recomandata pentru mentinerea siluetei.

Sfecla rosie se poate consuma fiarta, coapta, pasata, la gratar sau sub forma de suc. Se foloseste la salate si muraturi dar si ca ingredient principal pentru unele tipuri de ciorbe.

Salata de sfecla rosie cu hrean este folosita adesea in tara noastra ca garnitura pentru friptura de porc.

In timpul proceselor culinare proprietatile sfeclei raman aproape neschimbate.

Spanac

Spanacul (Spinacia oleracea) este o planta comestibila care face

parte din familia Amaranthaceae. Planta este originara din

centrul si sud-vestul Asiei. Spanacul este o planta foarte

cunoscuta si apreciata pentru proprietatile sale in intreaga

lume. 

 

Descriere

 

Spanacul este o planta anuala, rareori bianuala, care poate atinge inaltimi de

peste 30 cm.

×

Frunzele sunt asezate alternant pe tulpina. Acestea sunt simple si ovale. In

functie de marimea plantei si de locul in care sunt pozitionate, lungimea acestora

poate varia intre 2 si 30 cm. Frunzele de la baza tulpinii sunt mai lungi decat cele

din varf.

Florile sunt greu de remarcat. Acestea sunt mici, avand un diametru de 3-4 mm

si culoare galben-verzui.

Dupa ce petalele acestora cad, se va forma un fruct de aproximativ 5-10 mm.

Acesta este tare, are coaja uscata iar interiorul este plin cu seminte.

 

Istoric

 Nu se stie cu exactitate care este originea spanacului, insa se crede ca acesta

provine din vechea Persie (Iran). Negutatorii arabi duceau spanacul in India

pentru a-l vinde. Dupa aceea planta a fost introdusa in China unde era

cunoscurta sub numele de „Persian vegetable”( leguma Persana ), in anii 647

dupa Cristos. In anul 827 spanacul a fot introdus in Sicilia Spanacul a devenit o

planta foarte apreciata in Arabia si in zona Mediteraneana. Acesta a ajuns apoi in

Spania, de unde s-a raspandit in intreaga Europa.

 

Specii de spanac

 

De-a lungul timpului au aparut mai multe specii de spanac. Speciile vechi pot fi

distinse de cele noi prin faptul ca tind sa germineze mult mai repede, insa cresc

mai greu. Speciile noi cresc rapid, insa spre deosebire de cele vechi produc mai

putine seminte.

Iata care sunt cele mai intalnite specii de spanac:

Savory – are frunzele de culoare verde inchis si sunt incretite. Este una dintre cele mai comercializate specii. Aceasta se gaseste in stare proaspata in piete si supermarketuri.

Frunze drepte – are frunzele drepte si largi. Acestea sunt mai usor de curatat decat cele ale speciei Savoy si sunt folosite la supe, la mancaruri pentru copii, la mancarurile semi-preparate sau sunt vandute congelate.

Semi-savoy – este un hibrid cu frunzele usor ondulate. Acesta este crescut atat pentru a fi comercializat prospat cat si preparat sau congelat.

 

Cultivare

 

Spanacul este o planta care prefera solurile alcaline, cu pH neutru. Cultivarea

se face prin seminte. Acestea se pun in pamant la o adancime de 3-5 cm.

Distanta dintre randuri trebuie sa fie de aproximativ 25-30 cm distanta.

In zonele cu clima temperata, spanacul poate rezista in timpul iernii.

In functie de perioada in care vrei sa ai spanac semanatul de face astfel:

la sfarsitul lui Martie - inceputul lui Aprilie, pentru a-l recolta in perioada verii; la inceputul lui August, pentru a-l recolta toamna; la sfarsitul lui Septembrie - inceputul lui Noiembrie, pentru a-l

recolta primavara.

Cea mai mare parte din spanacul produs la nivel mondial, cu scop comercial,

este vandut proaspat, la conserva sau congelat. Doar o mica parte din acesta

este folosit pentru fabricarea alimentelor semi-preparate, a sosurilor ,precum

pesto, sau a altor alimente.

 

Sanatate

 

Spanacul are o mare valoare nutritiva, acesta fiind bogat in antioxidanti. De

asemenea, este o sursa importanta de Vitamina A, C, K, B2, B6 si B9. Pe langa

aceste vitamine spanacul mai contine o mare cantitate de fier, magneziu,

mangan, calciu, potasiu, acid folic, cupru, fosfor, zinc si acizi grasi omega-3.

Datorita calitatilor sale nutritive, spanacul este recomandat in alimentatia copiilor

care se afla in perioada de crestere, dar si in alimentatia bolnavilor.

Desi spanacul contine calciu este important sa stii ca o ratie foarte mica din

calciul continut de acesta ajunge in organism. De asemenea, cercetarile au aratat

ca zincul si calciul limiteaza absorbtia de fier din spanac.

Persoanele care sunt predispuse sa faca pietre la rinichi sau au deja pietre este

indicat sa nu manance foarte mult spanac. Spanacul gatit este bogat in acid

oxalic care duce la producerea pietrelor sau la marirea celor existente.

PLANTE FURAJERE

Lucerna (Medicago sativa)

Importanta furajeradatorita importantei furajere este considerata “regina “plantelor furajere;

producti ridicate si de calitate superioara: bogata in proteina, calciu, alte elemente nutritive;rezistenta ridicata la seceta, inghet;

longevitate mare, otaveste de mai multe ori;

se foloseste sub diferite moduri: masa verde proaspata,fan,faina de lucerne, granule,

brichete, siloz, semisiloz;

reprezinta unul din componentele de baza la alcatuirea amestecurilor de graminee si leguminoase pentru infiintarea pajistilor temporare.

Caracteristici agrobiologice si soiuriface parte din familia Leguminoasae, cu o longevitate de 7-10 ani;

radacina pivotanta, lăstari ramificati, erecti;

soiuri: Luxin, Luteti, Gloria, Triumf, Adonis, Europe;

Cerinte fata de clima si solrezistenta la seceta,dar sensibila la temperaturile ridicate din sol;

asigura productii mari numai in zonele cu precipitatii>500 mm anual.

nu suporta excesul de umiditate;

rezistala temperaturi scazute pana la - 250C, cand solul nu este acoperit cu zapada;

rezultatele cele mai bune se obtin pe solurile bogate in calciu, humus (soluri profunde, permeabile, bine aerate, cu reactie neutra spre slab acida).

Rotatiabune premergatoare:cerealele,borcegurile si culturile furajere anuale;

nu se cultiva dupa ea insasi decat la o perioada de 4-6 ani pentru a se evita aparitia fenomenului de” oboseala solului”,cauzata de saracirea solului in macro si microelemente;culturi postmergatoare:lucerna este o buna premergatoare pentru majoritatea plantelor de cultura.

Fertilizarealucerna are cerinte foarte ridicate fata de fosfor si potasiu,de aceea, inainte de semanat, se aplica o doza de P70-100K80-120, in functie de continutul solului in aceste elemente;

ingrasamintele cu azot se aplica in cantitati mai mici,deoarece lucerna isi produce

necesarul de azot,pe cale biologica,in urma procesului de simbioza cu bacteriile fixatoare

de azot (Rhizobium meliloti).Doza de azot recomandata:N50 Kg/ha, aplicata primavara la

pornirea in vegetatie.

Amendareape solurile acide se aplica amendamente:5-7 t/ha carbonat de calciu,pentru o perioada de 5 ani.

Bacterizareainainte de semanat semintele se trateaza cu biopreparate bacteriene (Nitragin).

Pregatirea terenuluitoamna se executa lucrarea de arat,cu plugul in agregat cu grapa stelata,la 25-28 cm adancime;primavara pregatirea patului germinativ se efectueaza cu grapa cu colti reglabili sau cu combinatorul sau cu grapa cu discuri;inainte de semanat se tavalugeste cu tavalugul nated sau inelar.

Samanta si semanatulsamanta pentru semanat trebuie sa fie de foarte buna calitate:puritatea minima de

97%,germinatia minima de 80%;

temperatura minima de germinatie a semintelor este de 10C;

epoca de semanat: ● la semanatul de primavara: prima urgenta din primavara (la . inceputul lunii martie); ● la semanatul de vara toamna:10-25 august pentru zonele . .

colinare si 25 aug.-5 sept.pentru zonele de campie;

distanta intre randuri:12,5-15 cm;

adancimea de semanat:1.5-2 cm;

norma de semanat:20-25 kg/ha.

Lucrarile de ingrijirecombaterea buruienilor :

● mecanic prin cosiri repetate;

● chimic prin aplicarea de erbicide:preemergent, inainte de semanat, pentru combaterea buruienilor monocotiledonate cu :Eradicane(5-6 l/ha) sau cu Diizocab (4 l/ha),iar in timpul vegetatiei,cand buruienile sunt in faza de rozeta si lucerna are 2-3 frunze,cu Basagran(1.5-2 l/ha);

combaterea daunatorilor: cu insecticide (Pinetox 10-15 kg/ha,Sinoratox 20 kg sau 2 l/ha, etc).irigarea (unde se poate efectua): o norma de udare de 250-300 m3/ha apa, in mai multe

reprize;

Recoltareapentru furajarea ca masa verde,recoltarea se executa la inceputul fazaei de imbobocit cand plantele au 40-50 cm inaltime;pentru producerea fanului,recoltarea se efectueaza la sfarsitul fazei de imbobocit, inceputul fazei de inflorit;intervalul dintre 2 cosiri:30-35 zile;

inaltimea de cosire:4-5 cm;

ultima cosire ,in toamna se face cu 2-3 saptamani inainte de caderea brumelor.

Potentiale de productiein conditii de neirigare:40-50 t/ha masa verde(8-10 t/ha fan);

in conditii de irigatie:60-80 t/ha masa verde (12-15 t/ha fan).

Trifoiul

Trifoiul (Trifolium) este un gen ce cuprinde aproximativ 250 de specii de

plante care apartin familiei Fabaceae. Raspandit in mare parte in emisfera

nordica, trifoiul apare si in America de Sud sau Africa.

 

Descriere

Trifoiul include specii de plante anuale , bienale si perene. In cele mai multe

cazuri, plantele au trei frunze, numarul acestora putand fi si de 5 sau 7. Florile

sale formeaza inflorescente mici de culori diferite, in functie de specie: albe,

galbene, rosii, mov.

 

Cultivare

Anumite specii de trifoi sunt cultivate ca plante furajere. Dintre acestea, cele mai

raspandite sunt trifoiul alb (Trifolium repens) si trifoiul rosu (Trifolium

pratense). In curte si gradina, trifoiul poate inlocui cu succes peluza clasica.

Pentru a cultiva trifoi in preajma casei, sunt necesare seminte de trifoi, semanate

pe pamantul proaspat greblat si nivelat. Trifoiul se poate dezvolta in aproape

orice tip de sol. Cu toate acestea, este recunoscut faptul ca trifoiul intampina

probleme atunci cand este cultivat in sol acid, din cauza unor factori precum

daunatorii, bolile si dezechilibrul de substante nutritive din sol.

Trifoiul alb (Trifolium repens) este una dintre cele mai raspandite specii de pe

teritoriul tarii. In cultura, sunt identificate 3 tipuri: silvestris, giganteum si

intermediar. Fiecarui tip ii este asociat un anumit soi: Carpatin (silvestris), Dacia

(giganteum) si Carmen, Magurele 1, Miorita (intermediar).

Trifoiul alb are nevoie de umiditate relativ ridicata, insa face fata cu brio variatiilor

de temperatura.

 

×

Simbolism

Trifoiul este simbolul traditional al Irlandei, asociat Sfantului Patriciu, celebrat in

fiecare an la data de 17 martie. Desi de regula are doar 3 frunze, exceptiile de la

regula, sub forma trifoiului cu 4 foi (mai rar cu mai multe) sunt considerate

norocoase. Guinness Book of World Records include, in prezent, un trifoi cu un

numar record de 56 de frunze.

Referitor la simbolistica irlandeza a trifoiului, se spune ca un trifoi cu 4 foi poate

anula vraja facuta de un spiridus (leprechaun). De asemenea, in secolul al XIX-

lea, trifoiul a devenit un simbol al rebeliunii, astfel ca oamenii care indrazneau sa

poarte un trifoi riscau sa fie spanzurati.

Trifoiul irlandez original pare sa fi fost specia Trifolium repens, raspandita pe

teritoriul tarii.

 

Specii de trifoi

Trifolium hybridium sau trifoiul suedez este o specie perena, aparuta la

inceputul secolului al XIX-lea, raspandita in prezent cu precadere pe teritoriul

Marii Britanii. Are flori albe sau roz.

Trifolium medium este o specie perena de trifoi, cu tulpini serpuitoare si flori

roz-violet. Specia are o valoare agricola scazuta.

Trifolium minus creste pe pasuni si la marginea drumurilor, are flori mici,

galbene care capata, ulterior, o nuanta maronie si este bogat in proteine.

 

Proprietati medicinale

Trifoiul alb si cel rosu au o serie de proprietati medicinale recunoscute. Printre

altele, trifoiul alb se utilizeaza in tratarea racelilor, gripei sau a leucoreei. Cat

despre trifoiul rosu, acesta are proprietati diuretice si antiinflamatoare ce ajuta

la detoxifierea organismului .

RAIGRASUL ARISTAT – Lolium multiflorum Lam

 

1. Importanţă furajeră

 

Cultivarea, pe suprafeţe din ce în ce mai mari, a raigrasului aristat se datorează următoarelor însuşiri:

● potenţialul mare de producţie, de peste 80 t/ha masă verde în cultură neirigată şi peste 100 t/ha în

condiţii de irigare;

● grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate şi o valoare nutritivă ridicată (1 kg S.U. conţine 140-

170 g P.D.);

● realizarea mai multor recolte în timpul perioadei de vegetaţie, începând de la sfârşitul lunii aprilie şi

până în a doua jumătate a lunii octombrie, în zona de câmpie;

● se poate valorifica atât sub formă de masă verde sau fân, cât şi conservată sub formă de siloz sau

semifân;

● în condiţii de irigare se exploatează una sau două cosiri, după care se poate semăna porumbul pentru

boabe şi siloz sau alte culturi succesive;

● prin cantitatea mare de rădăcini pe care o produce (6-10 t/ha), este considerată o bună plantă

ameliratoare a solului;

● în condiţii optime de cultivare realizează producţii mari de seminţe (1500-2500 kg/ha).

 

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

 

Raigrasul aristat are o capacitate ridicată de lăstărire, realizând tufe rare, cu lăstari de 70-100 cm

înălţime, erecţi, de culoare violacee la bază şi verde deschis în rest.

Frunzele sunt lucioase, late de 2-4 mm, prevăzute cu o ligulă scurtă.

Inflorescenţa este un spic lung de 20-30 cm, cu spiculeţele aşezate mai apropiat unle de altele faţă de

raigrasul peren. Paleea inferioară este aristată, cu arista lungă de 1-5 mm.

Fructul este o pseudocariopsă aristată.

 

3. Sistematică şi soiuri

 

Genul Lolium face parte din familia Gramineae, cu 7 specii. Dintre acestea, raigrasul aristat sau

raigrasul italian aparţine speciei Lolium multiflorum Lam, sin. Lolium italicum, specie bianuală. După

prezenţa sau lipsa aristei se cunosc două varietăţi: L. multiflorum var. muticum şi L. multiflorum var.

multiflorum, aceasta fiind răspândită în cultură.

În ţara noastră sunt omologate şi se cultivă următoarele soiuri de raigras aristat: Anca, Arina, Iulia,

Malmi, Tetraiar, Venus.

 

4. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

 

Raigrasul aristat are cerinţe moderate faţă de temperatură, de aceea semănatul se face la începutul

toamnei asemănător cerealelor păioase. În timpul iernii plantele pot rezista până la temperaturi de -

25ºC, fără strat de zăpadă, dacă de la semănat şi până la intrarea în iarnă se acumulează în jur de

800ºC. În cazul semănatului târziu plantele înfrăţesc slab şi scade rezistenţa la ger.

Rezistenţa la secetă este scăzută, de aceea raigrasul aristat se cultivă în regiunile mai umede, cu peste

600 mm precipitaţii anual, sau în condiţii de irigare.

Deşii are un sistem radicular fasciculat dezvoltat, raigrasul aristat realizează producţii mari pe solurile

permeabile, bine aprovizionate în elemente nutritive şi apă, cu ph-ul cuprins între 5,8-7,0. Poate fi

cultivat şi pe solurile acide amendate.

 

 

Raigrasul aristat – Lolium multiflorum Lam.

 

5. Zonele de cultivare

Condiţiile cele mai favorabile de cultivare se întâlnesc în zonele colinare umede, unde media

precipitaţiilor multianuale este mai mare de 600 mm, iar temperatura medie anuală este mai mică de

8,5ºC.

În zonele de câmpie, raigrasul aristat poate fi cultivat numai în condiţii de irigare.

 

6. Tehnologia de cultivare

Rotaţia 

Condiţia limită faţă de plantele premergătoare o constituie alegerea unor culturi care eliberează terenul

de timpuriu, pentru a putea efectua o bună pregătire a solului în vederea semănatului. În acest sens

cele mai bune premergătoare sunt: borceagurile de toamnă, rapiţa de toamnă, cerealele de toamnă.

Dacă recoltarea se efectuează până cel târziu la 10 august, pot fi bune premergătoare şi cerealele de

primăvară, cartofii timpurii, floarea soarelui.

Culturile postmergătoare cele mai potrivite sunt plantele furajere care se seamănă primăvara în urgenţa

a doua şi care sunt mai rezistente la secetă: sorgul, iarba de Sudan, hibrizii de porumb pentru siloz.

 

Lucrările solului

După premergătoare care lasă terenul curat de buruieni şi resturi vegetale, cât şi după cereale da

toamnă la care miriştea a fost arsă, pregătirea solului pentru semănat se face prin lucrări repetate,

efectuate perpendicular, cu grapa cu discuri.

Pe terenurile cu resturi vegetale şi când stratul arabil este tasat, pregătirea solului se face printr-o

arătură de 18-20 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată. În continuare, pregătirea patului

germinativ se face cu grapa cu discuri, iar ultima trecere se face în agregat cu tăvălugul.

 

Fertilizarea 

Raigrasul aristat, pentru realizarea unor producţii ridicate, consumă cantităţi mari de elemente nutritive

din sol. Astfel, pentru obţinerea unei producţii de 50 t/ha masă verde se exportă din sol aproximativ 150

kg/ha azot, 90 kg/ha fosfor, 300 kg/ha potasiu, 90 kg/ha calciu.

Îngrăşămintele azotate sunt bine valorificate de raigrasul aristat, nivelul producţiei crescând proporţional

cu doza aplicată,

Festuca pratensis (paius de livada)

Increngatura : MagnoliophytaClasa : LiliopsidaOrdinul : CyperalesFamilia : PoalesGenul : FestucaSpecia : Festuca pratensis

Descriere : Frecventă în pă şuni şi fâneţe revene. Planta este de talie mijlocie, cu tufă rară şi cu frunze late, de 4-6 mm, lucioase pe partea inferioară. Paniculul este mare. Spiculeţele sunt multiflore şi cu paleele nearistate. Este una dintre cele mai preţioase plante de nutreţ.

Denumire populara : paius de livadaSinonime : Bromus pratensis

GRUPA LABIATAE

Cimbru

Cimbrul (Satureja hortensis) este o planta aromatica ,

apartinand familiei Laminaceae. Exista aproximativ 30 de specii

diferite de cimbru, utilizate in intreaga lume pentru aromarea

mancarurilor dar si pentru proprietatile sale medicinale. 

 

Descriere

 

Cimbrul este o planta originara din zonele cu climat temperat si pot fi anuale sau

perene. Cimbrul creste destul de greu spre deosebire de alte plante si formeaza

tufisuri de dimensiuni mici. Acestea ating o inaltime de aproximativ 15-50 cm in

functie de specie si de conditiile oferite.

×

Frunzele au aproximativ 1-3 cm lungime. Cimbrul formeaza flori de dimensiuni

mici, asezate in forma de spirala pe tulpina plantei. Acestea sunt albe sau roz pal.

 

Istoric

 

Cimbrul este o planta originara din zonele Marii Mediteraneene. Cimbrul era

foarte apreciat in Evul Mediu , pentru aroma pe care o dadea mancarurilor.

Acesta era folosit in special in zonele Monarhale.

Plantarea cimbrului se face prin seminte. Acestea se planteaza direct in sol, la o

adancime de 4-6 cm. Plantarea se face primavara, incepand cu mijlocul lunii

Martie. Cimbrul poate fi cultivat in orice regiune, acesta nefiind pretenios la

conditiile de mediu. Se adapteaza cu usurinta oricarui tip de sol si este rezistent

atat la seceta cat si la ploile abundente. Cu toate acestea, cimbrul trebuie plantat

intr-o zona insorita a gradinii.

 

Cultivare

 

Cimbrul este cultivat cu scop comercial pentru a fi dat spre vanzare proaspat

sau uscat. In stare proasapata, cimbrul poate fi gasit in supermarket-uri de la

inceputul verii pana toamana. In schimb, in stare uscata cimbrul este disponibil

pe toata perioada anului.

In gradina, cimbrul mai este cultivat si ca . Desigur, multi gradinari prefera sa-l

cultive pentru a-l utiliza la aromarea mancarurilor.

 

Medicina

 

Cimbrul era folosit pentru proprietatile sale medicinale inca din vremuri stravechi.

Acesta era recomandat in trecut pentru tratarea unor afectiuni precum: colici,

dureri de cap, tulburari gastrice sau retentia de urina.

S-a demonstrat ca cimbrul este util in prevenirea diareei si in tratarea tusei.

De asemenea, acesta este un bun digestiv.

Din cimbru se extrage o tinctura speciala care contine uleiuri voalatile precum:

linalool, tannin, cymol , carvacrol, 1-borneol si x1-pinen. Din acest motiv, cimbrul

este recomandat in tratarea infectiilor intestinale si a afectiunilor renale sau

pulmonare.

 

Utilizari

 

Cimbrul este utilizat in special pentru a da savoare mancarurilor. Cimbrul este

o planta preferata de bucatatri insa, fiind planta anuala, aceasta este disponibil in

stare proaspata numai in sezonul cald. Exista insa si o specie de cimbru vesnic

verde, insa aceasta este mai putin utilizata in bucatarie.

Cimbrul joaca un rol important in bucataria italiana, in special la prepararea

fasolei.

Cimbrul, impreuna cu alte condimente, este folosit la prepararea

diverselor sosuri sau a garniturilor de legume. De asemenea, cimbrul mai este

folosit pentru aromarea preparatelor din carne: fripturi, mancaruri, etc.

Cimbrul este o planta traditionala in Canada, unde este utilizata in special la

prepararea mancarurilor care contin carne de porc dar si a sorusilor servite alaturi

de carnea de porc.

Cimbrul uscat este folosit in special iarna, la prepararea mancarurilor, deoarece

le da o aroma dulceaga, fina si delicata. Acesta mai este utilizat la prepararea

pastelor si a mancarurilor de legume.

 

BusuiocOcimum basilicum

Busuiocul planta 

Busuiocul este format din tulpina si ramuri tinere acoperite cu frunze de culoare verde, terminate cu sau fara inflorescente. Florile busuiocului au corola alba sau alburie-roz cu tubul scurt.De la busuioc se foloseste planta intreaga, fara radacina, inclusiv semintele. Recoltarea se face cand busuiocul este inflorit, adica exact in aceasta perioada, cu ajutorul unui cutit. Frunzele, tulpina si semintele se lasa la uscat intr-un loc racoros, umbrit, pe o carpa curata sau foaie alba de hartie (nu pe hartie de ziar, pentru ca cerneala tipografica contine plumb). 

DescriereBusuiocul este o planta ierboasa originara din Asia tropicala. Atinge intre 20-60 cm inaltime, avand frunzele de culoare verde deschis, matasoase, cu lungimi cuprinse intre 1,5-5 cm si late de circa 1-3 cm. Florile sunt putin mai mari, de culoare alba, aranjate intr-o terminatie numita racem. In mod neobisnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine si pistilul nu merg de sub marginea superioara a corolei, ci se sprijina pe cea inferioara. Dupa polenizarea entomofilica (adica polenizare cu ajutorul insectelor), corola cade si ulterior se dezvolta patru achene in interiorul calixului

bilabial. Planta are un gust asemanator cu al anasonului (numit si anis), avand un miros puternic dulceag-intepator.Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescand bine in conditii de caldura si umezeala. In timp ce varietatile comune de busuioc sunt considerate ca fiind plante anuale, altele sunt perene, cum ar fi busuiocul albastru african si busuiocul sacru thailandez. Specii si soiuri de busuiocOriginar din Asia, busuiocul este cultivat azi in aproape toate colturile lumii. Exista mai multe specii de busuioc, cele mai cunoscute fiind: "busuiocul dulce", cultivat in sud-estul Europei, in Egipt, Indonezia, Maroc si SUA, busuiocul "gratissimum" cultivat in estul Indiei si in vestul Africii, "tulsi" cultivat in Malaesia si "americanum" care, in ciuda numelui, este cultivat in Asia si Africa. Aceasta "iarba regala" are numeroase soiuri. In afara de cel mai cunoscut busuioc, cel genovez, mai exista circa 150 de varietati. Iata cateva dintre acestea:Busuiocul anason are o aroma fina, potrivita pentru dulciuri, dar si pentru ceaiuri. In Vietnam, Thailanda si Persia exista numeroase preparate traditionale aromate cu acest busuioc.Soiul dark opal are frunze purpurii si flori roz. Are un gust mai aspru, mai amarui decat busuiocul tipic genovez si este foarte bun in ceaiul rece.Busuiocul lamaie are o aroma proaspata si picanta, potrivita pentru preparatele din peste, dar si pentru deserturi si salate in stil italian.Soiul african blue   se distinge prin frunzele sale cu nervuri rosii. Are un gust usor camforat, potrivit pentru preparatele asiatice sau supe de pasare.Busuiocul thailandez este aproape nelipsit din bucataria Asiei de Sud. Gustul sau se afla undeva intre anason si lemn dulce. Cultivare, recoltare, depozitareLa noi in tara busuiocul este exclusiv planta de cultura.Semintele se pun in pamant la Dragobete (24 februarie), apoi se tin in casa, in ghivece puse la fereastra, pana la Sfantul Gheorghe (23 aprilie), cand se planteaza in gradina. Recoltarea sa incepe la sfarsitul lui iunie si continua pana toamna tarziu, cand cade prima bruma. Se taie doar varfurile inflorite de busuioc (fara partea lemnoasa), de mai multe ori pe timpul verii, dupa fiecare taiere, planta dand si mai multi lujeri, care la randul lor vor inflori. Dupa culegere, varfurile de busuioc se usuca intr-un strat cu o grosime de maximum un deget (aproximativ 2 cm), pana cand tulpinile si frunzele devin usor casante. Depozitarea se face in pungi de hartie sau in saculeti de panza, in locuri intunecoase, uscate si racoroase.Daca doriti ca busuiocul sa-si pastreze aroma, culegeti-l inainte de a inflori. Cum cresti busuiocul?Aceasta planta se adapteaza foarte usor la conditiile de crescut in casa, asa ca in acest fel poti avea busuioc proaspat tot timpul anului. Trebuie sa stii insa ca busuiocul este foarte sensibil la frig si umezeala, de aceea este bine sa il cresti intr-un loc cald si

uscat.Pune ghiveciul langa geam, dar si langa o sursa de caldura. Multi dintre cei care cresc acasa plante aromatice pun ghiveciul cu plantele de busuioc pe pervazul de la fereastra, langa o sursa de caldura, dar care sa nu dea o temperatura foarte mare.Poti pune insa busuiocul sa creasca si in debara. In cazul in care nu aveti un loc potrivit in casa unde sa cresteti aceasta planta, o puteti face la subsol sau in debara, cu o sursa de lumina fluorescenta. In plus, pentru a ajuta planta sa creasca, frunzele trebuie culese in mod periodic.

POMI FRUCTIFERIPar "Arabitka"Par timpuriu de vara.Pom fructifer de vigoare mijlocie.Fructele se prezinta in ciorchini, piriforme si cu greutatea de 40-50 g. Pielita este de culoare galbena deschis. Pulpa este zemoasa, aromata si are un gust dulce.Epoca de coacere este sfarsitul lunii iunie-inceputul lunii iulie. 

Virgiliu HibernalPăr de iarnă. Caracteristicile fructului: mărime medie-mare, formă piriform-trunchiată. Coaja galbenă, cu pata roșiatică pe partea expusă soarelui. Pulpa crem, untoasă, aromă fină, foarte gustoasă. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Coroană piramidală.

Polenizatori recomandați: soiurile de păr Contesa de Paris, Conference etc. Maturitatea de consum: o atinge în depozit în ianuarie – martie.

Lukasowska Păr de iarnă. Caracteristicile fructului: fruct de mărime mare, forma regulată. Coaja verde – galbenă, cu coloratura violet. Pulpa suculentă, mediu dulce. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Polenizatori: soiurile de păr: Untoasa Hardy, Conference. Epoca de maturare: se recoltează începând cu a doua jumătate a lunii octombrie. Se poate depozita până în ianuarie.

Favorita lui Clapp Par de vara. Caracteristicile fructului: marime mijlociu-mare (180-220 g). Forma frumoasa de para. Coaja groasa si usor cerata, la maturitate este de culoare galbena cu coloratura rosie pe 40-50% din suprafata pe partea expusa soarelui, cu multe lenticele. Pulpa alba, zemoasa, parfumata. Caracteristicile pomului: vigoare mare cu coroana sferica. Frunze mari. Maturitatea de consum: se recolteaza in prima jumatate a lunii august. Fructele se pot depozita cca. 1-2 luni.

Favorita lui Clapp rosie Par de vara. Caracteristicile fructului: marime mijlocie sau mare. Forma regulata de para. Coaja este neteda, de culoare rosie pe toata suprafata. Pulpa alb-galbuie, untoasa, cu gust dulce acrisor. Caracteristicile pomului: vigoare mijlociu-mare. Maturitatea de consum: se recolteaza cu cateva zile dupa Favorita lui Clapp, la mijloc de august. Fructele se pot pastra putina vreme.

Untoasa Hardy Par de toamna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie (145-200 g). Forma ovoidala, conica. Coaja de culoare gri-galbuie la maturitate, coaja groasa. Pulpa alb-verzuie, untoasa, consistenta, zemoasa, placut acidulata. In anii secetosi fructele raman mici, fara gust. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Coroana deasa, piramidala. Maturitatea de consum: se recolteaza la sfarsitul lunii august, inceputul lunii septembrie. Se poate depozita 1-2 luni de la recoltare. Este un soi francez cultivat inca din 1830.

Pom fructifer de vigoare mijlocie, care fructifica pe formatiuni de rod scurte, cu o productivitate mare. Productia este constanta. Fructele sunt medii (120-140g), de forma conica. Pielita este verde-galbui, acoperit cu rugina. Pulpa este alba, suculenta, dulce. Se recolteaza la sfarsitul lunii septembrie.Polenizatori: Favorita lui Clapp, Conference, Williams rosu.

Par "Williams rosu"

 Par ce face trecerea de la soiurile de vara la cele de toamna.Pom fructifer de vigoare mijlocie, foarte productiv.Fructele sunt mari (180-200 g), de forma conica. Pielita este de culoare rosie pe toata suprafata. Pulpa este zemoasa, dulce, de culoare galbuie.Epoca de coacere este mijlocul-sfarsitul lunii august.Polenizatori: Favorita lui Clapp.

Williams Par de vara. Caracteristicile fructului: marime mijlocie sau mare (160-220 g). Coaja subtire, usor ondulata, de culoare galbena la maturitate cu coloratura usor rosiatica pe partea insorita. Pulpa alba, zemoasa, parfumata, dulce acrisoara. Uneori se formeaza sclereide. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Coroana aerisita, piramidala. Maturitatea de consum:

perioada optima de recoltare este a doua si a treia decada a lunii august. Se poate depozita circa 1-3 luni in mediu controlat.

Par "Untoasa Bosc"Par de toamna.

Pom fructifer de vigoare mijlocie, cu coroana larga, piramidala. Fructe mari (200-280 g), piriform alungite, ce prezinta un gat lung si gros. Pielita este verde galbui, acoperita cu o rugina brun-rosiatica. Pulpa este alb-galbuie, fina, dulce. Este rezistent la rapan, dar pretentios la sol si caldura.Epoca de recoltare este sfarsitul lunii septembrie, cu posibilitatea de pastrare pana in luna decembrie.Polenizatori: Williams, Conference.

CurePar de iarna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie-mare (180-300 g). Forma de para foarte alungita. Coaja la maturare este de culoare galben-verzuie, o dunga maronie ce se intinde de la peduncul

pana la caliciu. Pulpa alb-galbuie, relativ tare, dulce acidulat, cu aroma slaba. In anii secetosi formeaza multe sclereide. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Formeaza o coroana aplatizata, nu prea deasa. Necesita lucrari de intretinere in coroana. Epoca de maturare: fructele se culeg in prima jumatate a lunii octombrie si se pot pastra 4-5 luni.

Conference Par de toamna. Caracteristicile fructului: marime variabila functie de an (120-220 g). Forma de para alungita. Coaja de culoare galben verzuie cu pete maronii, coaja groasa. Pulpa alb-galbuie, untoasa, foarte dulce. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Coroana este mica si deasa. Fructifica pa ramuri de rod scurte. Maturitatea de consum: se recolteaza in luna septembrie. Se poate pastra circa 6 luni de la recoltare, cu conditia ca recoltatul sa se faca la momentul optim.

Păr Packham`s TriumphÎn hală frigorifică se depoziteză până în martie-aprilie. Fructele sunt mari, chiar foarte mari ( 200-270 gr). Pielița are culoare galben-verzuie, punctată. Are formă tipică, lată de pară. Pulpa este fină, suculentă, untoasă. Pomul este mediu viguros, nu este pretențios, produce mult și sistematic. Este foarte productiv. Polenizatori: Williams, Conference.

Contesa de Paris Par de iarna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie (170 g). Forma piriforma. Coaja de culoare verde-galbuie.Pulpa alba, gust bun. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie-mare. Productivitate buna. Rodeste mai ales pe ramuri scurte. Maturitatea de consum: Se recolteaza in luna octombrie si se poate pastra pana in luna martie.

Par Napoca Par de vara. Caracteristicile fructului: marime mijlocie (120-170 g). Forma piriform regulata, cu gatul scurt si usor subtiat spre varf. Coaja neteda, lucioasa, subtire, de culoare galbena, cu rumeneala discreta pe partea expuse la soare, cu puncte subcutanate brun-galbui. Pulpa de

culoare alb-galbuie, crocanta la inceput, suculenta, dulce, placut acidulata. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Formeaza o coroana larg piramidala, rara, aerisita Productivitate foarte buna, intra timpuriu pe rod. Perioada infloritului este tarzie. Este bun polenizator. Maturitatea de consum: se recolteaza in a treia decada a lunii august. Fructele se preteaza bine la transport si manipulare. Excelente pentru consum in stare proaspata.

Par soiul Hardenpont

Este un soi de iarna, foarte productiv, cu fructe mari.Pulpa este foarte zemoasa, topitoare, aromata.Se culege in luna septembrie, se poate depozita pana in luna martie.Pomul este de vigoare medie.

Par soiul Vilmos

Par de vara.

Radacina protejata cu turba si substante nutritive - viabilitate ridicata.Certificat individual de calitate.Soi bine adaptat conditiilor din Romania.Pomul este de vigoare medie spre mare, rezistent la boli si daunatori, productivitate ridicata.Fruct mare, de culoare verde galbuie, cu pete rosii pe partea insorita. Pulpa este albicioasa, suculenta, acidulata si fina.Se recolteaza in a doua decada a lunii august.

Ina Estival Par de vara.

Caracteristicile fructului: mărime mare, formă piriform-alungită. Coaja galbenă, acoperită cu roşu aprins. Pulpa albă, suculentă, fină, dulce-acrişoară, aromată. Caracteristicile pomului: vigoare medie. Coroană piramidală. Polenizatori recomandaţi: soiurile de păr Wiliams, Favorita lui Clapp etc. Maturitatea de

consum: a treia decadă a lunii august.

Par Nashi "Hosui"Para asiatica sau para-mar.Pom de vigoare mijlocie. Fructele au forma unor mere, dar gustul unor pere. Pielita este de culoarea bronzului auriu. Pulpa este crocanta si zemoasa. Epoca de recoltare este mijlocul lunii august - inceputul lunii septembrie. Polenizatori: Williams.

Florina Mar de iarna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie sau mare (170 - 180 g), de forma sferica turtita. Coaja de culoare rosie, cerata. Pulpa alb-galbuie, tare, crocanta. Gust dulceag, raport armonios zahar/acid. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie sau mare, coroana usor turtita.Ramurile au tendinta de a fi pendente. Fructifica foarte devreme si abundent inca din primii ani. Maturitatea de consum: se recolteaza la sfarsit de septembrie, inceput de octombrie. Se poate depozita pana in februarie.

Golden delicios Mar de iarna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie sau mare (140 - 180 g) in functie de aprovizionarea cu apa si incarcarea pomului, de forma sferica usor alungita. Coaja subtire de culoare galben-verzuie la inceput, la maturitate galbena, este sensibil la vatamarile fizice si predispusa la arsura. Pulpa galbena, dulce, usor acida, parfumata. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie mare, coroana piramidala, bine

ramificata. Perioada infloritului este mijlociu-tarzie, tarzie. Maturitatea de consum: se recolteaza la sfarsit de septembrie, inceput de octombrie. Pastreaza calitatile de consum pana in martie.

Golden Spur Mar de iarna. Caracteristicile fructului: se aseamana cu soiul Golden Delicios, avand pedunculul mai scurt. Coaja este predispusa la arsura. Caracteristicile pomului: vigoare mai mica decat soiul de baza. Coroana este cu ramuri erecte, cu internoduri scurte. Fructifica abundent. Maturitate de consum: sfarsit de septembrie - octombrie. Calitatile fructului se pastreaza pana in luna aprilie.

Idared Mar de iarna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie sau mare (170 - 200 g), de forma sferica turtita. Coaja de culoare rosie aprinsa, nu foarte groasa, de culoare rosu aprins . Pulpa alb-galbuie, tare, crocanta, foarte zemoasa,sensibil la apasare. Gust dulce acrisor. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie, coroana usor

turtita, bine ramificata. Majoritatea florilor apar pe lujerii lungi. Maturitatea de consum: se recolteaza la inceput de octombrie, dar maturitatea deplina de consum o atinge dupa circa 3-4 luni de depozitare si isi pastreaza aceasta calitate pana in lunile de vara.

Ionagold Mar de iarna. Caracteristicile fructului: marime mare (220-250 g), forma sferica. Pulpa galbuie, foarte zemoasa, aromata, cu gust foarte bun. Culoarea de baza este verde, acoperita 30-45 % cu un rosu deschis. Caracteristicile pomului: Vigoarea este mare. Coroana este aplatizata, rara. Ramurile de rod au tendinta de e fi pendente. De obicei dintr-o inflorescenta ramane un singur fruct. Maturitate de consum: se recolteaza in octombrie. Dupa o depozitare de 1-2 luni se poate consuma. In functie de calitatea depozitului, calitatea se pastreaza timp de 4-10 luni.

Freedom Acest soi nou de măr rodește bogat an după an cu îngrijire minimă și are o rezistență ridicată la boli. Merele mari, zemoase, crocante și acidulate au pielița roșie cu o tentă de galben. Se coc la mijlocul lunii septembrie și se pot folosi atât proaspete cât și pentru conservare.

Starkrimson DeliciosSoi originar din S.U.A. omologat in 1958 dintr-o variatie mugurala a soiului Starking Delicious. Pomul de vigoare mica (tip spur), recomandat pentru plantatii super-intensive, precoce, foarte productiv, mediu rezistent la ger si fainare, slab rezistent la rapan, pretentios la sol si caldura mai ales in timpul infloritului si a maturarii fructelor. Fructele sunt mari (150-180g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare rosu-intens, cu puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-galbuie, dulce, cu aciditate redusa. La aparitia soiului a fost o realizare deosebita. Ca defecte i se pot imputa supraîncărcarea cu fructe în unii ani (situaţie în care fructele rămân mici dacă nu se procedează la o normare severă prin tăiere şi prin rărire) şi sensibilitate la rapăn. Recomandat a se altoi pe portaltoiul M106. Polenizatori : Golden, Idared, Romus 3. Se recolteaza in

Octombrie.

GalaMar de toamna-iarna. Pom fructifer de

vigoare mica, ce intra pe rod timpuriu; originar din  Noua Zeelanda.

Fructele sunt mari (150-170 g) putin alungite, turtite la baza, cu coaste largi, putin

pronuntate. Pielita galbena, unsuroasa,

prezinta usoare nunante de rosu deschis. Pulpa de culoare galbena este crocanta, suculenta, dulce, aromata.  Este un excelent soi de masa. Este

rezistent la rapan si fainare; necesita rarirea fructelor.Se recolteaza la sfarsitul lunii august-inceputul lunii septembrie.

Polenizatori: Jonathan, Golden delicious, Golden spur.

TopazMar de iarnaEste un soi de origine ceha, cultivat cu mare succes in Romania inca din 2001, cu rezistenta la fainare si rapan.Pom de vigoare mijlocie cu productie constanta.Fructe de marime medie spre mare (150-200 g), cu o forma sferic turtita. Pielita este galbena, acoperita aproape in totalitate cu rosu, prezentand dungi de un rosu intens. Pulpa galbena este suculenta, aromata, dulce-acrisoara.Se recolteaza incepand din octombrie si se poate pastra pana in aprilie-mai. Polenizatori: Jonathan, Gala, James Grieve, Golden Delicious, 

Ionathan

Mar de toamna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie (130 - 140 g), de forma sferica alungita. Coaja este subtire, neteda, usor cerata, de culoare galbena cu coloratura rosie pe mai mult de jumatate din suprafata. Este mijlociu sensibil la arsuri. Pulpa alb-galbuie, consistenta, suculenta, dulce-acrisor. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie, coroana semi aplatizata.

Crengi subtiri. Ramifica abundent, lucrarile de formare a coroanei putand fi efectuate chiar dupa intrarea pe rod. Maturitatea de consum: se recolteaza incepand cu mijlocul lunii septembrie.

Granny Smith Mar de iarna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie mare. Forma sferica, simetrica. Culoarea este verde chiar si la maturitate.Coaja este cerata cu multe lenticele albe. Nu este predispus la arsura. Pulpa este tare, crocanta, zemoasa, slab aromata si fara parfum. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie mare, cu coroana bine ramificata, deasa, cu ramuri erecte. Maturitate de consum: a doua decada a lunii octombrie. Se poate pastra pana in luna aprilie.

Gloster Mar de iarna. Caracteristicile fructului: marime mijlocie sau mare (160 - 200 g), forma alungita. Coaja este puternic cerata, acoperita de culoare rosie inchisa, mata. Pulpa alb-verzuie, placut aromata, gustoasa, usor acidulata. Caracteristicile pomului: crestere viguroasa al pomului tanar, cu coroana ingusta, erecta, in tinerete rara, mai tarziu echilibrata. Predispusa la rodire bienala.

Maturitatea de consum: se recolteaza la sfarsit de septembrie inceput de octombrie. Calitatile se pastreaza pana in februarie in depozite frigorifice cu mediu nemodificat si pana la sfarsit de mai in depozite cu mediu controlat.

Summerred Mar de vara. Caracteristicile fructului: marime mijlociu-mare (170 g), forma tronconica, simetrica. Coaja de culoare rosie aprinsa cu puncte albe. Culoarea rosie poate sa apara si pe pulpa de sub coaja. Pulpa alba, placut aromata, gustoasa, crocanta. Caracteristicile pomului: crestere viguroasa al pomului tanar, cu coroana aplatizata. Predispus la supraincarcare si rodire bienala. Inflorire timpurie. Maturitatea de consum: se recolteaza la mijlocul lunii august. Isi pastreaza calitatile pana la sfarsitul lunii septembrie.

Generos A fost obtinut de Serboiu L. si Moruju Gh., la S.C.P.P. Voinesti – Dimbovita, din  incrucisarea (Jonathan x H53-39-2) x ( Parmain d’or x M.Kaido ) fiind omologat in 1982.

Fructul este mare 160 g – 190 g , sferic-turtit, acoperit pe circa ½ din suprafata cu oranj-

zmeuriu, are gust acidulat-dulce,foarte placut.

Gloster Mar de iarna.Soi de mar obtinut in Germania in anul 1969. Pom

de vigoare mijlocie spre mare, cu crestere viguroasa. Fructele sunt medii spre mari (160-190 g), cu o forma ovosferica. Pielita este de culoare galben-verzui acoperita pe cea mai mare parte a fructului cu rosu inchis spre visiniu; este lucioasa.

Pulpa galben-verzuie este aromata, usor acidulata, fina si suculenta. Perioada de recoltare este

inceputul lunii octombrie, iar fructele pot fi pastrate in conditii optime pana in luna februarie.  Polenizatori: Idared, Golden delicious.

Rubionola Mar de toamna.

Pom fructifer de vigoare mare, cu crestere rapida.Fructul este mediu, sferic, cu pielita galbena si culoarea acoperitoare rosie. Pulpa este dulce.Se recolteaza la mijlocul lunii septembrie.Polenizatori: Gala, Golden Delicious, Granny Smith, Topaz.

Goldrosio Mar de iarna.

Caracteristicile fructului: este de marime mijlocie spre mare. Forma conica, lungita. Coaja este subtire, fina, pistruita. Pulpa galbuie, un pic tare, zemoasa si dulce. Are continut de zahar si acid, caracteristic soiurilor de Golden. Caracteristicile pomului: are vigoare medie spre mare. Flori cu pollen de calitate foarte buna. Formeaza o

coroana densa. Rezistent la boli si daunatori. Epoca de coacere: a treia decada a lunii septembrie.

Polenizatori recomandati: - soiurile de mar: Granny Smith, Summered, Rosu Delicios, Gloster etc.

Elstar Mar de toamna Caracteristicile fructului: fruct mijlociu-mare sau mare (160-200g), de forma sferica turtita. Coaja verde care numai la maturitate va fi galbena cu coloratura rosu portocalie pe 1/3 - 2/3 din suprafata.Se coloreaza uniform numai unde este suficienta lumina.Coaja este predispusa la arsura. Pulpa galben-verzuie, mediu consistenta, zemoasa. Gust dulce acrisor, foarte aromat. Caracteristicile pomului: pom de vigoare mijlociu-mare. La inceput, lastarii cresc fara ramificatie, necesitand lucrari de formare a coroanei, dar mai tarziu au tendinta de indesire. Perioada de maturare: se poate recolta la inceputul lunii septembrie, pastrandu-si proprietatile circa 5 - 6 luni.

Golden B Măr de toamnă. Caracteristicile fructului: mărime mijlocie – mare, 160 g, formă regulată. Coaja de culoare galben-verzuie. Pulpa galbenă, crocantă, dulce, zemoasă, aromată Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Înflorire medie-târzie. Polenizatori recomandaţi: soiuri de măr cu perioada de înflorire similară: Granny Smith, Royal Gala etc. Maturitatea de consum: începutul lunii

septembrie. Işi păstrează calităţile nealterate până în mai în depozite frigorifice.

Măr roşu – preţ promoţional

Este de vigoare medie, cu ramificație destinsă, productivitate mare. Fructele sunt medii/mari, de culoare roșu intens, cu aromă deosebită. Se coace la sfârșit de iulie, în frigider se depozitează 3 săptămâni. Este rezistent la micoze. Orice soi de măr îl polenizează.

Mar timpuriu de toamna.  Este un hibrid intre "Jonathan" si "Worcester Permain", care a intrat in productie in anul 1970.  Pom fructifer de vigoare mijlocie.  Fructele sunt medii (140-150 g), cu forma rotunda, usor conica. Pielita are culoare de fond galbena, iar culoare de suprafata este rosie-carmin. Pulpa este de culoare alba, tare, crocanta, suculenta, cu gust dulce-

acrisor, aromat.   Se recomanda pentru consum in stare proaspata.  Fructele se recolteaza la sfarsitul lunii august. Se pot pastra in depozite frigorifice doar pana in luna octombrie.

Katalin

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare sau foarte mare (8 -10 g), de forma sferica alungita. Coaja, la maturitate de culoare rosu-bordo inchisa, groasa. Pulpa rosu inchis, foarte tare, crocanta, gust dulce - acidulat si armonios. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Coroana conica usor aplatizata, deasa. Maturitatea de consum: se recolteaza la sfarsitul lunii iunie

Este un soi cu coacere târzie, cu fructe pietroase. Pomul este viguros, cu productivitate mare, produce foarte timpuriu. Fructele sunt foarte mari, de culoare roșu-bordo închis, cu pulpa tare, și gust armonios. Se recomandă în primul rând pentru consum proaspăt, dar este excelent și pentru compot sau congelare. Polenizator: Uriaș de Germersdorf, Linda.

Bigarreau Burlat

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: fructe de greutate 5-6 g, diametru 22-24 mm. Forma lata conica, turtita. Coaja rosie, mai apoi bordo inchisa, subtire, lucioasa. Pulpa consistenta, crocanta, gust dulce-acrisor. Caracteristicile pomului: vigoare foarte mare. Formeaza o coroana mare, cu ramificatii putine. Coroana aplatizata. Necesita putine taieri de conducere. Maturitatea de consum: se matureaza la sfarsit de mai, inceput de iunie.

Boambe de Cotnari

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: mărime mare, formă cordiformă. Culoare galbenă cu coloratură roşie pe partea expusă soarelui. Pulpa pietroasă, neaderentă la sâmbure. Se pretează atât pentru consum în stare proaspătă cât şi pentru compoturi, gemuri. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Polenizatori: soiurile de cireş: Van, Stella, Germersdorf etc. Epoca de maturare: a II-a decadă a lunii iunie.

Germersdorf

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare sau foarte mare (7-9 g), diametru 23 - 26 mm. Forma cordiforma, usor turtita. Coaja de culoare rosie bordo inchisa. Pulpa rosie deschisa, crocanta, zemoasa, neaderenta la sambure gust placut dulce-acrisor. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Coroana conica, cu ramuri erecte. Perioada de maturitate: se recolteaza in a doua jumatate a lunii iunie.

Hedelfingen

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare (6-7 g). Forma cordiforma usor alungita. Coaja de culoare rosu inchisa, la maturitate rosu negricios. Pulpa este rosie, zemoasa, neaderenta la sambure. La maturitate gustul este aromat, placut, dulce acrisor. In prima faza gustul este acru, fapt pentru care este bine ca recoltarea sa se faca la deplina maturare a fructelor. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Coroana este mare, rara, cu ramuri divergente. La varsta inaintata, din cauza ramurilor subtiri, coroana capata forma caracteristica, cu ramuri pendente. Maturitate de consum: sfarsit de iunie.

Lapins

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime foarte mare, forma sferica. La maturare coaja este de culoare rosu inchisa, rezistenta la crapare. Pulpa este rosie, tare, cu gust mediocru spre bun. Fructele rezista bine la depozitare si transport. Caracteristicile pomului: Vigoare mare. Formeaza o coroana mare, cu ramuri erecte, fiind greu de condus prin taieri. Are productivitate buna, cu tendinte de supraincarcare. Rezista la ingheturile tarzii, autofertil. Epoca de maturare: sfarsit de iunie.

Rosii de Bistrita

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie (5,5 g), de forma ovoidala. Coaja de culoare rosie, lucioasa, rezistenta la crapare. Pulpa semicrocanta, roz-rosietica, potrivit de suculenta, cu gust dulce acrisor, bun. Sambure relativ mare. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Formeaza o coroana piramidala. Infloreste timpuriu. Maturitatea de consum: se recolteaza in a doua decada a lunii iunie.

Rubin

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructelor: marime mijlocie-mare (7-7,5 g). Forma sferic cordiforma, bombat pe partea dorsala. Coaja rosu rubinie, lucioasa, rezistenta la crapare. Pulpa este pietroasa, rosie, suculenta, cu gust dulce-acrisor. Sambure de marime mijlocie aderent la pulpa. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Formeaza o coroana larg piramidala, pana la globuloasa. Rodeste predominant in buchete de mai si ramuri mijlocii. Inflorire semitarzie. Polenizatori recomandati: Van, Stella etc. Epoca de maturare: ultima decada a lunii iunie.

Stella

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie sau mare (6,5 g), diametru 22-24 mm. Forma cordiforma usor alungita. Coaja de culoare rosie bordo inchisa. Pulpa rosie negricioasa, tare, gust bun. In anii cu precipitatii abundente este predispusa la crapare. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Coroana piramidala. Necesita taieri regulate. Datorita infloririi prelungite se foloseste ca polenizator. Perioada de maturitate: se recolteaza in a doua jumatate a lunii iunie.

Timpuriu de Bistrita

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie. Forma ovoid alungita. Coaja este rosu inchis pana la aproape negru la maturitate deplina. Pulpa este semicrocanta, rosie, strabatuta de vinisoare sangerii, suculenta, dulce.Sambure relativ mare. Caracteristicile pomului: Vigoare mare. Coroana globuloasa spre larg piramidala. Rodeste pe ramuri de rod lungi si buchete de mai. Inflorire timpurie. Polenizatori indicati: Rosii de Bistrita, Negre de Bistrita. Epoca de maturare: a doua decada a lunii iunie.

Van

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie (4 - 7 g), de forma sferica turtita. Coaja de culoare rosu-bordo inchisa, rezistenta. Pulpa tare, crocanta, suculenta, nu devine moale nici la maturitatea completa. Gust dulce - acidulat. Sambure mic. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie - mica. Formeaza o coroana piramidala, aerisita, cu ramuri erecte. Nu este predispus nici la indesire, nici la elagare. Fructifica pe ramuri de rod scurte. Polenizatori recomandati: Germersdorf, Katalin, Hedelfingen, Bigarreau Burlat, etc. Rezista bine la gerurile de peste iarna. Maturitatea de consum: se recolteaza in jurul datei de 18 - 20 iunie.

Vega

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare (6-8 g). Forma sferica usor turtita. Coaja tare, de culoare galben cu rosu, acoperit cu rosu marmorat. Pe partea insorita are culoare rosie deschisa, pe partea cu umbra, galben. Pulpa tare, semicrocanta, nu este predispusa la crapare. Gust caracteristic, amarui. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie-mare. Coroana piramidala, cu ramuri erecte. Maturitate de consum: mijloc de iunie.

Cireş AlexUn soi de cireş autopolenizator cu coacere târzie. Deoarece înfloreşte târziu nu are de suferit din cauza gerurilor de primăvară. Are fructele mari (7-8 gr.) în formă de

inimioară, de culoare bordo, cu pulpa crocantă, dulce-acidulată. Ideale pentru consum proaspăt sau pentru conservare.

Cireş CarmenCel mai nou dintre cireşi, cu fructe foarte mari (33 mm diametrul) de culoare bordo - lucioasă. Sunt sub formă de inimioară cu gust armonios, dulce şi pulpă pietroasă. Pomul are coroana medie/mică deci e ideal şi pentru grădinile mai mici. Nu este afectat de gerurile de primăvară pentru că înflorirea are loc mai târziu. Se pot culege la început de iunie. Polenizatori: Gemersdorf.

Cireş SunburstEste un soi rezistent, autopolenizator. Are înflorire târzie de aceea nu este afectat de ger. Este un soi de vigoare medie, cu fructe mari, zemoase şi productivitate mare. Sunt recomandate pentru consum proaspăt. 

Kaki(Diospyros kaki 'Vaniglia')

Acest fruct nobil, după răspândirea foarte rapidă în magazine, având plantații în toată lumea, a ajuns și în țara noastră. Are gust dulce acrișor, de consistență gelatinoasă, o aromă specială: combinație între aroma piersicului, caisului și a părului. Dar nu numai datorită gustului delicios este din ce în ce mai favorizat, ci și pentru că este bogat în vitamine. Pom impozant, cu coronament rotund, toamna strălucind în culorile: galben și portocaliu. Pomul își păstrează aspectul frumos, compact și după puțină tundere. Se poate culege de la sfărșitul lunii octombrie, când prin coaja subțire deja se poate observa pulpa portocalie a fructului. Fructul se coace și după culegere. Este o priveliște minunată pomul înzăpezit cu fructe delicioase care se pot culege și iarna. Se acomodează ușor, este autopolenizator. Mărimea la livrare: 100-120 cm.

Migdal Tuono(Prunus amygdalus)

Plantă decorativă și nuciferă. Primăvara ne delectează cu florile feerice, de la sfârșitul lui septembrie până la mijlocul lui octombrie rodește fructele dulci, cu coajă subțire. Migdalele

se pot sparge ușor chiar și cu mâna, gustul este dulce plăcut fără gustul secundar neplăcut amar. Autopolenizator. Rezistent până la -25⁰C. Livrăm plante viguroase în ghivece.

Moşmon (Nuspui)(Mespilus germanica)

Se coace la sfârșitul lunii octombrie, este un soi cu productivitate mare și sigură. Fructele sunt medii-mari, au formă sferică, cu coajă maro închis. Este autopolenizator.

ALUN (Coryllus avellana)

Este un soi viguros, cu productivitate mare. Miezul este mare, cu gust plăcut. Autopolenizator.

Miracose columnar(Miracose mirabella)

Este un hibrid între prunul mirabella și cais. Fructele au un gust aparte, au aprox. 45 g și sunt distinct aromate. Rodește la sfârșit de septembrie, început de octombrie. Coaja este galbenă, iar pe partea însorită este roșiatică. Rezistent până la -20 grade C și față de boli. Autopolenizator. Livrăm puieți în ghivece.

NUC NOBIL (Walnuss)

Pom fructifer şi ornamental în acelaşi timp. Are coronament mare, oferind umbră plăcută. Produce deja după 2-3 ani de la plantare. Se culege la sfârşit de septembrie,

are productivitate mare, cu conţinut de miez ridicat. Se sparge şi se curăţă uşor. Livrăm pomi altoiţi de 2 ani.

Merişor cu productivitate mare (Vaccinium vitis idaea)

Plantă veșnic verde, cu creștere rapidă, ajunge la o înaltime maximă de 40 cm. Fructifică de două ori pe an. Diametrul fructelor poate ajunge la 1 cm. Prima înflorire este în mai-iunie, a doua în iulie-august. Livrăm plante viguroase, în ghiveci.

Crisana

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: mărime mijlocie (5 g), formă sferică. Pulpa roşie, neaderentă la sâmbure, gustoasă. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Coroană sferică. Polenizatori: soiurile de visin: Meteor, Productiva de Erd etc. Epoca de maturare: se recoltează în luna iulie.

Jubileu de Erd

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie (4-5g), forma sferica. Coaja de culoare bordo inchisa, negricioasa. Pulpa tare, gust dulce acrisor, sambure mic. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie, mijlociu deasa. Coroana sferica. Are un trunchi foarte gros datorita caruia prima fructificatie este tarzie. Maturitatea de consum: se recolteaza la mijlocul lunii iunie.

Meteor

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie (4-5g), forma sferica turtita. Coaja de culoare rosu deschis. Pulpa mijlociu tare, usor fibros, gust specific, sambure mic. Caracteristicile pomului: vigoare mijlociu - mare. Coroana aplatizata, rara. Maturitatea de consum: se recolteaza la mijlocul lunii iulie.

Nana

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: mărime mijlocie, formă sferică uşor turtită. Pulpa mijlociu tare, gustoasă, dulce-acrişoară. Caracteristicile pomului: vigoare mică. Coroană sferică. Polenizatori: soiurile de visin: Meteor, Productiva de Erd etc. Epoca de maturare: se recoltează în a II-a decadă a lunii Iulie.

Timpuriu de Cluj

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: mărime mijlocie-mare (7 g), formă sferică. Pulpa mijlociu tare, aromată, gust bun. Caracteristicile pomului: vigoare mare. Coroană aplatizată. Polenizatori: parţial autofertil, soiurile de visin: Meteor, Nana etc. Epoca de maturare: se recoltează în a III-a decadă a lunii Iunie.

Vişin Productiv de DebrecenSe recomandă atât pentru consum proaspăt cât şi pentru prelucrare industrială. Fructul are mărime medie-mare ( 6-7 gr.). Are culoare roşu bordo, cu pulpa semipietroasă, dulce-acrişoară, gustoasă. Pomul este de vigoare mijlocie, cu tendinţe de îndesare. Are productivitate sigură şi excelentă. Se poate culege şi mecanic. Este autopolenizator.

Vişin MaligaFructele mari cu pieliţa strălucitoare de culoare roşu-carmin închis, vă încântă papilele gustative cu gustul dulce acrişor. Ele au formă de sferă turtită şi cântăresc cam 6-7 grame. Este un vişin autopolenizator, cu creştere înceată, semi-pitic, ideal pentru grădinile mici.

Bergeron

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: fruct mijlociu-mare (40-45g), de forma ovoidala. Coaja de culoare galbena cu pete de culoare rosie aprinsa pe partea expusa soarelui. Pulpa portocalie, tare, gust deosebit. Soi neaderent la sambure, avand miezul dulce. Caracteristicile pomului:pom de vigoare mijlocie, avand o coroana mijlociu deasa. In perioada de crestere are o coroana piramidala, mai tarziu sub greutatea fructelor va avea o coroana sferica aplatizata. Epoca de recoltare: sfarsit de iulie.

Goldrich

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: fruct mare cu gust plăcut, excelent pentru consum în stare proaspătă. Culoarea este portocalie cu nuanţe roşii pe partea însorită. Pulpa este fermă, rezistă foarte bine la manipulare şi depozitare. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie-mare, nu este sensibil faţă de boli. Intră pe rod devreme, fructifică regulat şi pe ramurile de un an.Productivitatea este foarte mare. Este parţial autofertil!

Mamaia

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie-mare (55-65 g). Culoare roşu rubiniu pe fond portocaliu, aspect atragător. Pulpa este galbenă-portocalie, uniform colorata, consistentă, cu gust dulce, uşor acidulat. Sâmburele este mic, se detaşează uşor de pulpă. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie, cu coroană răsfirată. Are rezistenţă relativă la monolioză si ciuruirea frunzelor. Intra pe rod in anul 4-5 de la plantare. Rezistă bine la ger şi la variaţiile de temperatură. Epoca de recoltare: sfârsit de iulie

Marculesti 19

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: Mărime mare, cca. 44 g, gust foarte bun. Culoarea de bază este portocalie, cu inserţii roşii pe partea insorită, care apar odată cu maturarea fructelor. Pulpa este dulce. Se pretează foarte bine pentru depozitare. Caracteristicile pomului: Vigoare mijlocie, rezistenţă foarte bună la ingheţ.Perioada de inflorire mijlocie. Epoca de maturare: Sfârşit de iulie.

Somo

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: mărime mijlocie – mare, formă ovoidală. Coaja galben-portocalie. Pulpa portocalie, dulce, suculentă, gustoasă, neaderentă la sâmbure. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie-mare. REZISTENT la îngheţ. Polenizatori recomandaţi: autofertil. Maturitatea de consum: a doua decadă a lunii august.

Cegledi Bibor

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare (50-60 g). Forma ovoida, aplatizata. Coaja este portocalie, acoperita 50-70% cu rosu lucios. Pulpa este portocalie, consistenta, zemoasa, potrivit de tare. Gust foarte bun, caracteristic soiului. Caracteristicile pomului: vigoare mare. In tinerete formeaza o coroana erecta, apoi tabulara. Epoca de maturare: sfarsit de iulie

Cea mai buna de Ungaria

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie (45-50 g), forma ovoidala. Coaja de culoare portocalie, cu pete rosii pe partea expusa soarelui. Pulpa portocalie, zemoasa, foarte gustoasa, consistenta. Miezul samburelui este dulce. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Coroana neregulata. Maturitatea de consum: se recolteaza la mijlocul lunii iulie. Necesita recoltare esalonata.

Early Orange

Pret: 14.00 RON

Descrierea fructelor: marime mijlocie. Coaja este de culoare galben inchis, cu pete rosatice pe partea insorita.Pulpa este portocaliu inchis, zemoasa, cu gust bun. Descrierea pomului: vigoare mijlocie, formeaza o coroana neregulata. Epoca de maturare: sfarsit de iulie, inceput de august.

Harcot

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime medie (35-40 g). Forma conica, usor aplatizata. Coaja este catifelata, de culoare portocalie, acoperit 10-60% cu carmin, cu pete mici rosii, dese. Pulpa portocalie, este zemoasa, tare, fibroasa, cu gust bun. Este neaderent la sambure. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie mare. Formeaza o coroana usor divergenta. Infloreste timpuriu, florile putand fi afectate de ingheturile tarzii. Incarcarea cu rod este buna. Epoca de maturare: mijloc de iulie.

Pannonia

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie (45 g), forma sferica, cu brazda ventrala medie. Coaja de culoare portocalie, cu pete rosii pe partea expusa soarelui. Pulpa zemoasa, usor fibros, mijlociu consistenta. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie - mica. Coroana aplatizata. Autofertil. este predispus la suprarodire. Legarea la rod si incarcarea cu rod sunt foarte bune. Maturitatea de consum: se recolteaza in a treia decada a lunii iulie.

Se recomandă atât pentru consum proaspăt, cât şi pentru prelucrare. Fructele sunt medii-mari (40-45 gr.), sferice, portocalii, pe partea cu soare spălate cu roşu carmin. Pulpa este portocalie, dulce-acidulată, gustoasă. Coroana este răsfirată. Produce timpuriu, sistematic şi mult. Productivitatea sigură şi folosinţa multiplă face ca acest soi să fie foarte răspândit. Este rezistent la ger. Autofertil. 

Sulmona

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare(70 g), forma ovoida sferica, usor turtita pe linia de sudura. Coaja de culoare galbena-portocalie, stropita cu rosu pe 2/3 din suprafata. Pulpa portocalie, cu textura ferma, potrivit de suculenta, cu gust foarte placut. Samburele este mic, cu miezul dulce. Caracteristicile pomului: vigoare mica. formeaza coroana conica rasturnata, cu formatiuni de rod scurte. Autofertil. Maturitatea de consum: se recolteaza in prima jumatate a lunii august.

Umberto

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare (70-75 g). Forma ovoidala. Coaja groasa, galben-aurie cu pete rosii pe partea insorita pe 1/3 - 1/2 din suprafata. Pulpa este galbena, mediu consistenta, fada. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Formeaza o coroana globuloasa, deasa. Soi productiv, cu inflorire tarzie. Maturitatea de consum: sfarsit de iulie, inceput de august.

Cea mai buna de Gonc

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mijlocie (45-50 g), forma ovoidala. Coaja de culoare portocalie, cu pete rosii pe partea expusa soarelui. Pulpa portocalie, zemoasa, foarte gustoasa, consistenta. Miezul samburelui este dulce. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. Coroana semisferica, deasa. Maturitatea de consum: se recolteaza la mijlocul lunii iulie.

Uriasa de Cegled

Pret: 14.00 RON

Caracteristicile fructului: marime mare sau foarte mare (50-80 g), forma ovoidala. Coaja de culoare portocalie, cu pete rosii pe partea expusa soarelui. Pulpa galben deschisa, zemoasa, aromata, mijlociu consistenta. Miezul samburelui este dulce. Caracteristicile pomului: vigoare mijlocie. formeaza coroana aplatizata, divergenta, cu ramuri subtiri, pendente. Maturitatea de consum: se recolteaza la mijlocul lunii iulie.

Fructele mari (70-100 gr.) se recomandă în primul rând pentru consum proaspăt. Forma lor este alungită, turtită lateral. Pulpa este portocalie, zemoasă, gustoasă. Pomul este mediu-viguros şi are coronament uşor răsfirat, conic, destul de des. Are productivitate mare. Mugurii sunt mediu -sensibili la răcirile de temperatură din timpul iernii. Este rezistent la viroze. Polenizatori: caisul Maghiar, Bergeron, Purpuriu de Cegled.

Cais Uriaş de Liget

Perioada de coacere este mijlocul lui iulie - început de august. Fructul excelent are culoarea galben-oranj, cu punctuleţe roşii. Este foarte mare, aromat , dulce-acidulat. Se recomandă pentru consum proaspăt. Pomul este de vigoare medie. Este autosteril, polenizatori: Cais Maghiar, Purpuriu de Cegled.

Cais HargrandO varietate de cais foarte productivă şi rezistentă atât la boli cât şi la ger. Fructele sunt zemoase, dulci, aromate, de culoare galben-portocalii. Sunt potrivite atat pentru consum proaspat cât şi pentru preparare. Un soi autofertil, dar produce mult mai mult dacă este plantat împreună cu alte soiuri.

LEGUME

Roșie

Tomato

Clasificare științifică

Regn: Plantae

Subregn: Tracheobionta

Încrengătură: Magnoliophyta

Clasă: Magnoliopsida

Subclasă: Asteridae

Ordin: Solanales

Familie: Solanaceae

Gen: Solanum

Specie: S. lycopersicum

Nume binomial

Solanum lycopersicumL.

Roșia (pătlăgica roșie sau mult mai rar tomata), numită științific Solanum lycopersicum, este o plantă din familia Solanaceae, apropiată pe linie genetică de următoarele plante, de asemenea originare din "Lumea Nouă", tutun, ardei, cartof, vânătă și physalis alkekengi.

Roșia este o plantă nativă a sudului Americii de Nord și nordului Americii de Sud, având un areal natural de extindere din centrul Mexicului până în Peru.

Este o plantă perenă, crescută adesea în climate temperate ca o plantă anuală, atingând frecevent între 1 și 3 m înălțime, cu un trunchi mai mult ierbos, care crește de cele mai multe ori, ca orice altă plantă cățărătoare, pe tulpinile altor plante, pe bețe sau garduri.

Este cultivată la aproape toate latitudinile, ocupând o suprafață de aproximativ 3 milioane de hectare, adică o treime din terenul consacrat legumelor.[necesită citare ]Frunzele plantei sunt lungi de 10–25 cm, de formă penat-compusă, având 5–9 frunzulițe, fiecare dintre acestea având până la 8 cm lungime, cu margini serate. Atât trunchiul cât și crenguțele, respectiv frunzele sunt acoperite cu excrescențe asemănătoare părului animalelor. Florile sunt mici, de circa 1–2 cm, galbene, având corola formată din cinci sepale și cinci petale, fiind grupate în inflorescențe de 3 până la 12 flori. Rosia are un pH acid de 5,5.

Cuvântul tomată, respectiv toate variantele sale din spaniolă, engleză și alte limbi, este un cuvânt derivat din limba populațiilor mezo-americane Nahua, tomatl. Numele științific al plantei, care provine din latină, lycopersicum, semnifică "piersică-lup", conform lyco - lup și persicum - piersic(ă).

Din punct de vedere botanic roșia este un fruct.[1]

Floare

 

Fructe

 

Cultură hidroponică

ARDEIULDenumire ştiinţifică: Capsicum annuum L.Familia Solanaceae

Partea comestibilă: fructele sale, care pot fi dulci sau iuţi.

Originea şi aria de răspândire: Primele atestări istorice ale culturii de ardei datează din jurul anilor 7000 î.Hr. în America Centrală. În Europa a fost introdus imediat dupa descoperirea Americii de către Columb şi a ajuns mai întâi în Spania. Pe plan mondial, la ora actuală se cultivă în jur de 1,2 milioane ha.

  Particularităţi botanice şi biologice  Ardeiul este o plantă erbacee, perenă, dar in condiţiile din România se cultivă ca plantă anuală. Se prezintă sub formă de tufă globuloasă ce atinge o înălţime de 40-50 cm dacă se cultivă in câmp, iar in spaţii protejate poate să ajungă până la 2-2,5 m. Rădăcina este pivotantă la începutul vieţii, dar pe parcurs se ramifică puternic, mai ales în stratul superficial al solului (0-30 cm).  Tulpina este puternic ramificată cu ramificaţii de tip simpodial, erectă, cilindrică sau uşor muchiată, goală în interior (glabră).Frunzele sunt simple, lanceolate sau ovale, lucioase, lung peţiolate, alternează pe tulpină. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, solitare sau grupate câte două sau mai multe, aşezate în punctul de ramificare a tulpinilor. Caliciu este gamosepal campanulat, terminat cu 5 dinţi scurţi. Corola gamopetală este rotată, profund 5-7 - laciniată, cu tubul scurt, de culoare albă până la gălbuie. Fructul este o bacă, puţin suculentă, în interior se află o conglomerare  de seminţe, poate să aibă forme şi culori foarte variate. Pot avea de la câteva grame până la 200-300 g.Sămânţa este rotund-turtită, cu diametru de 3-5 mm, cu suprafaţa uşor deformată, culoarea galben-aurie sau galben-cenuşie. Un fruct are în medie aproximativ 100-300 seminţe, iar masa a 1000 de seminţe este de 4-9 g. Seminţele pot fi păstrate timp de 4-5 ani fără a-şi pierde capacitatea

germinativă.

Factori de mediu Ardeiul este o plantă cu cerinţe mari faţă de factorii de mediu. Temperatura este un factor de mediu limitativ pentru cultivarea ardeiului.Germinaţia începe la  14-150C şi durează până la 20-25 de zile. La temperaturi de 20-250C, germinarea durează 6-9 zile. La temperaturi de peste 300C, germenele suferă anomalii morfologice. Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 22-250C. Suma gradelor de temperatură activă (peste 170C) este de cel puţin 30000C. Limitele extreme admise pentru creşterea plantelor sunt cuprinse între 15 şi 350C. Creşterea este stopată la temperaturi sub 100C. Înflorirea şi fructificarea se realizează in condiţii optime la o temperatura medie a aerului şi solului de aproximativ 250C. Apa din sol trebuie să se găsească la un nivel de 70-80% din capacitatea de câmp, iar în aer o umiditate relativă de 60-70%.Consumul specific de apă al ardeiului este cuprins între 7000 şi 10000 m3/ha.Lumina. Ardeiul este o plantă de zi scurtă. Pretenţiile faţă de lumină sunt foarte mari. Intensitatea luminoasă se consideră optimă la valori de 30-40 mii lucşi, începe să fructifice  la cel puţin 8-10 mii de lucşi. Solurile cele mai recomandate pentru culturile de ardei sunt cele aluviale, cernoziomurile levigate, solurile brun-roşcate de pădure luto-argiloase. Se vor evita solurile mai grele, cu permeabilitate redusă.Ardeiul este considerat ca o specie mare consumatoare de elemente nutritive. Acest consum variază în funcţie de producţia realizată la hectar, de tipul de cultură, de varietate şi soi. Perioadele cu cele mai ridicate cerinţe de elemente nutritive sunt începutul creşterii vegetative, începutul înfloririi, apariţia primelor fructe, toată perioada care urmează până la 25-30 zile înainte de sfârşitul culturii.

SoiuriClasificarea horticolă a sortimentului cultivat în lume diferă în funcţie de diferite criterii şi de autori. În România se cultivă următoarele grupe horticole de ardei:

1. ardeiul gras: fructe mari, dulci, în formă de prismă, trunchi de piramidă, inimă ş.a.;

2. ardeiul gogoşar: fructe mari, dulci, rotunde, puternic turtite, cu suprafaţa mai mult sau mai puţin lobată;

3. ardeiul lung: fructe mari, dulci, cu pulpa mai subţire decât formele anterioare, de formă conică, alungită, uneori aplatizată (în formă de teacă), drepte sau curbate;

4. ardeiul iute: fructe mici, iuţi, cu pulpa subţire, de formă conic-

alungită sau sferică;5. ardeiul de boia: fructe asemănătoare ardeiului lung sau iute, cu gust

dulce sau iute, cu o mare concentraţie în pigmenţi coloraţi.

Tehnologia de cultivareSe diferenţiază în funcţie de grupa horticolă (ardei gras, ardei gogoşar etc.).Alegerea terenului se face în funcţie de asolamentul legumicol practicat şi, în mod deosebit, de planta premergătoare. Cele mai bune premergătoare sunt speciile leguminoase (mazărea, fasolea), apoi legumele cucurbitacee, cele din grupa cepei, legumele verdeţuri, dar şi leguminoasele perene (lucerna şi trifoiul).

Pregătirea terenului Toamna se face o arătură adâncă şi fertilizarea de bază cu 40-60 t/ha gunoi de grajd sau compost, dar pentru ardeiul gogoşar şi de boia, obligatoriu se va administra mraniţă în cantitate de 30-40 t/ha; 300-500 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sulfat de potasiu. După arătura de bază la 28-30 cm adâncime, terenul se lasă în brazdă nelucrată peste iarnă.Cu două săptămâni înainte de înfiinţarea culturii, terenul se mobilizează prin două lucrări cu grapa cu discuri la 10-12 cm adâncime. Între cele două lucrări cu grapa cu discuri se administrează următoarele cantităţi de îngrăşăminte: 100-120 kg/ha sulfat de potasiu şi 100-200 kg/ha azotat de amoniu sau 300-400 kg/ha Complex III (NPK). De asemenea se efectuează obligatoriu oerbicidare ppi, după aplicare, erbicidele se încorporează imediat.După aceste lucrări se face modelarea terenului în straturi cu lăţimea la coronament de 94-104 cm. Înfiinţarea culturii se face prin răsad.Răsadurile se pot realiza în răsadniţe, sere înmulţitor şi în solarii încălzite sau reci. Răsadurile se produc la pat, în cuburi nutritive, ghivece sau în palete alveolare (speedling). Cantitatea de sămânţă necesară pentru a obţine răsadurile pentru o suprafaţă de 1 ha cultura este de 0,8-1 kg. Pentru germinare şi răsărire va fi asigurată o temperatură de 22-250C; timpul de la semănat la răsărit va fi în acest caz de circa 10 zile. Densitatea răsadurilor produse la pat nu trebuie să depăşească 400-500 de fire/m2. Răsadul nu se repică pentru a asigura dezvoltarea mai profundă a sistemului radicular. Vârsta răsadurilor va fi de 50-70 de zile.Epoca de înfiinţare este între 25 aprilie-15 mai, în funcţie de zonă, şi începe după ce în sol sunt asigurate temperaturi de peste 12-140C.Schema de înfiinţare: pe terenul modelat se amplasează câte două rânduri pe strat la 70-80 cm, în funcţie de lăţimea stratului la coronament (94 sau 104 cm); pe teren nemodelat se plantează în rânduri echidistante la 70 cm. Distanţa între plante pe rând variază în funcţie de vigoarea convarietăţii, soiul folosit şi de zona de cultură. La ardeiul gras se recomandă distanţa de 17-20 cm, realizându-se o densitate de 66-84 mii plante/ha; la ardeiul

gogoşar se recomandă distanţe mai mari, pentru o mai bună însorire şi, ca urmare, o maturare mai rapidă, de exemplu, de 20-25 cm, corespunzător unei densităţi de 53-77 mii plante/ha; la ardeiul lung se asigură o distanţă de 15-17 cm, asigurându-se o densitate de 78-95 mii plante/ha; la ardeiul iute se va realiza o distanţă de 10-15 cm, corespunzător unei densităţi de 88-142 mii plante/ha.

Lucrările de îngrijire Completarea golurilor, care se efectuează la 5-7 zile după plantare. Menţinerea culturii curată de buruieni şi fără crustă se realizează prin praşile manuale, în număr de 2-3, şi praşile mecanice, ori de câte ori este nevoie (4-7 ori), datorită numărului mai mare de udări, dar, mai ales, din cauza numărului mare de recoltări, cu prilejul cărora se tasează solul. Irigarea trebuie realizată încă din momentul plantării pentru a se prinde bine plantele cu norme de 200 m3/ha, după care nu se mai udă pentru a stimula înrădăcinarea mai în profunzime. Până la formarea primelor fructe se realizează 2-3 udări de întreţinere, cu norme de 250-300 m3/ha, la interval 7-10 zile. Când plantele prezintă o încărcătură mare de fructe, udările sunt mai dese (săptămânal) şi cu norme mai mari, de 300-350 m3/ha. Fertilizarea fazială are un efect deosebit asupra nivelului producţiei de ardei. La ardeiul care se va recolta la maturitatea în verde, se pot efectua până la 4-5 fertilizări. Prima fertilizare se aplică după ce plantele au pornit în vegetaţie, folosind circa 100 kg/ha azotat de amoniu şi până la 100 kg sulfat de potasiu. A doua fertilizare se efectuează după circa trei săptămâni şi corespunde fazei de ramificare a plantei şi de apariţie a primelor fructe cu azotat de amoniu în cantitate de 75-100 kg/ha.Combaterea bolilor şi dăunătorilor, deşi nu prezintă aceeaşi importanţă ca la cultura de tomate, trebuie avută în vedere, mai ales în cazul condiţiilor favorabile pentru agenţii patogeni sau dăunători. Recoltarea, indiferent de gradul de maturare, se efectuează manual, eşalonat de 8-10 ori la ardeiul gras, de 3-4 ori la cel gogoşar şi de 1-2 ori la ardeiul de boia. Fructele sunt puţin perisabile, dar, după recoltare, se evită menţinerea acestora la soare, pentru a evita veştejirea şi reducerea aspectului comercial.

Producţia: variază între 25-40 t/ha – la ardeiul gras, 20-30 t/ha - la ardeiul gogoşar sau lung şi de 6-10 t/ha - la ardeiul iute.

 

Vinetele

Vineta este o planta erbacee, anuala,legumicola, cu valoare terapeutica, originara din India si Birmania unde creste in stare salbatica.

Vinetele sunt legume pretentioase la factorii de mediu, cerand o perioada calduroasa lunga pentru a avea recolte bogate.Patlagelele vinete, sunt plante pretentioase la caldura, apa, lumina si hrana.

Semintele de vinete germineaza la 13-15 grade C, iar la temperaturi sub 0 grade C plantele mor. Temperatura optima pentru cresterea si dezvoltarea vinetei este de 25-30 grade C, dar suporta si temperaturi mai mari, mergand pana la 45grade C.

Vinetele sunt plante pretentioase, sensibile la frig, culturile putand fi distruse de ingheturile usoare, iar vanturile puternice pot produce deprecierea fructelor. Vinetele solicita soluri fertile si bine drenate cu o reactie usor acida sau neutra (pH 6,5-7).

Vinetele au o radacina bine dezvoltata, de regula 20-40 cm. Au o tulpina erecta, ramificata, verde-violacee. Frunzele sunt mari, groase, oval-lanceolate cu marginile

intregi, cu nervuri groase.

Fructul este o baca neteda, lucioasa, neagra-roscat sau violeta, avand dimensiuni si forme variate in functie de soi. Pulpa fructului este frageda, alb-verzui, iar la maturitate fiziologica galben-albicioasa. 

Cultivare

Vinetele se cultiva numai prin rasad, la sfarsitul lunii februarie, începutul lunii martie executandu-se semanatul în rasadnite.

Repicatul se face la distante de 8 cm cu mult pamant la radacina sau separat in ghivece nutritive.

Plantarea rasadurilor se face la 60 zile de la semanare, aproximativ la inceputul lunii mai, pe cand au 6-7 frunze, la distante de 60-70 cm între rânduri si 30 cm pe rând, la aceeasi adâncime la care au stat în rasadnita.

La plantare se pun la fiecare cuib cate 50-100 gr mranita. Dupa plantare se uda fiecare cuib cu 1-1,5 litri apa si se trage pamânt maruntit în jurul plantei. 

Ingrijirea se face asemanator cu cea de la tomate : se fac 4-5 prasile, se uda mai des ca rosiile (la 4-5 zile), iar îngrasarea se face de 3 ori, prima data la 10-15 zile, iar celelalte 2 îngrasari la intervale de 15-20 zile. 

Vinetele bune de recoltat au o culoare neagra lucioasa si sunt elastice, daca se strâng usor între degete si podul palmei. Fructele îmbatrânite devin amare. La recoltare se taie cu codita cu tot, de obicei dimineata, pe racoare. Recoltarea se repeta din 7 în 7 zile. O planta poate produce 5-6 vinete, aproximativ 1-1,5 kg. 

Vinetele au o valoare energetica redusa(27 kcal la 100 grame parte comestibila). Vinetele servesc la prepararea de mancaruri apreciate (musaca, salata, ghiveci,vinete impanate etc.). Este important sa utilizam numai fructele ajunse la maturitate, deoarece fructele care nu au ajuns la maturitate, contin solanina, care este o substanta toxica.

Indicatii :

Datorita proprietatilor vinetelor(antianemic, lazativ, diuretic, calmant, stimulent hepatic si al pancreasului), este indicata consumarea vinetelor pentru anemie, scrofuloza, constipatie, eretism cardiac, insuficienta a secretiei urinare.

LEGUMINOASELE PENTRU BOABE Pisum sativum L. - MAZĂREA

Phaseolus vulgaris L. - FASOLEAGlycine max (L.) Merr. - SOIALens culinaris L. - LINTEACicer arietinum L. - NĂUTULLupinus spp. - LUPINULVicia faba L. - BOBULArachis hypogaea L. - ARAHIDELE Vigna unguiculata L. sin. Vigna

Sinensis L. - FASOLIŢA

LEGUMINOASE PENTRU BOABE

4.1. GENERALITĂŢI

4.1.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Plantele cuprinse în această grupă fitotehnică au ca produs principal semințele (boabele) bogate în proteină. Aici sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul, bobul, lupinul, latirul, arahidele și fasolită. Toate fac parte din ordinul Leguminosales (Fabales), familia Leguminosae (fam. Fabaceae sau Papilionaceae). Fiind din aceeași familie botanică, aceste plante au anumite însușiri morfologice,, biologice, chimice, ecologice și tehnologice comune.

Din familia Leguminosae (Fabaceae) sunt cultivate și alte plante cu întrebuințări variate (furajere, legumicole, medicinale etc.), necuprinse în acest capitol.

Leguminoasele pentru boabe au fost luate în cultură o dată cu începuturile agriculturii, după cum atestă diverse mărturii. Cu peste 5.000 de ani î.e.n. locuitorii așezărilor lacustre de pe teritoriul actual al Elveției cultivau mazăre, măzăriche și alte leguminoase pentru boabe, în China, cu mai bine de 3.000 de ani î.e.n. se cultiva soia. Grecii și romanii antici apreciau valoarea

alimentară a leguminoaselor și efectul lor favorabil asupra solului (N. ZAMFIRESCU, 1965).

Pe teritoriul țării noastre, în diverse așezări neolitice (epoca pietrei lustruite, mileniul V - II î.e.n.) s-au descoperit semințe de leguminoase carbonizate (E. COMŞA, 1973).

În decursul anilor, treptat, numărul speciilor și biotipurilor cultivate a crescut, datorită importanței lor mari în alimentația omului și animalelor.

Importanța leguminoaselor pentru boabe constă, în primul rând, în conținutul ridicat în proteină al semințelor, conferindu-le o valoare alimentară ridicată (tab. 4.1). Unele dintre ele (soia și arahidele) au și un conținut ridicat în ulei, făcând posibilă extracția prin procedee tehnice obișnuite, fiind valoroase plante oleaginoase. Soia este planta cea mai mare producătoare de ulei vegetal pe glob, iar arahidele ocupă locul trei (după soia și floarea-soarelui).

Conținutul proteic din boabele leguminoaselor depășește de 2 - 4 ori pe cel al cerealelor. La unele dintre ele (soia, lupin) conținutul proteic depășește pe cel glucidic. Raportul dintre proteina bruta și componentele neproteice este: la soia și lupin de 1/1,7; la, mazăre 1/2,8; la bob. 1/2,4 etc. Deci boabele leguminoaselor reprezintă alimente și furaje concentrate în proteină. Este de remarcat și valoarea proteică ridicată a boabelor, echivalentă la unele specii cu proteinele de origine animală,- conținând aminoacizi esențiali. Proteina din boabele leguminoaselor are o digestibilitate ridicată (circa 90%) și nu formează acizi urici (ca unele proteine animale) a căror acumulare în organism este dăunătoare.

Tabelul 4.1.

Conţinutul în proteine, grăsimi şi substanţe extractive neazotate al legumelorpentru boabe (valori medii)Planta Conţinutul mediu în seminţe (%)

Proteină GrăsimiSubstanţe extractive

neazotale

Mazăre 26 2,5 53

Fasole 24 1,8 52

Soia 38 (29 - 45) 20,0 (16-25) 30

Linte 26 1,9 52

Năut 24 5,5 53

Bob 26 1,6 48

Lupin alb* 35 9,2 26

Latir 25 2,1 54

Arahide 25(19-29) 50 (45 - 56) 14

Fasolită 26 1,6 52

* Lupinul galben are circa 40% proteină, 4,7% grăsimi şi 26% substanţe extractive neazotate, iar lupinul albastru 31% proteină, 4,7% grăsimi şi 45% substanţe extractive neazotate.

Pentru a realiza, cantitativ, 1 kg de proteină animală, se consumă 5 - 7 kg proteine vegetale. Folosirea în proporții mai mari în alimentația umană a proteinei vegetale (prelucrate) ar ridica mult rația proteică a oamenilor și inclusiv randamentul producției agricole.

Producția de proteină care se obține la hectar de la principalele leguminoase pentru boabe (mazăre, soia etc.) depășește pe cea realizată de grâu, porumb, cartof și alte plante.

Problema proteinelor ocupă un loc central în preocupările privind prezentul și viitorul alimentației umane. Ele sunt componente de bază, esențiale, ale rațiilor alimentare. După cum arată I. MINCU (1978), deși pare curios, numai pe la mijlocul secolului nostru nutriționiștii au stabilit că „nici un sindrom de deficiență nutritivă umană nu este atât de dăunător ca denutriția proteică, deși încă din 1838 MULDER - bazându-se pe constatarea că aceste substanțe complexe care conțin carbon, oxigen, hidrogen, azot și sulf, se găsesc în toate formele de viață - a conchis că ele trebuie să ocupe primul loc în desfășurarea fenomenelor vitale și le-a numit proteine” (de la grecescul „proteias” care înseamnă primar, primul), în anul Î938, ROSE (citat de I. MINCU, 1978), în raport de nevoile organismului, împarte aminoacizii în esențiali (indispensabili pentru organism) și neesențiali (care pot fi sintetizați în organism). Ulterior s-a stabilit că (pe lângă prezența lor) și raportul între aminoacizii esențiali determină valoarea biologică a proteinei alimentare.

Cantitatea de proteine într-o rație echilibrată a unui adult trebuie să reprezinte circa 11 - 13% din valoarea energetică, adică l - 1,2 g/kgc/zi (I. MINCU, 1978). Omul, pentru o alimentație rațională, are nevoie de toți cei 10 aminoacizi esențiali (lizina, metionina, treonina, histidina, valina, izoleucina, leucina. fenilalanina, triptofanul și arginina) aflați în proteina de origine

animală, însă și produsele vegetale (în special leguminoasele pentru boabe) pot asigura o bună parte din acest necesar.

Asigurarea necesarului proteic mondial este dependent tot mai mult de contribuția plantelor bogate în aceste substanțe. „Grupul consultativ pentru proteine” din cadrul F.A.O. menționează „o nouă revoluție verde - acea a leguminoaselor”, iar ca „principală speranță” pentru rezolvarea deficitului de proteină în lume sunt considerate leguminoasele pentru boabe.

Pe lângă proteine, semințele leguminoaselor conțin hidrați de carbon, grăsimi, vitamine, săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară.

În alimentația oamenilor, de la aceste plante se folosesc semințele (boabele) uscate, dar și păstăile și boabele verzi, la prepararea diverselor mâncăruri sau conserve. Boabele uscate se pot utiliza în alimentația omului direct sau după o prealabilă industrializare. Din boabele de soia se obțin produse asemănătoare cu: lapte, brânză, carne etc. Din năut și soia se obține surogatul de cafea, iar faina unor leguminoase (soia) se poate amesteca, intr-o anumită proporție, cu cea de grâu, la fabricarea pâinii și a pastelor făinoase.

În furajarea animalelor, uruiala din boabele leguminoaselor se folosește în amestec, în anumite proporții, cu cereale, cărora le îmbunătățește valoarea alimentară. Turtele de soia reprezintă, de asemenea, un nutreț concentrat. Leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea animalelor în stare verde sau însilozate, singure sau în amestec

Produsele secundare ale leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un conținut proteic ridicat (8 - 14%), depășind de 10 ori conținutul paielor de cereale (0,7 - 1,3%). în scop furajer se folosesc în special paiele de mazăre, linte, latir, fasole și fasolită. La unele leguminoase tulpinile se lignifică, fiind consumate de animale numai după o eventuală prelucrare (tocare. însilozare).

În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele succesoare se cunoaște din antichitate. Acest efect derivă din simbioza plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic, îmbogățind solul cu 100 - 300 kg azot la ha și realizând o importantă economie de energie convențională. Azotul rămas după leguminoase în sol este sub formă organică, ușor accesibil, având o acțiune lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite adâncimi în sol, favorizează dezvoltarea sistemului radicular al plantei succesoare. Leguminoasele cu mare putere de solubilizare pentru fosfați (lupinul, mazărea etc.) pun la dispoziția plantelor succesoare acest element intr-o formă mai accesibilă. Lupinul

reușește să folosească fosforul din minerale foarte greu solubile, cum este apatita, îmbogățind solul nu numai în azot, ci și în fosfor ușor asimilabil.

Deoarece toate părțile plantelor leguminoase sunt mai bogate în azot decât alte plante de cultură, se pot folosi ca îngrășământ verde pentru fertilizarea solurilor. Rezultate bune s-au obținut cu lupin pe soluri nisipoase și pe soluri acide, în acest scop se pot folosi și alte leguminoase, pe diverse tipuri de sol.

Boabele leguminoaselor, folosite în alimentația omului, prezintă și unele neajunsuri, între care se menționează (S. FOŢI, 1981, GH. BLTEANU, 1998 etc.): învelișul gros a! bobului, cu conținut ridicat în celuloză, care îngreunează simțitor digestibilitatea; durata îndelungată la fierbere; carențe în compoziția proteică a aminoacizilor nesulfurați (cistină și metionină) și a triptofanului (aceștia fiind sub cerințele indicate de O.M.S.); prezența unor antimetaboliți neproteici, care reduc gradul de digestibilitate, cauzând unele stări de indigestie etc.

Răspândire. Cu toate dificultățile prezentate, având în vedere cerințele de proteină pe plan mondial, suprafețele cultivate cu leguminoase pentru boabe sunt mult prea reduse.

Pe glob, leguminoasele pentru boabe (inclusiv soia și arahidele) se cultivă pe circa 145 milioane ha, ceea ce reprezintă circa 10% din suprafața arabilă. In 2001 suprafețele cultivate cu principalele leguminoase pentru boabe pe glob au fost: 75,53 milioane ha soia; 23,24 milioane ha fasole; 25,5 milioane ha arahide; 6,2 milioane ha mazăre; 8,58 milioane ha năut: 3,7 milioane ha linte etc. („Produclion yearbook”, 2001).

La noi în țară suprafața cultivată cu leguminoase pentru boabe a fost de 596,8 mii ha în 1985 și de 98,8 mii ha în 2001

Principalele leguminoase pentru boabe: mazărea, fasolea, soia, plante la care sunt create soiuri productive și care întâlnesc condiții favorabile de cultură la noi în țară, trebuie încă extinse în cultură, contribuind astfel mai substanțial la asigurarea necesarului de proteină, iar în cazul soiei și de ulei.

4.1.2. Particularităţi biologice

Germinaţie - răsărire. Cerințele față de temperatură și umiditate în procesul germinație - răsărire diferă în funcție de specie. Temperatura minimă de germinație este de l - 2°C la mazăre, 3 - 4°C la lupin și bob, 6 -7°C la soia,

10°C la fasole, 12°C la arahide etc. Sub temperatura minimă, durata germinației și răsăririi se prelungește mult, o parte din semințe mucegăiesc, răsărirea este anevoioasă, neuniformă și cu goluri. Cantitatea de apă absorbită de semințe pentru a germina, raportată la masa lor, este de circa 75% la năut, 92 - 100% la bob, mazăre și linte, 106-110% ia soia și fasole, 116 - 120% la speciile de lupin etc. Această cantitate de apă este absorbită în 24 - 48 ore, în funcție de temperatură.

Din determinările efectuate la lupinul alb (L. MUNTEAN, 1973), s-a constatat că leguminoasele absorb mai intens apa în zona hilului decât în restul suprafeței seminței, influențând și ritmul germinației.

Răsărirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeică, atunci când hipocotilul se alungește mult, ridicând cotiledoanele la suprafața solului (fasolea, soia, fasolită, lupinul, arahide) sau hipogeică, la care hipocotilul crește puțin, cotiledoanele rămânând în sol (mazăre, bob, linte, latir) (fig. 4.1). în general, leguminoasele cu frunze trifoliolate și palmate au răsărire epigeică (excepție făcând Phaseolus multiflorus), iar cele cu frunze penate au răsărire hipogeică (excepție Arachis hypogaea).

La răsărire, după epuizarea rezervelor din cotiledoane, plantele intră într-o „perioadă critică” (7-12 zile de la răsărire), până când pătrund bacteriile simbiotice în rădăcină și începe să funcționeze sistemul simbiotic, după care planta crește normal. În solurile sărace în azot, cantități mici de azot aplicate la însămânțare evită aceste stagnări în creșterea și dezvoltarea leguminoaselor. Nu se recomandă doze mai mari de azot, deoarece inhibă sistemul simbiotic.

Fig.4.1. - Răsărirea epigeică şi hipogeică la leguminoase

Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. în prima fază de vegetație, o creștere mai viguroasă are pivotul principal, care-și continuă dezvoltarea până aproape la maturitate. Ramificațiile laterale se dezvoltă mai lent la început, apoi la unele specii depășesc în creștere pivotul principal. După raportul între pivotul principal și ramificațiile secundare, C. FRUWIRTH. (1931) distinge trei tipuri de rădăcini la leguminoase (fig. 4.2, după; N. ZAMFIRESCU, 1965).

Tipul I cu pivotul principal gros, puternic, care pătrunde adânc în sol. Rădăcinile laterale sunt puține la număr, scurte și se dezvoltă mai târziu (în a doua lună de vegetație). Acestui tip îi aparțin speciile de lupin.

Tipul II cu pivotul principal mai subțire, având puterea de pătrundere mai redusă ca tipul precedent; în schimb, ramificațiile secundare sunt mai numeroase și se dezvoltă ceva mai devreme, iar ramificațiile de ordinul întâi se apropie de lungimea pivotului principal.

Fig. 4.2. - Rǎdǎcini de leguminoase cu nodozitǎţi

Dintre plantele care au acest tip de rădăcină, bobul și năutul au pivotul mai bine dezvoltat decât ramificațiile, pe când la mazăre, linte și arahide ramificațiile de ordinul întâi se apropie de grosimea pivotului principal.

Tipul III are rădăcina principală asemănătoare cu tipul II, dar ramificațiile de ordinul I și 2 sunt foarte numeroase. Uneori ramificațiile laterale ce pornesc din apropierea bazei tulpinii depășesc în lungime axul principal, în ansamblu, rădăcina apare ca fasciculată, fiind răspândită mai mult lateral decât în adâncime. Acest tip de rădăcină îl au speciile de fasole și soia.

Nodozităţile şi fixarea simbiotică a azotului. Pe rădăcinile leguminoaselor se formează niște noduli (nodozități), ca urmare a simbiozei cu bacterii din genul Rhizobium. Aceste bacterii fixează azotul atmosferic, oferindu-1, plantei-gazdă, care la rândul ei pune Ia dispoziția bacteriei hidrații de carbon de care aceasta are nevoie. Valoarea leguminoaselor ca amelioratoare a solului se cunoaște din antichitate, dar abia HELLRIEGEL și WILFARTH (1886) scot în evidență rolul microorganismelor în acest fenomen. BEIJERINK (1888) izolează bacteriile din nodozități, denumindu-le Rhizobium. KLAPP (1941, citat de N. SĂULESCU, 1947) arată că se cunosc 15 rase de Rhizobium, care nu se pot suplini și că pentru fiecare trebuie folosite culturi pentru inoculare. Ulterior acestea au fost considerate ca specii diferite, după cum urmează (I. STAICU, 1969 etc.).

Rhizobium leguminosarum - pentru mazăre, linte, latir, năut etc.Rhizobium lupini - pentru lupin

Rhizobium phaseoli - pentru fasole

Rhizobium japonicum - pentru soia, fasolită, arahide etc.

După unii autori, pentru năut ar fi specific Rh. cicerii, iar pentru arahide Rh. arahidi (V. VELICAN, 1972).

Se mai cunosc Rh. meliloti pentru lucerna, sulfină și ghizdei; Rh. trifolii pentru trifoi; Rh. ornithopi pentru seradela etc.

Bacteriile sunt de forma unor bastonașe de l - 7 microni lungime și 0,2 - l microni grosime, însă forma și mărimea lor variază mult în cadrul ciclului vital.

În sol formele ciliate ale bacteriilor se mișcă, iar când întâlnesc rădăcinile leguminoaselor se fixează de ele (chimiotactism specific). Bacteriile pătrund prin perii absorbanți, formând un cordon ce traversează scoarța rădăcinii (prin secreția unor enzime, dizolvă pereții celulelor). Până când începe să fixeze azot atmosferic, bacteria trăiește ca parazit pe planta-gazdă,

care intră într-o „criză” (la 7-12 zile de la răsărire) de dezvoltare peste care trece după ce se stabilesc relațiile simbiotice.

Procesul de fixare biologică a azotului este determinat de existența unui sistem enzimatic complex numit nitrogeneză, care mediază reacția centrală de rupere a triplei legături dintre atomii moleculari de azot și cuplarea lor cu atomi de hidrogen (ANA POPESCU, 1980).

Întregul sistem fixator de azot este condiționat de o serie de factori endogeni.

Amoniul produs în nitrogeneză este folosit în sinteza proteică, prin. fixarea de către acizii organici și în urma ciclului lui Krebs, luând naștere aminoacizii (CR. HERA și colab., 1980).

Speciile de Rhizobium sunt aerobe, adaptate la diferite pH-uri și sunt sensibile la uscăciunea solului. Ele folosesc ca surse energetice glucidele (glucoza, zaharoza, maltoza etc.).

În vecinătatea cordonului (filamentului) de infecție, celulele încep să se dividă, formând nodozitățile. Forma, mărimea și așezarea pe rădăcină a nodozităților este diferită, după plantă. La mazăre, linte, latir, nodozitățile sunt alungite, la bob și fasole aproape sferice, iar la lupin iau diferite forme. Nodozitățile sunt dispuse în special pe pivotul principal la lupin, iar la fasole și soia pe ramificații.

Numărul nodozităților, mărimea și adâncimea de formare ajung la un maxim în faza de înflorire a plantelor (când are loc și acumularea maximă a substanței uscate în rădăcini), în această fază este maximă și activitatea bacteriilor simbiotice.

S-a constatat că, în momentul când bacteriile devin active, apare un pigment roșu de natură hemoproteică în nodozității (G. BOND, 1967, citat de I. STAICU, 1969). H. KUBO (1939) a descoperit această porfirină cu fier în nodozitățile leguminoaselor, dându-i denumirea de leghemoglobină. Ea este asemănătoare cu hemoglobina sângelui nevertebratelor, aparținând grupului eritrocruorinelor (D. KELIN și Y. L. WANG, citați de C. BODEA, 1966), găsindu-se în nodozități în cantitate de 0,25 - 1,0 mg/1 g, substanță proaspătă (E. G. SMITH și colab., 1949, citați de C. BODEA, 1966); prin oxidare leghemoglobină se transformă în methemoglobină. Fixarea azotului este în strânsă corelație cu concentrația în leghemoglobină.

Menținerea echilibrului biologic și al fertilității solului are o mare importanța în intensitatea fixării azotului de către bacterii. Folosirea nerațională a produselor fitofarmaceutice, erbicidelor și a altor tratamente

fizico-chimice dereglează activitatea microflorei fixatoare de azot. Când se respectă condițiile de aplicare a acestora, pericolul este minim.

Inocularea (infecția) cu bacterii specifice se poate face și artificial. Pentru aceasta se folosește preparatul „Nitragin” (produs în țara noastră), care conține culturi de bacterii. Se distribuie în flacoane colorate, pentru a feri bacteriile de lumină, pe etichetă menționându-se specia pentru care se poate folosi și tehnica de tratament. Pentru inoculare, cultura de bacterii din 3-4 flacoane se amestecă cu 0,5 - 2 litri apă, formându-se o suspensie de bacterii cu care se stropește sămânța folosită pentru un ha. Tratamentul se face la umbră și în preajma semănatului.

Inocularea artificială este necesară în special la plantele leguminoase nou introduse în cultură în anumite zone, unde nu se găsesc în sol bacterii specifice, cum este cazul soiei, pe unele soluri. Rezultate bune s-au obținut, însă, și cu alte plante leguminoase tratate cu Nitragin.

Simbioza, atât cu bacterii din sol sau inoculate artificial, dă rezultate în condiții favorabile de fertilizare cu N.P.K., Ca și microelemente (borul, molibdenul etc.). în soluri cu azot asimilabil în cantitate mare, este frânată pătrunderea în rădăcini a bacteriilor, formarea nodozităților și procesul de fixarea azotului.

La I.C.C.P.T. Fundulea s-a realizat un dispozitiv special, prevăzut cu duze atașate la brăzdarele semănătorii (S.P.C., S.U., S.U.P) cu care se poate aplica suspensia bacteriană prin pulverizare (presiune 0,5 atmosfere) direct în brazdă (G. ŞTEFANIC, 1979). Astfel, se reduce consumul de forță de muncă folosit pentru tratarea semințelor, nu trebuie repetat tratamentul în cazul întreruperii semănatului, semințele se pot trata cu fungicide (care sunt toxice pentru bacteriile cu care se inoculează semințele). La l ha se folosesc 18 - 20 l lichid, atunci când se seamănă cu S.P.C, și 60 - 80 l la semănatul în rânduri dese cu S.U. sau S.U.P.

Se întâmplă uneori ca tulpinile bacteriene cu care s-a făcut inocularea să nu poată pătrunde în rădăcini, datorită invaziei unor sușe ineficace, mai viguroase, existente în sol (antagonism între sușe). Se semnalează, de asemenea, existența unor virusuri bacteriofage, care distrug bacteriile din genul Rhizobium, ceea ce explică în parte nereușita unor leguminoase pe anumite soluri.

Tulpina diferă în funcție de gen (specie), fiind: erectă la fasolea oloagă, soia, năut, lupin, bob; volubilă Ia fasolea urcătoare sau culcată la mazăre și latir. Cât privește ramificarea, este mai accentuată la soia, fasole, năut, lupin, latir, alune de pământ și mai puțin ramificată la mazăre și bob, în secțiunea

transversală tulpina poate fi rotundă (lupin și mazăre), prismatică (latir și bob), sau de tranziție (fasole, soia și linte).

Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este condiționată de poziția erectă a tulpinii și locul de inserție a ramificațiilor pe tulpină.

Frunzele leguminoaselor sunt compuse, având o pereche de stipele mai mult sau mai puțin dezvoltate. Frunzele sunt diferite ca tip (conformație) și dimensiune, formă, culoare, pilozitatea foliolelor și stipelelor. Au frunze paripenate: mazărea, bobul, latinii, alunele de pământ, lintea, iar frunze imparipenate: năutul. Frunze trifoliate sunt la fasole, soia și fasolită, iar la lupin sunt palmate (fig. 4.3, după N. ZAMFIRESCU, 1965).

Fig. 4.3. - Frunze de leguminoase: 1- mazăre; 2 - năut; 3,4 - lupin; 5 - arahide;

6 -fasole; 7 - soia; 8 - bob; 9 - latir;

Stipelele la unele specii sunt mai mari decât foliolele (mazăre), mai mici (năut, bob, linte) sau lipsesc (fasole).

Unele leguminoase (lupin, fasole, soia și năut) prezintă mișcări heliotrope; foliolele la lumină puternică se dispun oblic, pentru a o evita, iar la lumină slabă se orientează perpendicular, pentru a o reține.

Florile sunt grupate în inflorescențe (raceme) axilare, cu excepția speciilor de lupin care au racem terminal. Caliciul este format din 5 sepale concrescute (gamosepal); corola din 5 petale libere (stindard, aripioare și luntrită), colorate diferit; androceul este compus din 10 stamine, diadelf (9 unite + l liberă) sau monadelf (toate unite); gineceul cu ovarul superior, monocarpelar, cu număr de ovule diferit după gen, iar stigmatul măciucat.

Florile sunt hermafrodite, având polenizarea autogamă (mazăre, soia, linte, lupinul alb și lupinul albastru), cu diferite grade de alogamie (mazăre, soia, fasole etc.) sau puternic alogame (lupin galben și peren, bobul, fasolită), polenizarea fǎcându-se prin insecte.

Un caracter comun al leguminoaselor este înfloritul eșalonat (de la bază spre vârful inflorescenței) și un procent redus de legare (uneori ajunge la 15 -20%). Printr-o irigație prin aspersiune în timpul înfloritului, se favorizează fecundarea. Una din cauzele slabei fructificări a leguminoaselor este umiditatea relativă scăzută a aerului în timpul legării.

Fructul este o păstaie de forme, mărimi și culori diferite, dehiscentă pe linia de sudură a valvelor (tecilor) pericarpului (fasole, mazăre, fasolită) sau indehiscentă (năut, linte, bob) (fig. 4.4 și 4.5, după N. ZAMFIRESCU, 1965).

Seminţele (boabele) sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având formă, culori și mărimi diferite, după specie. Hilul - locul de fixare al ovulului de ovar, respectiv a seminței de pericarp - este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi, fiind diferit ca așezare, formă, mărime, culoare. În zona hilului cele două cotiledoane sunt unite prin tigelă. Semințele leguminoaselor n-au endosperm, acesta fiind consumat de embrion în cursul creșterii; un "rest" de endosperm se află doar la năut.

Fig. 4.4. - Fructe de leguminoase: l - fasole; 2 - lupin alb; 3 - mazăre; 4 - soia;

5 - arahide; 6 - latir; 7 - năut; 8 - linte

Caracteristic pentru leguminoase sunt așa-zisele „semințe tari”, care germinează greu, deoarece au în înveliș un strat celular palisadic, dens, greu permeabil pentru apă și aer (fig. 4.6, după N. ZAMFI-RESCLU965).

În cotiledoane se află grăunciori mari de amidon și grăunciori foarte fini de aleuronă. Formarea fructului și a seminței începe după fecundare, iar după un timp intră în cele trei faze de coacere:

- coacerea în verde (lapte), când planta, păstăile și semințele sunt verzi, continuând să crească, iar conținutul semințelor este moale, lăptos;

- coacerea galbenă (sau pârgă), când lanul în întregime devine galben, păstăile sunt îngălbenite, semințele devin consistente ca ceara, culoarea lor fiind caracteristică speciei, varietății și soiului la care aparțin;

- coacerea deplină, când lanul este complet uscat, fructele și semințele sunt tari, la cele dehiscente fructele plesnesc, scuturându-se semințele și producând pierderi.

Fig.4.5. - Secţiune transversala prin pericarpul fructului de mazăre:

A - vedere la microscop; ep - epidermă; se - sclerenchim; f - fascicule libero-lemnoase; sp - strat pergamentos; p – parenchim;

B - vedere de ansamblu; cs – cordon sclerenchirnatic; tp - ţesut pergamentos;

f- fascicule libero-lemnoase

Fig. 4.6. Secţiune transversală prin tegumentul seminţei de leguminoase:

A - lupin; t - testă formata din strat palisadic şi strat de celule mosor; tgm - tegmen

B - fasole; t - testă formată din strat palisadic şi strat de celule mosor;

tgm - tegmen; p - ţesut format din celule cu pereţi subţiri.

C - năut; t şi s - testă formată din strat palisadic şi strat de celule mosor;

tgm - tegmen

Organogeneza Diferențierile la nivelul conului de creștere sunt puțin vizibile și se succed foarte rapid. La apariția primelor frunze, vârful de creștere ia formă semisferică, iar mai târziu la baza lui apar conuri secundare care, treptat, dau naștere organelor de fructificare, primordiile bobocilor florali, apoi a organelor florii. Detalii privind organogeneza se vor prezenta la fiecare plantă în parte.

4.2. MAZĂREA

4.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

4.2.1.1. Importanţă

Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau în stare matură (boabe uscate), decorticate şi transformate în faină, apoi preparate sub formă de supe sau piure. Consumul boabelor mature de mazăre are tradiţie în ţările Europei Centrale şi de Vest; în sudul şi estul Europei, mazărea este înlocuită în alimentaţie cu fasole, năut sau linte.

Mazărea are utilizări furajere multiple: boabele, întregi sau sub formă de faină (uruite) sunt folosite în hrana animalelor, îndeosebi a tineretului; planta de mazăre intră și în componența amestecurilor furajere, alături de secară sau ovăz (borceag de toamnă sau de primăvară), consumate ca nutreț verde sau fân; resturile vegetale (vrejii și tecile), având un conținut în proteină de circa 3 ori mai mare comparativ cu paiele de cereale, sunt foarte apreciate în furajarea animalelor, mai ales a ovinelor.

Importanța agronomică a mazării este deosebită. Cultura este mecanizabilă în întregime. În plus, mazărea părăsește terenul devreme, lăsându-l îmbogățit în substanță organică și azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, cu umiditate suficientă pentru a fi lucrat timpuriu și în condiții bune. Ca urmare, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru majoritatea culturilor și o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă. Datorită recoltări i foarte timpurii, trebuie avută în vedere și posibilitatea amplasării după mazăre a unor culturi succesive.

4.2.1.2. Compoziţia chimică

Rețin atenția (tab.4.2., după „Techniques agricoles”, 1990) în primul rând, cantitatea mare de substanțe proteice din boabele de mazăre, precum și calitatea deosebită a acestora, dată de ponderea importanta a aminoacizilor esențiali, îndeosebi lizină, triptofan, metionină și cistină. Totodată, prezența în cantități importante a amidonului, conferă boabelor de mazăre o valoare energetică deosebită.

Tabelul 4.2

Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)Specificare Mazăre Grâu Turte de soia

ProProteine: -

- lizină- metionină - cistinǎ - treonină - triptotan

25,0

1,85

0,25

0,37

0,96

0,20

12,9

0.37

0,21

0,32

0,40

0,16

51,9

3,30

0,73

0,83

2,02

0,70

Amidon 50,0 68.5 3,4

Lipide 1,2 1,7 1,5

Celuloză 6,1 2,8 6,0

Săruri minerale:

- fosfor- calciu

3,5

0,40

0,09

1,9

0,38

0,07

7,2

0,78

0,31

Ca urmare, boabele de mazăre au o valoare alimentară şi furajeră excepţională. Ele pot fi

folosite cu bune rezultate în furajarea tuturor speciilor de animale: păsări (2.920 kcal/kg

s.u. energie metabolizabilă), porci (4.000 kcal/kg s.u. energie digestibilă şi 88%

digestibilitatea proteinelor), rumegătoare (88% digestibilitatea proteinelor), vaci cu lapte,

tăuraşi şi berbecuţi la îngrăşat.

4.2.1.3. Răspândire

Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din emisfera nordică, fiind cultivată îndeosebi între 40 și 50° latitudine. Mai spre nord, producțiile scad din cauza insuficienței căldurii, iar spre sud acestea sunt limitate de căldurile excesive, secetă și atacul dăunătorilor.

Suprafața cultivată cu mazăre pe glob în anul 2001 a fost de 6,2 mil.ha, cu o producție medie mondială de 1.688 kg/ha (după F.A.O. Yearbook, 2001). Suprafețe mai importante sunt concentrate în țările fostei LJRSS (0,575 mil.ha în Federația Rusă și 0,301 mil.ha în Ucraina), în China (0,75 mil. ha), India (0,70 mii. ha), Canada (1,39 mil. ha), în Europa au fost semănate cu mazăre circa 2,05 mil.ha, cu o producție medie de 2.533 kg boabe/ha. Franța este cel mai mare cultivator de mazăre din Europa (417 mii ha - furaj proteic și amelioratoare a fertilității solurilor), urmată de Germania și Danemarca (164 și respectiv 60 mii ha). Producțiile depășesc frecvent 4.000 kg boabe/ha în țările vest-europene (Belgia, Olanda, Elveția), iar Franța a obținut 4.840 kg/ha în 1996 și peste 4.028 kg/ha în 2001.

În România, suprafețele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante: 31 mii ha în perioada 1930-1939, 109 mii ha în 1952, doar 12,5 mii ha în 1979, aproape de 100 mii ha în 1987. în ultimii ani, mazărea s-a restrâns mult în cultură, ajungând la doar 22 mii ha în 1992, cu o producție medie pe întreaga suprafață de 1.509 kg boabe/ha, și 15 mii ha în 2001, cu o producție medie de 1.333 kg/ha; trebuie însă subliniat că există exploatații agricole care realizează recolte medii de 2.500-3.500 kg boabe/ha.

Mazărea cultivată aparține genului Pisum, Speciile importante ale genului Pisum sunt: Pisum sativum L.- mazărea comună, cu flori mari, albe, și Pisum arvense L.- mazărea furajeră, care se recunoaște prin florile roșii-violacee și prin inelul violaceu de la baza stipelelor.

Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăți, diferențiate după mărimea semințelor, aspectul suprafeței și culoarea tegumentului semințelor. Soiurile de mazăre de câmp cultivate, în prezent, în

România, aparțin varietății vulgatum, caracterizată prin semințe de mărime mijlocie, netede, de culoare albă-gălbuie (tabelul 4.3).

În ultimele decenii, în țările care cultivă pe suprafețe mari mazărea pentru boabe uscate au fost create și extinse în cultură soiuri cu anumite caracteristici care favorizează recoltarea directă, reducând dificultățile întâmpinate, în mod obișnuit, la recoltare și limitând pierderile: dezvoltarea grupată și coacerea mai uniformă a păstăilor; soiurile de tip „afila”, la care foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei, plantele din lan rămânând relativ erecte la maturitate și permițând recoltarea directă cu combina. Soiul „Dora”, creație a amelioratorilor români de mazăre, aparține tipului „afila” și este inclus în sortimentul de soiuri aflate în cultură.

4.2.1.5. Particularităţi biologice

Ciclul vegetativ al mazărei durează, de la semănat la maturitate, 100 - 120 zile.

Germinația este hipogeică, ceea ce impune atenție la efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului pentru ca acesta să nu formeze crustă.

Rădăcina mazării este pivotantă, ramificată, destul de bine dezvoltată, putând atinge 1m adâncime. Pe rădăcină se formează nodozități, datorită inoculării cu bacterii fixatoare de azot, aparținând speciei Rhizobium leguminosarum, existente în sol sau provenind de la tratarea semințelor înainte de semănat. Nodozitățile mici, foarte numeroase în primii 30 cm adâncime, se formează mai ales pe ramificațiile laterale ale rădăcinii. Particularitatea de a forma nodozități pe rădăcini îi conferă mazării pretenții mari față de aerarea solului, precum și sensibilitate la excesul de apă, care inhibă formarea nodozităților.

Tulpina este înaltă de 60 - 150 cm și are creștere nedeterminată. La formele normale de mazăre, până la înflorire, tulpina este erectă sau semierectă; apoi, pe măsură ce se formează păstăi le și boabele, planta se culcă sub greutatea lor, dar și din cauză că țesuturile mecanice ale tulpinii sunt slab dezvoltate.

Apexul tulpinii dă naștere la internodii succesive, cu o dispunere pe două rânduri a frunzelor, care conferă tulpinii o formă de zig-zag mai mult sau mai puțin accentuată (fig.4.9, după J.-P. LACONDE, B. NEY, M. GIBAN, 1994). La subsuoara fiecărei frunze se diferențiază câte un mugure. Primii muguri

formați la baza tulpinii sunt vegetativi. Dacă ei se dezvoltă, vor da naștere la ramificații. Gradul de ramificare depinde de soi, densitatea culturii și perioada de semănat.

Tabelul 4.3

Soiurile de mazăre de câmp existente în cultură în România

Soiul

Ţara de origine (anul

înregistrării)

Perioada de vegetaţie

(zile)

Poziţia plantelor la maturitate

MMB

(g)

Zonele de cultivare recomandate

ALFETTA Olanda (1997)

73-87 Erectă 255 Câmpia de Vest, Transilvania

ALINA România (1995)

69-90 S emierectă 190-250 Toate zonele de cultivare a mazării

ATOL Franța (1992)

85 Semierectă 200*250 Câmpia de Vest, Transilvania

CORINA România (1981)

7-85 Culcată 200-250 Câmpia de Vest, Transilvania

DORA România (1989)

70-82 Erectă 240-280 Toate zonele de cultivare a mazării

GRAFILA Germania (1997)

68-86 Semierectă 240-260 Câmpia de Vest, Transilvania

MARINA România (1990)

80 Culcată 230-260 Sudul și sud-estul țării

MONTANA Olanda (1997)

72-85 Erectă 245-270 Câmpia de Vest, Transilvania

MONIQUE Franța (1998)

66-82 Erectă 240260 Câmpia de Vest, Transilvania

PROF1 Danemarca( 1 995)

72-87 Erectă 200-240 Câmpia de Vest, Transilvania

RENATA Franța (1995)

73-88 Erectă 250 Câmpia de Vest, Transilvania

RODIL România (1994)

70-92 Semierectă 200-250 Toate zonele de cultivare a mazării

TURBO Germania (1995)

72-85 Erectă 240-260 Câmpia de Vest, Transilvania

VEDEA România (1991)

82 Culcată 220-280 Sudul și sud-estul țării

Au mai fost înregistrate soiurile: Baccara (F); Caracal (R ); Eifell (F); Loto (F); Mona (R ).

Frunzele sunt paripenat compuse, având, 1 - 3 perechi de foliole cu stipele mari la bază și cârcei la partea superioară. La soiurile de tip „afila” foliolele sunt înlocuite cu cârcei; în acest caz, fotosinteza este asigurată de stipelele foarte mari, precum și de celelalte părți verzi ale plantei (fig. 4.10, după J.-P. LACONDE, 1994). în acest caz, plantele se susțin între ele datorită cârceilor și nu se lipesc de pământ la maturitate; pagubele în perioadele ploioase sunt mai mici și, în plus, foarte important, lanul se poate recolta dintr-o singură trecere cu combina.

Florile. Mazărea înflorește devreme, în mod obișnuit începând din luna mai. Florile albe au constituția specifică leguminoaselor și sunt grupate în raceme dispuse la subsuoara frunzelor. Se formează, de regulă, 2-3 flori pe un etaj (la un nod), îndeosebi la primele 4 -7 etaje (noduri) bâzâie, care sunt și cele mai productive (fig. 4.11, după J.-P. LACONDE, 1994). Fecundarea este autogamă.

Fig.4.9. - Plantǎ maturǎ de mazăre

Fig.4.10. - Frunze de mazǎre

Fructul este o păstaie, conținând, de regulă, 3-6 boabe. Păstăile sunt ușor dehiscente la maturitate, ceea ce creează dificultăți la recoltare și determină pierderi mari de boabe prin scuturare.

Seminţele (boabele) au MMB -200 - 350 g și MH = 75 - 80 kg; ele se sparg cu ușurință la recoltare și la orice manipulări mecanice.

Figura 4.11. - Formarea florilor şi a păstăilor

Ciclul de vegetaţie al mazării se poate divide în 4 perioade (figura 4.12, după „Techniques agricoles”, 1990):

- perioada I, care începe cu răsăritul plăntuței și se încheie la începutul înfloritului; este perioada în care planta formează numai organe vegetative;

- perioada a II-a, care debutează la începutul înfloritului și durează până la atingerea stadiului limită de avortare; începutul acestui stadiu este marcat de momentul în care la prima păstaie, lungimea bobului este de 6 mm;

- perioada a III-a corespunde intervalului cuprins între stadiul limită deavortare și până când păstaia de pe ultimul etaj florifer conține o sămânță maimare de 6 mm;

- perioada a IV-a durează până la maturitatea fiziologică; este faza cândare loc umplerea semințelor și în care se manifestă o competiție între diferitele

etaje ale plantei pentru asimilatele necesare formării boabelor.Etapele formării componentelor de producție (elementele

productivității) rezultă din perioadele ciclului vegetativ, prezentate anterior, și anume :

- numărul de plante/m2 rezultă din densitatea de semănat și procentul derăsărire; acest prim component se formează în perioada I;

- numărul de semințe/m2 este format începând de la inițierea florală șipână la încheierea perioadei a III-a;

- mărimea boabelor (MMB) este stabilită în intervalul de la începutulstadiului limită de avortare și până la maturitate.

Densitatea lanului joacă, un rol important în elaborarea producției. Planta de mazăre posedă capacitatea de a ramifica, proces prin care poate compensa, parțial, efectul unei densități prea mici.

Fig. 4.12. - Schema creşterii şi dezvoltării la mazăre; formarea componentelor deproducţie

Mărimea boabelor (MMB) depinde de felul în care desfășoară procesele de umplere a boabelor și care, la rândul său depinde de alți doi factori: rata de creștere a boabelor, determinată de cantitatea de asimilate disponibile și durata umplerii boabelor.

Numărul de boabe pe plantă este considerat factorul cel mai important în elaborarea producției. Acesta depinde, în principal, de alte două

componente: numărul de noduri producătoare (fertile) pe o plantă, care este determinat, la rândul său, de durata înfloririi; numărul de boabe format la un nod reproducător.

4.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Mazărea este o plantă a climatelor mai umede și răcoroase. La germinat are cerințe reduse față de căldură (l - 3°C temperatura minimă de germinat) și cerințe mari față de apă (100 - 120% apă din masa bobului). După răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă scurtă, temperaturi negative, de -4.....-6°C.

Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate și umiditate suficientă. De asemenea, planta reacționează puternic la lungimea zilei (fotoperioadă). Ca urmare, se impune semănatul culturilor de mazăre cât mai timpuriu în primăvară, pentru ca plantele să crească în perioada cu zile ceva mai scurte și vreme umedă și răcoroasă.

înfloritul începe după circa 30 zile de la răsărire la soiurile mai timpurii și după 40-50 zile la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este 15 - 18°C, iar după fecundare temperaturile favorabile sunt de 15 - 20°C.

Mazărea are pretenții mari față de umiditate. Coeficientul de transpirație este de 600 - 700 (prin comparație cu 500 la grâu). Perioada de consum maxim al apei este cuprinsă între faza premergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) și aproximativ 2 săptămâni după încheierea înfloritului.

Mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo-lutoase, bine drenate, cu o bună capacitate de reținere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu și calciu, cu reacție neutră (pH = 6,5 - 7,5), bine structurate. Nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu stagnarea apei și nici cele nisipoase, sărace în materie organică. Mazărea este considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile pentru grâu.

4.2.1.7. Zone ecologice

Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest, caracterizată prin precipitații bine repartizate și 20°C temperatura medie în perioada de fructificare.

Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crișurilor și în partea de nord-vest a țării. Trebuie subliniat că zona cernoziomurilor din Dobrogea, Bărăgan, Moldova, cu climat secetos, în general, poate asigura producții bune la mazăre, cu condiția unui semănat cât mai timpuriu.

4.2.2. Tehnologia de cultivare a mazării

4.2.2.1. Rotaţia

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permițând lucrarea mai timpurie și cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale și buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obțin după cereale păioase și după unele culturi prăsitoare cu recoltare mai timpurie și în condițiile în care au fost combătute bine buruienile.

În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, răpită (cu rezultate destul de bune). Se recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenței (relative) la efectul remanent al erbicidelor pe bază de atrazin.

Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării și amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi nerațional să se renunțe la efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.

Mazărea este o plantă care nu se autosuportă și ca atare, monocultura este exclusă. In cazul cultivării repetate a mazării pe același teren, apare fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă, în principal, prin tulburări bruște de creștere, absența formării nodozităților pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor și a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea apei și de excesul de apă datorate compactării solului și drenajului defectuos, în monocultura se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli și dăunători, astfel că producțiile scad considerabil. In prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe același teren după 3-4 ani, fără risc, cu condiția tratării semințelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.

La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi și o excelentă premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu, are o influență favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn și se poate ara în condiții bune, în sol rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică și de azot (circa 1,5 t substanță uscată și 30 - 100 kg N/ha), în condițiile din România mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fîe semănat grâu de toamnă. Sunt situații când, după mazărea recoltată

timpuriu, în luna iunie, sunt semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.

4.2.2.2. Fertilizarea

Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.

Azotul. În condiții normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare parte din azotul necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat prin activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele solului sau din remanența îngrășămintelor aplicate plantei premergătoare.

Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită îngrășăminte cu azot; administrarea acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului producțiilor și a conținutului boabelor în proteine. Din contră, azotul, în cantități mai mari, are a serie de efecte nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării păstăilor și a boabelor; amplificarea problemelor legate de buruieni; este influențată nefavorabil formarea nodozităților și fixarea azotului de către bacteriile din nodozități.

Administrarea îngrășămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în condiții de cultivare mai puțin favorabile: pe solurile mai puțin fertile, cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă condiții mai puțin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcție de situația concretă; întreaga doză aplicată la pregătirea patului germinativ.

Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influențând favorabil formarea nodozităților, deci fixarea azotului și determină un înflorit mai bogat și o legare mai bună a boabelor. Deși consumul de fosfor este moderat, totuși trebuie reținut că mazărea reacționează puternic la insuficiența fosforului.

Ca urmare, în toate situațiile se recomandă administrarea îngrășămintelor cu fosfor, dozele fiind de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile și de până la 50 -60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace.

Potasiul. Pe solurile ușoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară. Dozele, în asemenea, situații sunt de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicate o dată cu fosforul, sub arătură (ca îngrășăminte simple) sau la patul germinativ (ca îngrășăminte complexe).

Influența favorabilă a administrării îngrășămintelor cu microelelemente, îndeosebi a borului, molibdenului, manganului, este menționată frecvent de către specialiști. Microelementele contribuie la îmbunătățirea condițiilor de fixare a azotului și, în general, la o mai bună dezvoltare a plantelor, îngrășăminte le cu microelemente pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de semănat sau în vegetație, prin stropiri pe frunze.

4.2.2.3. Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenții deosebite față de lucrările de pregătire a terenului.

Dezmiriştirea. Imediat după recoltarea plantei premergătoare și eliberarea terenului de resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de dezmiriștit, cu scopul mărunțirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriștea) și a stratului superficial al solului.

Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă, adesea, să se are mai adânc decât pentru alte culturi; îndeosebi pe solurile grele, afânarea adâncă a solului favorizând o mai bună dezvoltare a rădăcinilor în straturile adânci ale solului.

Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se grăpează), lucrări prin care este nivelat terenul, sunt mărunțiți bulgării și sunt distruse buruienile care răsar, reducând, astfel, rezerva de buruieni.

Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate încă din toamnă sau pot fi lăsate în „brazdă crudă”, în mod obișnuit, se susține necesitatea grăpării și nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede și mai uniform și se poate semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre din zonele secetoase (de exemplu, Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.

Pe anumite terenuri, și îndeosebi în zonele cu soluri grele și unde cad cantități mari de precipitații în sezonul rece, grăparea și nivelarea terenului în toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară și se întârzie semănatul, în asemenea situații este de .preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.

În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din aceleași motive, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren cu agregatele agricole.

Grăparea. De regulă, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului și o a doua lucrare, efectuată chiar înainte de semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colți și lamă nivelatoare, pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănat.

Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obțină un teren foarte bine nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime și ca distribuire a semințelor, realizarea unei culturi uniform dezvoltate, foarte important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.

4.2.2.4. Sămânţa si semănatul

Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriță, să aibă puritatea fizica minimum 98% și capacitatea de germinație minimum 80%.

Tratarea semințelor înainte de semănat este obligatorie, împotriva agenților patogeni de pe tegumentul seminței, care produc fuzarioza (Fusarium. sp.) și antracnoza (Ascochyta pisi) se recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4,0 kg/t de sămânță), tiofanat metil (Metoben 70 PU, 2,0 kg/t de sămânță). Tratamentele trebuie efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.

Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau concomitent cu semănatul, în România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conține bacteria specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea de sămânță semănată la un hectar.

Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci este sensibilă la concurența buruienilor, care pot diminua considerabil producțiile și pot crea dificultăți la recoltare.

Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale și perene,

cele mai frecvente și mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetație a unor tratamente cu preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40 lichid. 1,5 - 2,0 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-3 l/ha), când plantele de mazăre au 8 -10 cm înălțime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă.

În cultura mazării se poate folosi și prometrinul (Gesagard 50 WP, 3 - 5 kg/ha) aplicat după semănat și înainte de răsărit; acest erbicid controlează atât buruienile monocotiledonate, cât și cele dicotiledonate anuale, in acest caz, trebuie semănat ceva mai adânc decât în mod obișnuit (îndeosebi pe solurile ușoare), pentru a evita apariția unor efecte fitotoxice (inhibarea germinației), în cazul că, după semănat, survin precipitații mai bogate și care deplasează pelicula de erbicid în zona de germinare a semințelor.

Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi (alături de ale buruieni monocotiledonate), acesta poate fi combătut prin tratamente „în vegetație”, cu propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 - l l/ha) sau fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 2-3 l/ha) administrate postemergent, când plantele de costrei au 15 - 30 cm înălțime.

În culturile de mazăre din zonele umede și răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatuay, în asemenea situații se pot face tratamente cu trialat (Avadex BW EC, 5 - 6 l/ha), aplicat înainte de semănat și încorporat în sol la pregătirea patului germinativ, sau se poate folosi fluazifopbutil (Fusilade Super), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul dicotiledonatelor.

Mazărea furajeră se elimină prin plivit. Lucrarea este dificil de realizat și destul de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operațiune să fie efectuată corect în loturile semincere.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de la noi este gărgărița mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în câmp, dar ales în depozite. Adulții hibernanți apar în câmp în cursul lunii mai și își depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conținutul semințelor. La coacere, larvele rod în învelișul semințelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare.

Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru distrugerea adulților, cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul distrugerii larvelor.

După recoltare și înainte de depozitare este obligatorie gazarea semințelor în spații ermetic închise, timp de 48 ore; se folosesc sulfura de carbon (l - 1,5 l/t de sămânță) sau fosfura de aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de sămânță, în depozite și 40 - 50 g/t de sămânță sub prelate).

Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea revenirii mazării prea curând pe același teren; tratarea seminței înainte de semănat, în situații extreme, pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată țara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare tratamente în vegetație. Tratamentele se fac la avertizare, după controlul culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit, fiind repetat la începutul înfloritului și după formarea primelor păstăi. Se utilizează benlate (Fundazol 2 kg/ha), mancozeb (Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe bază de cupru (Turdacupral 50 PU sau Oxiclorura de cupru, 4 kg/ha).

4.2.2.6. Recoltarea

Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare a mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea eșalonată a boabelor și a păstăilor; dehiscența păstăilor și scuturarea cu ușurință a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea ușoară a boabelor la treierat.

Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 4-5 zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate față de alte culturi. La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat și fără buruieni.

Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat și 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase și boabele s-au întărit. De regulă, maturarea și recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede și răcoroase și în unii ani mai ploioși, se întârzie până în prima decadă a lunii iulie.

În țara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două faze): în prima fază plantele sunt smulse sau tăiate cu mașina de recoltat mazăre (sau manual, pe suprafețe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă și efectuându-se o serie de relaje specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea

boabelor: reducerea turației aparatului de treier la mai puțin de 600 rotații/minut; mărirea distanțelor dintre bătător și contrabătător; reglajele se refac de 2 - 3 ori pe zi.

Dificultățile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează de preferat dimineața devreme, pe rouă și spre seară.

Treieratul se desfășoară cel mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18 și 20%; sub 15% boabele se sparg ușor, iar la peste 22% treieratul se face cu dificultate.

Extinderea în cultură a soiurilor de tip „afila”, la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina, în acest caz se practică montarea unor „degete” speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situații, pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante (Reglone).

Imediat după recoltare și înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie supuse operațiunilor de condiționare (gazarea contra gărgăriței, eliminarea impuritățile, uscarea boabelor până la 14% umiditate).

Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obține producții de peste 3.000 kg boabe/ha. Din producția totală, boabele reprezintă 35 - 50%.

Adunarea resturilor vegetale și eliberarea terenului nu pun probleme deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată și sunt adunați ușor, prin presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.

4.3. FASOLEA

4.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

4.3.1.1. Importanţă

Boabele de fasole sunt folosite în alimentația umană, ca unul dintre alimentele de bază; după unele statistici FAO, peste 500 milioane de oameni consumă curent preparate din boabe de fasole. Timp îndelungat, fasolea a fost denumită „carnea oamenilor săraci”, datorită conținutului ridicat al boabelor în proteine de foarte bună calitate, bogate în aminoacizi esențiali

(lizină, arginină, triptofan) și mai accesibile ca preț, prin comparație cu proteinele de origine animală. Valoarea energetică a boabelor de fasole este, de asemenea, considerabilă, apreciată la circa 335 calorii furnizate de 100 g boabe uscate.

Preparatele culinare din fasole uscată au calități gustative foarte apreciate; nu sunt de neglijat nici proprietățile lor dietetice, fapt pentru care sunt indicate în dieta care însoțește tratarea anumitor boli, printre care afecțiunile ficatului.

Făina de fasole poate fi folosită în proporție de 5 - 10% în amestec cu faina de grâu, pentru obținerea unei pâini gustoase și hrănitoare.

Păstăile verzi reprezintă o legumă foarte apreciată, iar în bucătăriile chinezească sau japoneză lăstarii tineri de fasole sunt preparați sub formă de salată.

Vrejii (substanțe proteice - 8,1% din s.u.; glucide - 31% din s.u.; celuloză - 36% din s.u.) și tecile reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine și caprine. Tecile au și utilizare medicinală, fiind folosite sub formă de ceai în tratarea diabetului.

Fasolea se recoltează vara, destul de devreme (lunile iulie-august), lăsând terenul îmbogățit în azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, lucrările solului se fac în condiții bune, astfel că este o premergătoare bună pentru alte culturi agricole și îndeosebi pentru grâul de toamnă.

4.3.1.2. Compoziţia chimică

În compoziția chimică a boabelor de fasole predomină glucidele (50,8 -58,0%, din care 47,3% amidon) și proteinele (17 - 32%, în medie 23 - 25%). Boabele mai conțin lipide (0,8 - 2,8%), săruri minerale (2,1 - 2,3%), celuloză (3,8 - 7,9%, în proporție mai mare la formele de fasole cu bob mic și tegument seminal gros) (tabelul 4.4, după N. OLARU, 1982).

Prezența unor aminoacizi esențiali în proporție mai ridicată: lizină (1,59 g/100 g boabe), triptofan (0,21 g/100 g), tirozină (0,81 g/100 g), valma, leucină, fenilalanină, a carotenului (provitamina A) și a acidului ascorbic (vitamina C) conferă o valoare nutritivă excepțională boabelor de fasole (tabelul 4.5., după N. OLARU, 1982)). Dintre glucide, zaharoza reprezintă 3 - 4%, iar glucoza 4 - 5%. Durata de fierbere este un indice important de

apreciere a soiurilor de fasole și care este influențat, printre altele, de grosimea învelișului și de vechimea boabelor.

Tabelul 4.4

Repartizarea în bobul de fasole a principalilor constituenţi chimici (% din s.u.)

Specificare Bobul întreg Cotiledoane Tegument

Proteine 20,8 - 26,5 24,0 - 27,0 3,0

Glucide 50,8 - 58.0 52,0 - 60,0 34,0 - 46,0

Lipide 0,8- 1,5 1,0- 1,6 0,1 -0,9

Celuloză 5,2-7,9 1,0- 1,7 46,0 - 59,0

Săruri minerale 2,1 -2,3 2,1 -2,3 2,1 -2,3

4.3.1.3. Răspândire

Fasolea este una dintre cele mai vechi plante cultivate. Prin denumirea de „phaseolus” latinii înțelegeau, de fapt fasolită, cultivată în antichitate și înlocuită destul de târziu în cultură, cu fasolea propriu-zisă, adusă din America.

Formele americane de fasole au existat în cultură în Peru și Mexic încă din perioada preincașă; ele au însoțit porumbul, cerințele față de factorii climatici fiind foarte asemănătoare.

Speciile de origine asiatică își au originea în sudul Asiei (Birmania, India), popoarele asiatice cultivându-le încă din vechime.

În Europa fasolea a fost introdusă pentru prima dată Ia 1542 și apoi s-a extins foarte mult.

Suprafața mondială cultivată cu fasole în anul 2003 a fost de 23,24 mii. hectare, iar producția medie mondială a fost de 721 kg boabe/ha (după F.A.O. Yearbook, 2001). Printre țările mari cultivatoare de fasole se menționează: India -7,1 mii. ha, Brazilia - 3,4 mii. ha, Mexic - 1,7 mii. ha, China - 1,05 mii. ha.

În Europa fasolea se cultivă mai puțin 0,43 mii. ha, cele mai mari suprafețe existând în Belarus (315 mii ha) și România (45 mii ha).

În România, fasolea este o cultură agricolă importantă. In perioada 1934 -1938 se cultivau cu fasole 49 mii ha în cultura pură și 917 mii ha în cultură intercalată prin porumb. În deceniile următoare suprafețele au crescut

până la 170 mii ha în cultură pură și 1.400 mii în cultură intercalată (în perioada 1985 - 1989). In ultimii ani cultura fasolei a cunoscut un regres evident (58 mii ha și 717 kg/ha în 1992, sau 45,0 mii ha și 888 kg/ha în 2001), astfel încât există un mare deficit de fasole uscată, față de necesarul pentru consumul intern.

Tabel 4.5. Conţinutul în aminoacizi esenţiali în boabele de fasole, comparativ cu alte produse alimentare (g la 100 g

Produsul

Proteine

Triptofan

Treonină

Izoleucină

Leucină

Lizină Metionină

Cistină

Fenilalanină

Treonină Valină

Fasole boabe

21,51 0,21 0,92 0,20 1,83 1,59 0,21 0,21 1,16 0,81 1,31

Carne de vacă

18,16 0,21 0,80 0,95 1,49 1,67 0,45 0,23 0,75 0,62 1,01

Carne de pui

20,63 0,24 0,87 1,08 1,49 1,81 0,54 0,27 0,81 0,72 1,01

Came de porc

16,40 0,21 0,76 0,84 1,21 1,35 0,41 0,20 0,64 0,58 0,86

Ouă 12,80 0,22 0,64 0,84 1,12 0,82 0,40 0,30 0,74 0,56 0,96

Pește 18,16 0,18 0,78 0,92 1,37 1,59 0.53 0,25 0,68 0,49 0,97

Lapte de vacă

3,48 0,05 0,15 0,22 0,34 0,27 0,09 0,03 0,17 0,18 0,24

Făină de grâu

13,33 0,17 0,38 0,57 0,89 0,37 0,20 0,29 0,66 0,50 0,62

Cartofi 1,96 0,02 0,07 0,09 0,11 0,11 0,02 0,02 0,11 0,07 0,13

Soia boabe

34,92 0,53 1,52 2,04 2,96 2,40 0,53 0,67 1,90 1,20 2,01

Producțiile medii pe țară situează fasolea printre culturile cele mai puțin productive, rareori acestea depășind 1.000 kg boabe/ha (655 kg/ha în 1930- 1939, 229 kg/ha în 1979-1981, 841 kg/ha în 1989 - 1991, 737 kg/ha în 1994). Trebuie subliniat, însă, că există exploatații agricole care realizează și peste 2.000 kg boabe/ha.

4.3.1.4. Sistematica. Origine. Soiuri

Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine americană sau asiatică.

Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) este specia de origine americană cea mai răspândită. Originară din Mexic și Argentina (unde au fost găsiți strămoșii sălbatici), are forme numeroase, grupate în 4 varietăți, care se diferențiază după forma boabelor („sphaericus”, „ellipticus”, „oblongus”, „compressus”), existând și multe tipuri intermediare, date de un anumit procent de polenizare încrucișată.

Această specie este cultivată pe suprafețe întinse în Europa, America de Sud, Africa. Boabele sunt de culori foarte diferite, dar predominând culoarea albă.

Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de Spania) este o specie anuală sau bienală cultivată ca plantă anuală, îndeosebi în zona Mediteranei. Se caracterizează prin germinație hipogeică, tulpină urcătoare, flori albe sau roșii, păstăi mari, late și boabe mari (MMB = 600-1.250 g), pătate cu negru, foarte decorative. Este cultivată în America și Europa ca plantă alimentară, furajeră sau ornamentală.

Ph. lunatus L. (fasolea de Lima), are forme anuale, bienale sau perene. Tulpina este urcătoare, florile mici, de culoare violetă, păstăile sunt late, turtite și conțin 2-3 boabe albe sau colorate, cu dungi radiale. Specia este cultivată în S.U.A. (California), în numeroase țări din climatele calde și, mai rar, în Europa. Boabele sunt folosite în alimentație, mai ales în stare conservată.

Dintre speciile de origine asiatică (Ph. aureus (Roxb.) Piper, Ph. angularis (Wild.) W. (fasolea de Azuki) sunt plante anuale, puternic ramificate, urcătoare sau culcate, cu păstăi lungi, înguste, cilindrice, cu 6 - 15 boabe mici (MMB = 55 - 110 g), de culori diferite. Sunt cultivate în Asia (India, China, Coreea, Japonia, Filipine, Tadjikistan, Uzbechistan) și în unele insule din Africa.

În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de soiuri existente, în prezent, în cultură în România (tab. 4.6) cuprinde 10 soiuri de creație românească, care se diferențiază după o serie de caracteristici, cum ar fi tipul de creștere, poziția plantelor la maturitate, rezistența la boli și la secetă.

4.3.1.5. Particularităţi biologice

Rădăcina plantei de fasole este mai slab dezvoltată decât a celorlalte leguminoase, majoritatea rădăcinilor fiind răspândite în stratul arabil (0-25 cm).

Nodozitățile care se formează pe rădăcini sunt mici și rotunde, fiind situate îndeosebi spre extremitățile rădăcinii, pe ramificațiile mai subțiri.

Tabelul 4.6.

Soiurile de fasole de câmp existente în cultură în România

Soiul (anul înregistrării)

Perioada de

vegetaţie (zile)

Tipul de creştere

Poziţia tulpinii la

maturitate

MMB

(g)

Zone de cultivare recomandate

AMI (1991) 82 Semideterminat Semierectǎ 200-280 Sudul și sud-estul țǎrii

ARDELEANA

(1982) 82 Determinat Erectă 160-190

Transilvania, Moldova, Banat

ASTRA

(1987) 85 Semideterminat Srectă 160-200

Zonele de stepă, cu atac frecvent de )acterioze

AVANS

(1981) 81 Nedeterminat Semierectă 280-430 Sudul și sud-estul țării

AVERSA

(1983) 95 Nedeterminat Semierectă 340-470 Sudul țării și Banat

CEAL1 DE DOBROGEA

(1952) 95 Nedeterminat Culcată 300-400

Dobrogea și zonele limitrofe din Câmpia Dunării

DIVA

(1995) 85 Semideterminat Erectă 180-240 Sudul și sud-estul țării

EMILIANA

(1991) 80 Nedeterminat Erectă 220-300

Sudul Olteniei în condiții de irigare ș: Câmpia de sud în regim neirigat

STAR

(1989) 81 Semideterminat Erectă 200-280

Zonele de stepă, cu atac puternic d e bacterioze

VERA

(1996) 85 Semideterminat Erectă 190-220

Zonele de stepă, cu atac frecvent de bacterioze

Fig. 4.13. - Plantă de fasole pitică

Fig. 4.14. Sămânţă de fasole - aspectul exterior; 1- micropil; 2 - hil; 3 - şalază (dreapta); structura anatomică: a - cotiledon; b - tegument; c - primordiile

primelor două frunze; d - gemulă; e -punct de prindere a celui de-al doilea cotiledon; f - radiculă; g - cotiledon (stânga)

Tulpina. La fasolea oloagă sau pitică, cu creștere determinată, tulpina este scundă, cu port erect, de 30-50 cm înălțime și ramificată. Acest tip de fasole se pretează pentru cultura mare (fig. 4.13). La formele urcătoare sau volubile, cu creștere nedeterminată, tulpina poate fi lungă, chiar până la 3-6 m, necesitând suporți de susținere; nu este potrivită pentru cultura mare. Există și forme intermediare, semivolubile care merg în cultura mare. Diferențierea între formele pitice și cele volubile apare la câteva zile după formarea primelor frunze trifoliate, când începe alungirea tulpinii subțiri, specifice, cu tendință de răsucire și cățărare (după N. OLARU, 1982).

După răsărire, marcată prin apariția cotiledoane lor la suprafața solului, planta de fasole formează primele 2 frunze adevărate, care sunt simple; următoarele frunze sunt trifoliate, având foliolele cordiforme, cu vârful ascuțit.

Florile au culori diferite (predomină culoarea albă) și sunt situate la subsuoara frunzelor, grupate în raceme scurte. Fecundarea este dominant alogamă, dar cu numeroase cazuri de alogamie.

Fig. 4.15. - Secţiune prin tegumentul seminal la fasole: 1 - cuticula; 2 - celule palisadice; 3 - celule mosor; 4 - parenchim

Deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei, înflorirea este eșalonată pe o perioadă cuprinsă între 20 de zile la fasolea oloagă și până la 60 zile la formele de fasole urcătoare. Seceta și căldura scurtează această perioadă, iar vremea umedă și răcoroasă o prelungește.

Fructul este o păstaie, dehiscentă la maturitate, care cuprinde semințe de culori diferite (predomină culoarea albă) și mărimi foarte variabile (MMB între 200 și 400 g) (fig. 4.14). Tegumentul seminal are straturile periferice formate din celule cu pereții îngroșați și cu celulele strâns unite, adesea greu permeabile pentru apă și gaze (fig. 4.15, după M. SEIFFERT, 1981); ca urmare, materialul semincer la fasole conține, adesea, un număr mare de semințe tari, care germinează cu întârziere.

4.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Datorită originii sale tropicale, fasolea este o plantă termofilă; pentru un ciclu de vegetație de 90 - 120 zile, necesarul de căldură este de 1.400 - 3.900°C (suma temperaturilor mai mari de ÎO°C).

Boabele germinează la minimum 8 - 10°C (similar cu porumbul) și absorb pentru germinat o cantitate mare de apă (110 - 120% din masa uscată a bobului). La temperaturi de 18°C și umiditate suficientă, boabele de fasole germinează în 3 - 4 zile.

Germinația este epigeică la majoritatea speciilor de fasole și hipogeică la specia Ph. multiflorus. Datorită tipului de germinație, germenii au putere mică de străbatere, îndeosebi pe solurile grele care sunt predispuse la formarea crustei, ceea ce impune atenție la efectuarea lucrărilor solului și la respectarea adâncimii de semănat. In cazul în care crusta întârzie răsăritul, precum și pe solurile slab drenate si reci, cu multă apă, semințele putrezesc ușor.

În condiții favorabile de temperatură și umiditate, răsărirea are loc, de obicei, după 10-12 zile de la semănat.

După răsărire, plăntuțele sunt distruse de temperaturile ușor negative (de -1... -2°C sau chiar de brume ușoare); sensibilitatea maximă se manifestă imediat după răsărire, când cotiledoanele degeră foarte ușor.

În perioada următoare, cerințele plantei de fasole față de temperatură cresc, optimum termic la înflorire situându-se în jur de 22 - 25°C; la temperaturi mai ridicate, însoțite de secetă atmosferică, florile rămân nefecundate, se usucă și cad (avortează). Maturitatea este accelerată de temperaturile mai ridicate și de condițiile de secetă, dar în detrimentul nivelului recoltei.

Deși nu necesită o cantitate de apă mai mare decât alte culturi, fasolea este deosebit de sensibilă la asigurarea umidității, mai ales în fazele de germinare-răsărire și Ia înflorire-formarea păstăilor și a boabelor (când se înregistrează consumul maxim de apă).

În perioadele de secetă planta se ofilește în orele de amiază, iar în condiții extreme păstăile rămân mici și avortează.

Plantele de fasole suportă mai bine seceta din sol decât seceta atmosferică; vânturile uscate și calde sunt deosebit de dăunătoare. Ca urmare, în zonele de stepă a apărut necesitatea culturii intercalate a fasolei (de regulă, prin porumb). Fasolea "oloagă" este mai rezistentă la secetă, datorită precocității sale (plantele înfloresc și își formează păstăile înainte de instalarea secetelor din vară) și masei vegetale mai reduse. Adesea, în zona de sud a țării este necesar un aport suplimentar de apă, prin irigare, pentru a asigura vegetația normală a culturilor de fasole până la maturitate și a obține producții bune.

Umiditatea prea ridicată este, de asemenea, dăunătoare. Precipitațiile prea bogate și timpul umed prelungesc perioada de înflorire și stânjenesc fecundarea. Excesul de umiditate mărește sensibilitatea plantelor la boli și depreciază calitatea boabelor.

Un sol potrivit pentru fasole trebuie să fie bine afânat în adâncime, pentru a permite pătrunderea în adâncime a rădăcinilor și să nu formeze crustă, pentru a favoriza aerarea și încălzirea solului și o răsărire cât mai rapidă. Reacția optimă a solului pentru fasole este cea neutră (pH = 6 - 7,5), care este potrivită pentru formarea nodozităților și pentru asigurarea unui regim normal de nutriție cu azot.

Este adevărat, fasolea poate vegeta pe soluri foarte diferite, chiar pe solurile superficiale, cu condiția să fie asigurată umiditatea necesară. Preferă solurile cu textură mijlocie, fertile, din categoria cernoziomurilor, solurile brun-roșcate și aluviunile fertile.

Fasolea se comportă slab pe solurile podzolite, acide, sau pe cele umede, nisipoase sau salinizate. Se adaptează mai bine decât mazărea pe solurile grele, dar trebuie evitată formarea crustei. Fără condiții de irigare, solurile nisipoase sunt improprii pentru cultura fasolei.

4.3.1.7. Zone ecologice

Zona foarte favorabilă pentru fasole este situată în Câmpia de Vest (în jurul Aradului, mai ales pe Valea Mureșului, pe aluviunile fertile ale Timișului și văile Crișurilor, pe Valea Someșului) și în Transilvania (pe luncile Mureșului și Târnavelor). în aceste areale, condițiile de temperatură și umiditate sunt favorabile, solurile sunt fertile, cu reacție și textură favorabile, apa freatică nu prea adâncă (fig. 4.16, după O. BERBECEL, 1960).

Zona favorabilă se întinde pe cea mai mare parte a terenurilor arabile din România (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), existând unele diferențe de favorabilitate în cuprinsul acesteia, legate de fertilitatea solurilor și de cantitățile de precipitații care cad în lunile iunie și iulie. Se evidențiază, prin favorabilitate, văile inferioare ale Jiului și Oltului, Valea Şiretului, Depresiunea Jijiei.

Condiții favorabile pentru cultura fasolei se întrunesc și în lunca îndiguită a Dunării unde sunt asigurate umiditatea atmosferică mai ridicată și aportul freatic, dar este necesar un drenaj bun al terenului, care să evite băltirea apei sau excesul de

umiditate în sol, în zona rădăcinilor. In zona de sud a țării, amplasarea culturilor de fasole (în cultură principală sau succesivă) trebuie făcută cu prioritate în perimetrele irigate.

Fig. 4.16. Aria răspândirii în cultură a fasolei în România

4.3.2. Tehnologia de cultivare a fasolei

4.3.2.1. Rotaţia

PLANTE TEXTILE

Bumbacul este o plantă tehnică ca şi inul, bumbacul face parte din familia Malvaceae care se prezintă sub formă de tufe, seminţele bumbacului sunt toxice, prin conţinutul de 1,5 % Gosypol. Bumbacul este un material foarte folositor pentru a obţine îmbrăcăminte. Bumbacul are mai multe proprietati printre care se numara si : luciul: bumbacul are luciu mat; culoarea: in general la bumbac culoarea este alba, galbuie; lungimea:fibre scurte:la bumbac, lana fibre lungi:in canepă, filament, higroscopicitatrea Ca şi bumbacul sunt mai multe materiale care au luciu. unele dintre ele ca si mătasea au luciul mai evident sau altele au un luciu slab (cânepa şi inul) Culoarea bumbacului depinde de felul pigmenţilor naturali.

hidroscopiccitatea: este o proprietate la firelor de a absorbi lichidele in mediul ambiant. exemplul cel mai caracteristic este lâna.

Plantă cultivată în zonele călduroase, cu rădăcină pivotantă. Tulpina este la început ierboasă, iar apoi devine lemnoasă. Frunzele sunt mari, lucioase pe partea superioară. La coacere, fructul se desface în 5 părţi, eliberând seminţele înconjurate de fire lungi, subţiri (fibre textile).Impotanta bumbacului:1.firele albe,2.vata,3.uleiul din seminte este folosit la sapun.

Încă din cele mai vechi timpuri cânepa a fost o plantă traditională a românilor obtinându-se productii record pe teritoriul tării noastre.Încercăm acum relansarea acestei vechi traditii combinând tehnologia modernă cu vasta experienta dobândită în trecut începâd de la cercetare, cultură, industrializre si până la comercializare.

Canepa pentru fibra "Cannabis Sativa" este o planta folosita din vechi timpuri pentru imbracaminte si alte articole gospodaresti. Dovezile arheologice o atesta din anii 7000 - 8000 I. Hr. Pe teritoriul Romaniei, cultura canepii a fost inlesnita de sciti incepand cu secolul VII I. Hr. Herodot mentioneaza indeletnicirea femeilor dace in realizara de imrcaminte si decoratiuni in gospodarie. Dacii au folosit canepa si la vindecarea ranilor si arsurilor cu cataplasma din inflorescenta. Traditia cultivarii si prelucrarii canepii in sistem gospodaresc s-a mentinut in unele zone pana in zilele noastre.

Pana in anul 1989 Romania ocupa primil loc in Europa cultivand 56-70% din productia totala si locul 4 in lume (45.000 ha) pentru ca sa ajunga in 1994 la numai 800 ha. Necesitatea relansarii acestui domeniu decurge din avantajele culturii si insusirile deosebite ale fibrei.

Canepa romaneasca are cel mai mic continut de substanta drog din lume - maxim 0,02%.- Este buna premergatoare multor culturi agricole (asolament).- Productie mare de planta: 7.000-10.0000 kg/ha.- Productie mare de fibra: 3.000 kg/ha.- Tehnologie simpla.- Cheltuieli relativ scazute.- Nu se erbicideaza si nu se praseste - determina distrugerea buruienilor prin inabusire.

- Are foarte putine boli, in cazuri foarte rare necesita tratamente.- Fertilizeaza organic solul.- Este o planta ecologica.- Dupa epurarea apelor rezultate dupa topirea in bazine, acestea pot fi folosite in irigatii.- Planta poate fi folosita in procent de 100%.

Buruienile si combaterea lor

Ce pagube produc buruienile?

Reduc spatiul care revine plantelor cultivate, le umbresc, determina scaderea temperaturii la suprafata solului cu 2-4 grade C,

iau lumina plantelor, saracesc atmosfera in bioxid de carbon de care plantele cultivate au nevoie. De asemenea, buruienie

ingreuneaza efectuarea lucrarilor agricole si incarca costurile de productie.

Cum apar buruienile in culturile agricole?

Cea mai importanta sursa de imburuienare este rezerva de seminte de buruieni din sol, provenite de la speciile care au invadat

in anii precedenti culturile si care este, de obicei, de ordinul sutelor de milioane de seminte la hectar. Gunoiul de grajd

nefermentat contine seminte de buruieni viabile, deoarece in multe cazuri trec prin tubul digestiv al animalelor fara sa-si piarda

in intregime facultatea germinativa. Nu in ultimul rand, semintele folosite la semanat pot constitui o alta sursa de imburuienare,

daca nu sunt curatate de seminte de buruieni.

Clasificarea buruienilor

Criteriul cel mai important de clasificare este cel care tine cont de felul nutritiei, durata vietii si particularitatile de inmultire.

dupa felul nutritiei, buruienile pot fi: buruieni neparazite (au nutritie independenta); buruieni parazite (se

hranesc pe baza unei plante gazda); buruieni semiparazite ( pot sa-si sintetizeze singure harana sau pot parazita pe radacinile

unor plante verzi).

dupa durata vietii, pot fi:

buruieni anuale, sunt cele care se imultesc prin seminte; dupa timpul cand apar se impart in:

- efemere, au perioada scurta de vegetatie, rasar primavara timpuriu iar samanta lor se scutura inainte de maturizarea culturii

( ciocul berzei, soparlita);

- buruieni de primavara cu germinatie timpurie, germineaza primavara timpuriu si ajung la maturitate aproximativ odata cu

culturile infestate ( mustar salbatic, turita, troscot, trisca urcatoare, etc );

- buruieni de primavara cu germinatie tarzie, germineaza dupa ce s-a incalzit solul si ajung la maturitate odata cu sau dupa

recoltarea culturilor infestate ( mohor, loboda, stir, etc);

- buruieni umblatoare pot germina toamna sau primavara (neghina, nemtisor, albastrita, etc.);

- buruieni de toamna, germineaza toamna si fructifica numai dupa iernare (obsiga de camp).

buruieni bienale, germineaza primavara, fac o mica rozeta de frunze, iar in sol un sistem radicular puternic. Din mugurii

existenti pe radacini se formeaza in al doilea an plante care vor fructifica ( ex: maselarita, sulfina alba, mazarica paroasa, etc).

buruieni perene, se inmultesc atat prin seminte cat si vegetative prin rizomi, bulbi, stoloni, etc ( ex: papadia, rugul, brandusa de

toamna, vorbura, susaiul, pirul tarator, costreiul, etc.).

Combaterea buruienilor

Este una dintre masurile importante pentru obtinerea de productii mari si se bazeaza pe cunoasterea surselor de imburuienare,

a vegetatiei existente pe terenul agricol, a rezervelor de seminte si alte organe de inmultire din sol, precum si pe recunoasterea

particularitatilor biologice ale fiecarei specii, modul de viata, inmultire si raspandire.

Seminţele de floarea-soarelui, sursă de sănătate şi energie

Dacă seminţele de floarea-soarelui nu sunt pe lista obişnuită de cumpărături, ar fi bine să le

faceţi un loc acolo. Căutaţi-le în magazinele cu produse naturiste pe cele crude şi consumaţi-

le cu încredere în loc de migdale sau caju.

Sunt mult mai ieftine, dar au numeroase proprietăţi benefice: conţin grăsimi sănătoase, fibre şi

proteine, vitamine şi minerale.

Aceste seminţe sunt bogate în vitaminele E, B1, B6, acid folic, în minerale, precum magneziu,

seleniu, mangan, cupru, fosfor, în tryptofan şi fitosteroli (ajută la reducerea nivelului de

colesterol în sange).

Pe scurt reprezintă o adevărată sursă de sănătate şi un excelent energizant.

Seminţele de floarea soarelui şi fisticul au aproximativ 270-289 mg fitosteroli la 100 g.

Fitosterolii sunt compuşi existenţi în plante, care au o structură chimică foarte asemănătoare cu a

colesterolului, iar atunci când sunt prezenţi în dietă în cantităţi suficiente, se consideră că ajută la

reducerea nivelului de colesterol din sânge, la îmbunătăţirea răspunsului sistemului imunitar

şi scăderea riscului de a face anumite tipuri de cancer.

Efectele benefice ale fitosterolilor sunt atât de importante încât au fost extraşi din soia, porumb, ulei

de pin şi adăugaţi în alimentele procesate, cum ar fi în substituienţi ai untului, care au fost apoi 

considerate alimente ce ajută la reducerea nivelului de colesterol.

Dar de ce se te mulţumeşti cu o imitaţie atunci când natura îţi pune la dispoziţie nuci si seminţe ce

constituie o sursă bogată în mod natural de fitosteroli şi de fibre, minerale şi grăsimi sănătoase în

acelaşi timp?

35 gr de seminţe de floarea soarelui conţin: 61% din DZR (doza zilnică recomandată) de

vitamina E, 34% din DZR de vitamina B1, 31% din DZR de cupru, 28% din DZR  de magneziu,

26% din DZR de seleniu, 23% din DZR de fosfor, aducând un aport de 204 calorii.

Seminţele de floarea soarelui sunt o sursă bună de magneziu. Numeroase studii au demonstrat că

magneziul ajută la reducerea intensităţii astmului, la diminuarea tensiunii arteriale mari, prevenirea

migrenelor, precum şi la reducerea riscului de atac de cord şi accident vascular cerebral.

Seleniul a fost demonstrat că induce repararea şi sinteza ADN-ului în celulele deteriorate, inhibă

proliferarea celulelor canceroase, şi induce apoptoza lor (moartea celulara programată).

Aceste seminţe conţin peste 40% proteine, care se apropie ca valoare nutritivă de cele de origine

animală.

Le putem consuma şi în stare crudă pentru a profita la maxim de calităţile lor nutritive. Dacă le

puneţi puţin la cuptor, vor da o savoare deosebită salatelor, omletelor şi preparatelor din legume.

USTUROIUL – UN ADEVARAT MEDICAMENT

Usturoiul

(

Allium sativum

) este o plantă comestibilă, utilizată caaliment i condiment. În medicina populară este considerat, alături de ceapa, un

ș

adevărat medicament, datorită coninutului bogat de vitamine i substane

ț ș ț

minerale. În Egiptul Antic i în timpul romanilor, usturoiul era cunoscut ca un

ș

mijloc preventiv al bolilor contagioase. Ulterior s-a stabilit că efectulusturoiului, în combinaie cu miereade albine, sau alte produse naturale, este

ț

benefic în prevenirea sau ameliorarea bolilor cardiovasculare, a tulburărilor degestive, sau a pneumopatiilor. În afară de efectul antimicrobian, are i un efect

ș

antihelmintic (contra viermilor intestinali).În unele zone ale ţării noastre este cunoscut şi sub denumirea de: ai. Plantălegumicolă bienală, cu frunze lanceolate alungite şu cu bulbul format din maimulţi bulbi mici bogaţi în substanţe nutritive şi în vitamine, originară din Africaşi Asia Centrală, introdusă în Europa în cultură încă din antichitate şi folosită înscopuri condimentare şi terapeutice. Atât în medicina tradiţională cât şi în ceaştiinţifică se folosesc bulbii(căţei) şi frunzele verzi.Natura ne-a pus la îndemână două legume încărcate cu vitamine care deţinrecordul binefacerii: usturoiul si ceapa.Proprietăţile nutritive ale usturoiului şi cepei sunt marcate în special de prezenţa unor importante cantităţi de vitamine, mai ales A, B1, B2, C şi a unor substanţe minerale utile printre care: fosfor, sulf, potasiu, iod, calciu, siliciu.Documente dintre cele mai vechi amintesc de efectele terapeutice aleusturoiului. De exemplu constructorii de piramide din Egiptul Antic consumauusturoi, ceapă şi ridichii pentru prevenirea bolilor contagioase. De asemenea ,legiunile romane foloseau cantităţi însemnate de usturoi în alimentaţie. În acele

2

vremuri usturoiul era recomandat pentru tratarea a peste 60 de boli. Medicina populară recomandă usturoiul mai ales în cazuri de hipertensiune şi obezitate.Usturoiul este o plantă cu multiple calităţi terapeutice cunoscute de multăvreme, avand o serie de efecte benefice pentru organismul uman. Pe langă roluldeosebit pe care îl are in buna funcţionare a sistemului cardiovascular, usturoiul posedă un

puternic efect antibiotic, contribuie la procesul digestiei şi ofera protecţie faţă de agenţii cancerigeni.Introducerea cu regularitate a usturoiului şi a cepei în alimentaţie,contribuie la asigurarea bunei funcţionări a organelor tubului digestiv, laconsolidarea rezistenţei faţă de agresiuni microbiene şi virotice, la regenerareanormală a dermei şi la menţinerea tenului frumos. Dar, pe lângă virtuţiile lor nutritive, ele sunt apreciate si în tratamentul unor boli cronice. Aceste efecte sedatoresc celor 200 de substanţe active pe care le conţine: vitamine, minerale,aminoacizi, enzime. Deosebit de activi sunt cei 70 de compuşi ce au în structuralor sulf.Principalul component activ al usturoiului este alicina, substanţă cu un puternic efect antibiotic. Acest compus rezultă în urma acţiunii unei enzime-alinaza- asupra alinei din compoziţia plantei. De asemenea este demn deremarcat şi conţinutul apreciabil de seleniu.Efectele asupra aparatului cardiovascular constau în combatereatahicardiei şi spasmelor arterelor coronare răspunzătoare de producerea crizelor de anghină şi a infarctului de miocard, înbunătăţind astfel performanţa cardiacă.De asemenea, usturoiul previne formarea cheagurilor şi a trombozei arteriale.Usturoiul este un vermifid, fortifiant, laxativ, diuretic, antiseptic, bactericid, rezolutiv, expectorant, febrifug, tonic muscular, hipotensor (scadereatensiunii arteriale), antireumatismal, antiasmatic, detoxifiant, sudorific, are efect

3

antihelmintic şi anticarcinogenetic, fiind şi afrodisiac. Conţine vitaminele B1 siC, precum şi o serie de elemente ca: Brom, Cobalt, Iod, Magneziu, Siliciu şiZinc