PROIECT DIDACTIC

Student practicant: Ozarenschi Victor, student anul III, Filosofie

Denumirea instituției de învățămînt:

Subiectul lecţiei: Axiologia

Timp efectiv: 80 minute

Tipul lecției: Cunoaștere, însușirea a noilor cunoștințe

Clasa:

Data:

Auditoriul:

Obiectivele operaţionale:

O1- Să defineasca conceptul de axiologie.

O2 - Să defineasca conceptul de valoare deosebeasca tipurile de valor

O3- Să deosebeasca tipurile de valori.

Strategii didactice:

- Conversaţia ghidată, bulgarul de zapada, explicația, exemplificarea.

Forme de organizare a activității: frontală, independent, în grup;

Materiale: fişe cu conspecte de reper.

Bibliografie:

Pentru elevi:

• 1.ROȘCA IOAN N., STĂNESCU I., SAHARNEANU E., CULIC N., JUC V.

Filosofie.Manual pentru clasa a XII-a, Chisinau: Prut Internațional, 2001

• 2. HACMAN G., LUPSA E. „Filosofie: Tip B: Manual pentru clasa a XII-a”,

Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 2008.

Pentru profesori:

• 1.BOTIȘ, G.Iniţiere în filosofie, Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996, p. 143- 147.

• 2.FLOREA, I. Filosofie, ediţia a- II-a, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mîine,

2001, p. 57.

• 3.ROȘCA IOAN N., STĂNESCU I., SAHARNEANU E., CULIC N., JUC V.

Filosofie.Manual pentru clasa a XII-a, Chisinau: Prut Internațional, 2001

Etapele activității

Activitatea profesorului Activitatea elevilor

Strategii didactice

Timpulmin/max(min)

Evocarea

Realizarea

sensului

Reflecția

EXTINDERE

De la inceput efectuez apelul și notez apsențele.

După care prezint elevilor un filmulet video, în urma

căruia vom discuta despre cele mai importante valori

umane, astfel voi face o inițiere în tema noua , enunțînd

obiectivele și unitățile de conținut scrise mai sus.

Ofer elevilor elevilor prima unitate de continut pentru a

fi studiata pe gupuri și notată in caiet.

Notez pe tablă ideile de baza din acesasta unitate de

conținut pe care le solicit de la elevi.

Trecem la studierea a doua unitate de conținut.

Notez pe tablă ideile de bază din adoua unitate de conținut pe

care le solicit de la elevi.

Trecem la studierea a treia unitate de conținut.

Notez pe tablă ideile de bază din a treia unitate de conținut

pe care le solicit de la elevi.

După ce conspectul de reper a fost studiat de elevi, iar

pentru a fi mai usor reținută informația, cu ajutorul

metodei Bulgarului de zapada, elevii vor fi impartiti in

doua grupuri si isi vor adresa intrebari reciproc, grupul

care va raspunde corect la mai multe intrebari va fi

castigator. Întrebările inițiale care le voi adresa eu

elevilor sunt ca exemplu:

Relatați despre conceptual de axiologie

Ce presupune valoarea istorică?

Ce presupune valoarea juridical?

Care ar fi valorile economice?

Notează tema

de astăzi

obiectivele și

unitățile de

conținut.

Elevii privesc

filmuletul și

discută

asupra lui.

Elevii își fac

notițe în

caiet,

adresează

întrebări.

Elevii citesc

informatia

propusa si

noteaza in

schema ideile

principale.

Elevii privesc

filmuletul

propus

Cooperarea

Conversația

https://

www.youtub

e.com/

watch?

v=rrhPNi9_

P1I

Bulgarul de

zapada

Activitate

în

grup

1-2

15-

16

10-

11

10-

11

10-

11

15-

16

La finalul orei propun elevilor sa studieze tema in

integral și sasi expuna fiecare valorile pe care și-ar dori

sa le perpetueze în viitor într-un eseu raspunzind la

urmatoarea intrebare: Care este importanța valorilor în

societate?

Evaluez elevii si justific nota acordata în conformitate

cu activitatea efectuată la lecție.

Notez baremul si le spun elevilor sa facăsinteza propiei activităţi.

Baremul de notare

Lucru in clasa /5p;

Lucru in grup /5p

Feedback, 8p

Autoevaluare/2p

Elevii își

notează tema

pentru acasa

Elevii se autoelavuează

2-3

7-10

Subiectul lecţiei: Axiologia

Unități de conținut:

1. Obiectul și problematica axiologiei

2. Constituirea conceptului de valoare

3. Trăsăturile și clasificarea valorilor.

1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA AXIOLOGIEI

1.1. Constituirea axiologiei

Conceptul de axiologie, etimologic, derivă de la termenii greceşti “axios” (preţios, demn de stimă) şi “logos” (teorie); are sensul de teorie, ştiinţă a valorilor.

Axiologia, ca ramură distinctă a filosofiei, constituie o consecinţă a disocierii valorii generice de valorile speciale studiate de ştiinţele particulare: etica, estetica, teologia, economia, logica etc. Spre deosebire de acestea, axiologia pune în centrul preocupărilor sale problema raportului dintre momentul obiectiv şi subiectiv al valorii, modul de funcţionare a sistemului de valori în ansamblu sistemului social, încercând să clarifice esenţa valorii ca atare. Din această perspectivă, conceptul de valoare generică fixează într-o denumire şi desemnează exclusiv notele esenţiale şi generale ale diferitelor specii de valori: etice, politice, economice, ideologice etc.

Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX, proces care s-a amplificat în secolul următor şi continuă şi astăzi cu contribuţii străine şi autohtone remarcabile. Dintre acestea evocăm numai câteva nume emblematice pentru acest domeniu: H. Lotze, Nietzsche, Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M. Florian, M. Ralea, E. Lovinescu, T. Vianu etc.

1.2. Problematica axiologiei

Axiologia îşi propune să studieze:

a) geneza, natura, structura, evoluţia şi justificarea valorilor;

b) ierarhizarea, realizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială;

c) unitatea şi diversitatea, continuitatea şi discontinuitatea valorilor;

d) corelaţia, legităţile şi dinamica valorilor;

e) relaţia dintre procesul istoric de constituire a valorilor şi încorporare a acestora în sfera motivaţiei individului, sensul vieţii şi atitudinea omului faţă de valori.

Apariţia acestei discipline a marcat:

a) descoperirea unui nou continent teoretic – domeniul valorilor;

b) proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-şi validează permanent importanţa operaţională.

2. CONSTITUIREA CONCEPTULUI DE VALOARE

Definirea conceptului de valoare a stârnit mereu dificultăţi. Una dintre cauze o constituie sensurile diferite atribuite noţiunii de valoare în alte discipline. În estetică sau filozofie, conceptulde are o conotaţie normativă, valorile fiind criterii pe baza cărora se face distincţia între bine şi rău,între frumos şi urât (Ester, Halman, de Moor, 1994). Conotaţia normativă se păstrează şi în cazulfolosirii termenului valoare în limbajul cotidian. „Valoarea” trimite cu gândul la criterii care ajută să ne orientăm, la linii de demarcaţie între ceea ce este permis sau dezirabil din punct de vederesocial şi ceea ce nu este. Ştiinţele sociale care se ocupă de studiul valorilor nu au ajuns la stabilirea unui consens înceea ce priveşte definirea acestora. Aşa cum arată van Deth şi Scarbrough (1995), psihologia vedevaloarea ca pe „o modalitate de orientare selectivă legată de preferinţele, motivele, nevoile şi atitudinile individuale” (pag. 22), în timp ce sociologia „leagă valoarea de norme, obiceiuri,ideologii” (pag. 23). Dezbaterea cu privire la caracterul individual sau social al valorilor rămâne încontinuare deschisă între cele două ştiinţe.

Una dintre definiţiile care se bucură de o largă acceptare în sfera sociologiei ii aparţine lui Kluckhohn. Pentru acesta valoarea reprezintă “o concepţie, explicită sau implicită, distinctivă  pentru un individ sau caracteristică pentru un grup, cu privire la ceea ce este dezirabil, care influenţează selecţia modurilor, mijloacelor şi scopurilor disponibile ale acţiunii” (1951, pag. 395).Adiacent noţiunii de valoare, autorul citat defineşte şi noţiunea de orientare valorică  în termeni de„concepţie organizată şi generalizată, influenţând comportamentul, cu privire la natură, la loculomului în ea, la relaţiile omului cu ceilalţi şi cu privire la dezirabil şi indezirabil, aşa cum pot fiacestea legate de mediu şi de relaţiile între-umane” (pag. 411).

La rândul lor, van Deth şi Scarbrough (1995), pornind de la definiţiile date de către McLaughlin şi Thomas şi Znaniecki, conceptualizează noţiunea de valoare prin trei propoziţii de bază: „valorile nu pot fi direct observate; valorile implică consideraţii morale; valorile sunt concepţii despre ceea ce este dezirabil” (pag. 28). Prima propoziţie enunţă un fapt care areconsecinţe foarte importante asupra studierii valorilor şi anume că valorile nu pot fi observate desine stătătoare, deoarece sunt incluse în altceva – în comportament, decizii, atitudini. Astfel, autorii arată că valorile pot fi conceptualizate separat dar nu pot fi „văzute” separat. Din acest motiv măsurarea valorilor în cadrul cercetării sociale ridicăo serie de probleme. În plus, Deth şi Scarbrough subliniază faptul că valorile nu constituie moduri de acţiune, ci principii care stau la baza acestora, orientându-le.Milton Rokeach (1973) vorbe şte despre sistem de valori, propunând o teorie cu privire lavalori şi la modul în care acestea se constituie într-un sistem. Autorul defineşte valoarea ca pe o„credinţă de durată că o anumită cale sau un scop al existenţei sunt de preferat din punct de vederesocial sau personal faţă de o cale sau un scop opuse” (pag.5). Valorile nu există disparat, ci sunt în globate în cadrul unui sistem de valori, care reprezintă o organizare de durat ă a credinţelor cu privire la scopurile existenţeişi la modurile considerate dezirabile de atingere a acestora. În cadrulsistemului fiecare valoare este orientatăprioritar în funcţie de celelalte valori, astfel căla un anumitmoment dat o anumităvaloare poate săfie prioritar ă. Schimbarea valorilor presupune re-ordonarea priorităţilor în cadrul sistemului valoric individual. Astfel că, sistemul de valori este „suficient destabil ca săreflecte personalitatea individului”, însă şi „suficient de instabil ca săpermităre-aranjăriale priorităţilor valorice ca rezultat al schimbărilor survenite în cultur ă, societate, experienţă personală”

Această stabilitate crescutăa sistemului de valori a individului se traduce în plan social prin persistenţa ridicatăa orientărilor valorice împărtăşite la un moment dat de către membrii societăţii. Astfel că, aşa cum aratăInglehart (1990), schimbarea valoricăla nivelul unei societăţi apare atuncicând cohortele tinere încep săînlocuiascăîn populaţie pe cele vârstnice. Practic, la nivel social,schimbarea valoricăse produce mai degrabăprin înlocuirea generaţiilor vârstnice cu cele mai tinere,decât prin modificarea valorilor pe care le împărtăşesc indivizii.

Se impune realizarea unei delimitări conceptuale între valorişi atitudini. Fishbeinşi Ajzen(1975) definescatitudineaca pe o „predispoziţie învăţatăde a r ăspunde într-un mod consistent,favorabil sau defavorabil, cu privire la un anumit obiect”. Diferenţele dintre atitudinişivalori pot fi surprinse atunci când ne oprim asupra câtorva dimensiuni: gradul de generalitate,stabilitatea în timp, locul în structura sistemelor cognitivşi de personalitate. Spre deosebire devalori care se situeazăla un grad mare de generalitate, depăşind obiecteleşi situaţiile, atitudinilevizeazăobiecte, contexte specifice. O altădiferenţăîntre cele douăconcepte o constituie stabilitateaîn timp. Valorile au un grad crescut de stabilitate în timp, sistemul valoric fiind suficient de stabil,în timp ce atitudinile sunt fluctuante, variazăde la o situaţie la alta, fiind direct legate de obiectul\contextul respectiv. În plus, valorile ocupăun loc central în cadrul sistemelor cognitivşi de personalitate, în comparaţie cu atitudinile care le sunt subordinate.

Deşi atitudinile sunt elemente subordonate valorilor în cadrul sistemului de personalitate, oanumităatitudine nu este în mod obligatoriu legatăde o valoare specifică. Rokeach (1973) ofer ăunexemplu în acest sens. O atitudine favorabilăfaţăde negri poate săfie legatăde valoare de egalitatesau de cea de milă. Deci, atitudinea nu indicăîn orice situaţie existenţa unei anumite valori. Acestlucru are o semnificaţie deosebităîn contextul unei cercetări de tip comparativ, în cadrul căreia,aceeaşi atitudine sau acelaşi grup de atitudini poate săindice prezenţa unor valori diferite încontexte sociale diferite (ţări diferite).

Cu toate acestea, existăo relaţie logicăîntre anumite valorişi atitudini (Rokeach, 1973),valorile dintr-un anumit domeniu fiind direct legate de atitudinileşi comportamentele incluse însfera respectivă. De exemplu, valorile religioase explicăcel mai bine comportamentele religioase.Aceastălegătur ădintre atitudinişi valori are o importanţăcrescută, deoarece valorile pot ficonceptualizate separat, dar nu pot fi studiate separat. Practic, valorile reprezintăo „realitatelatentă”, aflatăîn spatele faptelor direct observabile, care nu poate fi accesibilăstudierii decât prinintermediul atitudinilor sau comportamentelor directe.

2.1. Conceptul de valoare

Pentru a defini conceptul de valoare, vom proceda la o analiză inversă, vom sublinia –”ce nu sunt valorile”, pentru a sfârşi prin a enumera caracteristicile valorilor. Astfel:

a) valorile nu pot fi confundate cu lucrurile - deşi nu poate exista fără purtătorii materiali, valoarea supravieţuieşte şi după disocierea de suportul său; de exemplu, frumuseţea ca valoare rezistă timpului şi dincolo de suportul său fizic, în cazul unui tablou, sau spiritual, în cazul unui model de personalitate morală. Analizând suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că “nu orice valoare se poate conexa cu orice suport concret”, de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi suportul decât în caracterul unei persoane, deci este o valoare personală, faţă de comestibilitate care este o valoare economică, reprezentând o valoare reală, putând fi conexată cu o varietate de lucruri. Suportul valorilor, susţinea T. Vianu, poate fi real, personal, material şi spiritual; între suport şi valoare se instituie o relaţie de aderenţă – când valoarea se conexează cu un singur lucru; un

exemplu fiind valorile estetice – şi o relaţie liberă când valoarea se poate conexa cu o multitudine de suporturi; de pildă, valorile teoretice pot relaţiona cu diverse suporturi [“Studii de filosofia culturii”, 1982, p. 72];

b) valorile nu pot fi reduse la stările psihologice – deşi aceste stări apar drept condiţii ale actului de valorizare, care nu este decât un act de preţuire, de apreciere; omul ierarhizează funcţie de interesul pe care îl prezintă obiectele în direcţia satisfacerii unor trebuinţe şi deziderate; valoarea există potenţial înainte de procesul valorizării, valoarea apare fie prin preluarea şi integrarea în câmpul axiologic a noilor obiecte, principii sau relaţii, fie prin prelucrarea elementelor funcţie de setul de valori sociale după care se conduce comunitatea; situaţie ce impune distincţia dintre “a fi o valoare” şi “a avea valoare”;

c) valoarea nu se identifică cu calitatea obiectelor – orice obiect are calitate, dar nu obligatoriu şi valoare; de exemplu, crizele economice, delincvenţa juvenilă etc.;

d) valoarea nu se identifică cu valoarea economică, cu preţul; nu orice valoare devine o marfă (vezi fericirea, libertatea etc.)

În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii intervin atât dorinţele, simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un raport dintre un obiect (bun material, creaţie spirituală, principiu, comportament) şi un subiect care apreciază obiectul respectiv, este o relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie socială, dintre subiect şi obiect, în care se exprimă preţuirea acordată de o persoană sau colectivitate unor obiecte sau fapte, materiale sau spirituale, în virtutea capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, dorinţe, aspiraţii umane, istoriceşte condiţionate de practica socială, de a contribui la progresul omului şi al societăţii.

Valorile sunt criterii evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile, ideile, sentimentele în raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat, demn etc.; ele se referă numai la ce este semnificativ pentru sensul vieţii omului. Cu mici diferenţe de nuanţă, categoria de valoare este definită şi astăzi drept: a) “element al unui sistem simbolic care serveşte drept criteriu pentru alegerea între alternativele de orientare deschise într-o situaţie dată” [T. Parsons, “Sistemul social”, 1951, p. 151]; b) noţiunea de valoare implică o luare de poziţie din partea grupurilor sociale sau indivizilor în raport cu categoriile de bine şi rău, de just şi injust, de frumos şi urât, de agreabil şi dezagreabil, de util şi dăunător etc. [M. Duverger, “Methodes des sciences sociales”, 1961, p. 32], există, continua sociologul francez, şi fenomene neutre din punct de vedere axiologic, dar în general colectivităţile şi grupurile umane valorizează într-un fel sau altul, pozitiv sau negativ fenomenele culturale şi sociale; c) “sursă fundamentală a motivaţiei … activităţii umane, reprezentând scopuri sau principii în termenii cărora sunt revendicate ca fiind dezirabile anumite norme specifice” [G.Lundberg, N. Larsen, R. William, “Sociologie”, 1968, p. 172]; d) “un principiu de comportament faţă de care membrii unui grup resimt o obligaţie emoţional pozitivă şi oferă un standard pentru judecarea unor acte şi scopuri specifice”[G. Thedorsen, A. Theodorsen, “Dicţionar modern de sociologie”, 1969, p, 455]; e) capacitatea unui obiect (idee, lucru sau altă persoană) de a satisface o dorinţă, o nevoie sau aspiraţie umană, apreciată în funcţie de interesul pe care-l prezintă obiectul respectiv” [Al. Birou, “Dicţionar practic de ştiinţe sociale”, 1966, p. 290-291]; f) concepţii colectiviste despre ce este considerat bun, dezirabil şi corect – sau rău, indezirabil şi incorect – într-o cultură [R.T. Scaefer, R.P. Lamm, “Sociology”, 1992, p. 80], definiţie dată de sociologii americani prin recurs la tabla de valori americane de bază consemnată

de R.Williams în 1970: realizarea, eficienţa, confortul material, naţionalismul, egalitatea, supremaţia ştiinţei şi a raţiunii.

2.3. Geneza valorii; obiectiv şi subiectiv, absolut şi relativ în conţinutul valorii

Valoarea se naşte din conjuncţia dintre obiectul axiologic (obiectul capabil să satisfacă anumite trebuinţe umane) şi subiectul axiologic (subiectul înzestrat cu sensibilitate şi discernământ axiologic), exprimă raportul dintre aceşti doi factori. Valorizarea nu creează raportul ca atare, ci reprezintă doar procesul, complicat şi contradictoriu, prin care descifrăm acest raport. Prin valorizare noi identificăm şi exprimăm acest raport, îi deschidem câmp de manifestare. Exprimarea lui se face într-o formă subiectivă, dependentă de subiectul valorizator. De unde şi posibilitatea apariţiei unor diferenţe şi contradicţii în aprecierea valorilor.

Valorea presupune unitatea dintre dimensiunea obiectivă şi cea subiectivă:

a) obiectivitatea este determinată de doi factori:

1. purtătorii valorii – valoarea are întotdeauna un suport al său, material sau spiritual; nu există valoare în sine, ci permanent vorbim de valoarea a “ceva”, într-o expresie fie materială, fie spirituală;

2. criteriile de apreciere – valoarea este întotdeauna pentru o anumită parte a colectivităţii; criteriile le găsim în modelele culturale ale societăţii, au un caracter social-istoric determinat; situaţie remarcată de M. Weber (în “Încercare asupra sensului neutralităţii axiologice a ştiinţelor sociologice şi economice”, 1918): “Valorile sunt fapte sociale, nu preferinţe individuale, ci preferinţe socializate, supraindividuale, care sunt transmise şi promovate prin mecanisme sociale”;

b) subiectivitatea desemnează faptul că valorile au semnificaţie numai pentru om, pentru subiect. Omul instituie şi lărgeşte câmpul axiologic. Valoarea, sublinia L. Blaga, este o modalitate existenţială specifică numai omului şi numai lui. El îşi argumentează poziţia prin cele două ipostaze ale individului: paradisiacă – fiinţarea omului în orizontul lumii date, sensibile – şi luciferică – ipostază în care omul devine creator de cultură şi civilizaţie, de valori culturale, care reprezintă “incursiuni în lumea misterului”, a necunoscutului [“Trilogia valorilor”, 1946, p. 260, 546]; valorile nu au o existenţă naturală, ci una socială, ele nu sunt proprietăţi imanente lucrurilor, ci calităţi pe care le capătă pentru om elementele realităţii prin prisma atitudinii umane a unei comunităţi; idee la care subscrie şi G. Gurvitch (în “Determinismele sociale şi libertatea umană”, 1955): “Valorile sunt echivalente cu atitudinea pe care membrii unui grup social o au faţă de ei înşişi, faţă de produsele activităţii lor, faţă de ambianţa în care trăiesc”. Valoarea este creaţia unui subiect uman, este rezultatul obiectivării unui proiect subiectiv, al unor calităţi personale, al unor energii intelectuale, psihice şi biotice ale individului; odată realizată, valoarea devine un bun cultural cu o influenţă socială reală. De asemenea, omul creează nu numai valori, ci şi antivalori, care se manifestă ca factori de disfuncţionalitate în dezvoltarea societăţii; de pildă, violenţa, războiul, fascismul şi neofascismul etc.

Nici o existenţă nu trăieşte, aşa cum o face omul, în câmpul valorilor. Vorbim de o diversitate de valori – economice, politice, estetice, etice, ştiinţifice, teoretice, umaniste etc. -, de valori trainice sau trecătoare, de valori particulare sau universale. În pofida determinării, condiţionării social-istorice, se manifestă în câmpul axiologic şi valori absolute, universale, perene;

c) caracterul absolut ţine de existenţa în conţinutul unor valori a ceva general uman, care le face dezirabile şi necesare dincolo de spaţiu şi timp. Platon vorbea despre bine şi frumos ca despre valori absolute, universale şi perene. Şi societatea noastră le acordă cea mai înaltă preţuire. Operele lui Homer, Eschil, Sofocle sau ale lui Socrate, Platon, Aristotel au rămas valori artistice şi filosofice pe care nu le contestăm nici astăzi. Gânditorul român,D.D. Roşca (în “Valori veşnice”) enumera următoarele valori cu caracter peren: adevărul, dreptatea, binele şi individualitatea. Fără îndoială se poate vorbi de valori fundamentale ale societăţii, valori preţuite în orice epocă sau orânduire socială: adevărul, libertatea, binele, frumosul, fericirea, dreptatea, ideile ştiinţifice, operele de artă;

d) caracterul relativ rezidă în:

1. caracterul social-istoric al valorilor; fiecare epocă îşi produce un câmp axiologic propriu fie prin selecţie, fie prin producerea de noi valori care să satisfacă noile trebuinţe, sau restructurarea conţinutului unor valori moştenite. De pildă, libertatea reprezintă o valoare perenă de-a lungul istoriei umane, dar conţinutul acestei valori a fost mobil, şi-a modificat substanţa şi configuraţia de la o epocă la alta, sau în cadrul aceleiaşi epoci de la un grup social la altul, libertatea având un conţinut diferit pentru stăpânul de sclavi şi sclav, pentru seniorul feudal şi iobag, pentru burghez şi proletar. De fapt, relativitatea semnifică dialectica evolutivă a valorilor, unitatea dintre continuitate şi discontinuitate;

2. procesul ierarhizării valorilor; permanentele restructurări în piramida valorică, apariţia unor noi valori centrice sau schimbarea de poziţie pe scala individuală sau cea socială sunt determinate de amprenta subiectivă a procesului de valorizare.

3. Trăsăturile și clasificarea valorilor.

Universul axiologic se caracterizează prin prezenţa şi acţiunea principiilor ierarhiei (valori cardinale şi secundare, specii şi subspecii de valori), polarităţii (realismul economic la un pol şi idealismul moral la celălalt), finalităţii (valoarea morală ca valoare scop) şi analogiei (socializarea valorilor). Principiul ierarhiei este conservat şi depăşit de cel al finalităţii; principiul analogiei asigură continuitatea lor istorică, dobândită prin socializare, înlesneşte aprecierea unitară a mai multor persoane, ceea ce contribuie la formarea conştiinţei colective.

Valorile sunt caracterizate prin diversitate, istoricitate, autonomie, normativitate, ierarhizare şi polaritate.

a) Diversitatea – această multitudine, pluralitate de valori o putem ordona după criteriile:

1. natura obiectului (suportului) – materiale (elemente de tehnică, bunuri de consum etc.) şi spirituale (ideile ştiinţifice, filosofice, religioase, estetice, politice economice etc.);

2.domeniul – fiecărui domeniu îi sunt caracteristice sisteme de valori specifice: valorile vitale, economice, politice, juridice, morale, ştiinţifice, artistice, filosofice, religioase etc.

Valorile vitale privesc starea de sănătate a organismului şi psihicului uman, rezistenţa la boli, forţa temperamentului, capacitatea lui de efort şi de muncă, viteza şi capacitatea de reacţie, dexteritatea mişcărilor, frumuseţea fizicului uman. Valorile vitale generează puterea fizică şi psihică pentru individ, au ca suport viaţa, constituie condiţia primară a desfăşurării activităţilor sociale, a asimilării unor deprinderi şi cunoştinţe necesare creaţiei de valori materiale şi

spirituale. Ele au o componentă biologică (materială) şi o alta – culturală. Sunt valori personale, aparţin strict individului, şi se comportă ca valori-mijloc. Sunt valori cu caracter naţional şi internaţional, se află sub protecţia unor organisme internaţionale care le garantează conservarea şi viitorul.

Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi, instrumente de realizare, de obiectivare în acţiunea concretă a anumitor scopuri. Ele răspund unor necesităţi, trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura şi societatea. În cadrul valorilor economice – tehnica, mijloace de producţie, resurse, metode şi procedee de organizare şi conducere a producţiei de bunuri, avuţia, prosperitatea, bunăstarea etc. – munca este o valoare centrală, fiind privită ca activitate producătoare atât de bunuri materiale, cât şi spirituale, deţine, după cum afirmă G. Lukas, o “prioritate ontologică” [“Ontologia existenţei sociale”, vol. I, p. 354]. Valorile economice sunt utilitare, sumative, au o expresie materială, acţională, simbolică (banii), informaţională, teoretică.

Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile omului, ale individului cu statul, cu partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale dominante în societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile, libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice. O societate democratică nu poate fi edificată decât ţinând seama de relaţia ce se instituie între valorile politice propuse de societate (instituţionalizate) şi orientările valorice ale indivizilor. Soluţia aptă să elimine sursele de alienare politică generată de decalajul dintre valorile instituţionalizate şi opţiunile valorice ale indivizilor este pluralismul politic.

Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea, constituţionalitatea, independenţa, egalitatea în drepturi, conştiinţa civică, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti etc.) reglementează relaţia individului cu ordinea de drept, cu instituţiile juridice. Ele reflectă respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, drepturile şi libertăţile omului, precum şi obligaţiile individului într-un stat de drept.

Valorile morale (binele, răul, echitatea, responsabilitatea, umanismul, solidaritatea umană, fericirea, caritatea, altruismul, cumpătarea etc.) reglementează relaţiile interpersonale, contribuie la realizarea armoniei axiologice, configurarea sensului vieţii şi existenţei umane. Ele sunt valori-scop, valori personale, au un caracter imperativ prin dimensiunea normativă. Valorile şi principiile morale preced normele etice, având un rol hotărâtor în reglementarea comportamentului uman. Criteriul de apreciere a comportamentului individual este adecvarea sau inadecvarea la valorile, principiile şi imperativele morale.

Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un loc sui generis în constelaţia valorilor culturale ale lumii contemporane. Acest loc privilegiat se datorează, în opinia lui K. Popper, capacităţii ştiinţei de a asigura progresul cunoaşterii umane, de a furniza instrumente pentru această cunoaştere, de a aplica rezultatele ei în practică.

Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de ordin cultural, sunt valori-scop, au un caracter singular, concret, unic, irepetabil şi dezinteresat. Ele satisfac aspiraţii spirituale şi nu nevoi materiale şi vitale, sunt resimţite mai mult, sublinia T. Vianu, “ca o formă liberă a activităţii omeneşti, disociată de interesele practicii şi, prin urmare, mai apropiată de joc”.

Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de aproape etc.) sunt valori-scop, se bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu celelalte valori, în educarea morală a indivizilor, în perfecţionarea relaţiilor sociale, în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;

3. niveluri de structurare – valori general-umane; valori ale unui sistem social-politic, valori ce ţin de o anumită cultură şi etnicitate; valori ale grupurilor sociale mari şi medii (clase sociale, profesiuni etc.), valori ale microgrupurilor (familie, organizaţii); valori individuale [P. Iluţ, “Structurile axiologice”, 1995, p. 22-23];

4. gradul de stabilitate – valori perene (libertatea, dreptatea, adevărul, fericirea, frumosul) şi valori cu sferă restrânsă de recunoaştere (stat burghez, stat socialist, economie planificată, economie de piaţă etc.);

5. gradul de impact cu societatea – valori sociale (solidaritatea, binele, dreptatea, egalitatea, bunuri de consum etc.) şi valori individuale (valorile profesioanale);

6. rolul lor în acţiunea umană - valori mijloc (cele care ne ajută să dobândim ceva superior – valorile materiale şi, în parte, cele spirituale) şi valori-scop sau cum le denumea Blaga – “valori terminus” (configurează finalitatea acţiunii umane, devin componente ale idealurilor – fericirea, realizarea umană, în general valorile morale, estetice şi religioase; valori care nu sunt în slujba altor valori).

Precizare. P. Andrei (în “Teoria valorilor”) realizează o interesantă clasificare a valorilor, după criteriile următoare:

1. valabilităţii (relative şi absolute, obiective şi subiective);

2. calităţii (pozitive şi negative, valori-scop şi valori-efect);

3. motivului aderării la valori (accidentale, tranzitorii şi valori propriu-zise ale persoanei);

4. obiectului (economice, politice, juridice, etice, estetice, religioase, social culturale);

5. subiectului valorilor (personale şi impersonale, proprii şi străine);

6. facultăţile psihice (valori ale sensibilităţii, valori ale raţiunii);

7. sfera de aplicare (individuale, sociale, cosmice) Valoarea supremă o constituie personalitatea [“Opere sociologice”, 1973];

 T. Vianu (în “Introducere în filosofia valorilor”) realizează o tipologie complementară:

1. valori economice;

2. valori afective;

3. valori intelectuale;

4. valori estetice;

5. valori morale;

6. valori religioase;

7. istorice;

Iar L. Blaga (în “Trilogia valorilor”), fără a intra în detalii, stabileşte două tipuri de valori:

1. valori de tipul I – hrana materială;

2. valori de tipul II – hrana spirituală a individului.

b) Istoricitatea – valorile derivă din concepţia noastră despre om şi necesităţile fundamentale ale naturii sale. Indiferent de domeniul din care fac parte – economic, politic, juridic, etic, filosofic, ştiinţific, artistic etc. -, atât prin geneză, funcţionalitate, cât şi prin modul cum evoluează, se transformă, se integrează într-un sistem sau intră în conflict cu el, valorile poartă o netăgăduită pecete istorică. Tabla de valori a fiecărei epoci istorice este un sistem deschis, articulat în fluxul unor transformări diacronice. Evoluţia lumii valorilor evidenţiază, în egală măsură, perenitatea şi istoricitatea valorilor, faptul că, exprimând esenţa umană, ele au un conţinut general-uman, dar totodată şi o accentuată pecete istorică. Ca obiectivări ale esenţei umane în condiţii istorice determinate, valorile sunt relative. Fiecare epocă îşi produce propriul sistem de valori. E. Bréhier vorbea chiar de olege a valorilor, conform căreia fiecare dintre formele pe care le îmbracă valorile trebuie să dispară la scurtă vreme după ce a apărut: un curent artistic care-şi prelungeşte prea mult viaţa cade în convenţionalism şi apoi dispare într-o atmosferă de saturaţie ori indiferenţă.

c) Autonomia – determinismul social-istoric al valorilor nu este unul rigid, valorile manifestă o relativă independenţă. Sunt cazuri – fapt subliniat şi de K. Jaspers - când valorile teoretice (ştiinţifice, politice, filosofice, artistice etc.) se dezvoltă independent de necesităţile dezvoltării sociale. De asemenea, autonomia se exprimă şi prin specificitatea fiecărui tip de valori; de pildă, frumosul, libertatea, bunăstarea sunt valori care se regăsesc în aceeaşi comunitate, în acelaşi moment istoric, şi, deşi se influenţează, ele au un conţinut şi o dinamică specifice. Valorile influenţează societatea prin relaţiile ce se stabilesc între ele, între sistemele de valori:

1. valorile nu sunt independente, ci interdependente (conexiunea ce se realizează între valorile cunoaşterii şi acţiunii sociale, dintre cele filosofice, economice, juridice şi politice);

2. posibilitatea trecerii reciproce a valorilor dintr-o categorie în alta(fals-adevăr; bine-rău; libertate juridică-libertate politică-libertate filosofică);

3.fundamentarea lor reciprocă (valorile cunoaşterii fundamentează valorile acţiunii; valorile morale fundamentează valorile religioase şi invers).

d) Ierarhizarea - valorile se dispun pe verticală, preferenţial, funcţie de interesele individului sau ale societăţii. Omul, de-a lungul istoriei sale, nu s-a raportat uniform şi egal la diferitele tipuri de valori – economice, politice, filosofice etc. –, ci le-a conferit importanţă şi ranguri diferite după modul şi măsura în care diferitele specii de valori contribuiau la satisfacerea unor necesităţi, trebuinţe, aspiraţii ale omului din acel moment istoric. Ordonarea lor are loc funcţie de anumite criterii. Nevoia de ierarhizare este una de esenţă a sistemului. Problema ierarhizării şi stabilirii criterilor şi astăzi rămâne o problemă controversată. Considerând că lumea valorilor nu este haotică, “un conglomerat amorf”, ci un sistem deschis, T. Vianu postulează existenţa unei ierarhii a valorilor, pornind de la criteriul “gradualităţii valorilor”, prin care el desemnează

situaţia în care existând valori mai mult sau mai puţin importante “ele sunt cuprinse, prin actele deziderative ale conştiinţei pe una sau alta din treptele unei ierarhii” [“Opere”, vol. 8, 1979, p. 86]. Ierarhizarea ar ţine de estimaţii calitative, nu cantitative. Această ordonare se poate face între diferitele tipuri, nu şi între diferitele valori ale aceluiaşi tip. Tendinţele de ierarhizare evidenţiază pe de o parte, evoluţia contradictorie a culturii ca sistem, pe de alta, oferă o imagine asupra valorizării sociale şi individuale a diferitelor sfere ale culturii în diferite epoci istorice. Criteriul suprem, dacă ar fi să acceptăm ierarhizarea, l-ar reprezentă importanţa, semnificaţia lor pentru om, iar valorile supreme vor fi acelea care contribuie în gradul cel mai înalt la realizarea demnităţii şi perfecţionarea condiţiei umane. Opiniile oscilează, unii pun pe prim plan valorile morale (D. Gusti – idealul etic; P. Andrei – personalitatea), alţii – valorile filosofice (P.Andrei – cultura) etc. Criteriul ierarhizării valorilor fiind funcţional, valorile nu se pot ordona de la inferior la superior, de la simplu la complex, nici dacă aparţin unor domenii diferite sau aceluiaşi domeniu. Se poate concluziona: în virtutea originalităţii şi ireductibilităţii lor, valorile nu admit superiorităţi de rang, ci cel mult comportă priorităţi temporare funcţie de trebuinţele social-umane cărora le corespund. O valoare nu este nici mai mare, nici mai mică decât alte valori, ci cel mult se poate spune despre ea că răspunde într-o măsură mai mică sau mai mare trebuinţelor comunităţii.

Există, susţine I. Biriş, civilizaţii şi societăţi în cadrul cărora binele şi răul, justul şi injustul sunt considerate valori ierarhic superioare în raport cu valorile de util şi dăunător, agreabil şi dezagreabil, totuşi ierarhia valorilor diferă adesea de la grup social la grup social şi de la individ la individ [“Sociologia civilizaţiilor”, 2000, p. 91-92].

e) Normativitatea – valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; multe valori devin idealuri (de exemplu, libertatea, justiţia, dreptatea etc. au devenit de-a lungul timpului adevărate idealuri ale comunităţii umane); ele orientează comportamentul uman individual sau colectiv; individul sau comunitatea optează în câmpul acţional pentru o anumită variantă din perspectiva unui set de valori la care au aderat şi l-au însuşit. “Valoarea – scria L Grünberg – este concomitent exigenţă de acţiune şi model latent de acţiune” [“Axiologia şi condiţia umană”, 1972, p. 223]. Se impune, totuşi, o distincţie între valoare şi normă, valoarea este un scop faţă de normă care are statutul de mijloc; de asemenea, nu orice normă constituie o valoare (de exemplu, circulaţia pe dreapta sau stânga), după cum nu orice valoare este susţinută de un sistem de norme.

f) Polaritatea – câmpul axiologic nu este neutru, absolut pozitiv sau absolut negativ, el pendulează între cei doi poli – pozitiv şi negativ; opţiunea valorică impune acceptarea sau neacceptarea, aprobarea sau dezaprobarea; binele apare în raport cu răul; frumosul în raport cu urâtul; adevărul în raport cu falsul; utilul în raport cu inutilul; se vorbeşte de valori pozitive şi valori negative. Această trăsătură a fost remarcată atât de gânditori străini (vezi H. Lotze), cât şi de gânditori români (T. Vianu – în lucrarea menţionată – sublinia această polarizare axiologică: “valorile sunt obiectele dorinţei, nonvalorile sunt obiectele repulsiei”; iar L. Blaga (în “Trilogia valorilor”) menţiona că valoarea este “alcătuită din doi termeni polari (…)”.