PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN TIMPUL REGULAMENTELOR ORGANICE

După ce lupta de la Navarino a dat o dimensiune internațională revoltei din Grecia, Rusia

a ocupat din nou Principatele Române până la Tratatul de la Adrianopol.1 Ca urmare a încheierii

razboiului ruso-turc, s-a încheiat la 2/14 septembrie 1829, la Adrianopol, între plenipotențiarii

ruși și otomani tratatul de pace. Pe lângă acest tratat au mai fost încheiate încă două documente,

și anume: Actul separat relativ la principatele Moldova și Țara Românească (parte integrantă a

tratatului de pace) și Actul separat referitor la indemnizațiile de comerț și război și la evacuarea

principatelor Moldova și Țara Românească.2

Tratatul de la Adrianopol, dacă rezolva problema grecească în sensul vederilor engleze,

întărea considerabil poziția Rusiei atât în Principate, cât și în Marea Neagră.3

Articolul 5 stabilea că Moldova și Țara Românească se aflau sub suzeranitate otomană și

că Rusia „le garanta prosperitatea”.4 Prevederile articolului 5 al tratatului de pace (administrație

națională independentă, deplina libertate a comerțului, libera exerciate a cultelor, etc.) au dus la

încheierea unui act separat, care face o serie de precizări privind obligațiile puterii suzerane față

de Moldova și Țara Românească, astfel fiind confirmate clauzele Convenției de la Akkerman

(1826).5 Conform art. 13, Poarta urma să confirme Regulamentele Organice care trebuiau să fie

elaborate și să înscrie documentul menționat anterior ca articol 5 al tratatului de pace ruso-

otoman de la Adrianopol, pentru a fi respectat și pe plan internațional.6

Generalul Pavel Kiseleff a fost trimis la București în calitate de comandant al armatei de

ocupație și președinte plenipotențiar al divanelor Moldovei și Țării Românești, având

responsabilitatea de a duce la îndeplinire condițiile de pace. Cea mai importantă realizare a sa a

fost introducerea Regulamentelor Organice. Concepute de o comisie comună moldo-valahă,

examinate atent la Sankt Petersburg și aprobate de Adunările extraordinare de la Iași și

București, acestea au fost promulgate în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova.7

1 Stevan K. Pawlowitch, Istoria Balcanilor (1804-1945), Iași, Editura Polirom, 2002, p. 51.2 Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 294.3 România în relațiile internaționale (1699 - 1939), Iași, Editura Junimea, 1980, p. 76.4 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. I, Iași, Editura Institutul European, 2000, p. 239. 5 Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, op. cit., p. 295.6 Ibidem, p. 296.7 Stevan K. Pawlowitch, op. cit., p. 51.

Aceste documente nu erau niște constituții, ci mai curând regulamente administrative

detaliate. Ele creau instituții paralele, dar nu identice, în ambele provincii. Regulamentele

marcau deci un pas înainte spre o unificare în cele din urmă a celor două state românești.

Asemeni măsurilor luate de regenții bavarezi la Atena, Statutele Organice instituiau un sistem de

guvernare bazat pe cele mai bune modele ale practicii administrative curente din punctul de

vedere al unei conduceri conservatoare și monarhice, dar luminate.8

Regulamente Organice impuneau un raport de echilibru între autoritatea domnitorului și

Obșteasca Adunare.9 Fiecare provincie urma să fie condusă de un domnitor ales pe viață de o

adunare extraordinară formată din 150 de membri. Acesta era ale dintre marii boieri.10 Această

Adunare extraordinară extinsă care cuprindea și delegați ai negustorilor și meșteșugarilor, numea

miniștrii și funcționarii de stat și își rezerva dreptul de veto asupra legislației, precum și dreptul

de a dizolva Adunarea, cu acordul celor două puteri.11 Puterea legislativă era exercitată de

adunările boierilor ținute în fiecare provincie, care aveau 35 de membri în Moldova și 42 în

Valahia. Adunările acestea aprobau legile, dar domnitorul avea drept de veto. Odată cu aprobarea

lui atât de către poartă, cât și de Rusia, el putea înmâna lucrările adunării, dar nu să i și dizolve.

Regulamentele Organice au reprezentat un progres clar față de sistemul existent anterior, dar

asigurau controlarea țării de către boieri și de către ruși. Poziția puternică a boierimii privilegiate

era de asemenea reflectată în secțiunile referitoare la chestiunea pământului și la statutul

țăranului.12

Regulamentele Organice au dus la anumite schimbări fundamentale. Deosebit de

important era faptul că boierul era considerat drept proprietarul pământului; familiile țărănești

primeau o parte din el în funție de numărul de vite pe care le avea fiecare. Dacă un țăran voia

mai mult pământ, trebuia să facă o înțelegere specială cu boierul. Corvezile au fost stabilite la 12

zile, dar intervalul de muncă depindea din nou de sarcinile îndeplinite, practic ajungând să se

ridice la circa 24 până la 36 de zile în Valahia și la peste 50 în Moldova.

Relațiile inechitabile dintre țăran și boier pot fi cel mai bine înțelese dacă ne amintim că

acesta din urmă avea control deplin asupra sistemului administrativ și juridic. Țăranul nu se

putea bizui nici pe poliție, nici pe tribunale ca să se apere împotriva extorcărilor nedrepte.

8 Barbara Jelavich, op. cit., p. 240.9 Stevan K. Pawlowitch, op. cit., p. 51.10 Barbara Jelavich, op. cit., p. 240.11 Stevan K. Pawlowitch, op. cit., p. 51.12 Barbara Jelavich, op. cit., p. 240.

Boierii români au mai avut o realizare deosebită în perioada aceasta. Desființarea

drepturilor otomane de preempțiune a deschis calea comerțului Principatelor cu Occidentul într-

un moment când cererea de cereale necesare populației industriale apusene tot mai numeroase

era din ce în ce mai mare. Regulamentele Organice i-au pus astfel la îndemână boierului tipul de

regim agrar care îi aducea cele ai mari avantaje.13

Influența Rusiei asupra Principatelor a fost mai profundă decât oriunde altundeva în

Balcani, deși aceasta nu dispunea de resurse suficiente pentru a investi într-o penetrare

economică. Controlul se exercita prin intermediul consulului general la București și al

adjunctului acestuia de la Iași. În jurul domnitorilor, al Adunărilor boierești și al consulatelor

rusești gravitau diverse grupuri expunând guvernul intervențiilor de ordin extern, fapt ce a dat

naștere unor resentimente.14

Rusia și Imperiul Otoman au semnat în ianuarie 1834 Convenția de la Sankt Petersburg.

Poarta a acceptat Regulamentele Organice, iar tributul a fost stabilit la 3 milioane de piaștri.15

Rusia se încredea atât de puțin în boieri, încât cele 2 puteri au încetat să mai țină cont de

prevederile Regulamentelor și au numit domnitori dintre personalitățile afiliate Rusiei, dar

hotărâte să pună în practică un proces de modernizare. Alexandru Ghica, domnul Țării

Românești, era al optulea prinț domnitor din familia sa. Acestuia i-a fost imposibil să coopereze

cu legislativul. Provenind dintr-o familie mai ilustră și mai bogată, domnul Moldovei, Mihail

Sturdza, a cultivat relațiile cu Rusia și prin urmare nu s-a confruntat cu aceeași opoziție. Cei 2

domnitori au îmbunătățit administrația, drumurile, sănătatea și învățământul.

Imediat ce au fost confirmate Regulamentele, rusia a și început să exercite presiuni pentru

adăugarea unui articol adițional, care împiedica adoptarea oricărei modificări fără sancțiunea

celor 2 Curți. Sturdza a obținut cu ușurință aprobarea legislativului din Moldova, spre deosebire

de Ghica în Țara Românească care a trebuit să recurgă la presiuni. El s-a opus atât liberalilor cât

și naționaliștilor și a pierdut sprijinul celor 2 Curți. În urma unor plângeri, a fost înlăturat de la

domnie în 1842. Ca succesor al său a fost ales Gheorghe Bibescu. Cea mai mare realizare a

domniei sale a fost renunțarea, de comun acord cu Moldova, la taxele vamale.adoptarea unor legi

13 Ibidem, pp. 240-241.14 Stevan K. Pawlowitch, op. cit., p. 52.15 Barbara Jelavich, op. cit., p. 241.

comune privitoare la cetățenie și a denumirii oficiale de “Principatele Unite”.16 Sistemul politic

bazat pe Regulamentele Organice a durat până în 1854.17

Regimul Regulamentelor Organice era în ochii majorității românilor strâns legat de

dominația rusească, cei nemulțumiți fiind înclinați să considere că dificultățile din perioada aceea

se datorau puterii protectoare. Cea mai mare parte a reprezentanților Rusiei erau diplomați care

răspundeau și erau preocupați de bunăstarea Principatelor. Principatele treceau în acest moment

printr-o perioadă de schimbări sociale și cultural rapide. Prin deceniul al cincilea, influența

Europei Occidentale devenise tot mai evident. Nu exista nici un institute de învățământ superior

în Principate. Acest neajuns îi afecta în special pe tinerii bogați, care își puteau permite să

călătorească. Punctul de atracție era pentru ei Parisul, care prezenta avantajul de a combina

eleganța și cultura cu emoția revoluționară.18 Acești tineri frecventau cercuri literare, cafenele

artistice, precum și cercul prințului Adam Czartoryski19, o personalitate reprezentativă, care a

instituit ceea ce era de fapt un guvern în exil, care avea legături cu mișcările naționaliste din

Europa. Ca și contemporanii lor, tineretul roman organiza conspirații și elabora planuri pentru o

revolt națională în ținuturile românești.

Cu toate că nu stabiliseră un program unic, majoritatea viitorilor revoluționari români

susțineau idea unirii Valahiei cu Moldova într-un regim constituțional care să asigure garantarea

deplină a libertăților civile și instituirea unui sistem relativ reprezentativ. Ei erau cu toții

adversari ai Regulamentelor Organice și ai protecției rusești. Ca și pentru polonezi, Rusia

reprezenta pentru români principal piedică în calea eliberării naționale. Au fost înființate

societăți literare și frății secrete, însă Parisul rămânea centrul organizatoric și al agitațiilor.

Revolta izbucnită la Paris în februarie 1848 avea să declanșeze un lanț de revoluții pe tot

cuprinsul continentului european. Statele germane, peninsula Italică și Imperiul Habsburgic au

fost cel mai mult afectate; regimurile monarhice conservatoare au fost răsturnate. Scopul

învingătorilor era instituirea unor guverne constituționale și naționale. În Rusia nu a avut loc nici

o răscoală; din rândul domeniilor otomane, doar Principatele au fost implicate în această mișcare.

Prima acțiune desfășurată la Iași, a fost realmente moderată.20

16 Stevan K. Pawlowitch, op. cit., p. 52.17 Barbara Jelavich, op. cit., p. 242.18 Ibidem, p. 244.19 Stevan K. Pawlowitch, op. cit., p. 54.20 Barbara Jelavich, op. cit., pp. 244-245.

Izbucnirea de la 1848 ajunsese până în Țările Române datorită efectelor combinate ale

evenimentelor de la Paris și din Transilvania. Pentru intelectualii români, ea însemna triumful

ideii de națiune, din moment ce aceștia invocau dreptul comunității lor etnice la autodeterminare,

în Moldova și Țara Românească prin îndepărtarea protectoratului rusesc și prin unire, iar în

Transilvania, Banatul unguresc și Bucovina austriacă prin unirea tuturor românilor sub Coroana

habsburgică. Ei luau în considerare posibilitatea unirii românilor de pe ambele părți ale

Carpaților.21

Convenția de la Balta Liman cu Poarta a fost semnată în mai 1849. Conform prevederilor

ei, domnitorii urmau să fie aleși de Rusia și de Poartă pe o perioadă de 7 ani, iar adunările erau

înlocuite cu divanuri, ai căror membri erau numiți de domnitor și de guvernul otoman. Acest

acord a marcat apogeul Rusiei în Principate. Trupele rusești au rămas aici până în 1851 și s-au

întors în 1853, la începutul războiului Crimeei.

Revoluția de la 1848 din Valahia fusese deci un eșec., cu toate acestea avusese rezultate

importante. Liderii naționali importanți din deceniile următoare aveau să se ridice din rândurile

revoluționarilor, care erau cunoscuți sub numele de pașoptiști. Deși Bălcescu a murit de

tuberculoză, Brătianu, frații Golescu și Rosetti, printre alții, vor juca roluri majore în

evenimentele de mai târziu, cași doi moldoveni de frunte, Mihail Kogălniceanu și Alexandru

Ioan Cuza. Aflați în exil, oamenii aceștia, concentrându-se mai curând asupra realizării

obiectivelor naționale decât ale celor liberale din programul revoluționar, și-au continuat

activitățile puse în slujba idealului național. Țelul lor era unirea Principatelor și, având în vedere

faptul că își dăduseră seama că domniile domnitorilor autohtoni avuseseră drept rezultat țeserea a

nemăsurate intrigi și o continuă instabilitate internă, numirea unui domnitor străin.22

21 Stevan K. Pawlowitch, op. cit., p. 55.22 Barbara Jelavich, op. cit., pp. 246-247.