Prepoziţia şi conjuncţia – instrumente gramaticale (elemente de legătură/ elemente de

relaţie/ elemente joncţionale/ conective)

PREPOZIŢIA

Unul dintre mijloacele de exprimare a raporturilor de subordonare la nivel de propoziţie o

reprezintă joncţiunea. Aceasta se realizează cu ajutorul prepoziţiilor şi al locuţiunilor

prepoziţionale. Prepoziţia este un instrument gramatical, fiind lipsită, de cele mai multe ori, de

un sens lexical, ea având un sens relaţional, stabilind relaţii / raporturi sintactice de subordonare

între un atribut şi regentul său (gândul la vacanţă, discursuri despre politică, abuz de putere,

invidia pe Ion, plecarea de acasă etc.), între un complement/ circumstanţial şi regentul său (se

gândeşte la copii, bucuros de oaspeţi, (haină) roasă în/ la coate, roşu de furie, mai mare ca noi

etc.), între un nume predicativ şi regentul său (casa era de lemn, scrisoarva fi pentru părinţi),

între elementul predicativ suplimentar şi regentul său (copilul vine cu pletele în vânt).

În calitatea sa de conective, prepoziţiile implică obligatoriu ocurenţa a doi termeni,

reprezentaţi prin cuvinte (termen regent şi termen subordonat, prepoziţia fiind elementul/

cuvântul subordonator). Prepoziţiile au o distribuţie bidirecţională: regentul la stânga,

subordonatul la dreapta (plecarea la mare, mânios pe voi, aproape de casă).

Prepoziţiile cer un substantiv (ori un substitut) la un anumit caz, deci au regim nominal

şi cazual. Din cauza aceasta ele subordonează exclusiv intrapropoziţional. Cu ajutorul lor se

subordonează un atribut regentului său ori un complement/ circumstanţial regentului său (vezi

supra) Prepoziţiile leagă de la dreapta la stânga.

Observaţie:

Există o situaţie de legătură/ subordonare inversă, de la stânga la dreapta. Este vorba de

sintagme formate din adjective/ adverbe determinate de adverbe care arată intensitatea: fată

nespus de frumoasă, copii formidabil de inteligenţi, scrie îngrozitor de urât. Este vorba de

construcţii lexicale care exprimă superlativul. Adverbele cu legătură inversă au funcţia sintactică

de circumstanţial de mod cantitativ (complement cantitativ). Nu întotdeauna avem însă

construcţii superlative: îmbinările atât de, aşa de, destul de nu au sens superlativ, ele determină

de la stânga la dreapta şi exprimă intensitatea, dar fără a da un înţeles de superlativ adjectivului

ori adverbului pe lângă care apar.

1

Substantivul ori substitutul cerut de prepoziţii stă în caz de ordinul 3.

Majoritatea prepoziţiilor moştenite sau formate pe teren românesc din acestea cer cazul

acuzativ (Ac): de, la, pe, pentru, spre, de către, de la, pe lângă etc. Locuţiunile prepoziţionale

care au ca ultim element o prepoziţie cer, de asemenea, acuzativul: în afară de, în loc de, faţă de,

vizavi de, cu privire la, referitor la, în raport cu, înainte de, din cauză de, din pricină de, în caz

de, odată cu etc.

O serie de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, provenite din alte părţi de vorbire

(majoritatea sunt la origine adverbe ori locuţiuni adverbiale), cer cazul genitiv (G): asupra,

contra, împotriva, înaintea, împrejurul, deasupra, dedesubtul, în faţa, în spatele, în ciuda, în

pofida, în vederea, în favoarea, în locul, de-a lungul, de-a latul, în susul, în josul, de-a

curmezişul etc. Toate aceste elemente au aspectul de articulat hotărât enclitic.

Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu G pot fi urmate de:

a) Substantive/ pronume în G3 (luptăm contra nedreptăţii, zborul deasupra oraşului);

b) Adjective pronominale posesive în Ac2 (acordul e mai puternic decât prepoziţia):

luptăm contra voastră, te-ai năpustit asupra mea, vino în faţa sa etc.);

c) Pronume personale atone (forme neaccentuate) în D1 (dativul posesiv): lupta contra-i,

vină aruncată asupra-ţi.

În b) şi c), conţinutul este de genitiv (adjective posesive, dativ posesiv), dar forma este de

Ac, respectiv D. Indiferent de caz, funcţiile realizate vor fi prepoziţionale).

Observaţie:

Unele locuţiuni prepoziţionale „cu G”, prin faptul că sunt articulate hotărât, se desebesc

de locuţiunile adverbiale corespunzătoare: în faţă – în faţa, în spate – în spatele, în jur – în jurul

etc, Alte grupări precum de-a latul, de-a curmezişul au aceeaşi formă şi ca locuţiuni

prepoziţionale, şi ca locuţiuni adverbiale: Doarme de-a curmezişul. (locuţiune adverbială de

mod), Doarme de-a curmezişul patului. (locuţiune prepoziţională de G). Chiar dacă aceste

secvenţe apar singure, totuşi ele sunt locuţiuni prepoziţionale întrucât presupun un G. Există şi

alte formule eliptice: Cine a votat contra/ pentru/ pro/ împotriva?, unde prepoziţiile de G

(contra, împotriva) sau de Ac (pentru, pro) cer un substantiv (substitut): Cine a votat contra/

împotriva legii X? Cine s-a pronunţat pentru schimbarea conducerii?

Este, de multe ori, dificil de recunoscut orice secvenţă cu G-ul. Există îmbinări libere cu

aspect articulat hotărât care au funcţie sintactică proprie, fiind alcătuite dintr-un substantiv cu

2

semantică proprie (de loc, de timp, de cauză, de scop, condiţională etc.) însoţit de o prepoziţie de

Ac: Ne întâlnim în locul ştiut doar de noi. (Circ. loc, Ac3), În vremea războiului s-au îmbolnăvit

mulţi. (circ. timp, Ac3), În timpul verii stau mai mult pe la ţară. (Circ. timp, Ac3), Cu ocazia

împlinirii unei frumoase vârste, bătrânii au fost sărbătoriţi. (Circ. timp, Ac3), Voi munci dublu

în/ cu scopul ajutorării unor familii sărmane. (Circ. scop, Ac3), A fost mustrat din cauza/

pricina unor absenţe nemotivate. (Circ. cauză, Ac3), În ipoteza/ ideea/ eventualitatea unei

înfrângeri, voi participa la alegeri din nou. (Circ. condiţional, Ac3), Te ajut cu condiţia să pui şi

tu mâna. (Circ. condiţional, Ac3) etc.

Câteva prepoziţii, provenite din alte părţi de vorbire (substantive: graţie, participii:

datorită, mulţumită, potrivit, adjective: conform, contrar sau adverbe: asemenea, aidoma) cer

cazul D.

Cazurile cerute de prepoziţii nu sunt relaţionale, sensul relaţional fiinf purtat de

prepoziţii. Toate funcţiile realizate cu ajutorul prepoziţiilor poartă numele de funcţii

prepoziţionale.

Observaţie: Şi cazurile 3 se manifestă numai în substantive (ori substitute), astfel încât

prepoziţia se ia împreună cu acestea. Există, totuşi, alte părţi de vorbire care se pot combina cu o

prepoziţie:

- adjectivele se acordă, deci caz 2, regimul prepoziţiei fiind anulat de adjectiv – vezi

funcţiile sintactice „aberante” ale adjectivului;

- verbele la infinitiv şi la participiu, străine de categoria cazului: dorinţa de a învăţa,

carte de colorat;

- adverbele care exprimă diverse circumstanţe, străine de categoria cazului: plec de

acasă, vin până acasă, de unde vii?

Funcţiile sintactice introduse prin prepoziţii necerute sunt circumstanţiale.

CONJUNCŢIA

Conjuncţiile subordonatoare (şi tot ce intră în categoria elementelor subordonatoare:

locuţiuni conjuncţionale subordonatoare, pronume, adjective şi adverbe relative, inclusiv cele

nehotărâte compuse cu ori-) versus prepoziţii:

3

- cer verbe, şi numai verbe, având regim verbal-personal (faţă de prepoziţii care cer

substantive sau orice cuvinte cu valoare substantivală, ele având regim nominal-

cazual);

- impun categoria gramaticală a modului predicativ (indicativul, conjunctivul,

condiţional-optativul, prezumtivul, nu şi imperativul);

- se folosesc numai la nivel interpropoziţional, cerând un verb predicativ (spre

deosebire de prepoziţii care cer părţi de propoziţie, deci se folosesc

intrapropoziţional);

- apar obligatoriu în faţa termenului cerut, acţionând combinator (i.e. legând) de la

dreapta la stânga, indiferent de poziţia termenului regent (la fel sunt şi prepoziţiile)

- termenul reclamat (regizat/ cerut) de ele poate fi din orice sferă semantică (spre

deosebire de prepoziţii care sunt mai legate semantic de termenul cerut, în sensul unei

oarecare condiţionări a prepoziţiei de către acesta: spunem cu/ în scopul, nu pentru

scopul).

Conjuncţiile coordonatoare:

- nu au regim, putând lega verbe la moduri personale şi nepersonale (intră şi iese,

intrând şi ieşind);

- se folosesc atât la nivel intrapropoziţional (şi se aseamănă astfel cu prepoziţiile), cât şi

la nivel inteprepoziţional;

- oricare dintre termeni poate fi omis (spre deosebire de cele subordonatoare, unde

numai termenul subordonat poate fi omis).

4