potential hidric prof moldovan curs(2)

RESURSE DE APĂ ŞI VALORIFICAREA LOR ÎN TURISM

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. DEFINIŢIIApa, este un element esenţial pentru viaţa pe Terra. Aflată în trei stări de agregare, apa este

prezentă în toate geosferele planetei. Astfel, ea poate fi întâlnită în compoziţia mineralelor din scoarţa terestră. În stare liberă ea formează apele subterane cantonate în stratele acvifere, oceanele, mările, lacurile, râurile, mlaştinile, gheţarii, dar şi în atmosferă sub formă de vapori, picături de apă, cristale de gheaţă. Apa este parte integrantă în compoziţia materiei vii, atât în lumea plantelor cât şi animalelor. Totalitatea acestor elemente alcătuiesc HIDROSFERA

Ştiinţa care se ocupă cu studiul apei pe Terra este HIDROLOGIA. Numele acestei ştiinţe derivă din cuvintele greceşti: hydros – apă, logos – ştiinţă.

UNESCO;OMM – International Glosary of Hydrology (1992) – Hidrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor de suprafaţă şi se sub suprafaţa Pământului: cu fomarea, circulaţia şi distribuţia lor în timp şi spaţiu, cu proprietăţile fizice, chimice şi biologice, precum şi cu interacţiunea lor cu mediul, inclusive relaţia cu lumea vie.

2. DIVIZIUNIHidrologia se împarte în două ramuri majore: hidrologia generală - care studiază

caracteristicile şi legile generale ale apelor din natură şi influenţa reciprocă cu celelalte învelişuri ale Pământului şi hidrografia – care se ocupă cu descrierea şi caracterizarea cantitativă şi calitativă a obiectivelor acvatice, cu reliefarea dimensiunilor şi a relaţiilor cu condiţiile fizico-geografice locale.

După unităţile acvatice pe care le studiază hidrologia generală a fost divizată în trei ramuri: a) Oceanologie – este ştiinţa care se ocupă cu studiul mărilor şi oceanelorb) Hidrogeologia – ştiinţa care se ocupă cu studiul originii, distribuţiei, dinamicii şi

proprietăţile apelor subterane, precum şi cu posibilităţile de valorificare a lor.c) Hidrologia uscatului – studiază geneza şi regimul apelor continentale, procesele ce

leagă unităţile acvatice între ele, legile care le generaeză şi interacţiunea lor cu mediul. Hidrologia uscatului are mai multe subdiviziuni:

I. Hidrogeologia – ştiinţa care studiază originea, răspândirea, dinamica şi proprietăţile apelor subterane.

II. Hidrologia râurilor sau Potamologia (potamos (gr.) - râu) studiază caracateristicile morfometrice ale râurilor şi bazinelor hidrografice, geneza, dinamica, regimul, caracteristicile cantitative şi calitative ale apei râurilor.

III. Hidrologia lacurilor sau Limnologia (limnos (gr.) - lac) studiază geneza cuvetelor lacustre, dinamica, regimul şi bilanţul apei din lacuri, caracteristicile cantitative şi calitative ale acestor unităţi acvatice

IV. Glaciologia se ocupă cu studiul zăpezilor veşnice şi a gheţarilor, analizând condiţiile de formare, tipurile, răspândirea şi importnaţa hidrologică a acestora.

V. Telmatologia studiază geneza, evoloţia şi proprietăţile hidrologice ale lacurilor.VI. Hidrometria este ştiinţa ce se ocupă cu metodele, mijloacele şi instrumentele de

determinare a caracateristicilor cantitative şi calitative ale apelor, cu calcularea şi prelucrarea informaţiilor obţinute.

1


HIDROGEOLOGIE – APE SUBTERANE

Apele cantonate în litosferă, care circulă sau stagnează în porii şi fisurile rocilor constituie apele subterane.

Hidrogeologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei, proprietăţilor fizico-chimice, starea de zăcământ, extensiunea, volumul şi dinamica apelor subterane.

Provenienţa apei în litosferă poate fi endogenă (din interiorul Pământului) şi exogenă (din atmosferă şi de la suprafaţă scoarţei prin infiltrare).

În ce priveşte originea apelor subterane, acestea pot fi: vadoase, juvenile şi veterice. Apele vadoase sau de infiltraţie rezultă din apa de ploaie sau din topirea zăpezilor care se

infiltrează în orizonturile permeabile de la suprafaţa litosferei. Aceste ape intră parţial în circuitul general al apei prin deplasarea lor prin porii şi fisurile rocilor.

Apele juvenile sau magmatice rezultă din condensarea vaporilor în procesul de răcire şi degazeificare a magmelor. Ele au temperaturi ridicate şi sunt încărcate cu săruri dizolvate din rocile care le străbat dar şi cu gaze (CO2, H2S). În cadrul acestei categorii se identifică apele termale şi apele minerale.

Apele veterice sau de zăcământ, de origine marină, se află cantonate în structuri profunde şi închise fără comunicaţie cu exteriorul, ceea ce le conferă o dinamică redusă. Aceste ape se mai numesc şi ape fosile şi prezintă mai mult calităţi baleneo-terapeutice decât calităţi potabile.

Stratele acvifereApele de la suprafaţă pătrund prin infiltraţie în straturile de roci permeabile, sub influenţa

gravitaţiei, până la un nivel situat deasupra celor impermeabile numit nivel hidrostatic. Astfel, rocile situate în partea superioară a rocilor impermeabile, saturate cu apă din infiltraţii, sunt denumite roci acvifere, iar apa care saturează aceste roci formează stratul acvifer. Ele prezintă trei zone: de alimentare, de dezvoltare şi de drenare sau descărcare. Stratele acvifere pot fi de două categorii după modul de aşezare şi condiţiile hidrogeologice. Strate acvifere libere – sunt cele care se formează în terenuri permeabile, neacoperite de straturi impermeabile, putând fi alimentate direct din precipitaţii sau din scurgerea de suprafaţă. Stratul acvifer a cărui zonă de alimentare coincide cu cea de dezvoltare se numeşte strat acvifer freatic.

Stratele acvifere captive sunt cele cuprinse între două strate impermeabile, care se alimentează numai printr-o suprafaţă redusă. Zona de alimentare a lor nu corespunde cu ce de dezvoltare a stratului. Datorită diferenţei de nivel dintre zona de alimnentare şi cea de drenare, stratul acvifer captiv are apă sub presiune.. Apa poate astfel să se ridice deasupra terenului, sub formă arteziană, denumire provenită după regiunea Artois din bazinul Parizian, unde se întâlnesc frecvent astfel de situaţii. În România strate acvifere artezine se întâlnesc în Câmpia Română, în Câmpia de Vest, în Depresiunea zalău, Huedin, etc.

IzvoareleIzvor – locul de apariţie la zi a apei subterane la suprafaţa terenului, pe cale naturală

(accident tectonic – falii, fisuri, sau la baza unui versant prin eroziunea stratelor acvifere). Locul de deschidere artificală a unui strat acvifer se numeşte puţ.

Martel a propus folosirea a trei termeni legat de locul de apariţia a apelor subterane: emergenţă, resurgenţă şi exurgenţă.

Emergenţele – izvoare cu apă dulce ce provin din strate acvifere freatice sau de adâncime.Resurgenţele – izvoare din regiunile calcaroase, care îşi au originea în apa pătrunsă prin

sorburi sau ponoare în interiroul masei de calcar, care după un traseu subteran reapar la suprafaţă la cote mai joase, cu un debit mai bogat.

2


Exurgenţele – izvoare care îşi au originea în apele vadoase. Se referă la apele care s-au infiltrat în calcare pe fisuri şi apar la zi pe linii de falii sau în grote sub formă de izvoare cu apă curată. În România astfel de izvoare poartă numele de izbucuri şi see întâlnesc în M-ţii Apuseni (Călugări, Bujor) şi în M-ţii Banatului (Bigăr, Ochiul Beiului, Trei Fântâni).

Clasificarea izvoarelorÎn clasificarea izvoarelor se folosesc mai multe criterii: după temperatură (reci, calde sau

termale), după situaţia geologică (descendente, ascendente şi intermitente), după cantitatea de săruri dizolvate (obişnuite sau dulci, minerale).

Clasificarea izvoarelor după temperatură.Izvoarele reci – cele care au temperatura mai mică sau egală cu temperatura medie anuală a

aerului din regiunea studiată.Izvoarele calde sau termale – au temperatura apei tot timpul anului mai ridicată decât

temeperatura medie anuală a aerului a lunii celei mai calde. În România sunt considerate izvoare termale, cele care au temperatura peste 20 °C. Originea apelor termale s-a considerat de natură vadoasă, juvenilă şi mixtă.

După origine izvoarele calde pot fi: geotermale şi magmatogene.Izvoarele geotermale, provin din apele vadoase, ce pătrund pe fisuri, sau pe linii de falie,

care păe măsură ce coboară spre adâncime , se încălzesc puternic ca urmare a unei trepte geotermice anormale (creşterea temperaturii cu 1 °C pe 33 m în adâncime – treaptă geotermică normală). Exemple: apele termale de la Băile Felix, Băile 1 Mai, Oradea

Izvoarele magmatogene, tipice regiunilor cu intensă activitate vulcanică, au origine juvenilă, fiind caracterizate de temperaturi şi mineralizări ridicate. Exemple: Japonia, Noua Zeelandă, Islanda, Alaska.

După ecartul de variaţie a atemperaturii apei, izvoarele termale se împart în: hipotermale, izotermale, mezotermale, hipertermale.

Izvoarele hipotermale au temperatura apei cuprinsă între 20 – 35 °C. Sunt cele mai răspândite şi apar în număr mare în Franţa (Vichy, Brides), Italia (Salsomaggiore), Grecia (Aedipsos). La noi se regăsesc în Carpaţii Orientali (Lunca Bradului, Topliţa, Băile Tuşnad), Dealurile şi Câmpia de Vest (Timişoara, Arad, Băile Tinca, Moneasa), pe litoral (Mangalia).

Izvoarele izotermale au temperatura apropiată cu cea a corpului omenesc, respectiv 36 – 37 °C. Se întâlnesc în Belgia (Chaudfontaine), Franţa (Greoulx), România (Vaţa de Jos).

Izvoarele mezotermale au temperatura apei cuprinsă între 38 – 42 °C. Se întâlnesc în Franţa (Le Monetier, Vichy Etat, La Bourboule), România (Băile Felix, Băile 1 Mai).

Izvoarele hipertermale au temperaturi mai mari de 45 °C. Se întâlnesc în Cehia (Karlovy-Vary), Ungaria (Budapesta), Germania (Baden-Baden, Aachen), Franţa (Aix-les Thermes, Thues), România (Băile Herculane, Băile Felix).

După situaţia geologică, respectiv după sensul de deplasare a apei spre locul de apariţie la suprafaţă sunt izvoare descendente, ascendente, intermitente).

Izvoarele descendente sunt cele mai frecvente şi provin din descărcarea unor strate acvifere care au fost afectate de accidnte morfologice. Ele se împart în: izvoare descendente de strat (care pot fi monoclinale, sinclinale, anticlinale, de inconformitate), descndente de vale, descndente de terasă, descndente de grohotiş.

Izvoarele ascendente apar în cazul în care un stat acvifer este între 2 starte impermeabile, iar pe ultima parte a trasului subteran apa se deplasează opus acţiunii gravitaţiei. În această categorie se includ: izvoarele ascendente de strat, de falie, arteziene, vocluziene. Acestea din urmă apar în regiunile calcaroase, unde apa pârâurilor dispare brusc pe fisuri sau canale prin sorburi, şi apare

3


la o cotă mai coborâtă cu un debit mai bogat. Toponimia acestor izvoare include noţiunile de „izvor vocluzian”, „izbuc”, „izbucnitură”, „izbândiş”.

Izvoarele intermitente au descărcarea apelor la intervale de timp bine definite, n funcţie de modul de alimentare. Ele apar cu precădere în regiunile calcaroase şi mai sunt numite izbucuri (au apă rece), dar şi în regiunile vulcanice, unde se numesc gheizere (au apă caldă). Cele mai cunoscute izbucuri de la noi din ţară sunt cele de la Bujor – pe valea Poşaga, Călugări-Vaşcău (Bihor), Galbena, etc. Gheizerele sunt izvoare intermitente cu apă fierbinte ce apar în regiunile vulcanice. Aflate sub presiune, ele se manifestă prin apariţia unor coloane de apă şi vapori fierbinţi la intervale regulate. Cele mai cunoscute zone cu astfel de izvoare se găsesc în Japonia, Islanda, Peninsula Kamceatka, Noua Zeeandă, Statele Unite, etc. În Italia gheizerele cu caracter continuu şi gaze foarte fierbinţi se numesc soffioni.

Izvoarele minerale sunt cele care au o o mineralizare superioară valorii de 1 g/l sau prezintă elemente rare, ce le conferă anumite calităţi curative.

Această categorie de izvoare este considerată a fi cel mai puternic element de atracţie al fondului turistic hidrogeografic, fiind utilizat încă din antichitate. Utilizarea lor se face în scopuri terapeutice şi curative, pentru tratarea afecţiunilor aparatului locomotor, afecţiunii reumatice, cardiovasculare, afecţiuni ale aparatului digestiv, ale căilor renale, etc. Clasificarea apelor minerale se poate face după mai multe criterii: gradul de mineralizare a apei (izvoare oligominerale şi minerale), conţinutul în CO2, compoziţia chimică, temperatură (termale şi atermale).

Izvoarele oligominerale au o concentraţie de săruri redusă (sub 0,5 g/l), dar prezintă calităţi curative. În România, izvoare oligominerale se întâlnesc în vestul ţării (Salonta, Băile Felix, Mocrea – izvoare termale; Socodor, Chişineu-Criş – izvoare reci). În Anglia (Bath, Buxton), în Austria (Tobelbad), în Franţa (Plombieres, Mont Dore, Bains les Bains), în Germania (Bodendorf), în Italia (Bormio, Valdieri).

După conţinutul de CO2 şi compoziţia chimică se pot deosebi:Izvoare carbogazoase simple: ce apar în ariile cu activităţi post-vulcanice. Mai cunoscute

sunt cele din Cehia (Karlovy-Vary), Belgia (Spa), România (Vişeu de Sus, Jigodin-Băi).Izvoare bicarbonatate carbogazoase pot fi alcaline (cu predominarea ionilor de Na şi K) şi

teroase (Ca şi Mg). Mai cunoscute sunt izvoarele din Cehia (Karlovy-Vary), SUA (Saratoga Springs). În România asemenea izvoare apar în Orientali (Oraşu Nou, Bixad, Valea Vinului, Parva, Sângeorz-Băi, Borsec, Bilbor, Zizin), sau în culoarul Mureşului (Băcia, Veţel).

Izvoare bicarbonatate simple, fără CO2 se găsesc în Franţa (Vichy), Cehia (Teplice), Ungaria (Budapesta), Germania (Ems). În România se întâlnesc la Arad, Craiova, Leţcani.

Izvoare minerale feruginoase conţin o cantitate mică de Fe (10 mg/l). Apar în Anglia (Harrogate, Tunbridge), Franţa (Orezza), Belgia (Malmedy), Germania (Elster), Elveţia (St.Moritz, San Bernadino), Austria (Mattigbad), Italia (Santa Catarina), Cehia (Marienbad). În România apar la Turţ-Băi, Lipova, Buziaş, Vatra Dornei, Poiana Negri, Miercurea Ciuc, Malnaş-Vâlcele.

Izvoare minerale sulfuroase, ce conţin cel puţin 1 g/l sulf. Se întâlnesc în Anglia (Harrogat, Wells), Franţa (Aix-Les-Thermes), Germania (Aachen,Gopping), Italia (Tabiano, Porreta), Elveţia, Spania, SUA (India Springs). În România astfel de izvoare apar la Iacobeni, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Cheia, Călimăneşti, Olăneşti, Căciulata, Govora.

Izvoare minerale sulfatate sunt puţin mineralizate şi provin de la mari adâncimi. Ape sulfatate se găsesc în Anglia (Victoria Spa), Franţa (Vittel), Elveţia (Mulingen), Italia (Montecatini Terme), SUA, Ungaria, Tunisia, Algeria, etc. În România apar la Ivanda, Izvoarele Mircea şi Breazu lângă Iaşi.

4


Izvoare minerale clorosodice, se caracterizează printr-o mineralizare foarte ridicată datorită spălării masivelor de sare, în apropierea cărora acestea apar.

Ele pot fi utilizate în cura internă sau sub formă de aerosoli pentru tratarea unor afecţiuni diverse.În Europa mai cunoscute sunt cele din Anglia (Cheltenham, Droitwich, Brighton), Franţa (Salies Moutiers, Saint-Nectaire, Besancon), Germania (Elsbaden, Wiesbaden), Elveţia (Bex-les-Bains), Italia (Salsomaggiore, Albano). În România numeroase izvoare clorosodice se găsesc în zona subcarpatică (Cacica, Tg. Ocna, Telega, Slănic Prahova, Ocnele Mari, Govora, Olăneşti), în aria carpatică (Bixad, ocan Şugatag, Sângeorz-Băi, Tuşnad, Slănic Moldova, Covasna, Zizin, Cheia, Herculane), la periferia podişului Transilvaniei (Ocna Sibiului, Turda, Ocna Mureş, Someşeni, Cojocna, Sovata, Praid, Corund), în Câmpia Română (Ianca, Balta Albă, Movila Miresei, Amara), În Dealurile şi Câmpia de Vest (Zalnoc, Tinca, Lipova, Buziaş, Călacea).

Izvoarele minerale iodurate, sunt considerate cele care au în compoziţia chimică cel puţin 1 mg iod/l de apă. Ele sunt asociate ariilor cu structuri salifere, respectiv a celor care conţin zăcăminte de hidrocarburi. Ape iodurate se întâlnesc în Anglia (Woothal), Franţa (Biarritz), Germania (Wiesse, Heilbrun), Italia (Livorno, Castro Caro), Austria (Bad Hall). În România ape iodurate se întâlnesc la Vulcana Băi, Moreni, Berca, Sărata-Monteoru, Bazna.

Izvoarele minerale radioactive. Majoritatea apelor minerale au o anumită radioactivitate, ca urmare a îmbogăţirii apei cu izotopi radioactivi. Măsurarea radioactivităţii se face prin unităţi picocurie (pCi), în care 1 Ci = 3,7*1010 dezintegrări/sec. 1pCi = 2,2 dez./min.

În Europa ape minerale se găsesc în Germania (Brambach, Baden-baden, Griesbach), Franţa (Aix-les-Bains, Vichy), Italia (Ischia, Castellamare), Suedia (Stockholm).

În România, după gradul de radioactivitate, izvoarele minerale au fost clasificate în mai multe grupe (I. Pişota, I. Buta):

a. Izvoare minerale cu radioactivitate foarte slabă au concentraţii până la 500 pCi şi apar în număr mare în Carpaţii Orientali (Dăneşti, Mădăraş, Biborţeni, Malnaş-Băi, Covasna, Vatra Dornei), în Câmpia de Vest (Băile Felix, Călacea), Depresiunea Transilvaniei (Cojocna, Sângeorgiu de Mureş), Subcarpaţii Getici (Govora).

b. Izvoare minerale cu radioactivitate slabă ce prezintă concentraţii cuprinse între 500 – 1000 pCi apar cu precădere în ariile vulcanice din Carpaţii Orientali (Harghita Băi, Vlăhiţa), Munţii Apuseni (Stâna de Vale, Moneasa), Câmpia Lugojului (Buziaş).

c. Izvoare minerale cu radioactivitate moderată cu concentraţii cuprinse între 1000 – 5000 pCi. Apariţia lor este legată de prezenţa rocilor eruptive sau a gresiilor şi marnelor din zona flişului carpatic şi subcarpatic. În Carpaţii Orientali astfel de izvoare apar la Borşa, Valea Măriei, Valea Vinului, Bilbor, Slănic Moldova; în Apuseni la Geoagiu-Băi; Subcarpaţii Getici la Căciulata, Călimăneşti, în Cîmpia de Vest la Oradea şi Timişoara.

d. Izvoare minerale cu radiaoctivitate mare au concentraţii de la 5 000 la 10 000 de pCi apar la Borsec, Someşeni (lângă Cluj-Napoca) şi Jibou.

e. Izvoare minerale cu radiaoctivitate foarte mare au concentraţii de peste 10 000 pCi se întâlnesc la Sângeorz-Băi, Băile Tuşnad şi Băile Herculane.

Activităţile turistice asociate resurselor de apă subterană, exploatate natural (prin izvoare) sau artificial (prin foraje) au permis dezvoltarea în preajma acestor surse a unor capacităţi de valorificare a caracteristicilor apelor subterane. O mare parte din izvoarele termale şi minerale sunt captate şi utilizate, în diverse scopuri. Apele termale sunt valorificate prin balneaţie, sau ca agent termic în asigurarea confortului în locuinţe sau alte spaţii. Valorificarea apelor minerale se face atât pe plan local, în locul de apariţie, dar şi prin îmbuteliere şi comercializare de către societăţi economice. Potenţialul hidromineral al României este unul dintre cele mai ridicate din

5


Europa, varietatea deosebită a tipurilor întâlnite, precum şi extensiunea spaţială a ariilor cu astfel de izvoare fiind unică pe continent.

O categorie aparte, legat de modul de valorificare a resurselor de apă subterană o reprezintă izvoarele cu efecte tămăduitoare asociate unor credinţe diverse. La anumite sărbători religioase au loc pelerinaje către izvoarele ce prezintă astfel de proprietăţi. Cele mai cunoscute din această categorie sunt asociate unor locaşuri de cult – schituri, mănăstiri, biserici: Dervent (lângă Călăraşi), Talagiu-Pleşcuţa (jud. Arad),

Unul din cele mai cunoscute locuri, unde au loc astfel de pelerinaje este localitatea Lourdes, Franţa, unde se află un astfel de izvor. Aici, timp de două-trei săptămâni la sfărşitul lunii august –începutul lunii septembrie au loc anual manifestări de amploare.

POTAMOLOGIE – HIDROLOGIA RÂURILOR

1. REŢEAUA FLUVIATILĂ ŞI BAZINUL HIDROGRAFIC

Hidrologia râurilor sau Potamologia (potamos (gr.) - râu) studiază caracateristicile morfometrice ale râurilor şi bazinelor hidrografice, geneza, dinamica, regimul, caracteristicile cantitative şi calitative ale apei râurilor.Râul este forma scurgerii superficiale organizate, permanentă sau temporară, care-şi păstrează traseul pe întreaga sa lungime. Din punct de vedeer hidrologic, noţiunea de râu include toate cursurile de apă indiferent de mărimea lor : pârâu, rău sau fluviu.

A. BAZINUL HIDROGRAFICBazinul hidrografic reprezintă suprafaţa de pe curprinsul căreia se alimentează un râu sau un sistem hidrografic. El se comportă ca un sistem deschis, deoarece în cuprinsul său au loc schimburi permanente de materie şi energie, materializate prin aportul precipitaţiilor, alimentări pe cale subterană din bazine vecine sau prin intermediul unor captări prin amenajări hidrotehnice, aportul adus de vânt. Intrările de materie în bazin sunt însoţite şi de o cantitate proporţională de energie, la care se adaugă şi cea calorică provenită de la Soare. Pierderile de materie şi energie sunt reprezentate de scurgere : lichidă, solidă, chimică, evapotranspiraţie, pierderi subterane, pierderi datorită vântului şi intervenţiei antropice, energie reflectată şi energie radiată.

Elementele morfometrice ale bazinului hidrografic

Cunoaşterea elementelor morfometrice ale bazinului hidrografic este necesară în vederea realizării sintezelor hidrologice. Cele mai importante elemente se referă la: cumpăna apelor, perimetrul bazinului, suprafaţa, lungimea, lăţimea, altitudinea medie, panta medie a bazinului.Cumpăna apelor este dată de linia de separaţie între două bazine hidrografice vecine şi care uneşte punctele cu cele mai mari altitudini din cadrul bazinului. Există două cumpene de apă : una de suprafaţă şi una subterană. Ele nu se suprapun decât foarte rar. Există cazuri în care alimentarea apelor subterane se face într-un bazin, iar descărcarea lor se face în altul. (ape subterane din bazinul Jiului de Vest ce ajung în bazinul Cernei)Perimetrul bazinului (P, m) reprezintă proiecţia lungimii orizontale a cumpenei apelor. El se suprapune peste linia superficială a cumpenei apelor. Suprafaţa bazinului (F, m) reprezintă teritoriul cuprins în interiorul proiecţiei în plan a limitelor bazinului. Ea se determină prin planimetrare. Mărimea şi forma bazinului joacă un rol important în producerea şi evoluţia fenomenelor hidrologice.

6


Lungimea bazinului (LB, m) este dată de distanţa de la vărsare la un punct de pe cumpăna apelor situat pe direcţia izvorului. În cazul unor bazine asimetrice, lungimea este dată de o linie frântă obţinută prin unirea punctelor mediane ale bazinului ce se stabilesc pe hartă cu ajutorul unei rigle. Lăţimea medie a bazinului (Bmed., m) se determină prin calcul ca raport între suprafaţa şi lungimea bazinului, utilizând relaţia:

Bmed. = , km.

Lăţimea medie a bazinului este o caracteristică necesară în prevederea volumului şi amplitudinii viiturilor. Cu cât valoarea lăţimii medii este mai mică, adică bazinul este mai alungit, cu atât amplitudinea viiturilor este mai redusă. Lăţimea maximă a bazinului (Bmax., m) se consideră perpendiculara maximă dusă pe lungimea bazinului. Cu cât valoarea acestui parametru este mai mare, cu atât bazinul se apropie mai mult de forma unui cerc, iar amplitudinile viiturilor vor fi mai mari.Altitudinea medie a bazinului (Hmed., m)este un element utilizat frecvent în aprecierea unităţii de relief în care bazinul hidrografic se încadrează. Valoarea ei se obţine ca o medie ponderată a altitudinilor medii dintre curbele de nivel cu suprafeţele cuprinse între acestea, pe baza releţiei:

Hmed. = , m.

În care: f1, f2,...fn – suprafaţa dintre două curbe de nivel consecutive, km2; h1, h2,...hn – semisuma altitudinii dintre două curbe de nive consecutive, m;

F – suprafaţa bazinului, în km2.Panta medie a bazinului (Imed., m/km) este un element de care se ţine seama în analiza scurgerii, ea determinând a anumită viteză de curgere a apei pe versanţii bazinului, ce va influenţa procesele de eroziune, transport şi acumulare. Pantele medii cu valori mari determină o scurgere rapidă, fiind însoţită de un proces de eroziune şi de transport cu valenţe ridicate. Pentru determinarea pantei medii a bazinului se foloseşte expresia:

Imed. = , m/km.

În care: h – este diferenţa între coteled e nivel învecinate (echidistanţa), m; l1, l2,…ln – lungimea curbelor de nivel, km; F – suprafaţa bazinului, km2.

Alte elemente de caracterizare a bazinului hidrografic: factorul de formă, raportul de circularitate, coeficientul de dezvoltare a lungimii cumpenei apelor, raportul de alungire, coeficientul de asimetrie a bazinului hidrografic, graficul de creştere a suprafeţei bazinului în raport cu lungimea, coeficientul de acoperire a bazinului cu lacuri şi mlaştini, graficul de repartizare a suprafeţelor bazinului pe trepte de altitudine, curba hipsografică.

B. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua hidrografică reprezintă totalitatea unităţilor acvatice dintr-un bazin de recepţie, în care sunt incluse cursurile permanente, temporare, lacurile naturale şi artificiale, mlaştinile. Formarea reţelei hidrografice se realizează printr-un proces complex deevoluţie care include o seri de etape, începând de la eroziunea de versant, până la cea fluvială. Primele procese care conduc la definirea unei reţele hidrografice sunt pluviodenudarea, eroziunea în suprafaţă şi şiroirea.

7


Pluviodenudarea reprezintă acţiunea de mişcare şi deplasare a particulelor de la suprafaţa scoarţei de alterare, prin acţiunea ploilor sau a topirii zăpezilor, mişcare care nu a ajuns la faza de scurgere concentrată sub formă de curenţi.Eroziunea de suprafaţă se caracterizează printr-o deplasarea a apei pe întreaga suprafaţă a pantei, adică scurgere areaolară, sub forma unei pânze, o undă sau un val, în funcţie de intensitatea ploii. Şiroirea este procesul de scurgere a apelor superficiale sub forma unor şuviţe neregulate care iau naştere în timpul ploilor sau topirii zăpezilor pe suprafaţa înclinată a unui versant. Acest proces creează forme de eroziune cu aspect alungit, începând de la mici şanţuri până la excavaţii alungite pe zeci de metri (rigole) . Formele incipiente ale unui sistem de drenaj sunt reprezentate de ogaşe şi ravene. Ogaşele sunt forme mai avnastae de eroziune decât rigola, având adâncimi de 0,3-2 mşi lăţimi cuprinse îmtre 0,5-8 m. Ravenele reprezintă o formă avansată a eroziunii în adâncime, fiind caracterizate de valori de adâncime cuprinse între 3-30 m şi lăţimi de 8-50m . Se conturează astfel un profil longitudinal în trepte, dictat şi de alternanţa rocilor cu diverse stări de coeziune. Forma de scurgere concentrată superioară ravenei este văiuga. Aceasta este o formă negativă scurtă, cu adâncimi reduse şi versanţi slab înclinaţi, cu talveg concav şi scurgere temporară. Vâlceaua reprezintă un stadiu mai avansat al ravenei, având muchi şi versanţii slab înclinaţi şi fixaţi de vegetaţie, un talveg concav sau plat şi curgere temporară sau permanentă. Valea este stadiul cel mai avansat al scurgerii, fiind o formă negativă de relief, îngustă şi alungită, cu pantă în descreştere pe sistemul amonte-aval.După caracterul şi mărimea volumului de apă transportat se deosebesc mai multe categorii de scurgere : torenţi, pâraie, râuri, fluvii.Torenţii sunt cursuri temporare de apă care se formează pe suprafeţele înclinate, având scurgere numai în timpul ploilor sau al topirii zăpezilor. Scurgerea prezintă viituri puternice, de scurtă durată, care se termină brusc la sfârşitul ploii. Ca urmare a pantelor mari din cadrul profilului longitudinal prezintă o mare putere de eroziune şi transport. La un organsim torenţial se identifică trei părţi componente: bazin de recepţie, canal de scurgere şi con de dejecţie (agestru). Torent este un termen popular italian care semnifică o scurgere puternică a apelor de ploaie adunate în şuvoaie.Pârâul este o apă curgătoare de mici dimensiuni, care poate avea curgere permanentă, dar şi perioade de secare. Sunt considerate ca fiind artere hidrografice cu lungimi mai mici de 50 km2, bazin hidrografic inferior valorii de 300 km2 şi un debit mediu multianual de sub 1 m3/s. Prin unirea mai multor pâraie ia naştere un râuRâul este o apă curgătoare cu caracter predominat permanent, care are o alvbie bine individualizată. Scurgerea are caracter liniştit la ape mici şi turbulent în cazul apelor mari. Alimentarea lor se face din surse superficiale dar şi subterane. În funcţie de caracterul scurgerii râurile pot fi clasificate în mai multe categorii: permanente – la care nu apare secarea, semipermanente sau sezoniere – la care apare seceta în sezonul uscat, temporare – cu apă doar în timpul ploilor torenţiale.Fluviul sunt cele mai mari cursuri de apă de pe planetă, fiind sisteme hidrografice de mari dimensiuni care se varsă în mare sau ocean. Termenul provine din latină – « flumen » - apa ce curge printr-o vale, a fost preluat de franceyi ca « fleuve »Sistemele fluviale pot fi independente – când răurile se varsă direct într-un lac, o mare sau ocean ; dependente – când râurile se varsă în alte râuri şi prin intermediul lor ajung în lac, mare sau ocean.

8


Elementele definitorii ale râurilor

Elementele definitorii ale râurilor care se succed din amonte spre aval sunt: izvorul, cursul (canalul de scurgere) şi vărsarea. Izvor – locul de apariţie la zi a apei subterane la suprafaţa terenului, pe cale naturală (accident tectonic – falii, fisuri, sau la baza unui versant prin eroziunea stratelor acvifere).Cursul râului sau albia de scurgere reprezintă traseul parcurs de apă între izvor şi vărsare. În funcţie de trăsăturile morfologice, fizico-geografice şi hidrice, cursul unui râu se împarte în trei sectoare: superior, mijlociu şi inferior.Cursul superior se desfăşoară de regulă în regiunea montană, unde râul prezintă pante mari şi viteza ridicată de curgere. În profil transversal lipsesc lunca şi terasele, iar în cel longitudinal apar praguri, cascade, repezişuri, marmite, în funcţie de duritatea rocilor străbătute. Cursul mijlociu se dezvoltă în regiunea de deal şi podiş, cu valori mai reduse în ceea ce priveşte panta şi implicit viteza de curgere. Eroziunea laterală se amplifică, fapt ce conduce la o lărgire a albiei. Cursul inferior este situat în regiuena de câmpie, unde râul are o pantă redusă, cu un profil sinuos (formarea meandrelor). Sunt amplificate la maxim procesele de sedimentare. Delimitarea acestor sectoare se face convenţional.Vărsarea râului (gura de vărsare) este locul în care apele râului se contopesc cu altă unitate acvatică. (râu de rang superior, lac, mare, ocean). Se deosebesc mai mult de tipuri de vărsare. Locul de unire a două râuri se numeşte confluenţă. Râul care se varsă se numeşte afluent, iar cel care îl primeşte se numeşte colector sau curs principal. La vărsarea într-un lac, mare sau ocean, râurile dau naştere la următoarele formaţiuni: deltă, liman, estuar sau fiord.DELTELEDelta reprezintă spaţiul de acumulare a materialului aluvionar adus de râu şi depus la gura de vărsare de regulă, sub forma unui evantai care seamănă cu litera grecească delta Δ. Există două tipuri de delte în funcţie de modul de formare şi de structură: delte lacustre şi delte marine. Deltele marine se formează în contextul îndeplinirii unor condiţii favorabile prezente la interferenţa dintre continent şi ocean / mare. Aceste condiţii se referă la: lipsa sau intensitatea mareelor, prezenţa unor curenţi litorali, existenţa platformei continentale (şelf). După forma pe care o au deltele se împart în: • Delte unghiulare caracterizate de o înaintare unghiulară a părţii centrale prin care se scurge majoritatea debitului solid. (Tibru, Sao Francisco)• Delte digitate formate în mări închise cu adâncimi reduse şi curenţi litorali slabi. Braţul principal al fluviului creează grinduri laterale care închid lagune (Mississippi). • Delte rotunjite (arcuite) care au frontul deltaic convex şi cordoane litorale (Yukon, Niger, Lena). • Delte sagitate, care înaintează în mare sub forma unui vârf de săgeată (Ebro-Spania) • Delte lobate (barate) au o evoluţie uniformă a frontului deltaic fiind rezultatul activităţii mai multor braţe (Nil, Dunăre, Volga). Denumirea de „deltă” a fost folosită prima dată de grecii antici, care au asemănat terenurile mlăştinoase de la gura de vărsare a Nilului cu forma literei greceşti Δ.Deltele actuale au început să se formeze cu 5-10 000 de ani în urmă, odată cu încheierea transgresiunii postglaciare şi stabilizarea nivelului marin la stadiul apropiat celui actual. Suprafaţa deltelor Terrei este foarte variată şi variabilă, ca urmare a unui cumul de factori locali. Aceste suprafeţe au fost amenajate încă din timpuri străvechi, astfel că în prezent, unele delte suportă densităţi umane foarte mari: Gange - Brahmaputra, Irrawaddy, Mekong, Nil, Niger. Unele regiuni deltaice conţin importante zăcăminte de hidrocarburi (Mississippi).

9


Din punct de vedere turistic, deltele se constituie în puncte de interes prin numărul braţelor şi al canalelor secundare, al lacurilor şi grindurilor interioare, cărora le sunt asociate, elemente vegetale şi faunistice de mare diversitate, prezenţa unor aşezări umane unice, însoţite de activitate economică specifică. Delta Dunării reprezintă cel mai complex sistem fluvio-lacustru din România, care împreună cu complexul lagunar Razim-Sinoe are o suprafaţă de 4460 kmp.Potenţialul turistic este determinat de elementele cadrului natural, materializate printr-o reţea densă de canale, gârle, bălţi şi lacuri. (Fortuna, Isac, Puiu, Roşu), care alături de braţele Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe se constituie în artere de acces şi circulaţie în deltă, dar şi în locuri pentru excursii, agrement nautic şi pescuit sportiv. Lor le sunt asociate grindurile fluviale, fluvio-maritime şi transversale (Letea, Caraorman, Sărăturile) sau uscaturile predeltaice (Chilia, Stipoc). Vegetaţia se constituie într-un element de mare atracţie turistică manifestat atât prin varietate, cât şi prin specificitate: stufării – cele mai compacte din lume (cca 150 000 ha), nuferi, insule de plaur, zăvoaie de sălcii şi plop negru, stejar termofil, etc. Fauna se impune prin specii ornitologice, piscicole, şi cinegetice. Fauna ornitologică cuprinde peste 280 de specii, dintre care se remarcă pelicanul, egrete, stârcul cenuşiu, cocorul, gâsca cu gât roşu, raţa, lişiţa, etc.Fauna piscicolă este foarte bogată şi variatş, fiind reprezentată de somn, crap, ştiucă, scrumbie de Dunăre, sturionide (nisetru, morun, păstrugă). Fauna cinegetică este reprezentată de mamifere de uscat şi de apă: mistreţ, căprioară, vidră. Desfăşurarea optimă a turismului a determinat construirea unei baze de cazare adecvate spaţiului deltaic, materializate rin hoteluri de diferite categorii, pensiuni turistice, moteluri, spaţii de camping, la care s-au adăugat în ultimul timp şi baze de cazare „plutitoare” – vase de transport amenajate cu spaţii de cazare – hoteluri plutitoare. Cele mai cunoscute sunt

LIMANULLimanul este o gură de vărsare lărgită prin pătrunderea apelor ca urmare a ridicării nivelului mării, a barării cu un cordon litoral sau datorită barării unui afluent de un grind al râului colector. Din punct de vedere genetic se disting limane maritime, fluvio-maritime şi fluviale.Limanele maritime se formează în mările închise fără maree (Marea Neagră), reprezentative fiind limanele Nistrului, Niprului, Dvinei de Vest, Kubanului.Limanele fluvio-maritime de la gurile de vărsare ale unor râuri mici în mare, barate, prin cordoane litorale – Taşaul, Techirghiol, Mangalia. Limanuri fluviale apar la gurile de vărsare ale unor afluenţi minori într-un curs major – fluviu. În cazul Dunării se remarcă limanurile Mostiştea, Bugeac, Oltina, Vederoasa. Pe Ialomiţa limanurile Ciolpani, Snagov, Căldăruşani, Fundata, Strachina. Pe Buzău se află limanurile Câineni, Amara, Balta Albă, Ciulniţa.

ESTUARULEstuarul este o gură de vărsare ce ia naştere în mările deschise cu maree puternice şi care se prezintă sub forma unui golf prelungit mult spre continent. Cele mai mari estuare le au fluviile Sena, Elba, Tamisa, Rio de la Plata, Sf. Laurenţiu, Amazon. Cuvântul estuar provine din latinescul aestus – maree. În cadrul lor ciclul mareic flux-reflux generează curenţi care favorizează circulaţia navelor de mare tonaj la intrarea şi ieşirea din porturi. Mareea formează pe unele fluvii un val deferlant cu înălţime variabilă care înaintează pe fluviu mult în interiorul continentului. Acest val poartă numele de mascaret pe fluviile din Franţa (Sena, Loire), respectiv pororoca pe Amazon, în Brazilia.

10


FIORDUL Fiordul este un termen de origine norvegiană, fiind o gură de vărsare rezultată prin invadarea apei marine într-o vale glaciară. Cele mai tipice se întâlnesc pe ţărmul vestic al Norvegiei şi Noii Zeelande. Pot ajunge la lungimi de 150 km şi adâncimi de 1000 m.

RIARia sau Rias reprezintă o formă de vărsare îngustă caracteristică pentru ţărmurile înalte din partea de N-V a Franţei şi peninsulei Iberice.

PROFILUL LONGITUDINAL AL RÂURILOR

Profilul longitudinal reprezintă configuraţia în plan a lungimii cursului de apă rezultat în urma unui lung proces de evoluţie geomorfologică. Acesta se reprezintă prin transpunerea în plan vertical a liniei talvegului. Evoluţia profilului longitudinal este legată de natura şi structura geologică, regimul climatic, gradul de evoluţie al văii, debitul râului, intervenţia antropică. Panta profilului longitudinal este un element care oferă informaţii asupra puterii de eroziune a cursului de apă. Se obţine ca raport între diferenţa de nivel dintre două puncte date (H1 şi H2) şi distanţa dintre acestea (L) pe profil, exprimat în m/km sau în ‰. Forma profilului longitudinal depinde de formaţiunile geologice pe care le traversează râul, de stadiul de evoluţie al reliefului şi poate avea diferite aspecte: concav, convex şi în trepte. Această formă se caracterizează printr-un indice Ip care se obţine ca raport între suprafaţa situată deasupra Ss şi cea aflată sub linia profilului Si, atunci când profilul este încadrat de un dreptunghi, ce are înălţimea dată de diferenţa de nivel dintre izvor şi vărsare, iar lungimea de cea a râului. De-a lungul profilului longitudinal se identifică câteva forme rezultate ca urmare a interacţiunii substratului cu fluxul de apă, determinate de varietatea structurilor geologice străbătute: cascada, pragul şi repezişul.

CASCADACascada este o cădere de apă ce apare în regiunile faliate sau cu structuri geologice diferite, prezentându-se sub forma unei denivelări accentuate a pantei în profil longitudinal, materializată printr-o cădere pe verticală. Eroziunea care se face la baza cascadei se realizează prin fenomenul de evorsiune. Prin cădere apa creează la bază turbioane care antrenează în mişcare şi materialul transportat de râu (pietriş şi nisip). Mişcarea circulară contribuie astfel la accelerarea eroziunii, determinând formarea unor excavaţii numite marmite sau bulboane. Acestea se lărgesc treptat, putând conduce la retragerea frontului superior al cascadei spre amonte prin subminarea rocilor de suport din bază. Fenomenul poartă numele de eroziune regresivă sau remontantă. Cele mai cunoscute cascade sunt: Angel (979 m) pe râul Churun, afluent al lui Charoni, ce se varsă în Orinoco, pe teritoriul Venezuelei, America de Sud, Victoria (105 m) pe fluviul Zambezi, Africa, Niagara (55 m) pe fluviul Sf. Laurenţiu la limita lacurilor Erie şi Ontario, între Canada şi S.U.A., Gavarnie (430 m) pe cursul defluent al gheţarului omonim, din Pirinei, în Franţa, etc. În România cele mai cunoscute căderi de apă se găsesc în Făgăraş (Bâlea, Capra, Scara), Retezat (Lolaia), Bucegi (Urlătoarea, Vânturiş), Rodnei (Cailor), Ceahlău (Duruitoarea), Vlădeasa (Răchiţele, Vălul Miresei, Iadolina), Bihor (Vârciorog), Trascău (Şipote), etc.

PRAGURILE

11


Pragul reprezintă un sector materializat printr-o denivelare mai mică a pantei profilului longitudinal, reprezentate în albie printr-o creştere a vitezei de curgere. El apare în locurile cu roci dure, în alternanţă cu cele de acumulare a materialului aluvionar.

REPEZIŞURILERepezişurile sunt sectoare ale cursului de apă, cu pante accentuate cauzate de structura geologică diferită, cu scurgere rapidă a apei.

Profilul de echilibru reprezintă o fază din evoluţia unui râu în care procesele de eroziune şi depunere se compensează reciproc această stare este atinsă de râu într-o fază de maturitate când condiţiile meteorologice şi cele climatice sunt stabile. Profilul are o formă domoală fiind lipsit de ruperi de pantă şi de praguri.

Albia cursurilor de apăAlbia reprezintă partea inferioară a unei văi, ocupată permanent sau temporar de curentul

de apă ce provine din colectarea precipitaţiilor sau din surse subterane. Prin trăsăturile lor morfometrice şi morfologice au rol de regularizator în timpul viiturilor. În profil transversal albia prezintă mai multe elemente: suprafaţa secţiunii active, adâncimea medie şi maximă, lăţimea, perimetrul udat şi raza hidraulică. Forma albiei în plan are un aspect sinuos datorită structurii geologice şi a denivelărilor din patul albiei. Aceste sinuozităţi se numesc meandre. Meandrele pot fi: simple, când apar sub forma unei singure bucle şi complexe cu mai multe bucle simple incluse într-o buclă majoră.

Prin evoluţia meandrelor râul îşi despleteşte cursul şi îşi creează formaţiuni de aluvionare complexe: meandru părăsit (belciug), popine sau grădişti (spaţiul cuprins în bucla meandrului), bancuri de nisip, grinduri, ostroave, zătone, renii (scruntare).

Bancurile de nisip rezultă din acumularea aluviunilor în locurile în care se reduce viteza de curgere a apei. Grindurile rezultă din înălţarea bancurilor de nisip ca urmare a acumulării progresive de aluviuni depuse în timpul viiturilor. Ostroavele se formează prin apariţia la suprafaţa apei a bancurilor de nisip şi fixarea lor de către vegetaţie. Zătonul reprezintă un braţ colmatat parţial în care apa stacnează şi care este separat de albie printr-un grind. Reniile sunt depuneri de nisip sau pietriş dispuse în partea convexă a albiilor sinuoase, fiind acoperite de apă numai în timpul viiturilor.

Valorificarea turistică a râurilor se face pe mai multe căi, urmărindu-se exploatarea lor atât prin încadrarea lor în fondul natural, prin atractivitatea peisagistică, cât şi prin valorificarea potenţialului specific, impus de elemente proprii reţelei hidrografice (debit, pantă, dimensiuni, forme rezultate din acţiunea apei din râuri). Aceste elemente conduc la apariţia unor activităţi specifice ce conferă reţelei hidrografice un potenţial turistic ridicat.

Cele mai importante activităţi legate de valorificarea turistică a fondului turistic hidrogeografic reprezentat de reţeaua de râuri se pot grupa astfel: Activităţi ce valorifică potenţialul peisagistic al râurilor: transport pe apă prin croaziere

pe marile fluvii, atât pe distanţe mari (zeci şi sute de km), cât şi pe distanţe scurte (transport de agrement în cadrul unor oraşe ce dispun de amenajări complexe ale reţelei de râuri din spaţiul urban, plimbări cu mijloace de mică capacitate pe canale). Astfel de activităţi de transport se realizează pe Mississippi, Amazon, Nil, Dunăre cu vase de mare capacitate, ce prezintă facilităţi de cazare şi servicii similare unor spaţii de pe uscat. – „hoteluri plutitoare”. Elementele valorificate sunt legate de morfologia şi configuraţia malurilor, cu o atracţie specială pentru sectoarele meandrate, elemente legate de adâncime, viteză şi extensiunea laterală a râului, etc. De obicei sectoarele de râu / fluviu care sunt valorificate în acest mod,

12


sunt completate şi de alte elemente de atracţie turistică: sectoare de chei, defilee, canioane (Colorado, Dunăre), arii deltaice (Nil, Dunăre, Mississippi). Un rol aparte le revine arterelor hidrografice din spaţiul unor metropole sau oraşe care permit prin mărimea albiei, efectuarea de curse pe distanţe mici, cu ambarcaţiuni moderne. Cele mai cunoscute oraşe pentru astfel de activităţi sunt: Bratislava, Viena, Dunăre, Belgrad pe Dunăre, Strasbourg şi Rotterdam pe Rin, Paris pe Sena, Londra pe Tamisa, Veneţia pe Pad (Po Fiume), Amsterdam pe Amstel River.

Activităţi ce valorifică potenţialul dinamic al râurilor. Aceste activităţi se referă la practicarea unor sporturi nautice, ce presupun folosirea unor ambarcaţiuni de diferite forme şi dimensiuni, desfăşurate fie în cadrul unor ramuri sportive, fie ca şi agrement. Astfel, în cadrul acestor activităţi putem include: canioning, caiac-canoe, rafting, înot, hzdro-speed (rezemat pe un river boggie şi cârmuind cu labele, cobori în pârâiaşe foarte abundente şi fără stânci) alpinism pe cursul unor canioane si chei, alpinism pe tronsoane îngheţate (cascade) etc. Desfăşurarea lor presupune adesea debite sau niveluri ridicate, pe sectoare de râu cu pantă accentuată, ce presupun viteze mari de curgere. Legat de aceste condiţii a apărut termenul de whitewater sports ce presupune activităţi pe care cei dornici de aventură le practică pe cursuri repezi de munte. Desigur că acestea au loc în limite de siguranţă asigurate prin echipament adecvat (vestă, cască, combinezon de neopren, padelă).Râurile practicabile sunt pe o scală de WW I. (uşor) - WW VI. (limita navigabilităţi) cea ce reflectă colaborarea necesară în echipă pentru a explora , de obicei turele sunt de gradul WW II.(puţin dificil) si gradul WW III.(moderat dificil), la nivel mai dificil este nevoie de antecedente serioase şi o condiţie fizică bună. În România sunt puţine râuri bune pentru aceste sporturi şi cotele apelor sunt foarte instabile, astfel deocamdată sunt puţini practicanţi. Râurile posibile ar fi Crişul-Repede, unde apa provine din două baraje hidroenergetice; Jiul pe sectorul de defileu Bumbeşti - Livezeni; Nera şi Cerna pe sectoarele de chei; Mureşul şi Bistriţa.

Activităţi ce valorifică potenţialul faunistic al râurilor se referă la practicarea pescuitului sportiv şi de agrement, pe sectoare de râu ce prezintă o ichtiofaună bogată ca varietate şi cantitate. Cele mai căutate sunt sectoarele cu ape cu păstrav curcubeu şi indigen, clean, scobar, somn, mreana, etc. Activitatea se poate face atât de pe maluri, cât şi din ambarcaţiuni uşoare, de mici dimensiuni.

LIMNOLOGIE – HIDROLOGIA LACURILOR

Introducere în limnologieHidrologia lacurilor sau Limnologia (limnos (gr.) - lac) studiază geneza cuvetelor

lacustre, dinamica, regimul şi bilanţul apei din lacuri, caracteristicile cantitative şi calitative ale acestor unităţi acvatice. În categoria formaţiunilor lacustre se încadrează şi bălţile şi mlaştinile. Se diferenţiază două ramuri distincte, în funcţie de obiectul de studiu:

- limnologie fizică – studiază depresiunea (cuveta lacului) şi modul ei de formare, apa cu toate caracteristicile ei (dinamice, fizice, chimice şi biologice);

- limnologie biologică – studiază flora şi fauna apei lacurilor.Lacul reprezintă o depresiune de pe suprafaţa uscatului ocupată de apă stagnantă sau

aproape stagnantă ce nu are legătură directă cu Oceanul Planetar.Răspândirea lacurilor.Numărul total al lacurilor pe Terra este de cca. 1 milion, ceea ce reprezintă între 2,1 – 2,7

mil. km2 (1,4 – 1,8% din suprafaţa uscatului), cu un volum de cca. 700 000 km3.

13


În România se găsesc cca. 3450 de lacuri (din care 2300 sunt naturale şi 1150 artificiale), totalizând o suprafaţă de 2 620 km2.

Clasificarea lacurilorLacurile se pot clasifica după mai multe criterii:

1. după originea cuvetelor lacustre a. rezultate în urma factorilor endogeni b. rezultate în urma factorilor externi

2. după regimul termic:polare Temperate Tropicale Reci Mezotermale termale

3. după gradul de mineralizare şi compoziţia chimică:dulci salmastre sărate hidrocarbonatate sulfatateclorurate

4. după potenţialul troficoligotrofe eutrofe

5. după poziţia geografică pe diferite unităţi de reliefde munte de podiş de câmpie litorale

6. după natura lornaturale antropice (artificiale)

A. Lacuri rezultate în urma agenţilor endogeni – sunt determinate de factori interni, care prin acţiunea lor creează cuvete lacustre, în care se acumulează ulterior apă.1. Lacurile de origine tectonică – s-au format în urma acumulării apei în concavităţile generate

de diferite tipuri de mişcări.1.1. Lacuri relicte – izolatede Oc. Planetar, în urma unormişcări epirogenetice. Ex: fosta mare

Sarmatică, Marea Caspică, Lacul Aral1.2. Lacuri situate în regiuni faliate – se întâlnesc în grabene şi mai rar în lungul faliilor

simple.1.2.1. Lacuri formate pe falii simple – Albert, Walker – vestul Amerii de Nord1.2.2. Lacuri de graben – se caracterizează prin adâncimi şi suprafeţe mari, formă

alungită şi versanţi abrupţi ai depresiunii – Tanganyka, Malawy-Nyasa, Baikal, Balhaş, Torrens, Marele Lac Sărat, Ohrid, Prespa, etc

1.2.3. Lacuri tectono-glaciare – sau format în urma acumulării apei în depresiunile tectonice , modelate de calote glaciare – Ladoga, Onega, Vanern, Supeior, Michigan, Huron, Erie, Ontario

1.2.4. Lacuri tectono-vulcanice au rezultat prin bararea depresiunilor tectonice de scurgeri de lavă – Tahoe-America de Nord, Kiwu-Africa

1.2.5. Lacuri tectono-carstice au rezulatt prin stocarea apei în depresiuni tectonice afectate de procese carstice – Ohrid, Prespa

1.3. Lacuri formate în bazine intramontane rezultate în urma mişcărilor orogenetice, cu suprafeţe şi adâncimi mari – Titicaca, Sulawesi, Poopo

1.4. Lacuri în sinclinalele catenelor muntoase – Joux – m-ţii Jura, Fahlen – m-ţii Alpi1.5. Lacuri de baraj natural s-au format prin acumularea apei în depresiunile iunor văi

rezultate prin bararea unei văi cu materiale provenite din seisme sau alunecări de teren – Sarez-M-ţii Pamir, Roşu-format în 1837, ca urmare a unui cutremur vrâncean, ce a determinat prabuşirea unor stânci şi materiale de pantă, conducând la bararea cursului superior al Bicazului. Lacul Betiş-m-ţii Maramureşului format în 1957, în urma unei alunecări de teren, pe afluentul omonim al Vaseruluiş acesta s-a drenat ulterior. Lacul Bătălau format în 1883 pe un afluent al Uzului, azi puternic colmatat

2. Lacurile de origine vulcanică – s-au format în urma acumulării apei în concavităţile rezultate în urma activităţii vulcanice – lacuri în conuri vulcanice simple sau în caldeire.

14


2.1. Lacuri în cratere de explozie au dimensiuni mari şi formă rotundă- Serviere-Franţa, Kelu-Indonezia, Agua-Guatemala

2.2. Lacuri în cratere de scufundare sau în caldeire vulcanice formate prin prăbuşirea părţii centrale a craterului. Crater-Oregon-SUA, Albano-Italia, Tazawa-ko, Toya-ko-Japonia,

2.3. Maarele sunt depresiuni circulare sau ovale rezultate din explozia produsă de gazele vulcanice, în care ulterior s-a acumulat apă. Podişul Eifel-Germania, - Laacher, Pulver; Issareles, Pavin, Chauvet-Franţa, etc

2.4. Lacuri de baraj vulcanic – au rezultat prin bararea văii râurilor de curgerile de lavă sau materialul piroclasti aruncat de vulcani – Bunyoni,Chambon, Aydat-Africa, Lana-Filipine, Nicaragua-America Centrală, Vico-Italia

2.5. Lacuri situate în denivelările de lavă – Myvatn-Islanda, Bourdouze-Franţa

B. Lacuri rezultate în urma agenţilor enxogeni – se formează prin acţiunea unor factori diverşi – ape curgătoare, apele marine, gheţarii, organisme şi om.1. Lacuri fluviatile s-au format prin procese de eroziune şi acumulare fluviatilă sau din

combinarea celor două procese.1.1. Lacuri de eroziune fluviatilă sunt cele situate în depresiunile formate prin eroziune

fluvială şi sunt legate de albia râului. 1.1.1. Lacuri de albie, adică cele formate pe râu, pe timp secetos-apar în zone aride şi

semiaride. În România ele se numesc mostişti şi apar în Bărăgan pe Valea Mostiştei. Ele apar ca o succesiune de lacuri aliniate pe acelaşi curs de apă. Lacuri similare se pot forma şi prin schimbarea direcţiei de curgere (Huanghe).

1.1.2. Lacuri de cascadă, formate la baza căderilor de apă. În America de Nord ele poartă numele de plunge-pools.

1.2. Lacuri de acumulare fluvială sunt mai numeroase şi mai întinse1.2.1. Limane fluviatile-rezultă din bararea văilor unor afluenţi la gura de vărsare aa

cestora în tributarul principal, în urma depunerilor de sedimente ca urmare a unor viituri repetate. În România se pot menţiona cele din lungul Dunării (Mostiştea, Gălăţui, Bugeac, Oltina, Vederoasa), pe cursurile inferioare ale Ialomiţei (Ciolpani, Snagov, Căldăruşani, Fundata, Iezer, Strachina), pe Buzău (Coşteiu, Câineni, Amara, Ciulniţa), pe Siret (Mălina, Lozova, Cătuşa)

1.2.2. Lacuri de luncă (bălţi) se formează în depresiunii extinse şi puţin adânci din albia majoră, fiind alimentate cu apă în timpul revărsărilor. În timp ele au fost supuse unor acţiuni de îndiguire şii desecare, finnd redate circuitului agricol. În România-Greaca-cel mai mare-74 km2. Atfel de lacuri se găsesc în lunca Dunării (Bistreţu, Potelu, Suhaia), lunca Siretului, Prutului, etc.

1.2.3. Lacurile din zonele deltaice. Cele mai mari sunt: Dranov, Roşu, Puiu, Gorgova, Furtuna, Matiţa, Trei Iezere, Şerbata, etc. Numărul lor a evoluat în timp atât ca urmare a fragmentării neîncetate dictate de evoluţia fluvială, dar şi ca urmare a lucrărilor de desecare.

1.2.4. Lacurile de meandru spre deosebire de cele de luncă sunt înguste, alungite, curbate, cu adâncimi mari – Bentul Lătenilor-Balta Ialomiţei, Zătonul Plopilor-Balta Brăilei etc.

2. Lacuri formate prin procese de dizolvare se întâlnesc în areale cu calcare, sare, gips. Prin dizolvare, apa din aceste regiuni formează depresiuni, care ulterior sunt umplute cu apă prin diverse surse de alimentare.2.1. Lacuri pe calcare

15


2.1.1. Lacuri de dolină apar în regiunile calcaroase prin acumularea apei în depresiuni circulare, ce au fundul impermeabilizat cu sedimente argiloase. În Alpii Calcaroşi – Audannes, Mutten, Glarus, în Florida-Marion, Palk. În România- lacul Ighiu din M-ţii Trascău

2.1.2. Lacuri de polii au o geneză similară şi prezintă dimensiuni mai mari. Se disting trei categorii: polii seci cu apă numai în perioada de maximă pluviozitate (Popova-Herţegovia, Drom-Franţa); polii inundate cu apă numai în timpul ploilor abundente (SUA-Lafayette, Grecia-Pheneos); polii lac sunt specifice regiunii Dalmatice (Vrana, Ortrova). În România – Lacul Vărăşoaia - Munţii Apuseni, Balta - Pod. Mehedinţi.

2.1.3. Lacuri din peşteri sunt numeroase dar au mici dimensiuni. Cele mai multe se găsesc în Australia (Uibibbi), Mexic (Hactun-Yucatan), SUA, Spania, Slovacia, România (Cetăţile Ponorului, Huda lui Păpară, Topolniţa).

2.2. Lacuri pe gips se formează în excavaţiile depozitelor de gips. Se găsesc în Sicilia-Pergusa, Gaspa, Delebeque-Franţa, Învârtita de la Nucşoara, Argeş, Brebu-Prahova, Meledic-Buzău

2.3. Lacuri pe sare se formează prin dizolvarea sării sau prin prăbuşirea locală a tavanului unor saline. Această varietate de lacuri se găseşte pe scară largă în ţară. Pod. Transilvaniei-Aluniş, Negru-Sovata, Ocna Sibiu, Ocna Mureş, Turda, Ocna Dej, Sic, Cojocna, Depresiunea Maramureşului-Ocna Şugatag, Coştiui, Subcarpaţi-Telega, Ocnele Mari, Gura Ocniţei, Săcelu, etc.

2.4. Lacuri clastocarstice se găsesc în depozitele loessoide. În România ele se numesc crovuri sau padine, iar în literatura anglo-saxonă sinkholes. Ele apar cu precădere în regiunile semiaride. Se găsesc în stepele ucrainiene, pusta ungară, preeria nord-americană, pampasul argentinia, nordul m-ţilor Atlas, depresiunea Kalahari. În România asemenea lacuri sunt în Câmpia Română-Bărăganul Ialomiţei-Tătaru, plaşcu, Chichineţu, Colţea şi în Bărăganul brăilei-Movila Miresei, Ianca, Plopu, Esna

3. Lacuri maritime apar în urma proceselor de eroziune şi acumulare marină.3.1. Lagune maritime – formate prin bararea totală sau parţială cu cordoane de nisip a unor

golfuri de mici adâncimi. Se întâlnesc pe ţărmurile Golfului Mexic, între peninsula Yucatan şi Florida (Madre), Golfului Biscaya (Carcanas, Lacanau), Mării Baltice (Vistula), Maracaibo (Venezuela). În România – complexul lagunar Razim-Goloviţa-Zmeica-Sinoie.

3.2. Limanurile maritime au luat naştere prin bararea cu cordoane litorale a unor cursuri de apă tributari mării. Acest tip de lacuri apar pe ţărmurile Mării Negre- limanul Nistrului, Taşaul, Agigea, Techirghiol, Tatlageac, Mangalia

4. Lacurile glaciare se formează în urma acţiunii gheţarilor, în formele negative create de aceştia.4.1. Lacuri în circuri glaciare sunt situate la altitudini mari, au adâncimi relativ reduse şi

formă cvasi-circulară. Se întâlnesc în Alpi (Alpe, Blanc, Kitybuhler), Munţii Scandinaviei (Tennes, Reiness), în Noua Zeelandă (Quill). În România, lacuri de circ glaciar apar în Meridionali (Bucura, Zănoaga, Bâlea, Capra) Orientali (Lala Mare, Buhăescu).

4.2. Lacuri în văi glaciare s-au format în spatele unor morene frontale sau în depresiunile aflate în faţa pragurilor glaciare. Se întâlnesc în Alpi, Vosgi, Alpii Scandinaviei, Noua Zeelandă. La noi, apar în Retezat – pe valea Bucura (Tăul Porţi, Tăul Agăţat, Florica, Ana, Viorica, Lia)

16


4.3. Lacuri de piemont (marginale sau de calotă) s-au format prin eroziune şi baraj morenaic. La poalele Alpilor în Elveţia (Leman-Geneva, Boden-Constanza, Zurich, Neuchatel), piemontul Bazinului Sf. Laurenţiu (Superior, Michigan, Huron, Erie, Ontario, piemontul canadian (Manitoba, Winnipeg, Athabaska, Scalvilor, Urşilor), Finlanda – Ţara celor 1000 de lacuri.

4.4. Lacuri de baraj morenaic se întâlnesc în regiunile montane unde depozitele de sedimente lăsate de gheţari au format morene, în spatele cărora s-a acumulat apă. Mai cunoscute sunt lacurile Lombardiei (Garda, Iseo, Lecco, Como, Lugano, Maggiore), cele din munţii Jura (Chambly, Chalaian), din Vosgi (Gerardmer, Largemer), SUA (Green, Mendota).

4.5. Lacuri formate în fiorduri sunt situate în apropierea ţărmurilor, în lungul văilor glaciare create de gheţarii montani. Se întâlnesc în Norvegia (Hornindalsvatn, Salsvatn, Tinnvatn), Scoţia (Wastwater), Noua Zeelandă (Manapouri, Hauroko), NV Americii de Nord (Upper, Kootenaz, Lower, Arow)

4.6. Lacuri formate în spatele barajului de gheaţă se formează atunci când un gheţar barează calea unei văi secundare. (Margelen barat de gheţarul Aletsch din Elveţia).

4.7. Lacuri de tip kettles s-au format în depresiunile rezultate în urma topirii unor blocuri de gheaţă provenite din ruperea calotei galciare şi încorporate în materailul detritic. Se găsesc în Canada, SUA, Norvegia, Suedia, Islanda, Scoţia.

4.8. Lacuri formate pe suprafaţa gheţarilor sau în masa de gheaţă se găsec pe crevasele gheţarilor montani şi au un caracter temporar (pe gheţarii Tete-Rousse din Mont Banc în 1892, Corner-Zermat, etc)

5. Lacuri eoliene se formează în depresiunile dintre dune de nisip, sau în cele create prin acţiunea vântului (coraziune). Ele apar în regiuni semiaride şi sunt temporare, fiind alimentate din ape subterane. 5.1. Lacuri situate între dune de nisip – Lacul Lob Nor din deşertul Takla Makan – Asia,

Lacul Ciad, a cărui suprafaţă se modifică frecvent ca urmare a proceseului eolian de deplasare a dunelor, Lacul Eyre – Australia.

5.2. Lacuri situate în depresiuni de coraziune apar în sudul Munţilor Altas – unde poartă de numirea de şot-uri sau sebka, deşerturile Namib şi Kalahari – unde poartă denumirea de pan-uri (tigăi).

În România astefld e lacuri se întâlnesc între dunele de nisip din lunca Dunării, între Drobeta Turnu Severin şi Bechet, între Jiu şi Olt – Câmpia Romanaţilor – cu caracter temporar.

6. Lacuri organogene rezultate din acţiunea organismelor.6.1. Lacuri construite de castori – semnalate pe unele văi din Suedia, Canada, SUA, prin

construirea unor baraje ce au format mici acumulări. (Beaver Lake)6.2. Lacuri coraligene (lagoon) formate în atoli apar în regiunile tropicale suprapuse spaţiului

oceanic. Cele mai multe se găsesc în Pacific şi Indian. Pot avea apă suprasărată (laguna insulei Malden), sau dulce (Insula Washington-Pacificul Central, Atolii Nauru, Marshall)

7. Lacuri formate în urma impactului meteoriţilor cu scoarţa terestră. Cele mai cunoscute Bosumtwi – Ghana, Lonar – India, Laguna Negra – Argentina, Chubb Lake din Canada

8. Lacuri rezultate prin incendierea zăcămintelor de cărbuni formate ca urmare a autoaprinderii unor depozite de cărbuni, ce dau ulterior naştere unor depresiuni în care se acumulează apă. Este cazul lacului Viliuisk – Iakuţia, Chomutov – Podişul Boemiei.

9. Lacuri antropice au rezultat prin bararea unor cursuri de apă în scopul utilizării resurselor de apă în diverse scopuri: hidro-energie, alimentare cu apă, irigaţii, piscicultură, atenuarea viiturilor, agrement. Cele mai mari lacuri de acumulare se află pe teritoriul CSI: pe Volga (Volgograd, Kuîbâşev) , Don (Ţimleansk), Obi (Novosibirsk), Enisei (Krasnoiarsk), Angara

17


(Bratsk). În SUA pe Colorado (Mead, Glen Canyon), Missouri (Fast Peak), în Africa, pe Zambezi – Kariba, pe Nil – Assuan. Potenţialul turistic al lacurilorComparativ cu apele curgătoare, lacurile se individualizează mult mai bine în peisaj, valorificarea lor turistică fiind dictată cu precădere în funcţie de geneza lor. Activităţile turistice asociate acumulărilor lacustre se referă la valorificarea lor prin atribute legate de peisaj, pescuit, înot, agrement, canotaj, patinaj – pe lacurile îngheţate, etc.Impactul turistic cel mai puternic îl au lacurile glaciare şi vulcanice ce se impun prin pitorescul de mare spectaculozitate, adesea însoţit de culmi abrupte, apoi lacurile carstice sau cele sărate, limanele şi lagunele. Un rol aparte îl au lacurile de mare extensiune din ţările fără ieşire la mare (Balaton – Ungaria, Lehman, Bodensee – Elveţia, Victoria - Uganda), care devin astfel poli de atracţie turistică. În România sunt valorificate turistic cu precădere lacurile sărate, situate în perimetrul unor regiuni salifere active sau inactive economic.În cazul lacurilor sărate sunt valorificate şi alte elemente asociate: nămol sapropelic şi aerosoli. La nivelul acumulărilor lacustre de mari dimensiuni, se practică o serie de sporturi nautice – caiac-canoe, canotaj, desfăşurate în cadrul unor competiţii specializate. Pe multe lacuri naturale dar şi artificiale se practică pescuitul sportiv, adesea la sfârşit de săptămână, ca formă de recreere şi destindere.

OCEANOGRAFIA – HIDROLOGIA MĂRILOR ŞI OCEANELOR

OCEANOGRAFIA – studiază configuraţia ţărmurilor şi a reliefului submarin, proprietăţile fizico-chimice ale apei marine, procesele dinamice, termice şi biologice ce apar în spaţiul oceanic.

Apa mărilor şi oceanelor ocupă cea mai mare parte a suprafeţei terestre. Astfel, din cele 510 mil. km2, circa 361 mil. km2 (70,8 %) revin spaţiului oceanic şi doar 149 mil. km2 (29,2 %) revin uscatului. Această disimetrie se menţine şi la nivelul emisferelor planetei. Majoritatea uscatului se află cuprins în emisfera nordică, în timp ce în emisfera sudică predomină suprafeţele ocupate de apa oceanelor. Emisfera nordică se mai numeşte şi emisfera continentală, iar cea sudică emisfera oceanică.

DIVIZIUNILE OCEANULUI PLANETAR

Apa mărilor şi oceanelor formează un înveliş continuu de apă care se numeşte Oceanul Planetar. El este compus din oceane şi mări.

Oceanele se caracterizează prin suprafeţe foarte mari de apă, care cominică între ele. Ţărmurile care le separă sunt formate din continente, iar relieful submarin este complex şi variat. Formele pozitive de relief sunt reprezentate prin munţi, dorsale, platouri care pot apare la suprafaţă ca şi insule; formele negative sunt date de văi şi canioane, fose sau gropi abisale.

Mările au suprafeţe mai restrânse, iar legătura cu oceanele se face prinn regiuni înguste, uneori prin strâmtori puţin adânci.

Elementele reliefului submarin: regiunea litorală, platforma continentală, povârnişul continental şi regiunea abisală.

Regiunea litorală formează limita dintre uscat şi mare şi este supusă acţiunii valurilor şi curenţilor marini.

18


Platforma continentală (şelful) diferă ca lăţime şi adâncime de la un ocean la altul. Ea mărgineşte continentele şi insulele, fiind o continuare a reliefului terestru învecinat cu apa mării.

Povârnişul continental sau panta continentală se întinde de la limita externă a platformei continentale până la nivelul regiunii abisale.

Regiunea abisală ocupă peste 3 sferturi din suprafaţa Oceanului Planetar, fiind regăsită la adâncimi cuprinse între 2500 şi 6000 m. La nivelul ei apar dorsalele oceanice dar şi gropile abisale ce prezintă adâncimi mari.

Clasificarea mărilor. Există mai multe criterii de de clasificare a mărilor în funcţie de poziţia geografică, de temperatură, după geneză.După poziţia geografică faţă de continent: Mări mediteraneene situate mai adânc în interiorul uscatului, la hotarul dintre 2

continente, care comunică cu Oc doar prin strâmtori–M Mediterană, M Caraibilor, M Roşie;

Mări ţărmureene, interpuse între continent şi ocean, cu care comunică prin spaţii largi (marea Nordului, Marea Arabiei) sau mări barate de arhipelaguri, iar legătura cu oceanul se face prin strâmtori (Marea Bering, Marea Ohotsk, Marea Japoniei, Marea Chinei de S)

Mări marginale (bordiere) aşezate la marginea continentelor, având o largă comunicare cu oceanul (M Norvegiei, M Barents, M Laptev, M Beaufort, M Tasman);

Mări interioare, înconjurate aproape în întregime de uscat şi care comunică cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Azov);

Mări complet închise ce au făcut parte în trecut din Oceanul Planetar, de care acum sunt complet separate (Marea Caspică, Marea Aral), ce intră acum în studiul limnologiei.

După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa astfel: Mări polare a căror temperatură nu depăşeşte 5 °C (Marea Kara, Marea Laptev, Marea

Beaufort, Marea Baffin, Marea Ross, Marea Weddell); Mări subpolare cu temperatura apelor până în 10 °C (Marea Ohotsk, Marea Bering, Marea

Labradorului, Marea Iming) Mări temperate reci în care temperatura apelor nu depăşeşte 18 °C (Marea Norvegiei,

Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Mânecii, Marea Tasman); Mări temperate calde, cu temperatura apelor ce urcă frecvent până la 23 °C, ajungând la

25 – 27 °C (Marea Mediterană, Marea Japoniei, Marea Galbenă, Marea Neagră); Mări intertropicale , cu temperaturi superficiale întotdeauna superioare valorii de 23 °C,

atingând chiar şi valori de 28-30 °C (Marea Caraibilor, Marea Roşie, Marea Arabiei, Marea Chinei de S)

După geneză mările se împart astfel: Mări epicontinentale, situate pe platforma continentală, ce au luat naştere prin

transgresiunea apelor asupra uscatului şi care au de obicei adâncimi reduse, sub 200 m. (Marea Ciuhotsk, Marea Galbenă, Marea Irlandei, Marea Mânecii);

Mări tectonice ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană, Marea Roşie, Marea Caraibilor).

Golfurile sunt deschideri largi ale uscatului către ocean. Se disting: golfuri deschise (Golful Guineea, Golful Bengal) şi golfuri închise (Golful Persic, Golful Hudson).Strâmtoarea marină este un tronson de îngustare, realizând legătura între două unităţi majore ale oceanului.

19


Apele mărilor şi oceanelor intervin în turism prin intermediul complexului morfo-hidro-climatic al litoralurilor. Ele se impun ca elemente de tracţie mai ale în măsura în care se încadrează într-un climat adecvat, cu temperaturi ridicate (peste 20 °C) o perioadă cât mai lungă din an. Astfel, începând de la latitudini mijlocii până la Ecuator, apa mărilor şi oceanelor participă la realizarea curei heliomarine şi a talasoterapiei.Cele mai favorizate sunt apele situate în zona intertropicală, unde temperatura este ridicată tot timpul anului, urmate de cele litorale ale mediteranelor europene şi americane, la care se adaugă şi cea asiatică. De-asemenea în circuitul turistic se includ şi apele litorale din partea sudică a zonei temperate (M. Neagră) unde sezonul cald se extinde pe mai mult de 2 luni.

REGIUNI TURISTICE LITORALE

Regiunile turistice litorale se caracterizează prin asocierea unor factori naturali proprii (plaje, insolaţie, apă marină), a unor dotări tehnico-materiale şi servicii de calitate superioară, puternic concentrate spaţial.Activitatea turistică manifestă o accentuată sezonalitate în climatul temperat proriu-zis (cu sezon estival de 3 luni) şi în cel mediteraneean – subtropical (şase luni) şi o permanenţă în regiunile intertropicale. Cele mai importante regiuni turistice litorale sunt: bazinul Mării Mediterane europene, americane şi asiatice, mările şi intertropicale pacifice. Regiunea turistică a Mării Mediterane europene. Include teritorii ce aparţin Spaniei,

Franţei, Italiei, Greciei şi Maltei, Sloveniei, Croaţiei – partea europeană, Egiptul, Tunisia, Algeria şi Marocul – partea africană, Turcia, Siria şi Israel – partea asiatică. Acest areal este cel mai important areal de concentrare a pieţei turistice mondiale.

Regiunea spaniolă . Riviera spaniolă este compusă dintr-o suită de areale şi centre turistice frecvent asociate în grupări cunoscute sub numele de „coste”: Costa del Sol, Costa Luminosa, Costa Blanca, Costa de Lavante, Costa Brava. La acestea se adaugă şi arealul insulelor Baleare.

Regiunea franceză este cuprinsă din 5 sectoare: Coasta Vermeille, Coasta de Azur, Coasta Maurilor, Coasta Esterelului, Arealul turistic al Insulei Corsica.

Regiunea italiană curpinde pe latura vestică a pensinsulei italice: Riviera di Ponete, Riviera di Levante, Toscana Maritimă, Campania, Calabria, Insulele Sicilia şi Sardinia. Regiunea estică este reprezentat de Veneţia, urmată spre sud de o suită de staţiuni dintre care se remarcă: Rimini, Pesaro, Cervia.

Regiunea greacă este foarte complexă din punct de vedere al ofertei turistice. Cela mai importnate areale sunt: Insulele Ionice, Peloponezul, Insula Creta, Atena, Tesalia, Insulele Ciclade, Sporade

Regiunea slovenă-croată cuprinde un număr mare de staţiuni dintre care se remară: Izola, Opatija, Dubrovnik.

Regiunea africană: se remarcă prin litoralul egiptean şi delta Nilului, litoralul tunisian, algerian şi marocan cu staţiuni moderne care atrag un număr mare de turişti.

Regiunea turistică a Mării Caraibilor şi Golfului Mexic. Este reprezentată de arealul peninsulei Florida şi sectorul insular Key West, litoralul mexican, cel al Americii Centrale şi Insulare cu centre turistice puternice: Insulele Bermude, Bahamas, Jamaica, Cuba, arhipelagul Antilelor şi litoralul nordic al Americii de Sud.

Regiunea turistică riverană Oceanului Indian: formată din Insulele Seychelles, Mauritius, Maldive, Sri Lanka, Thailanda, Malaysia, Indonezia.

20


Regiunea turistică nord-americană pacifică reprezentată de staţiunile dispuse pe ţărmul vestic al Statelor Unite şi Mexicului, cu polarizare puternică în jurul marilor metrople californiene: Los Angeles, San Diego, San Francisco.

Regiunea turistică est-australiană şi Oceania: cu elemnte de atracţie completate de Marea Barieră de Corali, atoli, insule vulcanice – Hawaii, etc.

Activităţile turistice desfăşurate la nivelul litoralului marin sau oceanicCele mai importante activităţi se leagă de băile de soare, cura heliomarină, la care se adaugă activităţi specifice: pescuit, sporturi nautice cu ambarcaţiuni de mărimi şi forme variate: surfing, ski-jet, bărci cu motor, iachturi, vase de croazieră. În unele regiuni, mai ales în cele situate la latitudini intertropicale, se adaugă scufundările în vecinătatea ţărmului (scuba-diving) legat de prezenţa unei faune şi flore exotice sau a unui relief submers deosebit – formaţiuni coraligene. Aprecierea unor staţiuni litorale se face în funcţie de resursele disponibile oferite spre valorificare: cel mai important se referă la temperatura apei de mare, constanţa acesteia şi durata sezonului cald, calitatea plajelor (granulometria, culoarea nisipului, prezenţa scoicilor, algelor), diversitatea activităţilor ce se pot desfăşura pe plajă prin existenţa unor amenajări complexe – tipologia spaţiilor de cazare (hotel, casuţe), dotările şi confortul acestora, prezenţa unor dotări ce vin să completeze fondul natural – parcuri de distracţii, alte obiective turistice situate în vecinătatea litoralului.

GLACIOLOGIA – ŞTIINŢA DESPRE GHEAŢĂ

Glaciologia – criologia este ştiinţa care studiază formarea, proprietăţile şi acţiunea gheţii sub toate formele ei, cu referire specială asupra gheţarilor. Apa în stare solidă (zăpadă şi gheaţă) formează la nivel planetar un înveliş discontinuu, numit criosferă. Suprafaţa acestui înveliş este de circa 16 317 630 km2 (după Kotleakov, 1984). Cea mai mare parte se regăseşte la nivelul Antarcticii (aproape 14 milioane de km2), urmată de Arctica (2 milioane km2), America de Nord, Asia, America de Sud, Europa, Africa şi Oceania.

Gheaţa este apa în stare solidă, cu o structură moleculară cristalină, ce conţine şi elemente gazoase şi solide. Proprietăţile gheţii depind de mărimea şi forma cristalelor, de impurităţile conţinute, de temperatură şi de orientarea reţelei cristaline. Aceste proprietăţi se referă la densitate, rezistenţă, plasticitate, elasticitate, porozitate, vâscozitate, proprietăţi calorice – căldura specifică, căldura latentă de topire, conductibilitatea termică.

Gheaţa de pe suprafaţa terestră se formează din zăpadă, fiind dependentă de precipitaţile solide din atmosferă. Zăpada se formează prin condensarea vaporilor de apă la temperaturi negative şi acumularea acestora prin sedimentare. Limita zăpezilor permanente se referă la poziţia în altitudine şi latitudine la care cantitatea de zăpadă căzută în timpul unui an este egală cu cea care se topeşte/evaporă. Regiunile superioare acestei limite beneficiază de un bilanţ pozitiv, iar cele inferioare de un bilanţ negativ. Această limită se situează în jurul izotermei de 0°C, cu unele variaţii latitudinale impuse de ocean şi continent. Acumularea zăpezii de la un an la altul determină transfomarea ei în gheaţă prin formarea unor cristale fine grăunţoase - firn - care prin acumularea conduc la apariţia gheţarilor.

Gheţarul este un volum de gheaţă, de dimensiuni variabile, format din acumularea şi transformarea zăpezii în firn şi apoi în gheaţă prin tasare, topire parţială, îngheţ-dezgheţ.

Termenul de ablaţie se referă la toate procesele prin care materialul solid este îndepărtat de pe gheţar prin topire, evaporaţie, distrugere mecanică. Un gheţar cuprinde două zone distincte: de acumulare şi de ablaţie.

21


Zona de alimentare se numeşte câmp de firn sau neve şi poate lua configuraţia reliefului în care este cantonat (dom, platou, cuvetă, vale).

Zona de ablaţie sau de topire este situată în aval de cea de acumulare şi presupune existenţa unei limbi glaciare, care se deplasează sub influenţa pantei şi plasticităţii gheţii. Limita între cele două zone este dată de un prag glaciar, ce prezintă crevase şi cascade de gheaţă. Crevasele sunt crăpături în masa de gheaţă, de diferite forme şi dimensiuni.Elementele morfometrice ale unui gheţar sunt: bazinul de recepţie, arealul ce alimentează cu zăpadă şi gheaţă masa gheţarului; lungimea gheţarului – distanţa între altitudinea maximă şi cea minmă pe limba gheţarului; lăţimea gheţarului măsurată perpendicular pe linia de curgere a limbii de gheaţă;Gheţarii sunt de două tipuri: gheţarii de calotă sau continentali – inlandsis, gheţari montani sau locali (de vale).Gheţarii continentali se extind sub forma unor câmpuri (calote glaciare) cu aspect relativ plat, uşor convex în partea centrală. Astfel de gheţari se întâlnesc în Antarctica şi Groenlanda. Deplasarea lor se face dinspre centru spre periferie. În zona litorală, calota glaciară se rupe în blocuri mari de gheaţă. Acestea se numesc iceberguri şi au forme şi dimensiuni neregulate, plutind în derivă pe diverse trasee, ocolite de navigatori.Gheţari continentali sunt de două tipuri: antarctic – foarte masiv, extins până la ţărmul oceanului, unde formează banchize; groenlandez – similar celui antarctic, cu diferenţieri în ceea ce priveşte aria periferică unde

acesta se canalizează pe văi, sub forma unor limbi glaciare ce înaintează spre mare.Gheţarii montani apar în regiunile montane înalte, deasupra limitelor zăpezilor permanente, fiind net inferiori ca dimensiuni faţă de cei continentali.După locul în care sunt cantonaţi se împart în mai multe tipuri: de vale, de circ şi de podiş.Gheţarii de vale sunt cei mai răspândiţi, iar regional au o serie de variante: gheţarii de tp alpin, himalayan, scandinav, alaskian.Gheţarii de circ au dimensiuni reduse, cu limbi glaciare scurte. Aici se include: tipul pirenean, turkestan.Gheţarii de crater se formează în craterele vulcanilor situaţi la altitudini superioare limitei zăpezilor permanente (Kilimandjaro, Kenya). Gheţarii de podiş au aspectul unor mici saltele de gheaţă şi apar în Pamir.Activitatea turistică asociată gheţarilor şi zonelor acoperite cu zăpadă se manifestă prin valorificarea peisagistică a ariilor în care acestea se află, la care se adaugă desfăşurarea unor sporturi specifice apei în stare solidă: schi, snowboarding (în spaţii naturale) patinaj, hochei şi bob (în spaţii amenajate), alpinism pe cascade îngheţate, etc. În vecinătatea ariilor favorabile practicării acestor sporturi, au fost amenajate staţiuni turistice, ce include stabilimente de cazare (hoteluri, moteluri, cabane, refugii), au fost amenajate pârtii pentru schi, dotate cu instalaţii de transport pe cablu (telescaun, teleferic). O categorie aparte o constituie gheţarii de cavernă sau de peşteră. Ei se remarcă prin ineditul lor, mărimea, prezenţa unor concreţiuni tipice (coloane, draperii de gheaţă, etc). La noi în ţară cei mai cautaţi gheţari sunt: Gheţarul de la Scărişoara, gheţarul din Peştera Focul Viu, gheţarul Borţig – Padiş.

22

potential hidric prof moldovan curs(2)

Documents