POTENŢIALUL TURISTIC ŞI DE AGREMENT SPORTIV ÎN

SPAŢIUL EUROPEAN

Departamentul Educaţie fizică şi sport

INTRODUCERE

Concepte, teorii, definiţii cu privire la domeniul turismului• Turismul reprezintă astăzi unul dintre fenomenele care domină lumea

contemporană, unul dintre segmentele cele mai profitabile din economia mondială, remarcabil prin dinamică, motivaţii multiple şi o mare diversitate a formelor de manifestare.

• Cu un rulaj financiar de peste 2 miliarde de dolari, turismul intern şi internaţional deţine astăzi peste 12% din afacerile derulate în economia mondială.

• Herman Kahn afirma, în lucrarea sa, „Următorii 200 de ani. Scenario pour l’année 2000”, faptul că în mileniul III turismul va fi una dintre cele mai mari industrii din lume.

• Preocupări privind delimitarea şi definirea Geografiei turismului s-au manifestat pe plan mondial încă din primele decenii ale secolului XX, iar în ţara noastră îndeosebi în a doua jumătate a aceluiaşi secol, excepţie făcând Nicolae Radulescu, autor al studiului „Asupra geografiei turismului”, publicat în „Revista geografică” în 1945.

• Unii cercetători, cei mai mulţi, vorbesc de Geografia turismului (R. Engelmann, 1924; N. Al. Rădulescu, 1945; G. Chabot, 1964; J. Ginier, 1965; I. Şandru, 1966, 1970; M.I. Mileska, 1973; M. Iancu, 1968; V. Mihăilescu, 1969; Carmen D. Petrescu, 1970; C. Swizewski şi D. Oancea, 1977; Aurelia Susan, 1980; I. Istrate, 1985; P. Cocean, 1996 ş.a.), alţii de Geografia turistică (S. Leszczzcki, M. Fularski, 1932, L. Merlo, 1969; I. Mac, 1992 ş.a.).

• Dintre definiţiile date Geografiei turismului sau Geografiei turistice, după caz, de către autorii mai sus menţionaţi, amintim:

• Geografia turismului studiază fenomenul turistic, respectiv „ansamblul de relaţii şi aspecte care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi o activitate lucrativă oarecare” (W. Hunziker, A. Krapf, Allgemeine Fremdenwerkechsslehre, Polygraphischer Verlag A.G., Zürich, 1942);

1. „... geografia şi turismul sunt doi termeni predestinaţi a fi alăturaţi, căci orice geograf trebuie să fie dublat, în mod necesar, de calităţile unui turist. Şi invers: se poate spune că în fiecare turist se ascunde un geograf, căci turistul inteligent este un geograf care nu s-a autodescoperit” (G. Chabot, La Geographie du Tourisme en France, în „Acta Geographica Levaniensis”, vol. III, 1964);

• „Ramură de primă importanţă a geografiei, Geografia turismului trebuie studiată numai prin metoda geografică” (J. Ginier, Géographie touristique de la France, étude génerale et régionale, SEDES, Paris, 1965;

• „Geografia turismului trebuie să cerceteze un nou teren al comportamentului uman, legat de mediul fizic, biologic sau social; ea cercetează realităţile turistice prin spiritul sintezei (...); geografia turismului este geografia unor ocupaţii mai puţin obişnuite, a liniştii şi a muzeelor” (P. Defert, Le tourisme, objet de connaissance gégraphique, III-eme Colloque du Tourisme, Budapest, 1966);

• „Geografia turismului este, în esenţă, ştiinţa delimitării teritoriului ţării pe raioane care pot fi folosite pentru o formă sau alta a turismului, atât intern, cât şi internaţional” (M.A. Ananiev, Le tourisme internation, Moscou, 1968);

• „(...) acea ramură a geografiei care studiază poziţia şi înfăţişarea centrelor de interes turistic, caracteristicile lor individuale naturale şi cultural-istorice, atracţiile şi tradiţiile turistice în contextul zonei în care se găsesc amplasate, al reţelei de căi de comunicaţie care îi asigură accesibilitatea şi legăturile cu alte centre turistice” (L. Merlo, Geografia Turistică”, CLITT, Roma, 1969);

• „... geografia turismului studiază particularităţile teritoriale ale economiei turismului, repartiţia teritorială a activităţilor productive şi de servire legate de turism, condiţiile, factorii şi resursele care determină dezvoltarea acestuia în diverse ţări şi regiuni” (Liubomir Dinev, citat de I. Şandru, 1966);

• „... geografia turismului studiază raportul dintre fenomenul turistic, mediul geografic şi mediul social” (N. Al. Rădulescu, Asupra geografiei turismului, 1966);

• „Geografia turismului - ca ramură nouă a geografiei economice - studiază premisele complexe care generează, favorizează sau frânează dezvoltarea fenomenului turistic, repartiţia geografică a regiunilor existente, a fluxurilor turistice şi a regiunilor de primire, precum şi evoluţia formelor de turism practicate şi clasificarea acestora” (Carmen D. Petrescu, Obiectul geografiei turismului, 1970);

• „Geografia turismului este o ramură a geografiei economice care studiază resursele turistice naturale şi antropice sub aspect calitativ şi cantitativ, fluxurile turistice interne şi internaţionale, precum şi răspândirea acestora în profil teritorial” (I. Istrate, Geografia turismului, 1985);

• Geografia turismului este „ştiinţa genezei, repartiţiei şi devenirii spaţio-temporale a fenomenului turistic, acesta fiind considerat ca o interacţiune complexă, specifică la nivelul mediului geografic” (P. Cocean, Geografia turismului, 1996).

• Dintre aceste numeroase definiţii - şi nu le-am amintit pe toate -, ultimele trei ni se par congruente, reuşind să reunească, într-o formulare concisă, elementele esenţiale. După opinia noastră, Geografia turismului este disciplina geografică care studiază fondul (patrimoniul) turistic mondial (natural şi antropic), repartiţia şi modul de valorificare a acestuia şi a dotărilor turistice în plan teritorial, fluxurile turistice (interne şi internaţionale) (S. Neguţ, 2003).

• Legăturile strânse ale geografiei turismului se vădesc în legăturile strânse cu principalele discipline ale geografiei fizice, respectiv geomorfologia, hidrologia, climatologia, biogeografia, prin intermediul potenţialului natural de atractivitate (relief, ape, climat, vegetaţie, faună). Totodată, această disciplină are numeroase puncte de tangenţă cu alte ştiinţe, precum geologia, istoria, biologia (participante şi ele la constituirea potenţialului de atractivitate al unor regiuni). De asemenea, funcţia economică a turismului nu ar putea fi în totalitate definită şi realizată fără aportul altor discipline precum statistica, marketingul, tehnologia sondajului sau diferite discipline economice.

În fine, nu trebuie uitat însă că opţiunea turistică constituie în acelaşi timp şi o problemă de psihologie interioară a oricărui individ, fapt pentru care este legată direct şi de psihologie, de sociologie, acestora revenindu-le un rol important în analiza fenomenului turistic.

• Geografia turismului, prin domeniul său de studiu, respectiv mediul geografic, prin prisma atractivităţii sale şi a fenomenelor social-economice, condiţionate de valorificarea acestuia, se suprapune tuturor celor trei ramuri ale geografiei - fizică (prin fondul natural), umană (prin factorul uman) şi economică (prin procesele de producţie generate). Din acest punct de vedere, se poate spune că geografia turismului este printre puţinele ştiinţe geografice integratoare, concurată fiind doar de geografia mediului înconjurător sau de cartografia geografică

Principii, metode şi mijloace de studiu în domeniul turismului

• Domeniul turismului utilizează o serie de principii, de metode şi mijloace de studiu. Dintre acestea pot fi menţionate:

- Principiul spaţialităţiiPrincipiul spaţialităţii, prin intermediul căruia cercetarea fenomenului turistic utilizează ca metode de bază observarea, iar ca mijloc de redare, descrierea. Finalitatea acestui demers se concretizează în elaborarea modelului descriptiv, cu utilizare largă în practica turistică de informare şi popularizare a turiştilor. Altă metodă de cercetare în cadrul aceluiaşi principiu este investigaţia, al cărei rol este axat pe reliefarea elementelor calitative ale fenomenului turistic;

- Principiul cauzalităţiiPrincipiul cauzalităţii, are rolul să elucideze condiţiile genezei, afirmării şi evoluţiei proceselor turistice. În acest sens, turismul apare ca un efect al acţiunii unor cauze independente sau reunite într-un ansamblu cauzal, care trebuie descifrate şi cunoscute. Ca metode de lucru, se folosesc analiza detaliată a fenomenelor şi explicaţia, văzută ca mijloc de realizare. Un loc primordial revine analizei în detaliu a spaţiilor geografice de primire, cu deosebire a modului în care fenomenul turistic se articulează mediului înconjurător şi comunităţilor umane gazdă;

- Un alt principiu la care apelează frecvent geografia turismului îl constituie integrarea fenomenelor propriiintegrarea fenomenelor proprii în structuri logiceîn structuri logice, care au menirea de a surprinde aspectele obiective, legice. Ca metode de lucru se detaşează, în cadrul acestui principiu, sinteza, iar ca mijloc de operare, reprezentarea grafică.

Structura fenomenului turistic• Fenomenul turisticFenomenul turistic, în ansamblul său, este definit de o serie largă de noţiuni şi

concepte specifice. Cel mai intens utilizate în practica de zi cu zi, referitor la acest domeniu, sunt: turist, turism, fond turistic, produs turistic, ofertă turistică, cerere turistică.

• Termenul de turist are, din punct de vedere etimologic, aproape aceeaşi semnificaţie (plimbare, călătorie, circuit). Deşi definiţia turistului a îmbrăcat numeroase formulări extrem de variate, putem nuanţa cu câteva explicaţii ale acestui termen:

- conform Enciclopediei Littré, turist este: fiecare călător care efectuează o călătorie pentru propria plăcere, fie pentru satisfacerea curiozităţilor, fie pentru umplerea timpului;

- A.J. Norval: turiştii sunt grupuri de călători care consumă produse şi cheltuiesc bani în altă ţară sau în alt loc decât în localitatea unde i-au agonisit şi care călătoresc în alt scop decât stabilirea sau desfăşurarea unei activităţi regulate;

- Comisia Economică a Ligii Naţiunilor menţionează: turistul este persoana care se află într-o localitate pentru o perioadă minimă de 24 de ore şi una maximă de un an (cei care depăşesc un an sunt declaraţi persoane emigrante);

- în anul 1968, Organizaţia Mondială a Turismului a realizat departajarea călătorilor în: turişti - vizitatori de cel puţin o zi, care comportă cazare peste noapte - şi excursionişti - vizitatori de mai puţin de o zi, care nu se cazează peste noapte. În funcţie de această departajare, acelaşi organism delimitează trei categorii de turişti:1. adevăraţi sau propriu-zişi, care călătoresc de plăcere în timpul liber;2. de afaceri, inclusiv parlamentarii/politicienii sau cei aflaţi în delegaţii oficiale;3. alţi turişti, persoane venite la studii, misionari, pelerini, persoane aflate la cură sau în diverse alte scopuri, ca de pildă căsătorii, funeralii etc.

• În consecinţă, prin turist se înţelege orice persoană care se deplasează în afara domiciliului său, pentru un interval de timp nedefinit, cu scopul principal al recreării şi refacerii fizico-psihice.

• TurismulTurismul, de asemenea, are mai multe definiţii, între care:- Knafou, în 1992, îl defineşte ca: activitatea economică şi socială ce răspunde cerinţelor de deplasare temporară a oamenilor care trăiesc în societăţile urbane;- Pierre Geoges (1970): o activitate legată de loisir, petrecerea timpului liber, care desemnează deplasările sezoniere ale populaţiei esenţialmente urbane spre regiuni favorizate de aptitudinile naturale şi care răspund aşteptărilor turiştilor prin dotări.

• La nivelul Europei, i se asociază noţiunii de turism cea de recreare în exterior, iar pentru America de Nord, noţiunea simplă de recreare.

• Configuraţia resurselor turistice determină tipurile de turism practicate, care diferă ca pondere şi intensitate, de la o ţară la alta. Cele mai cunoscute în practica turismului mondial sunt: – turismul balnear maritim,– turismul montan şi de sporturi de iarnă,– turismul de cură balneară,– turismul cultural,– turismul festivalier,– turismul sportiv,– turismul de vânătoare (safari).

• Una dintre actualele preocupări de bază în domeniul turistmului priveşte studiul dispunerii spaţiale a resurselor atractive. În acest sens, regionarea taxonomicăregionarea taxonomică unitară în domeniu, atât pe plan internaţional, cât şi în România, relevă următoarele unităţi taxonomice importante:1. Regiunea turisticăRegiunea turistică, concepută ca un spaţiu de mari dimensiuni, cu o structură organizatorică bine consolidată şi un patrimoniu turistic diversificat. Exemplu: regiunea Alpilor francezi, iar pentru România, regiunea Carpaţilor Orientali;2. Zona turisticăZona turistică reprezintă un areal mai restrâns, evidenţiată prin activităţi turistice de un anumit tip, cu importante obiective turistice, ca de exemplu: zona turistică a Alpilor maritimi sau zona Bucovinei, din Carpaţii Orientali;3. Centrele turisticeCentrele turistice reprezintă puncte de convergenţă (de plecare pentru zonele montane, porturi sau alte centre) a unor fluxuri de turism şi pot fi, în general, staţiuni alpine, ca de exemplu Grenoble, staţiunea turismului montan, şi pentru România, Vatra Dornei sau Borşa (Carpaţii Orientali);4. Obiectivele turisticeObiectivele turistice amenajate (peşteri, defilee, gheţari, mănăstiri, case memoriale, hoteluri alpine etc.).

• Tot aici, literatura recentă de specialitate pune în valoare, în funcţie de potenţialul natural sau antropic, o serie de unităţi teritoriale cu vocaţie polarizatoare, în jurul cărora s-au dezvoltat veritabile noduri turisticenoduri turistice, cu vocaţie locală, acestea având rolul de susţinere a activităţii turistice a nucleului central. Pot fi exemplificate: localităţi-satelitlocalităţi-satelit,, aflate pe rivierele mediteraneene italică, franceză, sau unele unele microstaţiunimicrostaţiuni apărute tot în zona de litoral, precum şi centre polarizatoarecentre polarizatoare aflate în zonele montane. Exemple: Costa Brava şi Costa del Sol (Spania), Chamonix (Alpii francezi).

• Pentru regiunile geografice mari, receptoare ale unor fluxuri majore de turism, se vehiculează şi termenul de bazin turisticbazin turistic, distingându-se: bazinul mezo-american, în care se cuprind arcul Antilelor din America Centrală, alimentat predominant de SUA şi Canada; bazinul Asia-Pacific, constituit din ansamblul insular şi faţada Pacificului, inclusiv Thailanda, în care principalii furnizori sunt Japonia, Australia şi Noua Zeelandă; bazinul Mării Mediterane.

• Una dintre actualele preocupări de bază în domeniul geografiei turistice priveşte studiul dispunerii spaţiale a resurselor atractive. În acest sens, regionarea regionarea taxonomicătaxonomică unitară în domeniu, atât pe plan internaţional, cât şi în România, relevă următoarele unităţi taxonomice importante:1. Regiunea turisticăRegiunea turistică, concepută ca un spaţiu de mari dimensiuni, cu o structură organizatorică bine consolidată şi un patrimoniu turistic diversificat. Exemplu: regiunea Alpilor francezi, iar pentru România, regiunea Carpaţilor Orientali;2. Zona turisticăZona turistică reprezintă un areal mai restrâns, evidenţiată prin activităţi turistice de un anumit tip, cu importante obiective turistice, ca de exemplu: zona turistică a Alpilor maritimi sau zona Bucovinei, din Carpaţii Orientali;3. Centrele turisticeCentrele turistice reprezintă puncte de convergenţă (de plecare pentru zonele montane, porturi sau alte centre) a unor fluxuri de turism şi pot fi, în general, staţiuni alpine, ca de exemplu Grenoble, staţiunea turismului montan, şi pentru România, Vatra Dornei sau Borşa (Carpaţii Orientali);4. Obiectivele turisticeObiectivele turistice amenajate (peşteri, defilee, gheţari, mănăstiri, case memoriale, hoteluri alpine etc.).

• Tot aici, literatura recentă de specialitate pune în valoare, în funcţie de potenţialul natural sau antropic, o serie de unităţi teritoriale cu vocaţie polarizatoare, în jurul cărora s-au dezvoltat veritabile noduri turisticenoduri turistice, cu vocaţie locală, acestea având rolul de susţinere a activităţii turistice a nucleului central. Pot fi exemplificate: localităţi-satelitlocalităţi-satelit,, aflate pe rivierele mediteraneene italică, franceză, sau unele unele microstaţiunimicrostaţiuni apărute tot în zona de litoral, precum şi centre polarizatoarecentre polarizatoare aflate în zonele montane. Exemple: Costa Brava şi Costa del Sol (Spania), Chamonix (Alpii francezi).

• Pentru regiunile geografice mari, receptoare ale unor fluxuri majore de turism, se vehiculează şi termenul de bazin turisticbazin turistic, distingându-se: bazinul mezo-american, în care se cuprind arcul Antilelor din America Centrală, alimentat predominant de SUA şi Canada; bazinul Asia-Pacific, constituit din ansamblul insular şi faţada Pacificului, inclusiv Thailanda, în care principalii furnizori sunt Japonia, Australia şi Noua Zeelandă; bazinul Mării Mediterane.

• Într-o serie de ţări cu vechi tradiţii - Germania, Canada, Finlanda, Franţa, Italia, SUA, Japonia etc. -, turismul este susţinut de un patrimoniu natural şi antropic de excepţie, în care un rol primordial îl au parcurile şi rezervaţiile naturale, sau alte zone cu peisaj deosebit

• Resursele turisticeResursele turistice • Reprezintă totalitatea elementelor atractive ale unui teritoriu, indiferent de

originea lor şi de relaţiile dintre ele. Constituie, totodată, una dintre categoriile de bază ale geografiei turismului, considerată şi materia primă a acesteia. Resursele determină mărimea, intensitatea şi diversitatea fluxurilor turistice şi prin acestea eficienţa economică.

• Se deosebesc două grupe majore de obiective, care compun fondul turistic, şi anume:

- obiective aparţinând cadrului natural - relief, structuri litologice, climat, hidrografie, vegetaţie, faună;

- obiective de provenienţă antropică - vestigii istorice, edificii religioase, muzee, etnografie, folclor etc.

Infrastructura turisticăInfrastructura turistică,, sau baza tehnico-materială, este alcătuită din toate dotările tehnice şi edilitare necesare asigurării tuturor serviciilor necesare bunei desfăşurări a fenomenului turistic. Aici se includ: capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, reţeaua de servicii aferente turismului, mijloace de agrement şi tratament, căile de comunicaţie, infrastructura tehnică (reţele de energie electrică şi termică, apa potabilă, canalizarea etc.), serviciile poştale, bancare, medico-sanitare etc.

Potenţialul turisticPotenţialul turistic rezultă din asocierea spaţială a fluxului turistic, pe baza tehnico-materială aferentă. Potenţialul turistic este sinonim cu oferta turistică.

Fluxul turisticFluxul turistic defineşte mişcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre ariile de provenienţă spre cele receptoare. Particularităţile generale ale fluxului turistic sunt:

• direcţia,– ritmul– intensitatea.

Produsul turisticProdusul turistic înglobează totalitatea bunurilor şi serviciilor indispensabile bunei desfăşurări a activităţilor de agrement şi recuperare fizico-psihică. Din sfera produsului turistic fac parte doar acele elemente care „se consumă şi se reciclează” prin aportul economiei turismului sau al ramurilor care o servesc.

Întotdeauna produsul turistic trebuie să aibă un corespondent financiar.

• Însuşirile atractive ale fondului turistic, natural sau antropic, reprezintă motivaţia fundamentală a fenomenului turistic, şi nu un produs al acestuia.

• Prin reciclarea produsului turistic, care reprezintă o caracteristică de bază a acestuia, se înţelege diversificarea şi adaptarea la preferinţele cererii turistice.

• Altă trăsătură este specificitatea şi originalitatea sa, prin care produsul turistic îşi asigură o viaţă proprie legată îndeosebi de aria de provenienţă (ca de pildă folclorul din zona Oaş sau produsele artizanale din lemn de pe valea Arieşului).

Piaţa turisticăPiaţa turistică se bazează pe oferta turistică, exprimată în acest caz prin produsul turistic, şi cererea turistică, ce include turiştii cu întregul lor cumul de opţiuni şi necesităţi recreative.

Oferta turisticăOferta turistică include fondul turistic, infrastructura şi produsul turistic, adică totalitatea elementelor care motivează şi facilitează actul turistic.

Principalii factori de influenţă asupra activităţii turistice

• În literatura de specialitate se regăsesc cei mai importanţi factori care influenţează activitatea turistică, atât la nivel naţional, cât şi mondial; aceştia pot fi clasificaţi în funcţie de mai multe criterii:

1. După natura social-economică1. După natura social-economică, pot fi determinaţi:, pot fi determinaţi: factori economicifactori economici, între care sunt incluse veniturile populaţiei, dar şi modificări

ale acestora survenite pe parcurs, preţurile şi tarifele, la care se adaugă oferta turistică.

• Venitul populaţiei reprezintă baza materială a oricărei acţiuni de consum, care nu exclude şi practicarea turismului. Nivelul ratei de consum depinde atât de totalul veniturilor, respectiv de produsul intern brut (PIB), cât şi de cele obţinute de populaţie, adică venitul personal al acesteia.

• Fluctuaţiile preţurilor relative în special la serviciile turistice internaţionale a condiţionat şi condiţionează extinderea călătoriilor peste graniţele ţării. Acest fenomen s-a manifestat în ultima perioadă de timp prin creşterea cererii şi apariţia a noi forme de turism, precum şi a unor noi destinaţii turistice.

• Totodată, nivelul veniturilor populaţiei se reflectă nu numai prin gradul de participare a acesteia la turism, dar şi la nivelul şi natura serviciilor turistice pentru care populaţia optează, întrucât preţul constituie un stimul de atracţie în alegerea destinaţiei turistice respective.

• De asemenea, cererea crescută de bunuri şi servicii pe care le presupun activităţile turistice constituie un element dinamizator al sectorului economic global, diversificarea structurilor economice prin crearea unor activităţi şi ramuri specifice turismului, între care pot fi amintite: agenţiile de turism, turoperatorii, industria hotelieră, alimentară, a mijloacelor de transport etc.

factori tehnicifactori tehnici, între care se evidenţiază performanţele mijloacelor de transport, tehnologiile în domeniul construcţiilor, precum şi parametrii tehnici ai instalaţiilor şi echipamentelor specifice domeniului turistic;

factori socialifactori sociali: urbanizarea, timpul liber etc.; factori demograficifactori demografici, care includ numărul populaţiei,

modificarea mediei duratei de viaţă, structura pe sexe, grupe de vârstă şi socio-profesionale;

factori psihologici şi educativifactori psihologici şi educativi, care vizează nivelul de instruire, de cunoaştere, caracterul individului, temperamentul etc.;

factori organizatoricifactori organizatorici, care se referă la facilităţile sau priorităţile oferite de turismul organizat, sau factori care ţin de regimul vizelor şi formalităţile de trecere a frontierelor etc.

2. După durata de timp a acţiunii turistice2. După durata de timp a acţiunii turistice, se disting: factori cu influenţă permanentăfactori cu influenţă permanentă, între care: cei legaţi de

timpul liber al persoanelor, de modificarea veniturilor obţinute, de mişcarea naturală, dar şi migratorie a populaţiei; în acest context, timpul liber se rezumă, printre altele, la diminuarea săptămânii de lucru sau a anului de activitate, la durata timpului de muncă, programarea concediilor şi a vacanţelor ş.a., prin acestea creându-se posibilităţile necesare desfăşurării activităţii turistice şi manifestarea cererii turistice potenţiale mai mari;

factori conjuncturalifactori conjuncturali: crizele economice, dezechilibre politice sau sociale, factori de risc natural (catastrofe), condiţii meteorologice nefavorabile etc.

3. După importanţa în determinarea fenomenului turistic3. După importanţa în determinarea fenomenului turistic: factori primarifactori primari: oferta turistică, veniturile populaţiei,

mişcarea acesteia, timpul liber; factori secundarifactori secundari: cooperarea internaţională, facilităţi

privind vizele şi trecerea frontierelor, complexitatea serviciilor suplimentare ş.a.

4. După natura provenienţei şi sensul intervenţiei4. După natura provenienţei şi sensul intervenţiei, pot fi: factori exogenifactori exogeni: sporul natural al populaţiei sau creşterea venitului

destinat practicării turismului sau creşterea gradului de urbanizare, mobilitatea sporită a populaţiei;

factori endogenifactori endogeni: varietatea conţinutului activităţii turistice, ofertarea unor noi produse turistice, diversificarea gamei de servicii turistice, creşterea nivelului de pregătire a forţei de muncă angrenată în domeniul turismului.

• În contextul celor două categorii de factori de mai sus, cererea turistică este generată de o motivaţie specifică care, la rândul ei, se individualizează la nivelul persoanei. Individualizarea este determinată atât de motivaţii, cât şi de comportamentul diferit al turiştilor faţă de fiecare element al produsului turistic oferit.

• Din acest punct de vedere, motivaţiile turistice pot fi evidenţiate astfel: cele care ţin de domeniul cognitivdomeniul cognitiv şi care presupun în esenţă

descoperirea, învăţarea, creaţia, lărgirea orizontului de cunoaştere pe multiple planuri, ca de pildă în afaceri, congrese ştiinţifice, istorie, cultură, tradiţie, obiceiuri, meşteşuguri populare etc.;

motivaţia socio-culturalămotivaţia socio-culturală - dorinţa de recunoaştere şi afirmare socială, de realizare sau afirmare a propriei persoane;

motivaţia fiziologică şi socialămotivaţia fiziologică şi socială, axată pe timpul de repaus şi reconfortare;

motivaţia afectivă şi esteticămotivaţia afectivă şi estetică: atracţia omului pentru frumos, artă, creaţie, cultură şi civilizaţie, obiectivele naturale şi antropice de excepţie.

• Rezumând cele patru categorii anterioare, se pot evidenţia cei mai cei mai reprezentativi factori ai dezvoltării activităţilor turisticereprezentativi factori ai dezvoltării activităţilor turistice, după cum urmează:

nivelul de dezvoltare economico-socialănivelul de dezvoltare economico-socială, ilustrat de PIB/locuitor, care la rândul său influenţează venitul populaţiei;

preţurile şi tarifelepreţurile şi tarifele au o influenţă ce se manifestă asupra produsului turistic în ansamblu sau asupra componentelor sale, ca de exemplu cazare, masă, agrement, tratament etc.;

oferta turisticăoferta turistică - este alcătuită din resurse turistice naturale şi antropice, la care se adaugă oferta reprezentată de dotările şi echipamentele tehnico-materiale ce influenţează activitatea turistică în mod pregnant;

complexitatea resurselor naturale (ale reliefului, climei, apei, vegetaţiei şi faunei, a peisajului) şi

antropice (istorice, culturale, sociale, economice) de care dispune o ţară sau regiune turistică, precum şi gradul acestora de amenajare pentru turism, exercită o mare influenţă asupra atragerii fluxurilor turistice, determinând ponderea circulaţiei turistice, structura acesteia, dar şi direcţiile de orientare turistică;

dezvoltarea bazei tehnico-materialedezvoltarea bazei tehnico-materiale are consecinţe şi influenţe directe asupra gradului de mobilitate a populaţiei, favorizând deplasarea în scop turistic; dotările tehnico-materiale vizează:

- domeniul transporturilor, prin creşterea densităţii reţelei de transport,- sporirea numărului şi diversificarea mijloacelor specifice, - modernizarea şi îmbunătăţirea performanţelor acestora, - asigurarea condiţiilor favorabile pentru deplasarea unui număr tot mai

mare de turişti spre destinaţii variate, - sporirea confortului şi limitarea duratei călătoriilor, ieftinirea costurilor

etc.; dinamica demograficădinamica demografică, strâns legată de creşterea numerică a

populaţiei, care implică deplasarea unui număr mult mai mare de persoane dispuse să călătorească în scopuri turistice;

urbanizareaurbanizarea are o mare influenţă datorită efectelor sale asupra mediului natural, din ce în ce mai antropizat în ultima perioadă, dar şi asupra stării psihice a populaţiei, de aici reieşind dorinţa populaţiei urbane, mai ales, de a efectua deplasări sau călătorii în zone mai liniştite, nepoluate, pentru recreare, odihnă, distracţie sau alte scopuri turistice.

• De asemenea, creşterea populaţiei urbanecreşterea populaţiei urbane are consecinţe directe în dimensiunea fluxurilor turistice, ceea ce a condus la o dezvoltare dinamică a unei adevărate industrii a turismului, ale cărei venituri sunt în continuă creştere.

INFRASTRUCTURA TURISTICĂ Bazele de cazare şi de alimentaţie publicăBazele de cazare şi de alimentaţie publică• Structura acestora are la origini criterii diverse. Clasificarea acestora are în

vedere următorii parametri: mărimea, confortul, funcţionalitate, perioada de utilizare, tipul de turism pe care-l deservesc etc. Au fost evidenţiate două grupe majore de cazare, şi anume:

bazele de cazare principale, în care atributele turistice sunt dominante; bazele de cazare secundare, aferente domeniului turistic temporar, având un

nivel mai redus de funcţionalitate.• În categoria bazelor de cazare principale se includ hotelurile, motelurile,

cabanele, vilele şi hanurile turistice.• HotelurileHotelurile sunt structuri de cazare apărute încă din perioada de sfârşit a Evului

Mediu, afirmarea lor explozivă constatându-se încă în secolul XX, o dată cu intensificarea caracterului de masă al turismului.

• Funcţia de bază a acestora este cea de cazare, dar ele asociază acesteia şi alte trăsături, pot deveni chiar obiective turistice de sine stătătore.

• Pe lângă funcţia de cazare, a cărei importanţă se reflectă în dotările şi serviciile proprii, hotelurile moderne se adaptează tipurilor de turism practicate în sfera lor de influenţă, ca de exemplu, în cazul turismului cultural, aceste baze pot fi dotate cu săli de conferinţă şi proiecţii, cu spaţii expoziţionale sau pentru reuniuni ştiinţifice. De asemenea, dacă hotelul este situat într-o zonă specifică turismului de recreare, din structura lui nu vor lipsi piscine, terenuri de tenis, popicării, discoteci, baruri etc.

• Marile hoteluri îşi completează serviciile practicate cu dotări şi activităţi auxiliare, ca de pildă: oficii de poştă, birouri de schimb valutar, agenţii de bilete, magazine, etc. Dintre bazele de alimentaţie publică, din structura acestora nu lipsesc restaurantele, barurile, cofetăriile etc.

• Cele mai vechi unităţi de cazare hotelieră au apărut în oraşe. Primul edificiu special pentru a îndeplini cerinţele de ospitalitate ale unei structuri hoteliere a fost deschis la Londra, în 1774, în Coven Garden. Ulterior, în New York, două decenii mai târziu, a apărut în anul 1794, City Hotel. Primul hotel cu servicii integrate, de cazare şi bucătărie franceză, a fost Tremont, din Boston, deschis la începutul secolului XIX.

• Serviciile complexe de care beneficiază clienţii turişti ai hotelurilor de astăzi sunt rezultatul unui interes permanent de îmbunătăţire a ofertei din această categorie. Un aspect important este cel al ocupării forţei de muncă în activitatea hotelieră de lux. Unele, cu capacităţi mai mici, au repartizate 2-3 persoane angajate pentru fiecare cameră, asigurând servicii de înaltă ţinută, ca de exemplu, Hotelul Ritz, din Paris, avea în anul 2000, 500 de angajaţi pentru 187 de camere.

• În ierarhizarea hotelurilor există mai multe criterii între care pot fi menţionate: mărimea, confortul, poziţia în cadrul habitatului turistic, modul de funcţionare, durata sejurului.

• Criteriul mărimiimărimii conduce la diferenţierea a trei categorii de hoteluri: mici (1-70 locuri), mijlocii (71-150 locuri) şi mari (peste 150 locuri). Hotelurile mari se numesc frecvent „Grand Hotel”.

• ConfortulConfortul. Pe plan mondial sunt recunoscute 5 trepte de confort. Cea superioară, „lux”, are, la rândul ei, trei variante - A, B, C. Urmează hotelurile de categoria I - V. Mai utilizată este clasificarea cu atribuire de „stele” (1-5 sau mai multe). Menţionăm , faptul că, în ultimii ani s-au construit asemenea structuri cu un confort şi pachet de servicii de 7 stele (exemplul tipic - Hotelul Burj al Arab - Dubai). În ce priveşte gradul de confort, acesta se răsfrânge în preţurile practicate, în structura cererii turistice şi eficienţa economică.

• Alţi autori propun şi o altă clasificare în funcţie de importanţă, delimitând două categorii de hoteluri: naţionale naţionale şi internaţionaleinternaţionale.

• Referitor la acest aspect, în ţara noastră, de această problemă, a clasificării, brevetării, sau licenţierii hotelurilor şi a celorlalte spaţii de cazare se ocupă Oficiul de Autorizare şi Control în Turism, organism care funcţionează în subordinea Ministerului Turismului, Asociaţiei Hotelierilor din România, Federaţiei Patronale din Turism, Asociaţiei Cabanierilor şi Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism.

• Printr-un act normativ, aceste organisme au stabilit criteriile privind clasificarea, pe stele şi categorii, a structurilor de primire turistice şi caracteristicile tipurilor de unităţi cu activitate hotelieră numite „structuri de primire cu funcţiuni de cazare turistică”, admise să funcţioneze în România.

• A fost reglementată de asemenea, situaţia juridică a două tipuri distincte de unităţi cu activitate hotelieră - pensiunile turistice şi fermele agroturistice - prin stabilirea criteriilor de clasificare pe „stele” şi „margarete”.

• Un alt criteriu de clasificare al hotelurilor îl constituie modul de funcţionaremodul de funcţionare al acestora, în funcţie de care hotelurile se clasifică în:

- temporare temporare şi- permanentepermanente.

În acest sens, hotelurile din staţiunile balneare şi balneoclimaterice au program permanent de funcţionare, apele termale şi minerale asigurând posibilităţi de cură pe durata întregului an. În mod similar funcţionează şi hotelurile din marile oraşe, unde varietatea ofertei turistice anihilează influenţa periodicităţii unor fenomene ale cadrului natural.

• În regiunile montane apar două maxime sezoniere în funcţionaredouă maxime sezoniere în funcţionare, iarna şi vara, separate de două intervale când numărul vizitatorilor este minim, iar o altă grupă de hoteluri - cele din zona litorală temperată - înregistrează un sezon de vârf - vara - şi unul al cererii minime - iarna.

MotelurileMotelurile - asemănătoare în mare parte cu hotelurile, structural şi funcţional, sunt tot structuri de cazare turistică, diferenţa faţă de acestea constând în dependenţa lor de turismul de tranzit (în special cel automobilistic).

- Capacitatea acestora este mai mică, de asemenea şi gradul de confort (2-3 stele). - Originare din America de Nord (anul 1913), acestea sau extins în toată lumea, iar în Europa , apogeul l-au avut în perioada postbelică, fiind amplasate cu precădere în lungul şoselelor, în apropierea staţiunilor sau oraşelor.

• Adaptarea motelurilor la exigenţele cererii se face prin: afirmarea puternică a funcţiei de deservire în detrimentul celei de

cazare; implementarea în structura bazei a unor servicii noi, cum ar fi:

-staţiile de alimentare cu carburanţi şi de service auto,- staţiile de spălare a autovehiculelor, -garaje şi locuri de parcare mai extinse;

amplasarea motelurilor la distanţe cuprinse între 50-200 km între ele sau în raport cu centrele populate.

• Dintre toate tipurile de baze de cazare, în cazul motelurilor, durata sejurului este cea mai scurtă.

VileleVilele sunt structuri turistice pentru odihnă şi tratament, fapt pentru care se întâlnesc cu precădere în staţiunile balneare sau balneoclimaterice ca de pildă în: Carlovy Vary - Cehia, Biaritz şi Axe-les-Termes - Franţa, Viterbo - Italia, Predeal, Vatra Dornei, Băile Herculane, Călimăneşti - România etc.).

Ca destinaţie, ele deservesc turismul curativ şi de recreare de lungă şi medie durată.

Principala lor trăsătură, ca spaţiu de cazare, este intimitatea. Totodată, prin situarea lor în staţiuni cu o mare tradiţie, sunt utilizate în turismul organizat.

• O variantă modernă a vilelor este cea a caselor de odihnăcaselor de odihnă, construite şi gestionate de anumite instituţii sau organizaţii. Capacitatea caselor de odihnă este mare, iar în structura lor sunt încorporate unităţi de deservire.

• În general, au capacităţi reduse (sub 50 de locuri de cazare) şi confort diferit, fapt pentru care acestea se menţin printre bazele de cazare solicitate intens de către turişti.

Cabanele Cabanele sunt forme de cazare mult mai simple, modeste sub aspectul calităţii şi al serviciilor, constituind o grupă de unităţi de cazare foarte răspândită şi legată, aproape în exclusivitate, de activităţi turistice.

• Repartiţia acestora în teritoriu este foarte mozaicată; astfel de baze pot fi întâlnite atât în regiunile de câmpie, în Delta Dunării, cât şi în cele de deal sau de munte.

• Densitatea maximă se înregistrează în ariile muntoase. De asemenea, se mai întâlnesc de-a lungul râurilor, în apropierea lacurilor, dar şi pe versanţii sau culmile alpine. Exemple : cabanele Omul şi Babele din Munţii Bucegi, Bâlea în Munţii Făgăraşului, Obârşia Lotrului în Munţii Parâng, Dochia în Ceahlău ş.a.).

• Tot în zona muntoasă se găsesc numeroase cabane uşor accesibile pe căi rutiere, cu mijloace auto (cabana Rânca din Munţii Parâng, Padiş din Munţii Apuseni, Padina, Bolboci, Scropoasa din Munţii Bucegi, Straja din Munţii Vulcan etc.).

• Capacitatea de cazare a cabanelor este variabilă. În general, oscilează între 20-100 de locuri.

• După gradul de confort, cabanele se împart în trei categorii: superior, mediu şi inferior (I, II, III).

HanurileHanurile turistice sunt unităţi de cazare şi alimentaţie publică tradiţionale, fiind precursoarele motelurilor de astăzi.

- Au apărut în secolele XVII-XVIII şi aveau rolul de a adăposti negustorii şi poştalioanele.

- Amplasarea tipică era la răscrucea drumurilor sau de-a lungul acestora (Hanul Ancuţei, Hanul Roşu pe drumul Teleajenului, Hanul Morilor pe segmentul de drum Hârşova - Constanţa, Hanul dintre Sălcii în apropiere de Alba Iulia ş.a.).

• Ele ocupă, de regulă, clădiri vechi, conace, case boiereşti, palate care au fost amenajate şi dotate corespunzător activităţilor turistice. Funcţiei de cazare (10-50 locuri) i se asociază cea de servire.

• Prin vechimea şi arhitectura lor, multe hanuri îmbracă şi o funcţie atractivă, devenind obiective turistice de rezonanţă, exemplul tipic îl reprezintă Hanul lui Manuc din Bucureşti.

Bazele de cazare secundare (complementare)Bazele de cazare secundare (complementare). Din această categorie fac parte: adăposturile şi refugiile, pensiunile şi

campingurile.• Adăposturile şi refugiile - Adăposturile şi refugiile - sunt unităţi de cazare cu statut turistic incipient, în

care exploatarea economică este practic inexistentă. Asigură un pachet minim de condiţii oferite turiştilor surprinşi pe traseu de intemperii deosebite.

• Se găsesc predominant în regiunile muntoase înalte şi accidentate, cu densităţi reduse ale bazelor de cazare din celelalte categorii. Dotările sunt minime (adăpost, surse de încălzire, rezerve de hrană) şi sunt întreţinute de organismele implicate în promovarea generală a turismului (serviciile Salvamont).

• Pensiunile şi spaţiile de cazare private, inclusiv fermele agroturisticePensiunile şi spaţiile de cazare private, inclusiv fermele agroturistice, pun la dispoziţia turiştilor anumite servicii, de calitate superioară, în regiunile locuite, dar din care lipsesc celelalte baze.

• Caracteristicile de bază ale pensiunilor sunt intimitatea şi autenticitatea serviciilor. Gastronomia regională, ambianţa inedită a desfăşurării actului recreativ, iniţierea turiştilor în diverse activităţi şi procese de producţie gospodărească, ritmurile vieţii de zi cu zi a locuitorilor regiunii etc., au pentru turişti proveniţi mai cu seamă din mediul urban o atractivitate deosebită.

• Localizarea pensiunilor relevă un indice superior pentru aşezările spaţiului montan din Munţii Alpi, Pirinei, etc. În Franţa sunt frecvente „fermele turistice” provenite din transformarea unor gospodării ale agricultorilor şi adaptarea lor la cerinţele actului recreativ (Munţii Vosgi, Masivul Central Francez, etc.).

• CampingurileCampingurile sunt tot mai frecvente în ultimii ani datorită necesităţilor sporite de cazare şi investiţiilor reduse necesare amenajării lor. Structural, campingul cuprinde căsuţe şi bungalouri, corturi sau rulote. De asemenea, amplasarea acestora este dependentă de orientarea fluxurilor turistice, morfologia terenului, prezenţa surselor de apă, vegetaţie etc.

• O grupă aparte, o constituie campingurile de la periferia marilor oraşe şi a staţiunilor balneare sau balneoclimaterice. Gradul de folosire a campingurilor creşte în cazul transformării lor, temporar, în tabere de vacanţă pentru elevi şi studenţi.

• CăsuţeleCăsuţele sunt spaţii de cazare de dimensiuni reduse, construite din materiale diverse (lemn, cărămidă, plăci fibrolemnoase etc.) şi oferă un confort minim. De obicei, sunt grupate în staţiuni, în diferite perimetre ale acestora şi sunt echipate cu dotări igienico-sanitare comune care respectă standardele în vigoare.

• Spaţiile de cazare de pe navele fluviatile şi maritimeSpaţiile de cazare de pe navele fluviatile şi maritime includ pontoanele dormitor sau locurile de pe navele ancorate în porturi. În turismul internaţional se includ locurile oferite de marile nave (pacheboturi) folosite în turismul de croazieră.

• Satele de vacanţăSatele de vacanţă reprezintă ansambluri de clădiri (vile, bungalouri, case tradiţionale) reunite într-un spaţiu bine delimitat şi care asigură un microclimat favorabil, ferit de poluare sau alte elemente care ar influenţa sănătatea şi securitatea turiştilor).

• Printre alte forme de cazare complementară amintim căminele căminele şi internatele internatele care, în perioada vacanţelor, oferă spaţii de cazare turistică în marile oraşe.

TIPURI ŞI FORME DE TURISM • În literatura de specialitate există mai multe încercări de a

defini tipuri sau forme de turism şi, totodată, încercări de identificare şi clasificare a activităţilor turistice.

• În ceea ce priveşte tipul de turismtipul de turism, acesta este definit ca fiind esenţa fenomenului turistic şi apare ca o sumă de esenţa fenomenului turistic şi apare ca o sumă de însuşiri fundamentale ce se intercondiţionează pe un însuşiri fundamentale ce se intercondiţionează pe un anumit spaţiu, într-o perioadă de timp determinată. Tipurile anumit spaţiu, într-o perioadă de timp determinată. Tipurile se stabilesc pe baza unor criterii (motivaţia individului, se stabilesc pe baza unor criterii (motivaţia individului, scop, destinaţie etc.), au un caracter istoric, nu dispar prin scop, destinaţie etc.), au un caracter istoric, nu dispar prin substituire cu altele decât în cazuri excepţionale şi pentru substituire cu altele decât în cazuri excepţionale şi pentru o perioadă determinatăo perioadă determinată..

• În viziunea autorilor P. Cocean, Gh. Vlăsceanu, B. Negoescu (2002) tipul de turism este „„expresie expresie integratoare la nivel superior care va defini esenţa integratoare la nivel superior care va defini esenţa fenomenului studiat, respectiv condiţionările lui fenomenului studiat, respectiv condiţionările lui fundamentale. El este sinonim unui anumit model la scara fundamentale. El este sinonim unui anumit model la scara căruia procesele ce se desfăşoară primesc tente specifice, căruia procesele ce se desfăşoară primesc tente specifice, particulare în raport cu celelalte modele. Tipul apare astfel particulare în raport cu celelalte modele. Tipul apare astfel ca un cumul de însuşiri şi interrelaţii desfăşurate spaţial ca un cumul de însuşiri şi interrelaţii desfăşurate spaţial într-o perioadă de timp determinată”într-o perioadă de timp determinată”.

• Printre specialiştii cu contribuţii importante în determinarea tipurilor şi formelor de turism pot fi menţionaţi:

• PoserPoser, în anul 1939, distinge cinci tipuri de turism, respectiv:- de tratament, -de recreare, de vară, -de sporturi de iarnă, -de recreare la distanţă scurtă şi -turismul de tranzit;

• HunzikerHunziker şi KrapfKrapf (1941) adaugă forme cum sunt călătoriile de odihnă şi tratament, pelerinajele ştiinţifice etc.;

• JulgJulg (1965) evidenţiază:- turismul de recreare, -de tratament, -vizitare,- recreare la distanţe scurte,- turismul de tranzit şi cel profesional;

• J.P. Lozato-GiotartJ.P. Lozato-Giotart (1993) relevă categorii de turism în viziunea Consiliului Superior al Turismului Francez (1978):- turism de afaceri, -de congrese şi călătorii de promovare,- turism termal şi thalasoterapie, -pelerinaje, -turism alternativ (mare, munte, rural), -activităţi sportive, culturale, recreative etc.;La noi în şară, se găsesc specialişti citaţi în lucrările unor geografi români, ca Pompei Cocean, Gheorghe Vlăsceanu, Bebe Negoescu, Mihaela Dinu, Ionel Muntele, Corneliu Iaţu, Melinda Cândea, George Erdeli, Tamara Simon ş.a

• SwizewskiSwizewski şi OanceaOancea (1977) introduc tipurile: structurale (montan, sportiv, cultural, comercial), dinamice (de drumeţie, de circulaţie, de tranzit), staţionare (cu sejur scurt, mediu şi lung);

• P. Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu, remarcă următoarele expresii tipologice:

turism de recreare şi de agrement (al căror scop este satisfacerea nevoilor recreative ale populaţiei antrenată în munci solicitante, cu mare consum de energie fizică şi psihică sau ale celei ce locuieşte în habitate recunoscute prin stresul cotidian),

turism de îngrijire a sănătăţii sau curativ, turism cultural, polivalent (care întruneşte atributele rezultate prin

asocierea recreării cu refacerea fizică şi psihică de ordin curativ sau ale recreării cu informarea şi culturalizarea etc.),

turism profesional (practicat ocazional şi intermitent de o categorie de persoane antrenate în activităţi economice sau sociale, cum sunt oamenii de ştiinţă, de afaceri, persoane aflate la studii, sportivi, în alte locuri decât cele de reşedinţă);

• Melinda Cândea şi colab. evidenţiază următoarele tipuri: turism de recreare şi agrement, de îngrijire a sănătăţii (balnear), turism cultural, social, educaţional, turism pentru cumpărături (shopping);• Mihaela Dinu identifică următoarele tipuri de turism: de recreare şi agrement, de îngrijire a sănătăţii (balnear sau curativ), turism cultural, educaţional, social, turism de tip complex (polivalent), turism legat de specificul gastronomic (sunt cunoscute expoziţiile şi

manifestările ocazionate de Sărbătoarea Vinului, a Berii, ale unor sortimente culinare ş.a.);

• Ionel Muntele şi Corneliu Iaţu disting mai multe criterii în funcţie de care clasifică mai multe tipuri de turism:

criteriul temporal (turism de week-end, de sejur, de tranzit, croazierele), criteriul localizării şi al motivaţiei (turism litoral, alpin - montan -, lacustru,

fluvial, citadin, rural, etnografic, cultural, frontalier), criteriul agregativ (turism solitar, familial, de masă, expediţionar, cinegetic,

pelerinaje, turism cultural-sportiv), criteriul geografic (al zonării climatice - turism specific climatului temperat,

celui polar sau tropi cal, diferenţiate prin oferta turistică, raportul cu regiunile emiţătoare, specificul climatic sau geomorfologic, floristic, faunistic etc.);

• Mihai Ielenicz şi Laura Comănescu reliefează mai multe tipuri de turism, în funcţie de unele criterii:

durată (turism de week-end - recreare la sfârşit de săptămână, turism pentru un număr variabil de zile, de la 2-3 zile - 2-3 săptămâni - sejur),

specificul activităţii (turism de afaceri, balneoclimateric, cultural, cinegetic, nautic, montan, turism pentru alpinism, pentru sporturi de iarnă, turism piscicol),

destinaţie (turism citadin, montan, rural, itinerant), forma de organizare (turism individual, turism prin intermediul unei

organizaţii sau asociaţii de profil, turism colectiv), spaţiul pe care se desfăşoară (turism regional, naţional, internaţional).• Formele de turism sunt diferenţiate prin anumite criterii cum sunt:

distanţa, durata, provenienţa turiştilor, numărul acestora, gradul de organizare, modul de desfăşurare, mijloacele de transport utilizate, vârsta turiştilor, aportul social, particularităţile regiunii de destinaţie.

Distanţa Distanţa impune trei variante de practicare: Turismul de distanţă micăTurismul de distanţă mică - se limitează frecvent la deplasări scurte, cu o durată de

câteva ore până la 1-2 zile în zona periurbană. • Turismul de distanţă scurtă are, în principal, un caracter recreativ, deşi, acolo unde apar

resurse curative sau edificii cu funcţie atractivă, poate îmbrăca şi trăsăturile celorlalte tipuri.

Sunt căutate mai ales pădurile (loc ideal al plimbărilor şi excursiilor), malurile apelor (pentru canotaj şi pescuit), pajiştile sau poienile.

Se practică la sfârşitul săptămânii, dar şi în intervalul orar de la sfârşitul fiecărei zile.

Pentru ţările din zona temperată, maximul se înregistrează vara, când ieşirile la iarbă verde sunt numeroase. Al doilea maxim, mai atenuat, apare iarna, anotimpul schiului sau al săniuşului.

Turismul la distanţă scurtă este influenţat de factorii climatici, vremea frumoasă fiind o condiţie esenţială a desfăşurării lui. Infrastructura ce deserveşte turismul de scurtă distanţă este compusă dintr-o reţea de căi de acces bine trasate (poteci) sau modernizate (şosele, căi ferate) care să faciliteze deplasarea rapidă.

Turismul de distanţă mică are un caracter de masă şi un caracter sezonal pronunţat, iar eficienţa economică rezultă din servicii.

Turismul de distanţă mareTurismul de distanţă mare cuprinde activităţile desfăşurate în afara zonei periurbane sau a localităţii de reşedinţă, cu mijloace de transport moderne.

La această formă de turism predomină turismul cultural şi de îngrijire a sănătăţii şi antrenează mase largi de persoane în fluxuri orientate spre regiuni sau obiective cu zestre atractivă importantă.

• Turismul la distanţă foarte mareTurismul la distanţă foarte mare se desfăşoară la nivel continental, respectiv în interiorul unor state cu o suprafaţă mare (Canada, SUA, Brazilia, Rusia, Australia, China).

Este practicat de un număr limitat de persoane cu venituri superioare mediei şi utilizând mijloace de transport rapide (avionul) sau forme confortabile (vaporul).

Sunt vizate resurse şi infrastructuri turistice de marcă (Hawaii, Florida, Coasta de Azur, Canare, Baleare etc.). Eficienţa acestei forme este foarte ridicată, datorită preţurilor mari ale serviciilor şi produsului turistic în general.

Durata Durata călătoriei sau a sejurului - este impusă, cu prioritate, de capacitatea de satisfacere în timp a nevoii umane de recreare, refacere şi informare.

Turismul de scurtă duratăTurismul de scurtă durată (1-3 zile) este specific sfârşitului de săptămână sau unor mici intervale din concediul anual.

• Predomină în zona periurbană şi antrenează cele mai largi grupe de populaţie.

• Prin recurgerea la mijloace moderne de transport, acest turism se poate practica la distanţe mari (week-end-urile europene în Azore sau în insulele Mării Egee).

• Ponderea majoră o deţine latura recreativă, dar numărul excursiilor cu tentă culturală este în creştere.

Turismul de durată medieTurismul de durată medie corespunde concediului anual, foarte diferit ca durată de la o ţară la alta. Îmbracă toate cele patru forme descrise, iar deplasările se realizează la distanţe mari şi foarte mari. Practicându-se în concedii şi vacanţe, generează, mai ales vara, suprasolicitări ale infrastructurii.

Turismul de lungă duratăTurismul de lungă durată, peste 30 de zile, corespunde populaţiei cu un timp liber excedentar (pensionari, elevi, studenţi, liber profesionişti). Predomină turismul curativ. Tot aici trebuie inclus turismul de vizitare a rudelor şi prietenilor.

După zona de provenienţă zona de provenienţă se individualizează: turismul intern (naţional sau autohton) şi cel internaţional.

Turismul internTurismul intern îşi are aria de desfăşurare în interiorul graniţelor politico-administrative ale unei ţări. Sub raportul numărului de practicanţi, acestuia îi revine majoritatea covârşitoare a turiştilor ce vizitează ţara respectivă (85% în Marea Britanie, 80% în Franţa).

Turismul internaţionalTurismul internaţional presupune desfăşurarea activităţilor din sfera analizată dincolo de hotarele ţării de provenienţă a turiştilor săi. Cauzele amplificării fluxurilor internaţionale de vizitatori sunt multiple. Printre acestea se numără:

ridicarea gradului de civilizaţie şi bunăstare în numeroase ţări; dorinţa de cunoaştere a unor realităţi şi fenomene noi; vizitarea rudelor şi prietenilor din străinătate; modernizarea căilor şi mijloacelor de transport; facilităţile oferite de noile state venite pe piaţa turistică a lumii etc.• Pe plan financiar, turismul internaţional, prin aportul de valută, joacă

un rol foarte important în balanţa economică a ţărilor receptoare. Unele state, precum Spania, Austria, Elveţia sau Grecia, datorează acestei forme de turism cea mai mare parte a intrărilor valutare.

În funcţie de numărul participanţilornumărul participanţilor, se deosebesc: Turismul individualTurismul individual - practicat, în general, de o anumită categorie de

persane cu venituri mari, care deţin şi mijloace proprii de transport, ceea ce le asigură o independenţă totală de deplasare.

Turismul de grupTurismul de grup se caracterizează prin: • neimplicarea turiştilor în planificarea şi organizarea actului recreativ; • turiştii beneficiază de tarife mai reduse prin facilităţi de ordin social; • facilităţi în obţinerea vizelor şi a vizitării altor ţări; • antrenează categorii diverse ale populaţiei cu cerinţe mai modeste faţă

de oferta turistică;• asigură desfăşurarea continuă a activităţilor turistice, reducând la

maxim perioadele de minimă solicitare a infrastructurii.

Criteriul organizatoric Turismul organizatTurismul organizat are în vedere grupuri de turişti, colective de diferite

mărimi şi turişti individuali.• AvantajeleAvantajele turismului organizat constau în:

- comoditatea rezultată din neimplicarea vizitatorilor în organizarea şi desfăşurarea excursiei;

- ocuparea eficientă a bazelor de cazare;

- atenuarea fenomenelor de „vârf”.• DezavantajeDezavantaje: venituri mai mici, realizate datorită puterii mai reduse de

cumpărare a participanţilor; dependenţa turistului de un program prestabilit.

• Turismul semiorganizatTurismul semiorganizat presupune existenţa unor elemente specifice primei forme (cazare şi unele mese, programarea unor vizite la obiective turistice de mare importanţă etc.), dar oferindu-i individului sau grupului şi posibilitatea desfăşurării unui program individual.

• Atrage în principal populaţia tânără, care apelează doar la anumite servicii ale infrastructurii.

• Există variantevariante interesante de practicare a turismului organizat şi semiorganizat, cum ar fi: croazierele, călătoriile charter, aranjamente croazierele, călătoriile charter, aranjamente combinate privind serviciilecombinate privind serviciile etc.

Modul de desfăşurareModul de desfăşurare Turismul continuuTurismul continuu este definit prin luarea în considerare a particularităţilor de

funcţionare a infrastructurii, şi nu a opţiunilor participanţilor - baze utilizate în tot timpul anului, în staţiunile balneoclimaterice, cu ofertă curativă permanentă (Băile Felix, Sângeorz Băi, Olăneşti, Băile Herculane etc.).

• Turismul continuu mai poate fi definit şi prin modul de funcţionare a obiectivelor atractive, iar speoturismul, în condiţiile amenajării moderne a cavităţilor subterane, se desfăşoară fără întrerupere.

Turismul sezonierTurismul sezonier este specific latitudinii mijlocii, cu două sezoane optime deplasării şi recreării. El este dependent de factorul climatic. - Pentru Europa se distanţează turismul estival, cu două subvariante, litoral şi montan, şi turismul hibernal, preponderent montan.

• La nivel european, turismul elveţian şi austriac este axat pe valorificarea resurselor sezonului hibernal, în vreme ce turismul spaniol sau grecesc exploatează cura heliomarină îndelungată a propriilor litoraluri.

• Un echilibru între cele două sezoane se realizează în Franţa, unde un număr de turişti cu ponderi destul de apropiate sunt atraşi iarna de Alpi şi Pirinei, iar vara de litoralul Mării Mediterane şi al Oceanului Atlantic.

Turismul de circumstanţăTurismul de circumstanţă are o durată relativ scurtă, de la câteva ore la câteva zile, şi se poate desfăşura întreaga perioadă a anului. Motivaţiile şi formele pe care le îmbracă sunt extrem de variate - festivaluri artistice, expoziţii, competiţii sportive etc., ca şi turismul profesional, desfăşurat de oameni de ştiinţă, studenţi bursieri, sportivi, persoane oficiale, etc. care fac parte integrantă din această formă.

• Mijloacele de transport Mijloacele de transport conduc la tipuri de turism cum sunt cel pedestru (drumeţia), rutier, feroviar, aerian şi cel naval.

Turismul pedestruTurismul pedestru antrenează turişti ce se deplasează în zona periurbană, dar şi în regiunile muntoase. Aici pot fi incluse şi forme cum sunt turismul cinegetic, pescuitul şi alpinismul. Turismul pedestru are un caracter predominant recreativ.

Turismul rutierTurismul rutier se practică la scară largă, pe distanţe scurte (cicloturismul), lungi sau foarte lungi (cu motociclete, automobile sau autocare).

Este cea mai dinamică formă de turism actual, datorită perfecţionării căilor şi mijloacelor de transport.

Turismul feroviarTurismul feroviar este facilitat de prezenţa unor mijloace de transport sigure, cu un confort sporit, optime pentru deplasări la distanţe mari.

Este practicat sub forma călătoriilor în circuit sau de către turiştii ce se deplasează spre anumite localităţi.

Turismul aerianTurismul aerian a luat un mare avânt în a doua jumătate a secolului XX. Este practicat de persoanele cu venituri mari, dornice a-şi satisface necesităţile recreative la foarte mari distanţe.

• Deltaplanele şi elicoptereleDeltaplanele şi elicopterele, tot mai intens utilizate în acest scop, încearcă să diversifice opţiunile în acest domeniu.

Turismul navalTurismul naval utilizează numeroase mijloace de transport, cum ar fi: plutele arhaice, ambarcaţiunile cu vâsle, rame sau motor, nave de pasageri fluviale sau maritime.

• Frecvenţa maximă se înregistrează pe lacurile interioare, în anumite sectoare ale fluviilor şi râurilor şi în zonele litorale, unde se practică un adevărat cabotaj turistic.

• Ca variantă a turismului naval, foarte frecventă este croazieracroaziera în bazinul unor mări intercontinentale (Mediterana, Caraibe, Marea Japoniei).

În funcţie de vârsta turiştilorvârsta turiştilor, se evidenţiază un turism practicat de:

tineri (elevi, studenţi)tineri (elevi, studenţi), cu tentă recreativă şi culturală, de către persoanele mature persoanele mature (turism polivalent) şi turismul vârstei a treiaturismul vârstei a treia, preponderent curativ.Un alt criteriu este cel economico-socialeconomico-social, conform căruia

activităţile acestui domeniu iau forma turismului socialturismului social, de masă, preferat de persoanele cu venituri modeste. La polul opus se situează turismul particularturismul particular, practicat de persoane cu venituri superioare mediei.

Formele de turism pot fi diferenţiate şi pornind de la particularităţile regiunii de destinaţieparticularităţile regiunii de destinaţie.

TURISMUL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (UE)

AspecteAspecte generale generale• În cadrul Uniunii Europene, instituţiile acestui organism au recunoscut

rolul major al turismului pentru economiile proprii ale statelor membre. Acest lucru este evidenţiat prin faptul că acesta generează aprox. 8 milioane de locuri de muncă şi contribuie cu 5% la formarea PIB, fiind considerat un domeniu important, cu un mare potenţial de creştere în perspectivă.

• La nivelul Comisiei Europene funcţionează actualmente o instituţie specializată în domeniu - Direcţia Turism de pe lângă Directoratul pentru Servicii, Comerţ şi Turism -, cu reprezentanţe în ţările membre ale UE.

• Politica acestei instituţii, bazată pe consultanţă şi parteneriat, păstrează o relaţie strânsă cu organizaţiile reprezentative din domeniul turistic, precum şi cu alte grupuri de interese din această ramură. Scopul este acela de a se asigura că interesele acestui sector sunt luate în considerare prin îmbunătăţirea cunoştinţelor de turism şi dimensiunea informaţiilor, precum şi prin stimularea cooperării transfrontaliere.

• Având în vedere politica de dezvoltare a turismului european pe bazele amintite mai sus, aceasta urmăreşte câteva repere cum sunt:

cooperarea la nivelul UEcooperarea la nivelul UE pe trei căi:- îmbunătăţirea bazelor de date statistice comune, în vederea oferirii

informaţiilor corecte cu privire la domeniul turismului; - concentrarea pe analize comparative pentru cunoaşterea detaliată a

activităţii turistice în ţările membre şi, mai ales, pentru formarea unei viziuni de ansamblu asupra turismului durabil;

- crearea cadrului legal general al Uniunii, care să exercite o influenţă asupra domeniului turistic şi asupra acţiunilor statelor componente pe această linie;

politicile UEpoliticile UE care se referă la o reţea de transport eficientă pentru orice destinaţie turistică, existând nevoia cât mai stringentă a securităţii şi a integrării acestei reţele conform cu satisfacerea necesităţilor turiştilor;

organizarea turismului în statele UEorganizarea turismului în statele UE, incluzând o gamă diversă de activităţi, în care pot fi identificate următoarele tipuri de structuri:

- sectoriale (hoteliere, de alimentaţie, de transport, agenţii de voiaj, centre de formare profesională etc.),

- pe destinaţii (staţiuni turistice), pe zone geografice sau unităţi administrativ-teritoriale, organizaţii naţionale (vizează studierea şi previzionarea fenomenului turistic, elaborarea de strategii şi politici în domeniu).

• În statele UE, activitatea turistică este coordonată de un organism central, care are atribuţii mai largi sau mai restrânse, în funcţie de nivelul de dezvoltare a turismului şi importanţa acordată acestuia în cadrul economiei ţărilor respective.

• Spre exemplu, în Franţa, Marea Britanie, Portugalia, Spania sau Italia, conducerea acestuia se face de un minister de sine stătător sau departament public, direcţie ori directorat, sau secretariat în cadrul unor ministere cu structură complexă, ca în cazul României - Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.

• În altele, cum sunt Belgia sau Olanda, activitatea turistică aparţine unei comisii sau comisariat, ori în Grecia, oficiu guvernamental sau semiguvernamental - exemplul Austriei, Danemarcei sau Finlandei. Se remarcă similitudinea structurilor organizatorice a turismului din diferite ţări, dar şi modelele proprii, care sugerează obiectivele dezvoltării turismului în fiecare ţară. În acest sens, principalele domenii prin care este sprijinit turismul, din punct de vedere financiar, sunt:

calitatea serviciilorcalitatea serviciilor; dezvoltarea durabilă şi turismul ecologicdezvoltarea durabilă şi turismul ecologic, care au la bază respectarea

următoarelor principii: - durabilitatea ecologică, care face dezvoltarea compatibilă cu respectarea

resurselor şi diversităţii biologice;- durabilitatea socială şi culturală, care contribuie la dezvoltarea şi protecţia

identităţii culturale;- durabilitatea economică, ce prevede dezvoltarea societăţii statelor respective, în

condiţiile unui management al resurselor, prin obţinerea beneficiilor economice atât în prezent, cât şi în viitor;

competitivitatea destinaţiilor turisticecompetitivitatea destinaţiilor turistice, care depinde în mare măsură de calitatea diferitelor facilităţi pe care le pun la dispoziţie ofertanţii de servicii pentru satisfacerea nevoilor turiştilor;

marketingul produselor turisticemarketingul produselor turistice, care presupune o imagine mai dinamică şi mai performantă a acestora, un rol important avându-l noile tehnologii informatice;

patrimoniul culturalpatrimoniul cultural, care vizează în principal acele acţiuni care accentuează aspectele calitative, acestea incluzând o serie de proiecte destinate conservării patrimoniului arhitectural, restaurarea monumentelor europene, precum şi a unor obiective de interes istoric (ex.: Oraşul european al culturii, Luna culturală europeană, Proiectul „Kaleidoscope”). Aceste proiecte având rolul de a încuraja evenimentele culturale sau activităţi cu dimensiune europeană.

• Un alt aspect vizat de politica domeniului este cel care priveşte dezvoltarea regională, în sensul promovării turismului ca factor de stimulare a dezvoltării zonelor defavorizate, dar care prezintă multiple valenţe turistice.

• Rolul primordial în cadrul acestor regiuni revine autorităţilor locale în formularea obiectivelor politicilor de resort, a organizării şi dezvoltării activităţii turistice.

Baza tehnico - materială a turismului din ţările Uniunii Europene Baza tehnico - materială a turismului din ţările Uniunii Europene • Turismul intern şi internaţional al UE este bine susţinut de dotări

moderne pentru asigurarea unor servicii corespunzătoare (cazare, masă, agrement, transport etc.), acestea constituind suportul real al mişcării turistice.

• Dinamica circulaţiei turistice şi legătura indestructibilă dintre aceasta şi dotările tehnice au determinat mutaţii cantitative şi structurale ale bazei materiale, modernizarea şi perfecţionarea acesteia.

• Componenta cea mai importantă a bazei tehnico-materiale o reprezintă reţeaua unităţilor de cazareunităţilor de cazare, aceasta răspunzând uneia dintre necesităţile fundamentale ale turistului, în general - odihna, înnoptarea.

• La nivelul anului 2007 în grupul primelor 10 ţări cu cele mai multe locuri de cazare din lume se aflau 6 state ce aparţin UE (Italia, Germania, Franţa, Spania, Austria şi Grecia).

• Europa este continentul cu cele mai multe locuri de cazare, iar în interiorul său UE deţine mai mult de 70% din capacitatea totală de profil.

Evoluţia numărului locurilor de cazare în hoteluri şi unităţi similare în UE (2000-2005)

Statul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 Belgia 119 122 123 122 122 121 Cehia 218 219 223 227 230 232

Danemarca 62 64 66 67 69 70 Germania 1590 1603 1608 1611 1609 1621 Estonia 16 17 16 18 23 25 Grecia 608 608 606 645 668 682 Spania 1316 1333 1394 1452 1512 - Franţa 1532 1608 1626 1241 1266 - Irlanda 139 141 145 (s) 146 145 149 Italia 1854 1891 1930 1969 2000 - Cipru 84 88 90 91 92 91

Letonia 12 13 14 15 18 19 Lituania 11 11 12 14 19 20

Luxemburg 14 14 15 15 14 14 Ungaria 144 148 155 159 158 157 (p) Malta 41 39 40 40 41 38

Olanda 173 174 177 180 190 192 Austria 588 587 569 566 571 571 Polonia 120 118 128 134 165 (p) 170

Portugalia 223 229 240 246 254 - Slovenia 31 28 28 29 30 30 Slovacia 44 49 54 55 56 57 Finlanda 117 118 118 120 120 118 Suedia 188 195 181 185 190 197

Marea Britanie 1111 1130 1188 1062 1223 -

Total UE25 10356 10547 10744 10411 10783 - Sursa: Eurostat, 2006.

• Activitatea hotelieră oferă principalele capacităţi de cazare în statele UE. De remarcat că în multe dintre acestea, cu puternică activitate turistică ponderea cea mai mare în totalul hotelurilor o înregistrează unităţile de capacitate redusă (75-90%) în totalul hotelurilor.

• În ultimul timp se remarcă o scădere a ponderii acestora în totalul locurilor de cazare şi transformări profunde ale structurii aferente. Hotelurile mici, independente, sunt din ce în ce mai puţin reprezentative, în timp ce lanţurile hoteliere cunosc o expansiune rapidă. Se disting două categorii principale de lanţuri hoteliere: lanţurile voluntarelanţurile voluntare şi cele integrateintegrate.

• Lanţurile voluntareLanţurile voluntare grupează hotelieri independenţi, constituite în jurul unui brand, acestea, vizează furnizarea unei prestaţii unitare din punctul de vedere al arhitecturii şi al infrastructurii (de pildă, în Franţa funcţionează circa 20 de complexe de genul acesta, între care Logis de France, care reprezintă cca. 75% din unităţile hoteliere de profil).

• Principalele avantaje oferite de un lanţ hotelier voluntar sunt următoarele: editarea de ghiduri şi broşuri pentru promovarea fiecărui hotel, cu difuzare în toate locaţiile deţinute, campanii de promovare în ţară şi străinătate; participarea la un sistem de rezervare centralizat şi informatizat etc.

• Lanţul Iles Logis de France, deşi ocupă o poziţie dominantă, are un câmp de acţiune limitat numai la teritoriul francez. Este specific în mare parte mediului rural. Lanţurile Relais et Chateaux, Hotels independants et Hotellerie d’Atmosphere constituie un ansamblu de unităţi de cazare turistică cu caracteristici asemănătoare, mai ales arhitectonice. Include însă un număr redus de hoteluri. Lanţurile Best Western, Inter Hotel, France Accueil Minotels şi Relais du Silence sunt bine reprezentate pe plan mondial. Lanţurile Arcantis, Nids de France, Neotel, Hexagone, Hotel Moulin Etapes sunt alte grupări hoteliere ale căror clientelă beneficiază de facilităţi de preţ preferenţiale.

• La nivel mondial, principalele lanţuri integrate sunt de origine americană, acestora alăturându-li-se două lanţuri europene: ACCOR şi Intercontinental HG.

Primele 10 lanţuri hoteliere ale Lumii (2007)

Locul Numele lanţului hotelier Ţara de origine

Nr. unităţi Nr. camere

1. Intercontinental HG Marea

Britanie 3741 556246

2. Wyndham Worldwide SUA 6473 543237 3. Marriott International SUA 2775 502089 4. Hilton Corporation SUA 2901 497738 5. Accor Franţa 4121 486512 6. Choice SUA 5316 429401 7. Best Western SUA 4164 315401 8. Starwood Hotels & Resorts SUA 871 265598 9. Carlson Hospitality SUA 945 145933 10. Global Hyatt SUA 733 141011

Sursa: Eurostat, 2008.

• Lanţurile hoteliere franceze sunt dominate de un grup principal, ACCOR, care şi-a consolidat rolul de lider european, prin preluarea în anul 1991 a Societăţii Pullman International Hotel, aparţinând lui Wagon-lits. Alături de acest grup hotelier (care încorporează Sofitel, Novotel, Mercure, Ibis, Urbis, Formule 1) se impun alte două grupuri importante. Société du Louvre (cu hotelurile Concorde şi Campanile) şi hotelurile Méridien, filială a companiei Air France. Pe de altă parte, creşteri semnificative în activitatea hotelieră au lanţurile cu l şi 2 stele, care au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, cu extindere preponderentă în toate statele UE.

• Deşi Uniunea Europeană este principala destinaţie turistică a lumii, se manifestă în cadrul ei fluctuaţii largi în ceea ce priveşte numărul locurilor de cazare şi al înnoptărilor turiştilor. La aceste capitole, turismul regional îmbracă o serie de caracteristici, cum ar fi: destinaţiile tradiţionale ale turismului estival din UE dispun de cele mai mari capacităţi de cazare; în funcţie de numărul locurilor existente, se remarcă existenţa a 7 areale turistice franceze în primele 20 de regiuni componente; zonele insulare înregistrează cele mai ridicate ponderi ale numărului de turişti internaţionali, iar zonele care includ oraşe de artă şi capitale înregistrează, la rândul lor, un număr ridicat de turişti străini.

• Unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai activităţii turistice ai unei regiuni îl constituie repartiţia paturilor la 1000 locuitori, deoarece indică numărul maxim de turişti care pot fi cazaţi în acelaşi timp în regiunea luată în considerare.

Primele 25 de hoteluri la nivel mondial, după numărul de paturi (2008)

Locul Numele hotelului Locaţia Nr. camere

1. Venetian / Palazzo „MegaCenter” Las Vegas 7128 2. Genting Highlands (First World Hotel) Malaezia 6118 3. MGM Grand Las Vegas 5044 4. Luxor Las Vegas 4408 5. Mandalay Bay / THEHotel Las Vegas 4332 6. Ambassador City Jomtien Tailanda 4210 7. Excalibur Las Vegas 4008 8. Bellagio Las Vegas 3993 9. Circus Circus Las Vegas 3774 10. Flamingo Las Vegas 3565 11. Hilton Hawaiian Village Honolulu 3386 12. Caesar's Palace Las Vegas 3348 13. Mirage Las Vegas 3044 14. Monte Carlo Las Vegas 3002 15. Venetian (Macau) Macau China 3000 16. Las Vegas Hilton Las Vegas 2956 17. Paris Las Vegas 2916 18. Treasure Island Las Vegas 2885 19. Gaylord Opryland Resort Nashville 2881 20. Disney's Pop Century Resort Orlando 2880 21. Bally's Las Vegas 2814 22. Wynn Las Vegas / Encore Las Vegas 2716 23. Imperial Palace Las Vegas 2635 24. Harrah's Las Vegas 2576 25. Planet Hollywood (Aladdin) Las Vegas 2567

Sursa: Eurostat, 2008.

• Similar acestui tip de ierarhizare mondială, la acelaşi indicator, şi

forurile de profil ale UE au cuantificat că pe teritoriul a 16 state din

totalul ţărilor membre, cca. 6% din unităţile de cazare posedă mai mult

de 200 paturi/1000 locuitori, ceea ce demonstrează şi importanţa

activităţii turistice pentru aceste state.

• Aceste regiuni aparţin în principal Belgiei, Greciei, Spaniei, Franţei,

Italiei, Olandei, Austriei, Portugaliei şi Finlandei. Trei dintre aceste

state includ câte trei regiuni: Grecia, Italia şi Austria. Cel mai mare

număr de paturi/1000 loc. se înregistrează în regiunile: Notio Aigaio din

Grecia (532), Insulele Baleare din Spania (464), Bolzano din Italia (455),

la care se adaugă regiuni insulare, cum este cea a Insulei Corsica.

Regiunile cu cea mai mare concentrare de paturi/1000 locuitori

Nr. crt. Regiunea NUTS 2 Statul

1 Natio Aigaio Grecia 2 I-le Baleare Spania 3 Bolzano Italia 4 Corsica Italia 5 Tirol Austria 6 Algarve Spania

7 Zeeland Olanda 8 Aland Finlanda 9 Prov. Luxemburg Belgia

10 Mecklenburg-Vorpommern

Danemarca Sursa: Eurostat, 2008.

• La cealaltă extremă s-au înscris cca. 55% din regiuni unde numărul paturilor la 1000 locuitori a fost mai mic de 50.

• Dacă se ia în calcul acest indicator pentru regiunile respective,se constată că state cu un puternic turism balnear estival cum sunt Grecia, Spania, Italia, Franţa, Cipru şi Malta au mediile cele mai ridicate. Lor li se adaugă Luxemburg, Austria, Danemarca, Suedia, în schimb Polonia cu 15 locuri, Letonia cu 10 şi Lituania cu 9 au mediile cele mai scăzute.

• Diferenţele cele mai mari faţă de mediile naţionale le înregistrează regiunile Notio Aigaio şi Algarve. În Irlanda, Cehia şi Slovacia se înregistrează cea mai mică diferenţă între regiunile cu cel mai mare număr de paturi şi media naţională, în Cehia şi Slovacia densitatea paturilor este repartizată relativ uniform între regiuni, variind între jumătate şi dublul mediei de 42 paturi în Cehia şi 30 paturi în Slovacia.

• Un alt indicator al ofertei turistice de cazare din regiuni îl reprezintă numărul absolut de paturi şi repartiţia lor pe diferite categorii de cazare. Astfel primele 20 regiuni NUTS2 din UE au totalizat peste 250 000 locuri-pat. Cele mai multe regiuni aparţin Franţei (7), Spaniei şi Italiei (câte 5). Din cele 20 regiuni se remarcă faptul că 16 dispun de litoral. Majoritatea paturilor sunt în hoteluri şi unităţi similare sau campinguri, cu excepţia Insulelor Baleare, Insulelor Canare şi a regiunii Valencia, unde reşedinţele de vacanţă sunt pe primul sau al doilea loc.

Regiunile cu cel mai mare număr de locuri de cazare(2005) Nr. crt. Regiunea NUTS 2 Nr. locuri (mii)

1 Catalunia 715 2 Veneto 630 3 Provence-alppes-Cote d Azur 605 4 Rhone-Alpes 560 5 Languedoc-Roussillon 490 6 Aquitqnia 465 7 Toscana 442 8 I-le Baleare 433 9 Emilia-Romagna 421

10 Andaluzia 402 Sursa: Eurostat, 2006.

• Instalaţiile de transport pe cabluInstalaţiile de transport pe cablu constituie o componentă principală a structurii bazei tehnico-materiale turistice. Ele servesc ca mijloace de continuare a călătoriei sau de acces spre altitudinile mari, spre destinaţiile de vacanţă sau ca mijloc de agrement. Pentru unele forme de turism, cum sunt sporturile de iarnă, aceste instalaţii joacă un rol esenţial, stimulând dezvoltarea acestora. State care posedă amenajări bine reprezentate sunt Italia, Austria, Franţa şi Germania. Ţările membre ale UE cu un potenţial turistic montan valoros sunt astăzi cele mai importante state ce găzduiesc amenajări specifice pentru practicarea sporturilor de iarnă.

Instalaţii de transport pe cablu în principalele ţări europene (2002) Din care ŢARA Numărul total

de instalaţii Telecabine + gondole Telescaune Teleschiuri

FRANŢA 3.949 206 700 3.043

AUSTRIA 2.696 106 425 2.156

ITALIA 2.156 142 339 1.675

GERMANIA 1.931 87 109 1.735

SUEDIA 641 2 32 607

UK 133 12 9 112

Sursa: OMT.

• Un interes deosebit pentru activitatea turistică îl reprezintă amenajările cu valenţe turistice bine conturate, apărute îndeosebi în ultimele decenii: parcurile de distracţii, satele turistice etc. Din tabelul de mai jos se observă că numărul cel mai mare de vizitatori ai acestor structuri (12 milioane) l-a avut Disneyland, din Paris (Franţa), urmat la mare distanţă de Pleasure Beach, din Marea Britanie (5,5 milioane turişti).

Cele mai vizitate parcuri de distracţii din UE (2007) Locul Numele parcului Locaţia Nr. vizitatori 1. Disneyland Paris Marne-la-Vallée, Franţa 12.000.000 2. Pleasure Beach Blackpool, Marea Britanie 5.500.000 3. Tivoli Gardens Copenhaga, Danemarca 4.110.000 4. Europa-Park Rust, Germania 4.110.000 5. PortAventura Salou, Spania 3.700.000 6. Efteling Kaatsheuvel, Olanda 3.200.000 7. Gardaland Castelnuovo del Garda, Italia 3.100.000 8. Liseberg Goteborg, Suedia 3.050.000 9. Bakken Copenhaga, Danemarca 2.700.000 10. Walt Disney Studios Marne-la-Vallée, Franţa 2.500.000

Sursa: TEA/ERA Theme Park Attendance Report, 2007.

Circulaţia turisticăCirculaţia turistică• Turismul internaţional reprezintă componenta cea mai

dinamică a circulaţiei de profil europeană. După mai multe decenii de călătorie în interiorul propriei ţări, populaţia resimte din ce în ce mai mult necesitatea de a cunoaşte locuri noi, civilizaţii, obiceiuri şi tradiţii. Indicatorii cei mai frecvenţi în cuantificarea fluxului circulaţiei turistice internaţionale sunt: sosirile/plecărilesosirile/plecările de turişti şi încasările/cheltuielileîncasările/cheltuielile din acest sector economic.

• La nivel mondial s-a constatat că deceniile 6 şi 7 ale secolului XX au fost caracterizate de un avânt în ceea ce priveşte numărul sosirilor după care a urmat o perioadă de încetinire a creşterii ca urmare a apropierii de un apogeu al intervalului de timp amintit. În acelaşi context trebuie luate în considerare o serie de praguri parcurse de economia mondială - cele două impasuri ai industriei petroliere din anii 1973 şi 1974, recesiunea economică mondială, războiul din Golful Persic, criza financiară asiatică, conflictele din Orientul Apropiat şi Mijlociu, insecuritatea dintr-o serie de state islamice care au provocat o involuţie a numărului călătoriilor internaţionale.

Sosirile de turişti internaţionali în statele UE (2000-2005)

Statul 2000 2002 2003 2004 2005

Franţa 77190 77012 75048 75121 76001 Spania 47898 52327 52478 53599 55577 Italia 41181 39799 39604 37071 36513

Marea Britanie 25209 24180 24715 27755 29970 Austria 17982 18611 19078 19373 19952

Germania 18992 17959 18399 20137 21500 Ungaria - 15870 15706 12212 10048 Grecia 13096 14180 13969 13313 14276 Polonia 17400 13980 13720 14290 15200

Portugalia 12097 11644 11707 11617 - Olanda 10003 9595 9181 9646 10012 Suedia 2746 7458 7450 3003 3133 Belgia 6457 6720 6690 6720 6747 Irlanda 6646 6065 6369 6982 7333 Cehia 4666 4579 5076 6061 6336

Finlanda 2714 2875 2601 6061 3140 Cipru 2686 2418 2303 2349 2470

Danemarca 3535 2010 2016 3358 4562 Lituania 1083 1433 1491 1800 - Estonia 1220 1360 1462 1750 1900 Slovacia 1053 1399 1387 1401 1515 Slovenia 1090 1302 1373 1499 1555

Malta 1216 1134 1127 1156 1171 Letonia 509 848 971 1080 1116

Luxemburg 852 885 860 874 913 Sursa: OMT, 2006.

• Circulaţia turistică din ultimii 10 ani s-a caracterizat printr-o concentrare puternică a activităţii la nivelul continentului european (peste 50% din totalul sosirilor şi din cel al încasărilor) şi îndeosebi a ţărilor UE. Un asemenea avans al acestui fenomen este argumentat de puterea economică a acestor state, care oferă populaţiei posibilităţi de călătorie, de faptul că ele deţin şi un valoros potenţial de resurse şi de atracţii turistice pe teritoriul lor.

689 688 709 697

766808

443,9425,6408,6407,4395,8396,2

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

2000 2001 2002 2003 2004 2005

Mondial

Europa x

Fig. 1. Evoluţia sosirilor in Lume şi în Europa (mii)

52

53

54

55

56

57

58

59

1 2 3 4 5 6

Serie1

Fig. 2. Ponderea sosirilor în Europa (%) în totalul mondial (2000-2005)

2000 2001 2002 2003 2004 2005

• În cadrul continentului european se remarcă şi aspectul privind faptul că ţările din Europa de Vest şi de Sud, aparţinătoare în marea lor majoritate UE, deţin ponderea principală atât în ceea ce priveşte numărul sosirilor turiştilor internaţionali cât şi al încasărilor din turismul internaţional. Cele două regiuni deţin cumulat circa 70% din sosirile şi încasările la nivelul Europei. Ele sunt urmate de Europa Centrală si de Est si de Europa Nordică.

• În cadrul acestor regiuni se găsesc ţări care se plasează în primele 10 state ale lumii atât în ceea ce priveşte sosirile de turişti cât şi încasările din turism (Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie).

Evoluţia sosirilor şi veniturilor generate de turişti în principalele state membre ale UE (2006)

Destinaţii majore

Sosiri turistice internaţionale Venituri din turism

Europa Milioane turişti Procentaj (%) Milioane

dolari SUA Procentaj (%)

Austria 20,261 4,4 16,658 4,4 Belgia 6,995 1,5 11,535 3,1

Bulgaria 5,158 1,1 2,586 0,7 Cehia 6,435 1,4 5,007 1,3

Croaţia 8,659 1,9 7,902 2,1 Elveţia 7,863 1,7 11,843 3,2 Franţa 79,083 17,2 42,910 11,5

Germania 23,569 5,1 32,760 8,7 Grecia 16,039 3,5 14,259 3,8 Irlanda 8,001 1,7 5,242 1,4 Italia 41,058 8,9 38,129 10,2

Marea Britanie 30,654 6,7 33,695 9,0 Norvegia 3,945 0,9 3,760 1,0 Olanda 10,739 2,3 11,516 3,1 Polonia 15,640 3,4 7,239 1,9

Portugalia 11,282 2,4 8,349 2,2 Rusia 20,199 4,4 7,025 1,9 Spania 58,451 12,7 51,115 13,6 Turcia 18,916 4,1 16,853 4,5

Ucraina 18,936 4,1 3,485 0,9 Ungaria 9,259 2,0 4,519 1,2

Sursa: UNWTO.

35

32

12

21

Europa SudicăEuropa VesticăEuropa NordicăEuropa Centrală şi E

Fig. 3. Ponderea sosirilor de turişti pe regiuni în Europa în anul 2006 (%)

• La nivelul UE (25), fluxurile turistice intracomunitare erau de 74%, (din totalul de înnoptări al nerezidenţilor în hoteluri şi unităţi similare, 74% revenea tot ţărilor din cadrul UE). Din afara Uniunii cea mai mare cotă de piaţă o deţinea SUA (7%) restul de 19% fiind alocat altor ţări din lume şi din afara UE. În ansamblu, UE (25), Germania şi Marea Britanie sunt ţările care domină fluxurile turistice cu 57% din totalul înnoptărilor în străinătate. Celelalte ţări din UE totalizau împreună doar 42%.

31

267

36

Germania

Marea Britanie

Franţa

Altele

Fig. 4. Principalele ţări emitente de turişti din UE în 2006 (%)

• Pentru multe din ţările UE (25), Germania şi Marea Britanie, grupează prima piaţă emitentă de turişti. Desigur că sunt şi excepţii, cum ar fi Suedia - prima ţară emitentă de turişti pentru Danemarca şi Finlanda, Belgia - pentru Luxemburg, Italia - pentru Slovenia , Cehia - pentru Slovacia, Finlanda - pentru Estonia, Norvegia - pentru Suedia şi SUA - pentru Marea Britanie.

• Turismul receptor şi cel emiţător prezintă unele caracteristici generale pentru UE, cum sunt:

sejururile pe teritoriul naţional sunt mai numeroase decât cele în afara ţării de reşedinţă;

în numeroase state europene sejururile scurte sunt preferate celor lungi;

mijlocul de transport cel mai utilizat este automobilul; turiştii europeni preferă să-şi organizeze singuri călătoriile în interiorul

ţării; • Turismul receptor are o importanţă majoră în industria turistică din

statele mici ale UE; activitatea turismului receptor se concentrează în perioada iulie-septembrie, cu excepţia Austriei unde perioada de vârf este cea a sezonului hibernal. Mai mult de o treime din înnoptările totale ale non-rezidenţilor se înregistrează în perioada iulie-septembrie; Grecia este singura ţară unde turismul receptor depinde preponderent de perioada estivală; Spania este principala destinaţie a turismului emiţător pentru majoritatea statelor UE.

Numărul de înnoptări ale non-rezidenţilor în hoteluri şi unităţi similare, 2000-2005 (mii)

Statul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 Belgia 10184 10011 10410 10176 10281 10297 Cehia 12811 13647 13327 13688 15881 -

Danemarca 4611 4551 4483 4507 4767 4787 Germania 34641 32876 32580 33301 36631 38872 Estonia 1253 1423 1887 2086 2602 2791 Grecia 46212 43454 40350 39760 38310 40075 Spania 143762 143421 136122 136865 135041 - Franţa 77014 75652 77602 69323 70391 72824 Irlanda 17374 17475 17321 - 17321 - Italia 97221 100322 97837 93567 (p) 97173 - Cipru 16790 18066 15235 13424 13554 13899

Letonia 691 837 853 954 (p 963 1507 Lituania 579 672 719 - 1131 1334

Luxemburg 1196 1174 1167 1144 1194 1273 Ungaria 8062 8405 8260 8046 8729 9029(p) Malta 7016 7475 8387 7301 7397 7194

Olanda 15695 14955 14922 13798 14618 15143 Austria 53617 54086 55167 55200 55160 56690 Polonia 4945 4918 4999 5450 6876 7869

Portugalia 24102 23578 22437 23215 23215 - Slovenia 2758 2879 3049 3166 3258 3322 Slovacia 2761 3101 3572 3560 3432 3650 Finlanda 3562 3675 3721 3758 3769 3887 Suedia 4679 4927 4868 4833 5061 5382

Marea Britanie 53131 49781 48377 51704 49003 - Total UE 640434 597907 578062 516512 626524 -

Sursa: Eurostat Yearbook, 2006.

• În ceea ce priveşte destinaţia turiştilor internaţionali europeni, 65.9% au preferat să călătorească în interiorul statelor membre ale UE. Conform datelor din tabelul de mai jos, turiştii din Luxemburg, Belgia, Olanda au vizitat spaţiul comunitar în proporţie de peste 75%, în timp ce turiştii sloveni, letoni, lituanieni şi greci au avut ca destinaţii state din afara UE.

. Ponderea turiştilor care au călătorit în interiorul/afara UE în total turişti emitenţi în 2005

În interiorul UE În afara UE Nr. crt. Ţara % Ţara % 1 Luxemburg 82,1 Slovenia 85,9 2 Belgia 77,1 Letonia 59,0 3 Olanda 76,0 Lituania 56,8 4 Irlanda 73,0 Grecia 53,1 5 Danemarca 72,3 Franţa 52,4

Sursa: Eurostat, Statistique en bref, 2006.

• Un alt aspect relevant pentru turismul european este cel financiar, materializat în veniturile şi cheltuielile ocazionate de acest sector economic. Analizând calculele existente la nivel mondial (tabelul de mai jos) şi europene, ponderile diferă în privinţa acestor indicatori financiari.

Cele mai mari cheltuieli în turismul internaţional (2006) Locul Ţara Suma (miliarde

dolari SUA) Cota de piaţă Populaţia (mil.

loc.) 1. Germania 74,8 10,2 82 2. SUA 72,0 9,8 300 3. Marea Britanie 63,1 8,6 61 4. Franţa 32,2 4,4 61 5. Japonia 26,9 3,7 127 6. China 24,3 3,3 1314 7. Italia 23,1 3,2 58 8. Rusia 18,8 2,6 142 9. Canada 18,2 2,5 49

Total mondial 733 100 6526 Sursa: UNWTO, 2007.

• Din analiza tabelului anterior se pot extrage, ca principale concluzii privind latura financiară a cheltuielilor privind turismul, că ţările UE sunt reprezentate de Germania, care se află pe primul loc în acest clasament, urmată de Marea Britanie, Franţa şi Italia, acestea fiind devansate de SUA, Japonia şi China.

• Reluând în considerare datele conţinute de tabelul 4, referitor la veniturile obţinute din activitatea turistică în anul 2006, Spania este liderul de necontestat la acest capitol financiar, cu aprox. 51 miliarde de euro, urmată de Franţa, cu cca. 43 miliarde şi Italia, cu 38 miliarde de euro.

• În categoria receptorilor de turişti se remarcă opt ţări ale UE care se plasează în primele 20 din lume: Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Austria, Germania, Portugalia şi Grecia.

• Din categoria ţărilor emiţătoare de turişti se remarcă, prin amploarea fenomenului: Germania, Marea Britanie, Olanda, Franţa, Italia, Austria.

Turismul rural în spaţiul european şi în România

• Fenomenul turismului rural nu este unul nou. Dorinţa de expansiune şi petrecere a timpului liber şi a vacanţelor „la ţară” constituie preocupări vechi, mai ales ale iubitorilor de natură. Ceea ce se prezintă ca noutate este modul în care a evoluat această formă, atât cantitativ, cât şi calitativ, în ultimele decenii, el tinzând să devină un fenomen de masă.

• Această formă de turism s-a dezvoltat valorificând caracteristicile deosebit de favorabile celor trei elemente principale ce concură la înfăptuirea actului turistic:

- spaţiul rural (vatra şi moşia satului), ca suport al procesului de vieţuire şi derulare a activităţilor specifice;

- populaţia rurală, ca element al obiceiurilor şi tradiţiilor populare ale satelor, factor al transformării mediului natural, a resurselor locale;

- produse naturale (bogăţii naturale) care satisfac cerinţele personale şi pe cele ale ofertei turistice, destinate persoanelor care vin în vizită.

• Dezvoltarea turismului rural a produs mutaţii importante în viaţa satelor, cu deosebire a celor care dispun de o ofertă turistică importantă, aducând elemente noi privind:

- valorificarea resurselor proprii specifice (balneare, naturale, viti-pomicole, cinegetice, gastronomice, artizanale, etnografice şi folclorice etc.);

- transformări în plan edilitar şi al dotărilor prin apariţia unor construcţii specifice (ferme agroturistice, pensiuni etc.), puncte de informare, brutării, unităţi de deservire (magazine, poştă), amenajări pentru sport şi echitaţie, echipamente igienico-sanitare ş.a.;

- modificări ale structurii culturilor agricole şi ale şeptelului, în concordanţă cu satisfacerea cerinţelor turistice în plan gastronomic;

- evitarea procesului de depopulare rurală, prin apariţia unor soluţii noi de ocupare a forţei de muncă;

- dezvoltarea micii industrii rurale de valorificare primară a produselor agricole şi revitalizarea meşteşugurilor specifice zonelor rurale;

- valorificarea resurselor de apă locale în scopuri energetice şi, mai ales, pentru piscicultură;

- abordarea unor soluţii echilibrate privind dezvoltarea viitoare a sectorului agricol, zootehnic, silvic şi agroturistic;

- combaterea poluării mediului prin eliminarea surselor şi conservarea unor condiţii de viaţă optime în zonele agroturistice;

- crearea unor noi surse de venit în bugetele familiale, inclusiv prin dobândirea unor facilităţi financiare privind investiţii noi pentru turism sau extinderea celor existente.

• Reţeaua turismului rural prezintă cea mai bună organizare în cadrul statelor Uniunii Europene. Aceasta datorită:

- condiţiilor de organizare create;- organismelor neguvernamentale naţionale şi internaţionale existente;- sprijinului primit din partea statului (credite pe termen lung cu

dobândă redusă - Franţa, Germania, Austria -, scutire de impozit pe activitatea turistică desfăşurată, sprijin logistic, formare de cadre şi îndrumare etc.) a UE, prin intermediul programelor PHARE;

- experienţei câştigate şi dorinţei de perfecţionare manifestată permanent.

• În domeniul turismului practicat în mediul rural se utilizează în mod frecvent o terminologie diversă, dominată, în principal, de cele trei noţiuni: agroturism, turism rural, ecoturism.

• Agroturismul este definit prin deplasarea unor persoane într-o localitate rurală nepoluată, aşezată într-o zonă pitorească, finalizată prin şederea a cel puţin 24 de ore şi prin consumul de produse alimentare şi nealimentare specifice, completat cu coabitarea şi integrarea în societatea rurală privită în toată complexitatea sa.

• Această formă de turism cuprinde două mari componente:• activitatea turistică propriu-zisă, concretizată în cazare, servicii de masă, agrement

(călătorie, pescuit, echitaţie etc.), alte servicii curente, iar pe de altă parte, • activitatea economică (agricolă) prestată de proprietarul fermei (pensiunii)

agroturistice gazdă, concretizată în producerea şi prelucrarea primară a produselor agroalimentare în gospodărie şi comercializarea lor direct la turişti sau prin alte reţele comerciale.

• Aşezările cu un trecut istoric îndelungat, cu clădiri în stil arhitectonic, caracteristic regiunii, cu obiceiuri, tradiţii şi un mod de viaţă propriu, atrag turiştii care doresc să cunoască pe viu aceste aspecte.

• Zonele pentru agroturism reprezintă în numeroase ţări ale lumii o creaţie mai recentă, apărută din nevoia de evadare în spaţii de linişte, dincolo de zidurile oraşului sau de agitaţia unor staţiuni turistice, fie ele mai mult decât consacrate. Ele pun în evidenţă specificul unor zone rurale (cadrul natural, construcţii, obiceiuri, activităţi, tradiţii gastronomice etc.), diferite de la o zonă la alta, în care odihna se îmbină cu recreaţia, plimbarea, activităţile practice, lectura ş.a.

• Experienţe importante înregistrează în acest domeniu ţările „alpine” europene, acestea fiind printre primele ţări în care s-a practicat această formă de turism. Între acestea, Elveţia este ţara în care a apărut „aventura turistică” (denumirea de început a agroturismului), în jurul anilor 1840. Este vorba de zona Chateau d’Oex, unde englezii au descoperit o lume mirifică (peisaje montane, ape de munte, pajişti bogate cu turme de vite, oameni primitori etc.). Această ţară găzduieşte astăzi 10 milioane de turişti anual, practic satele sale dobândind, în cea mai mare parte, funcţia agroturistică (zona Lacului Leman, Munţii Jura, Neuchatel ş.a.).

• Franţa are o veche şi bogată tradiţie în organizarea turismului rural, activitatea fiind aici coordonată de asociaţia generală TER (Tourism et Espace Rural). Cele mai importante zone pentru această formă de turism sunt: Masivul Central (Auvergne, Limousin, Cantal), Bretagne, Savoia, Champagne, Vosgi etc.

• Austria a dezvoltat o importantă bază turistică în mediul rural („satele turistice de recreaţie”), promovând sistemul pensiunilor complete rurale pentru vacanţele familiale. Sunt bine reprezentate în Tirol şi zona Salzburg, pe valea Dunării.

• Germania a trecut la organizarea turismului rural după 1960, prin fermele bine întreţinute. Cele mai multe au fost înregistrate şi funcţionează în Munţii Pădurea Neagră, precum şi cele răspândite în celelalte landuri de la Marea Nordului.

• În Munţii Alpi, în zonele montane din sud, turismul rural se manifestă, în plus, ca un puternic ferment de stimulare a producţiei artizanale şi a comerţului cu produse proaspete de fermă.

• Polonia deţine peste 3000 de sate turistice.• Belgia şi-a constituit veritabile nuclee pentru turismul rural, prin asocierea a 5-

6 familii care investesc, derulează activităţile şi împart profitul.• Danemarca a promovat produsul turistic rural numit vacanţe active. Sunt

oferite servicii complete (pensiune la fermă) în 22 de aşezări rurale cu 3000 de locuri de cazare.

• Irlanda dispune de cca. 500 de ferme în care se oferă servicii complete sau parţiale, completate cu activităţi de agrement diversificate.

• Italia a trecut la promovarea pe scară largă a vacanţelor verzi, în care un rol important revine agroturismului (ferme, vile, case tradiţionale, castele), situate în 20 de regiuni ale ţării (Piemonte, Lazio, Toscana, Veneto, Puglia, Alto Adige, Abruzzo, Calabria, Sicilia etc.). Tradiţiile culturale, gastronomia şi vinurile, folclorul etc. fac din Italia un principal receptor şi, în acelaşi timp, un emiţător al turismului rural european.

• Finlanda are omologate peste 500 de sate turistice, beneficiind de un cadru natural de excepţie, precum şi de prezenţa nopţilor albe, această ţară oferind doritorilor de linişte şi destindere posibilităţi de agrement multiple (schi, pescuit, saună, echitaţie).

• În România, bazele instituţionalizate ale agroturismului au fost puse în anul 1972, când Ministerul Turismului a selectat 118 aşezări rurale reprezentative, ce urmau a fi promovate în turism (OMT nr. 297/1972).

• Prin Ordinul Ministerului Turismului nr. 744/16 iulie 1973, au fost declarate sate turistice un număr de 14 aşezări rurale din 10 judeţe ale ţării: Bogdan Vodă (Maramureş), Lereşti şi Rucăr (Argeş), Murighiol, fântu Gheorghe (Tulcea), Fundata şi Şirnea (Braşov), Sibiel (Sibiu), Vatra Moldoviţei (Suceava), Poiana Sărată (Bacău), Recaş (Timiş), Tismana (Gorj), Vaideeni (Vâlcea).

• Prin Hotărârea Guvernului nr. 438/1990 s-a înfiinţat Comisia Zonei Montane din România, ale cărei atribuţii au fost preluate, după 1993, de Federaţia Română pentru Dezvoltarea Montană, în cadrul acesteia funcţionând Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC), afiliată (din 1994) la Eurogites (Federaţia Europeană de Turism Rural, care coordonează întreaga activitate de promovare şi dezvoltare în domeniu). Dispune de 30 de filiale în teritoriu, cu peste 2500 de membri şi 1000 de pensiuni, clasificate şi omologate în teritoriu. Are sediul la Bran şi desfăşoară o activitate foarte eficientă în domeniul promovării investiţiilor, finanţând, cu asistenţă PHARE, proiecte pentru 20 de organizaţii profesionale din turism şi contribuind la construirea unei reţele publicitare pe măsură.

• În anul 1997 a editat Catalogul fermelor şi pensiunilor agroturistice din România, care este reactualizat anual.

• Turismul rural are o sferă de cuprindere mult mai largă, un caracter continuu şi dispune de o structură de cuprindere eterogenă, reprezentată nu prin gospodăriile ţărăneşti, ci prin campinguri, popasuri turistice, sate de vacanţă cu bungalouri sau vile grupate în jurul unor spaţii comune pentru masă, distracţii sportive etc.

• În acest caz, activitatea de bază a persoanelor implicate este prestarea unor servicii turistice, iar veniturile realizate au caracter permanent. În Franţa, el reprezintă 28% din totalul sejururilor estivale şi 28% din cel al sejururilor de iarnă.

• Satele turistice sunt aşezări rurale pitoreşti, bine consolidate din punct de vedere economic, edilitar şi cultural, situate în medii nepoluate, conservatoare a unor modele culturale (obiceiuri, inventar al obiectelor de muncă, port, gastronomie) şi care, dincolo de funcţiile politice, administrative, culturale, sociale etc., îndeplinesc, sezonier sau permanent, funcţia de primire a turiştilor.

• Au fost identificate următoarele tipuri de sate:- sate peisagistice şi climaterice: Fundata, Şirnea (în culoarul Rucăr-Bran), Tismana (Gorj), Brădet, Podul Dâmboviţei (Argeş), Botiza (Maramureş), Dorna Candreni (Suceava), Arieşeni (Alba), Vama veche, 2 Mai (Constanţa) etc.;- sate balneare: Zizin, Covasna, Bala (Mehedinţi), Oglinzi şi Bălăţeşti (în Subcarpaţii Moldovei), Coştiui (Maramureş), Călaccea (Timiş), Săcelu (Gorj), Geoagiu şi Vatra de Sus (Hunedoara), Moneasa (Arad), Tinca (Bihor) etc.;- sate turistice pentru practicarea sporturilor de iarnă (Fundata - Braşov, Gărâna - Caraş Severin) şi nautice (Murighiol, Mila 23);- sate pescăreşti şi de interes vânătoresc: Crişan, Sfântu Gheorghe, Murighiol (în zona deltei Dunării), Ciocăneşti (Suceava), Gurghiu (Mureş) etc.;- sate turistice pastorale: Jina, Orlat, Răşinari, Sălişte, Gura Râului, Miercurea Sibiului, Cisnădioara (toate în Mărginimea Sibiului), Vaideeni, Polovragi, Stăneşti, Pocruia, Tismana, Izvarna (în depresiunile Olteniei de sub Munte), Sohodol, Poarta, Şirnea, Fundata, Rucăr, Dragoslavele (în culoarul Rucăr-Bran), Borlova, Turnu Ruieni (Caraş Severin), Pui, Clopotiva, Ohaba de sub Piatră (în Ţara Haţegului);

- sate cu obiective de interes ştiinţific: Adrieşeni (Vrancea), Cireşu şi Cloşani (Mehedinţi), Bosanci şi Sadova (Suceava), Chiuzbaia (Maramureş), Andreiaşu şi Berca (Buzău), Scărişoara (Alba), Limanu (Constanţa) etc.;

- sate cu monumente istorice, de artă şi arhitectură: Suceviţa, Putna, Dragomirna, Agapia, Văratec (în Moldova), Aninoasa, Cotmeana, Cozia, Horezu, Polovragi, Tismana (în Subcarpaţii Getici), Hărman, Prejmer, Biertan, Feldioara, Cristian etc. - cu renumitele biserici fortificate (în Transilvania);

- sate turistice etnofolclorice: Curtişoara (Gorj), Avram Iancu (Alba), Răşinari (Sibiu), Vama (Suceava), Săpânţa (Maramureş), Pietroşiţa (Dâmboviţa), Bujoreni (Vâlcea), Năruja (Vrancea) etc.;

- sate turistice de creaţie artistică şi artizanală: Oboga, Marginea (Suceava), Corund (Harghita), Humuleşti (Neamţ), Săcel şi Săpânţa (Maramureş), Căpuş (Cluj), Malu cu Flori (Dâmboviţa);

- sate turistice pomi-viticole: Recaş şi Giarmata (Timiş), Voineşti (Dâmboviţa), Coteşti, Jariştea, Străoane (Vrancea), Pietroasele, Săhăteni (Buzău), Rădăşeni (Suceava), Şiria (Arad), Agapia (Neamţ), Murfatlar şi Ostrov (Constanţa), Bucium (Iaşi), Dăbuleni (Dolj) etc.;

• Ecoturismul. Practicarea acestei forme de turism, în viziunea unor organisme internaţionale abilitate (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - UICN; Fondul Mondial pentru Ocrotirea Naturii; Federaţia Europeană a Parcurilor Naturale; Fondul pentru Natura Sălbatică, numeroase organizaţii pacifiste în domeniu ş.a.), este una benefică, fiind concepută ca un instrument util în asigurarea bunurilor naturale şi culturale valoroase prin activităţi şi politici speciale de protecţie.

• Ecoturismul este o formă specifică practicată pe spaţii nealterate (nepoluate) şi culturale tradiţionale, care tind să devină areale de protecţie a naturii şi a valorilor umane perene, care să contribuie substanţial la evoluţia comunităţilor locale.

- sate cu obiective de interes ştiinţific: Adrieşeni (Vrancea), Cireşu şi Cloşani (Mehedinţi), Bosanci şi Sadova (Suceava), Chiuzbaia (Maramureş), Andreiaşu şi Berca (Buzău), Scărişoara (Alba), Limanu (Constanţa) etc.;

- sate cu monumente istorice, de artă şi arhitectură: Suceviţa, Putna, Dragomirna, Agapia, Văratec (în Moldova), Aninoasa, Cotmeana, Cozia, Horezu, Polovragi, Tismana (în Subcarpaţii Getici), Hărman, Prejmer, Biertan, Feldioara, Cristian etc. - cu renumitele biserici fortificate (în Transilvania);

- sate turistice etnofolclorice: Curtişoara (Gorj), Avram Iancu (Alba), Răşinari (Sibiu), Vama (Suceava), Săpânţa (Maramureş), Pietroşiţa (Dâmboviţa), Bujoreni (Vâlcea), Năruja (Vrancea) etc.;

- sate turistice de creaţie artistică şi artizanală: Oboga, Marginea (Suceava), Corund (Harghita), Humuleşti (Neamţ), Săcel şi Săpânţa (Maramureş), Căpuş (Cluj), Malu cu Flori (Dâmboviţa);

- sate turistice pomi-viticole: Recaş şi Giarmata (Timiş), Voineşti (Dâmboviţa), Coteşti, Jariştea, Străoane (Vrancea), Pietroasele, Săhăteni (Buzău), Rădăşeni (Suceava), Şiria (Arad), Agapia (Neamţ), Murfatlar şi Ostrov (Constanţa), Bucium (Iaşi), Dăbuleni (Dolj) etc.;

• Ecoturismul. Practicarea acestei forme de turism, în viziunea unor organisme internaţionale abilitate (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - UICN; Fondul Mondial pentru Ocrotirea Naturii; Federaţia Europeană a Parcurilor Naturale; Fondul pentru Natura Sălbatică, numeroase organizaţii pacifiste în domeniu ş.a.), este una benefică, fiind concepută ca un instrument util în asigurarea bunurilor naturale şi culturale valoroase prin activităţi şi politici speciale de protecţie.

• Ecoturismul este o formă specifică practicată pe spaţii nealterate (nepoluate) şi culturale tradiţionale, care tind să devină areale de protecţie a naturii şi a valorilor umane perene, care să contribuie substanţial la evoluţia comunităţilor locale.

• Ecoturismul a apărut ca o manifestare practică, aplicativă, pe tot spaţiul planetar, pentru a materializa prevederile înscrise în Convenţia de la Paris cu privire la protecţia patrimoniului universal natural şi cultural.

• Menţionăm că România se află între primele ţări din lume care a abordat protecţia mediului înconjurător pentru turism, care a instituţionalizat acest lucru prin crearea unui organism specializat: Societatea de Turism pentru Protecţia Naturii.

• O strategie pentru acest tip de turism care protejează resursele turistice a fost elaborată de Secretariatul Naţional de Turism din Mexic, în colaborare cu Alianţa Mondiala pentru Natură, care promovează ideea creării unui echilibru între natură şi turism. Acesta cuprinde următoarele segmente:

1) Zonele unde se practică ecoturismul trebuie să fie considerate de interes continental sau mondial, să facă parte din patrimoniul turistic al planetei şi aici să fie respectate cu o rigoare deosebită teritoriile cu stiluri de viaţă tradiţionale ale populaţiilor locale;

2) Prin ecoturism se încearcă minimalizarea efectelor negative asupra mediului local şi natural, ca şi asupra populaţiei locale;

3) Ecoturismul trebuie să contribuie la gestionarea spaţiilor protejate şi să amelioreze relaţiile dintre comunităţile locale şi personale, abilitate să gestioneze aceste spaţii protejate;

4) Această formă de turism trebuie să furnizeze avantaje economice şi sociale locuitorilor zonelor turistice şi să asigure participarea lor în luarea deciziilor în ceea ce priveşte genul şi volumul activităţilor turistice şi care trebuie astfel autorizate;

5) Noul turism poate să favorizeze o interacţiune autentică între populaţia de primire şi turişti, ca şi un interes real pentru o dezvoltare durabilă şi protecţia zonelor naturale, atât în ţările receptoare, cât şi în cele emitente de turişti;

6) Prin ecosistem se încearcă lărgirea spectrului de activităţi economice tradiţionale (agricultură, creşterea animalelor, pescuit etc.), fără a le marginaliza sau înlocui, pentru ca economia locală să nu fie subordonată schimbărilor şi influenţelor interne şi externe;

7) Activităţile turistice desfăşurate sub emblema ecoturismului trebuie să ofere oportunităţi specifice, în aşa fel încât populaţia locală şi angajaţii din industria turistică să fie în măsură să utilizeze spaţiile naturale într-o manieră durabilă şi să aprecieze obiectivele naturale şi culturale valoroase, care sunt puncte de maximă atracţie pentru turişti.