INTRODUCERE

Politica de mediu cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor statului cu

caracter administrativ – juridic, fiscal şi financiar, menite să asigure dezvoltarea economico-socială

in strânsă dependenţă de cerinţele dezvoltării ecologice, ale echilibrului ecologic.Ideea de bază a

politicii de mediu este aceea de a asigura reconcilierea omului cu natura prin restituirea către aceasta

a bogăţiei împrumutate de la ea.

În realizarea politicii de mediu atenţia ar trebui să fie îndreptată către cele mai importante

puncte şi obiective care sunt îndelung analizate, înainte de a fi stabilite.Stabilirea acestor puncte

trebuie însoţită de planuri de acţiune şi implementare, care prin aplicarea lor să genereze rezultate cu

cele mai mici cheltuieli şi eforturi.Astfel, pentru ca o politică de mediu să fie eficientă şi cât mai

aproape de realitate trebuie să se acţioneze în toate cele şase componente ale acesteia, ţinându-se

totuşi cont de resursele disponibile din cadrul fiecărei părţi, iar efectele acestor acţiuni să fie văzute

la un moment dat.Cele şase componente ale politicii de mediu sunt : legislativă, administrativ-

instituţională, educativ- informativă, economico-tehnologică, socială şi de cooperare internaţională.

Politica de mediu la nivelul Uniunii Europene

Protecţia mediului reprezintă în momentul de faţă una dintre principalele provocări cu care se

confruntă Europa din cauza amplorii prejudiciilor aduse mediului de poluare.Deşeurile produse de

statele membre ajung la câteva milioane de tone anual, cifra acestora crescând de la an la an cu 10%,

punând în pericol calitatea vieţii locuitorilor, în special pe cea a celor din zonele urbane. Uniunea

Europeană a fost uneori criticată din cauza faptului că a pus înaintea mediului dezvoltarea economică

şi comerţul, ceea ce a condus la o schimbare de optică1.

Apariţia politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca un domeniu aparte al preocupării

comunitare în anul 1972, fiind impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra

mediului înconjurător.

În 1972 a fost lansată o politică ecologică în adevăratul sens al termenului la nivelul

Uniunii Europene, care a introdus un program managerial real pentru îngrijirea şi protejarea

climatului ambiental la nivelul întregii grupări. Această strategie arcemonizată s-a alimentat, la

început, din prevederile Articolului 2 al Tratatului de la Roma, coroborate cu Articolele 100 şi 235 2,

care se refereau la dreptul organizaţiilor comunitare de a elabora noi reglementări şi de a armoniza

1 Rojanchi, V. ; Bran, Florina ; Diaconu Ghe.; „Economia şi protecţia mediului” ; Editura Tribuna Economică ; Bucureşti ; 2000; p. 52 2 Manolache, O. ; “Tratat de drept comunitar” ; Editura C.H.Beck ; Bucureşti ; 2006 ; p.500

reglementările din ţările membre, dacă ele afectează direct funcţionarea pieţei integrate. Modificări

de Tratat menite să deschidă larg orizontul politicii ecologice comune au fost făcute odată cu

adoptarea Actului Unic Vest European, în anul 1987, care cuprindea un capitol întreg cu privire la

problematica mediului înconjurător, conferind politicii comunitare în domeniu bazele principiale,

legislative şi instituţionale şi înlăturând temeiurile în baza cărora statele membre ignorau directivele

comunitare din considerente procedurale. Astfel, pentru prima dată se conturau în mod articulat, într-

un document cu vocaţie comunitară, obiective precum: conservarea, protejarea şi îmbunătăţirea

calităţii vieţii; contribuţia la sănătatea colectivităţilor umane; asigurarea unei utilizări raţionale a

resurselor naturale.Aceste obiective au fost urmărite atât pe plan instituţional, unde au fost create

comitete consultative specializate în domenii precum gestiunea deşeurilor şi pesticidelor şi o

Agenţie europeană şi o reţea europeană de informaţie şi de observare pentru mediul înconjurător prin

Regulamentul Nr.1210/90 din 7 mai 1990 al Consiliului, cât şi pe plan procedural. Pe acest plan , s-a

instituit o procedură comună pentru constituirea şi ţinerea la zi a unui inventar al surselor de

informare în materie de mediu şi un sistem de evaluarea a incidenţelor unor proiecte publice sau

private asupra mediului.

În ceea ce priveşte baza legală a politicii de mediu a Uniunii Europene, aceasta este

constituiă de articolele 174-176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. În articolul 174

sunt tratate obiectivele politicii de mediu şi mai este expus scopul acesteia, acela de a asigura un

nivel cât mai înalt de protecţie al mediului, ţinându-se cont de situaţiile cu care se confruntă fiecare

ţară din cadrul Uniunii. Spre deosebire de acest articol, articolul 6 pune accent pe dezvoltarea

durabilă, promovând-o ca pe o politică transversală şi în care se pune problema integrării cerinţelor

de mediu în cadrul politicilor sectoriale.3 La aceste articole se mai adaugă peste 200 de directive,

regulamente şi decizii adoptate, care împreună alcătuiesc legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială

în domeniul protecţiei mediului. Diferenţa dintre cele două legislaţii constă în faptul că prima

cuprinde reglementările ce au în vedere circulaţia informţiei, adopatarea de decizii, dezvoltarea

activităţii în apărarea mediului, iar cea de-a doua pune în evidenţă sectoarele care se ocupă efectiv cu

politica de mediu.

Evoluţia politicii de mediu

În ultimii 30 de ani în Comunitatea Europeană s-au realizat peste 300 de acte normative

comunitare în legătură cu mediul, care au fost sub forma directivelor, deciziilor, recomandărilor.De-a

lungul timpului au fost introduse Programe de Acţiune pentru protecţia mediului.

Programele de Acţiune

În cele ce urmează voi prezenta mai pe larg Programele de Actiune pentru protecţia mediului

la nivelul Uniunii Europene, cu caracteristicile şi obiectivele fiecăruia. Astfel :

3 Sursa : www.eco-ambalaj.ro/politica-de-mediu/ue/Baza-legala-a-politicii-de-mediu

2

Primul Program de Acţiune (1973-1977) şi-a focalizat atenţia, în pricipal, pe

rezolvarea prin acţiuni a problemelor cu care se confruntă Comunitatea europeană în ceea ce priveşte

poluarea apelor.Datorită acestei directive s-a introdus principiul „poluatorul- plăteşte”, conform

căruia costurile de curăţire şi daunele provocate de poluare vor fi suportate de poluatori.

Al doilea Program de Acţiune (1978-1982) s-a orientat spre asigurarea unei

continuităţi în politica iniţială în anul 1973 şi a subliniat necesitatea unor măsuri preventive şi a

aplicării principiului de prejudiciu cauzat mediului înconjurător, considerându-se însă drept

acceptabil excepţiile şi anumite reglementări speciale în condiţii determinate. O particularitate ce

defineşte acest program o reprezintă stabilirea câtorva principii generale, care au fost valabile şi în

programele elaborate ulterior, care vizează îndatoririle fiecărei persoane fizice sau juridice în ceea ce

priveşte protecţia mediului înconjurător.4

Cel de-al treilea Program de Acţiune (1983-1986) reflectă influenţa dezvoltării pieţei

interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei şi marchează trecerea de la o abordare

calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante. Totodată această directivă a

încercat să realizeze o strategie mai amplă pentru protecţia mediului şi a resurselor naturale în cadrul

Comunităţii, lărgind conceptul de protecţie şi asupra modului de folosire a pământului şi de integrare

a problemelor de mediu în celelalte politici ale Comunităţii Economice Europene.Spre deosebire de

programul adoptat anterior, acesta a cuprins mai multe domenii în ceea ce constă controlul poluării,

precum: stimularea dezvoltării industriilor „nepoluante”, a eco - tehnologiilor şi eforturilor de

promovare a reciclării, reutilizării şi recuperării resurselor mediului ambiant.

Al Patrulea Program de Acţiune (1987-1992) a încercat să aducă răspunsuri la

cerinţele de integrare pe care le aveau probelemele de mediu în celelalte politici de la nivelul

Comunităţii europene, acesta axându-se pe patru mari coodonate :

- în Comunitatea Economică Europeană legislaţia existentă trebuie implementată;

- problemele de impact asupra mediului cu referire la „substanţe” şi „surse” de

poluare trebuie reglementate. Au fost concepute acţiuni ample, stringente cu privire la utilizarea

îngrăşămintelor şi a biostimulatorilor în gospodărirea deşeurilor, biodiversitatea, în conformitate cu

dezideratele pieţei unice;

- publicul trebuie să aibă acces neîngrădit la informaţii;

- trebuie create noi locuri de muncă.

O caracteristică aparte a celui de-al patrulea program de acţiune pentru protecţia mediului o

defineşte promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea

transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare, lucru ce reliefează strategia cadrului

de dezvoltare durabilă.

4 Rojanschi, V. ; Florina, Bran; Grigore, F. ; “Elemente de economia şi managementul mediului”; Editura Economică; Bucureşti; 2004; p. 126.

3

Al cincilea Program de Acţiune pentru protectia mediului (1993-1999) , numit şi

„către o dezvoltare durabilă” a reuşit să definească dezvoltarea durabilă ca pe o strategie a politicii de

mediu. Strategia acestui program a acoperit în esenţă următoarele arii: cinci sectoare principale

(industrie, energie, transporturi, agricultură, turism) şi şapte teme (schimbarea climatului,

acidifierea şi calitatea aerului, mediul urban, zonele de coastă, managementul deşeurilor,

managementul resurselor de apă, protecţia naturii şi a biodiversităţii). Acest program susţine

menţinerea calităţii vieţii; menţinerea continuă a accesului la resursele naturale; evitarea pagubelor

de mediu, cu efect pe termen lung; promovarea dezvoltării durabile care armonizează nevoile

prezente cu cele viitoare fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface

nevoile.Un element de noutate pe care PAM 5 îl aduce în legislaţia mediului este acela că direcţia

politicii de mediu se îndreaptă către o politică bazată pe consens.

Al şaselea Program de Acţiune (2001-2010), cunoscut şi sub denumirea de

„Alegerea noastră, viitorul nostru” susţine strategia dezvoltării durabile şi la nivelul lui sunt

identificate patru arii importante în alegerea direcţiei de acţiune a politicii de mediu. În acest caz,

ariile sunt 5:

- schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiilor de

gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);

- protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la

adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;

- sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu

aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;

- conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea

gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.

Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori instituţionali

implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare cu

guvernele statelor membre, cu diverse organizaţii industriale, organizaţii non-guvernamentale şi

grupuri de reflexie. Acestea contribuie la realizarea obiectivelor politicii de mediu atât la nivel

legislativ, cât şi la nivel de implementare cu ajutorul atribuţiilor pe care le deţin. Deciziile actorilor

instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în conformitate cu următoarele

principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:

• ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin

cooperarea cu Parlamentul European (PE);

• pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-

decizie cu PE;

5 Sursa : www.europa.eu

4

• decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi

măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă,

precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

Actorii instituţionali sunt :

Direcţia Generală (DG) Mediu şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi

asigurarea implementării politicii de mediu;

Consiliul Miniştrilor Mediului care are rolul de a coordona politicile de mediu ale

statelor membre ale Uniunii Europene;

Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a

consumatorului şi decid măsurile care trebuiesc adoptate şi implementate;

Agenţia Europeană de Mediu are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi

furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public;

Obiectivele politicii de mediu

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar menţinute în

Articolul 174 al Tratatului Comisiei Europene şi sunt reprezentate de 6:

• conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

• protecţia sănătăţii umane;

• utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

• promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de

mediu şi nu numai.

Principii

Principiile europene pentru mediu reprezintă o iniţiativă lansată ca răspuns la drive-ul ce a

condus la creşterea armonizării principiilor de protecţie a mediului, pentru practici şi standarde

asociate cu finanţarea de proiecte. Iniţiativa se bazează pe angajamentul a cinci ţări europene,

reprezentate de instituţii financiare pentru a asigura protecţia mediului şi promovarea dezvoltării

durabile la nivel global şi în toate sectoarele de activităţi. Principiile europene pentru mediu sunt

definite ca principii directoare de mediu în Tratatul CE şi ca practici şi standarde europene,

încorporate în legislaţia secundară de mediu. Acestea sunt considerate fie baza unei abordări

armonizate în rândul părţilor semnatare, fie un magnet pentru alte ţări pentru a le determina să adopte

aceeaşi strategie, fie una dintre cele mai puternice afirmaţii publice a prerogativelor U.E în domeniul

de management al mediului.

Principiile care stau la baza politicii de mediu şi în funcţie de care se iau şi se implementează

măsuri pentru protecţia mediului sunt următoarele 7:

6 Manolache, O.; “Tratat de drept comunitar” ; Editura C.H.Beck ; Bucureşti ; 2006 ; p. 5037 Sursa : www.euroactiv.ro

5

Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor

legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice. Altfel spus, costul acestor

măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea;

Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi decât să

combaţi”;

Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă

să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită

stiinţific;

Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească

atingerea unui nivel înalt de protecţie;

Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în definirea

şi implementarea altor politici comunitare;

Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea

responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.

Politica de mediu în România

În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naţionale

în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost

elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu – „Strategia

Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi în 2002. Strategia este structurată în două

părţi:(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică şi

calitatea factorilor de mediu, şi (2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a

mediului, priorităţile, obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung. Încă din 1996 se poate observa o

adecvare a strategiei naţionale cu cea comunitară în ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi

obiectivele . Astfel, principiile urmărite sunt: 8

• conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;

• dezvoltarea durabilă;

• prevenirea poluării;

• conservarea biodiversităţii;

• conservarea moştenirii culturale şi istorice,

• principiul „poluatorul plăteşte”;

• stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de subvenţii, credite cu

dobândă mică, etc.).

În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naţionale, dar şi

tendinţele şi iniţiativele existente pe plan global, ele fiind:

• menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi calităţii vieţii;

8 http://www.mmediu.ro/departament_mediu.htm

6

• menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii;

• apărarea împotriva calamităţilor şi accidentelor naturale;

• raportul maxim cost-beneficiu;

• respectarea programelor şi convenţiilor internaţionale privind protecţia mediului.

Negocierile de aderare

Odată cu anul 2000 şi cu începerea negocierilor de aderare, politica de mediu se dezvoltă

conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru ţările candidate în cadrul Agendei 2000.

Astfel, pentru a alinia politicile naţionale de mediu la standardele şi obiectivele politicii comunitare,

ţările candidate trebuie să identifice arii prioritare de acţiune, să stabilească obiective cheie ce

trebuiesc realizate până la data aderării şi să stabilească termene de adoptare, transpunere şi

implementare a acquis-ului de mediu. Pentru a adera la Uniunea Europeană, România a trebuit să

adopte, aplice şi să dezvolte acquis-ul comunitar. Acesta reprezintă întreaga legislaţie primară şi

derivată, precum şi ansamblul politicilor şi instituţiilor create pentru a asigura aplicarea, respectarea

şi dezvoltarea corespunzătoare şi continuă a acestei legislaţii. Pentru fiecare capitol de negociere,

România a elaborat un “document de poziţie” la care UE răspunde prin propria poziţie de negociere,

cunoscută drept “poziţie comună” şi care trebuie să fie adoptată în unanimitate de statele membre ale

Uniunii Europene.

În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22- Protecţia Mediului.

Tot în anul 2002, Comisia Europeană a elaborat un document special pentru a ajuta România şi

Bulgaria în eforturile lor de aderare la Uniunea Europeană în 2007 şi pentru a suplimenta asistenţa

financiară acordată – respectiv „Foaia de parcurs pentru România şi Bulgaria”.9

Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea

acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care reglementează politica de mediu

a Uniunii Europene. Acquis-ul sectorial de mediu poate fi raportat la diferite domenii, precum :

calitatea aerului, gestionarea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, controlul poluării industriale

şi managementul riscului, substanţe chimice şi organisme modificate genetic, poluarea sonoră,

protecţia civilă şi siguranţa nucleară.

Principalele probleme cu care se confruntă România în domeniul politicii de mediu sunt

următoarele :

realizarea unui evaluări generale pentru identificarea nevoilor existente;

dezvoltarea de planuri de implementare completate de strategii de finanţare;

îmbunătăţirea capacităţii administrative de implementare a acquis-ului, prin creşterea

şi formarea personalului corespunzător, la nivel central, regional şi local;

9 “Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003”, Monitorul oficial

7

pregătirea legislaţiei de mediu prin consultarea părţilor interesate şi evaluarea

amănunţită a costurilor de implementare;

adoptarea legislaţiei orizontale pentru evaluarea impactului asupra mediului şi

accesul la informaţie;

întărirea structurilor şi mecanismelor implicate în implementarea aspectelor de mediu

în cadrul altor politici sectoriale.

Cadrul instituţional

Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Agriculturii,

Pădurilor, Apelor şi Mediului (MAPAM), Ministerul Integrării Europene (MIE) şi Parlamentul

României. MAPAM este direct responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea

cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din trei direcţii generale: Direcţia „Agricultură

şi Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” - dintre acestea numai ultimele două fiind de interes

major pentru politica naţională de mediu. În subordinea acestor direcţii de află Inspectoratele de

Protecţia Mediului (IPM), unităţi locale (la nivel de judeţ), ce semnalează nevoile locale, facilitează

şi monitorizează implementarea politicii la acest nivel. Tot în subordinea MAPAM se află şi

Administraţia Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării (ARBDD) şi Comisia Naţională pentru

Controlul Activităţilor Nucleare ( CNCAN) care au, de asemenea, rol de sprijin în dezvoltarea

politicii de mediu. Coordonate de MAPAM şi furnizând o serie de date şi analize necesare adoptării

de noi măsuri, sunt patru institute de cercetare: Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru

Protecţia Mediului (INCDM - ICIM), Institutul Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare Marină

(INCDM), Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunării” – (INCDD) şi Institutul

Naţional de Meteorologie şi Hidrologie. Un rol important în direcţionarea procesului legislativ îl are

MIE, prin responsabilitatea care îi revine în cadrul procesului de negociere şi care se manifestă prin

funcţionarea Sub-comitetului de Asociere România - UE Nr. 6 „Transporturi, Reţele Trans-

Europene, Energie şi Mediu”, ce analizează şi evaluează progresele înregistrate. Alte ministere

implicate în politica de mediu sunt Ministerul Transporturilor, Lucrărilor Publice şi Locuinţei şi

Ministerul Economiei şi Comerţului, care sprijină procesul de consultare al părţilor interesate pentru

adoptarea de noi măsuri legislative. Propunerile legislative astfel iniţiate merg spre aprobare la

Parlament, unde fac obiectul dezbaterii în cadrul diverselor comisii de specialitate.10

Concluzii

10 Cristu, Andreea-Alice ; „Eficienţă economică şi protecţia mediului pe exemplul industriei petrolului” ; teză de doctorat; Bucureşti ;2007; p. 34

8

În concluzie, putem afirma că politica de mediu a devenit un subiect primordial la nivel

mondial şi că trebuie să ajutăm mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul la protecţia mediului

înconjurător pentru că astfel ne protejăm pe noi înşine.

Un prim pas îl constituie protejarea atmosferei prin reducerea poluării. Astfel, marile

firme transportatoare, şi nu numai, au adoptat diferite măsuri pentru a menţine aerul cât mai

puţin poluat. Printre acestea se numără fabricarea de truck-uri care respectă restricţiile impuse de

normele europene, din punct de vedere al poluării, folosirea unor tehnologii care reduc numărul

emisiilor de eşapament care produc efectul de seră, precum şi folosirea unui produs cât se poate

de “ecologic”, aditivul AdBlue, fabricat la noi în ţară de S.C. Amochim International S.A.

Datorită faptului că la ora actuală se urmăreşte fabricarea şi folosirea produselor

ecologice, acest aditiv a adus firmelor producătoare profituri impresionante, realizându-se o

rentabilitate ridicată la nivel de întreprindere. În această situaţie se încadrează şi întreprinderea, a

cărei analiză-diagnostic am realizat-o în capitolul trei a lucrării, înregistrând o rentabilitate

comercială, în anul 2007, de 77,35% şi o cifră de afaceri de 5.592.823 ron. Această rentabilitate

ridicată se datorează şi faptului că firma nu înregistrează cheltuieli cu taxele de mediu, deoarece

atât prin procesul de fabricaţie, cât şi prin produsul în sine (care este unul ce poartă “eticheta

verde”) întreprinderea se încadrează în limitele impuse de directivele europene în domeniul

protecţiei mediului. Investitiţia în acest produs s-a dovedit a fi una rentabilă, fapt dovedit de

majorarea profitului pe an ce trece, iar comerţul cu AdBlue este unul benefic în România pentru

că produsul este unul nou, piaţa pe care acesta se vinde, respectiv cumpără este în dezvoltare,

oferindu-i firmei din studiul meu de caz oportunitatea de a-şi dezvolta afacerea şi de a-şi

menţine, chiar de a-şi mări rentabilitatea.

Spre deosebire de S.C. Amochim S.A. care nu plăteşte taxe de mediu, despre firmele de

transport nu putem spune acelaşi lucru pentru că ele, indiferent ce normă europeană de poluare

respectă, înregistrează cheltuieli cu taxele de mediu, din cauza faptului că, actualmente, nu există

nicio directivă care să reducă 100% emisiile de gaze emanate în atmosferă. Însă, prin respectarea

restricţiilor impuse, acestea au posibilitatea de a folosi AdBlue pentru a micşora numărul de noxe

emise în atmosferă, iar prin acest proces le oferă firmele producătoare ale acestui aditiv să se

dezvolte.

Chiar dacă întreprinderea analizată în lucrarea de faţă este singura firma producătoare de

AdBlue din România, aceasta are pe piaţa internă diferiţi concurenţi, printre care : Brenntag,

Cefin, Dumatrucks, Evw Holding, aceştia practicând preţuri mai mici sau mai mari decât

Amochim, în funcţie de ambalajul utilizat.(anexa nr.6)

Activitatea firmei este în mod direct condiţionată de activitatea firmelor de transport, care

în momentul de faţă a fost afectată de criza economică, al cărei impact s-a observat în toate

9

sectoarele economice. Cu toate acestea, nu a fost la fel de mult afectată de criză precum

transporturile, lucru evidenţiat şi prin reducerea mică a cifrei de afaceri din primele luni ale

anului 2009, de la 339.000 de ron, cifra de afaceri a înregistrat în ianuarie anul curent la

aproximativ 325.000Ron, valoare încasată în luna mai. Consider că acest lucru a fost posibil şi

datorită faptului că întreprinderea are mai multe depozite în ţară şi astfel, clientul poate să obţină

aditivul dintr-o locaţie apropiată lui, reducând în acest fel cheltuielile de transport.

Protecţia mediului înconjurător trebuie să devină un obiectiv din ce în ce mai important

pentru cât mai multe state, iar oamenii să descopere diferite metode, să inventeze diverse

tehnologii pentru a îndeplini acest obiectiv pentru că în acest mod, nu numai, investiţiile în

domeniul politicii de mediu vor fi rentabile, ci şi alte sectoare economice, printre care

transporturile, infrastructura, agricultura, vor beneficia de dezvoltare, într-o proporţie mai mică

sau mai mare.

10

BIBLIOGRAFIE

1. Rojanchi, V. ; Bran, Florina ; Diaconu Ghe.; „Economia şi protecţia mediului” ; Editura Tribuna Economică ; Bucureşti ; 2000;

2. Manolache, O. ; “Tratat de drept comunitar” ; Editura C.H.Beck ; Bucureşti ; 2006 ;

3. Cristu, Andreea-Alice ; „Eficienţă economică şi protecţia mediului pe exemplul industriei petrolului” ; Bucureşti ;2007

4. www.eco-ambalaj.ro/politica-de-mediu/ue/Baza-legala-a-politicii-de-mediu 5. www.europa.eu 6. www.euroactiv.ro 7. www.mmediu.ro 8. “Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la

Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003”, Monitorul Oficial

11