PLANURI ŞI HĂRŢI TOPOGRAFICE

7.1. Definiţia planurilor şi hărţilor topografice

Planul topografic este reprezentarea grafică, micşorată la scară a unei suprafeţe mici de teren, care se realizează la scări mai mari sau egale cu 1:10 000. Deoarece suprafaţa cuprinsă pe un plan topografic este mai restrânsă, curbura Pământului este neglijată şi nu se foloseşte un sistem de proiecţie.

Harta topografică este reprezentarea grafică, micşorată la scară a unor porţiuni mari din suprafaţa Pământului sau întreaga suprafaţă a acestuia. Din acest motiv, la realizarea hărţilor topografice se ţine cont de curbura Pământului şi se foloseşte un sistem de proiecţie. Hărţile topografice se întocmesc  la scări mai mici de 1: 25 000.

Spre deosebire de plan, care conţine mai multe detalii, harta dă o imagine de ansamblu, fiind mai săracă în detalii. Datorită acestui fapt, poziţia punctelor pe planurile topografice are o precizie mult mai mare decât pe hărţi. De accea, planurile topografice se folosesc pentru lucrările de proiectare şi amenajare a teritoriului, pentru exploatarea unor resurse nat 333i88d urale, pentru construcţii etc.

7.2. Clasificarea planurilor şi hărţilor

Pentru clasificarea planurilor şi hărţilor se pot lua în considerare mai multe criterii, în primul rând scara de execuţie şi apoi conţinutul, teritoriul cuprins, destinaţia şi numărul culorilor.

După scară, planurile topografice se împart în:

- planuri topografice propriu-zise întocmite la scara 1:10 000 sau 1:5 000;

- planuri topografice de situaţie întocmite la scara 1:2 000, 1:1000, 1:500;

- planuri topografice de detaliu întocmite la scara 1:200, 1:100 şi 1:50, utilizate în constucţii.

După acelaşi criteriu şi hărţile se divid în trei categorii:

- hărţi la scări mari, la care scara variază între 1:25 000 – 1:200 000;

- hărţi la scări mijlocii, cu scara cuprinsă între 1:200 000 şi 1:1 000 000;

- hărţi la scări mici, întocmite la scări mai mici de 1:1 000 000, de ex. 1:5.000 000; acestea fiind, în general, hărţi murale.

După conţinut, hărţile pot fi:

- hărţi generale;

- hărţi speciale sau tematice.

Din categoria hărţilor generale fac parte hărţile la scări mari şi mijlocii, pe care sunt reprezentate toate elementele geografice dintr-o regiune (relieful, reţeaua hidrografică, vegetaţia, aşezările, căile de comunicaţii etc.), care pot fi utilizate ca materiale de bază pentru întocmirea hărţilor la scări mai mici sau a hărţilor speciale.

Din categoria hărţilor speciale sau tematice fac parte acele hărţi care scot în evidenţă un anumit element al peisajului geografic. În cadrul acestora se deosebesc hărţi fizico-geografice (harta geomorfologică, harta reţelei hidrografice, harta solurilor, harta vegetaţiei etc.) şi hărţi economico-geografice (harta aşezărilor, harta resurselor, harta industriei, harta agriculturii etc.).

După teritoriul reprezentat, hărţile pot fi:

- hărţi universale, care cuprind întreaga suprafaţă a Pământului; după modul de reprezantare se deosebesc planigloburi (harta sub formă de elipsă), planisfere (harta are format dreptunghiular) şi mapamond (harta cuprinde cele două emisfere reprezentate sub formă circulară sau eliptică);

- hărţi ale oceanelor şi mărilor;

- hărţi ale continentelor.

După destinaţie, hărţile pot fi:

- hărţi şcolare (didactice);

- hărţi turistice;

- hărţi militare;

- hărţi maritime.

După numărul culorilor se pot deosebi:

- hărţi monocrome (editate în alb-negru);

- hărţi policrome (cu două sau mai multe culori).

       

a                                                           b

Fig. 7.1. Hărţi universale

a-      planiglob;

b-      planisfera;

c-      mapamond. 

               

                                             c

7.3. Elementele planurilor şi hărţilor

În raport cu cadrul hărţii, la un plan sau hartă se deosebesc: elemente din exteriorul cadrului şi elemente din interiorul cadrului.

7.3.1. Elemente din exteriorul cadrului hărţii

Titlul şi nomenclatura reprezintă primul lucru care atrage atenţia la o hartă. Acesta este notat deasupra laturii de nord a hărţii, aproximativ în partea centrală, şi este reprezentat, în cazul hărţilor la scări mari, prin numele localităţii celei mai importante din regiunea cuprinsă pe hartă, în timp ce pe hărţile la scări mici apare scris teritoriul reprezentat (ţară, grup de ţări, continent, etc.).

Pentru planurile şi hărţile topografice editate în proiecţia Gauss - Krüger şi stereografică - 1970, s-a folosit un sistem de numerotare format din litere mari şi litere mici, cât şi din cifre, care poartă numele de nomenclatură. De

exemplu: L-34-68-A-b. Această nomenclatură are la bază împărţirea convenţională a globului în zone şi fuse geografice.

Zonele sunt trasate în sens latitudinal, din 4o în 4o şi sunt notate cu litere majuscule de la A la V începând de la Ecuator spre nord şi sud. Teritoriul României, cuprins între paralelele de 43o37’ şi 48o15’ latitudine nordică, este acoperit de zonele K(40o-44o), L(44o-48o) şi M(48o-52o). Zona L acoperă în întregime ţara noastră, zona K aflându-se în sudul ţării, iar zona M în partea de nord.

Fig. 7.2. Nomenclatura foilor de hartă la scara 1: 1 000 000

Fusele geografice se obţin prin trasarea de meridiane din 6o în 6o. Rezultă un număr de 60 de fuse, numerotate de la 1 la 60, de la meridianul de 180o (opus meridianului Greenwich), de la vest spre est. Peste teritoriul ţării noastre, cuprins între 20 o15’ şi 29o41’ se suprapun fusele 34 (18o-24o) şi 35 (24o-30o).

Prin urmare, la scara 1:1 000 000  (fig.7.2), teritoriul României este cuprins în cea mai mare parte pe foile L34 şi L35 şi parţial pe foile K34 şi K35, în partea de sud,  şi M34 şi M35, în parteade nord. 

Nomenclatura foilor de hartă pentru scările 1: 500 000, 1: 200 000 şi 1: 100 000 se obţine pornindu-se de la trapezul de 4ox 6o corespunzător scării 1: 1 000 000.

Astfel, pentru foile de hartă la scara 1: 500 000  trapezul de la scara 1:1 000 000 se împarte în patru părţi, cu dimensiunile de 2o în latitudine şi 3o în longitudine, fiecare nou trapez obţinut notându-se cu primele litere mari ale alfabetului latin: A, B, C şi D. Prin urmare, nomenclatura va fi cea a trapezului de la scara 1:1 000 000 (L - 35), la care se adaugă una din cele patru litere.

Pentru a se obţine nomenclatura unei foi de hartă la scara 1: 200 000, trapezul de la scara 1:1 000 000 se împarte în şase părţi, atât în latitudine, cât şi

în longitudine, obţinându-se 36 de trapeze, notate cu cifre romane, fiecare având câte 40I în latitudine şi 1o în longitudine.

Fig. 7.3. Nomenclatura foilor de hartă la sc. 1: 1 000 000,

1 : 500 000, 1 : 200 000 şi 1: 100 000

Pentru scara 1:100 000, trapezul de la scara 1:1 000 000 se împarte în 12 părţi în latitudine şi longitudine obţinâdu-se 144 de trapeze, notate cu cifre arabe, fiecare având cât 20’ în latitudine şi 30’ în longitudine.

Nomenclatura foilor de hartă la scara 1:50 000 se obţine prin împărţirea unui trapez corespunzător unei foi la scara 1:100 000 în patru părţi a câte 10’ în latitudine şi 15’ în longituine, acestea notându-se cu primele patru litere mari ale alfabetului latin, adică A, B, C şi D.

Fig. 7.4. Nomenclatura foilor de hartă la sc. 1:50 000  şi 1:25 000

                                   

Din împărţirea unei foi la scara 1: 50 000 în patru părţi, având în latitudine 5’, iar în longitudine 7’30’’, vor rezulta patru foi la scara 1: 25 000. Acestea se notează cu primele patru litere mici ale alfabetului latin (a, b, c şi d). Deci, la nomenclatura hărţii la scara 1: 50 000 se adaugă una din cele patru litere mici.

Fig. 7.5.  Nomenclatura foilor de hartă la scara: 1: 10 000 (L-35-20-B-c-4),

1:5 000 (L-35-20-B-c-4-I )şi 1:2 000 (L-35-20-B-c-4-I-2)

Pentru scara 1: 10 000 se împarte foaia de la scara 1:25 000 în patru părţi, cu dimensiunile de 2’30” în latitudine şi 3’45” în longitudine, care se notează cu cifre arabe de la 1 la 4, la nomenclatura foii de hartă la scara 1:25 000 adăugându-se una din cele patru cifre de la scara 1:10 000.

Pentru scara 1: 5 000 se împarte foaia de la scara 1:10 000 în 4 părţi cu dimensiunile de 1’15” în latitudine şi 1’52” în longitudine, fiecare trapez notându-se cu cifre romane de la I la IV, care se adaugă la nomenclatura foii de la 1:10 000.

Pentru planul la scara 1:2 000, foaia de la scara 1:5 000 se împarte în patru părţi cu dimensiunile de 37’50” în latitudine şi 56’25” în longitudine, care se notează cu cifre arabe 1, 2, 3, 4, adăugate la nomenclatura planului de la scara     1: 5000.

Alte elemente înscrise deasupra laturii de nord a hărţii sunt:

- denumirea proiecţiei cartografice;

- codul hărţii, pentru evidenţa în sistem automazizat;

- caracterul hărţii.

Elementele reprezentate sub latura de sud a hărţii se referă la:

- indicaţii privind valorile declinaţiei magnetice, a convergenţei meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic;

- schema declinaţiei magnetice, a convergenţei meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic;

- schema şi dimensiunile trapezului;

- scara numerică şi scara grafică simplă;

- graficul de pantă;

- schema frontierelor de stat şi limitele administrative ale teritoriilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;

- indicaţii redacţionale.

Pe toate cele patru laturi ale hărţii, cadrul exterior este întrerupt pentru a fi trecută nomenclatura hărţilor vecine.

Fig.7.6. Elementele din exteriorul cadrului hărţii

  1- Denumirea proiecţiei cartografice;2- Nomenclatura hărţii; 3- Codul hărţii;

4- Caracterul hărţii;5- Nomenclatura hărţilor vecine;6- Indicaţii privind valorile declinaţiei magnetice, a convergenţei meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic;7- Schema declinaţiei magnetice, a convergenţei meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic; 8- Schema şi dimensiunile trapezului;9- Scara numerică şi scara grafică simplă;10 - Graficul de pantă;11- Schema frontierelor de stat şi limitele administrative ale teritoriilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;12- Indicaţii redacţionale.

7.3.2. Cadrul hărţii

Este reprezentat printr-un sistem de linii care mărginesc suprafaţa cartografică. Acesta cuprinde: cadrul interior, cadrul geografic şi cadrul ornamental.

Cadrul interior este constituit din paralele şi meridiane care delimitează suprafaţa cartografiată, în fiecare colţ al său fiind notate valorile acestora.

Cadrul geografic se trasează la aproximativ 8 mm faţă de cadrul interior şi este alcătuit din două linii paralele, între care sunt marcate, prin segmente, dimensiunile gradelor sau ale fracţiunilor de grad, atât în latitudine, cât şi în longitudine. Datorită acestui fapt, cadrul geografic permite determinarea coordonatelor geografice ale oricărui punct sau fixarea pe hartă a oricărui punct ale cărui coordonate geografice sunt cunoscute.

Cadrul exterior se trasează foarte aproape de cadrul geografic, mai mult pentru estetica hărţii, de unde şi denumirea de cadru ornamental. Pe cele patru laturi ale hărţii, la jumătate, cadrul exterior este întrerupt pentru a fi trecută nomenclatura hărţilor vecine.

7.3.3. Elemente din interiorul cadrului hărţii

Acestea sunt reprezentate prin reţeaua rectangulară, elemente de planimetrie, elemente de altimetrie şi inscripţiile din interiorul hărţii.

a) Reţeaua rectangulară reprezintă un sistem de linii drepte paralele cu axele de coordonate adoptate, adică prezintă proiecţia ecuatorului şi a meridianului axial al fiecărui fus.

Reţeaua rectangulară are aspectul unei reţele de pătrate (de unde şi denumirea de reţea geometrică) trasate numai pe hărţile topografice realizate la scările 1: 25 000 – 1: 200 000. Laturile pătratelor, reprezentate printr-un număr întreg de kilometri (fapt pentru care mai este cunoscută şi sub numele de reţea kilometrică), diferă în funcţie de scara hărţii, după cum urmează:

- 4 cm pe hărţile la scara 1: 25 000;

- 2 cm pe hărţile la scările 1: 50 000, 1: 100 000 şi 1: 200 000.

Valorile reţelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior şi cel geografic, prin grupe de 4 cifre, la colţurile foii de hartă. Între acestea se trec numai ultimele două cifre ale kilometrilor întregi. Pe laturile de nord şi de sud ale hărţii, prima cifră din grupul celor patru arată numărul fusului, deci se iau în calcule numai următoarele 3 cifre.

b) Elemente de planimetrie se referă la proiecţia pe orizontală a obiectelor şi a suprafeţelor de pe teren, a căror reprezentare pe planuri şi hărţi se realizează cu ajutorul semnelor convenţionale.

Principiile care stau la baza alegerii şi desenării semnelor convenţionale sunt:

- forma semnului să fie cât mai asemănătoare cu a obiectului pe care îl reprezintă;

- semnul convenţional să fie astfel ales, încât să se poată desena uşor;

- toate lucrările în construcţie, precum şi cele din subteran (tuneluri, galerii etc.) se reprezintă prin linii întrerupte;

- cu cât obiectul pe care îl reprezintă semnul convenţional este mai important, cu atât semnul va fi redat mai pronunţat, cu linii mai groase şi invers.

Elementele caracteristice semnelor convenţionele sunt: mărimea, forma şi culoarea.

Mărimea arată importanţa obiectului reprezentat, iar forma şi culoarea, destinaţia acestuia.

Forma semnelor convenţionale este variată. Aceste pot fi intuitive, adică să amintească prin forma lor obiectul reprezentat sau geometrice, sub formă de cercuri, pătrate, dreptunghiuri etc.

Culorile se folosesc pentru desenarea semnelor convenţionale şi ajută la interpretarea mai uşoară a hărţii, ca de exemplu:

- albastru închis pentru malurile apelor, adâncimi, mlaştini, fântâni;

- albastru deschis pentru suprafaţa apelor (lacuri, fluvii, mări şi oceane);

- maro pentru relief (curbe de nivel, altitudini sau adâncimi, râpe, etc);

- verde pentru păduri şi livezi;

- portocaliu pentru autostrăzi, şosele;

- violet pentru frontiere de stat;

- negru pentru restul detaliilor de pe hartă.

După modul de folosire, semnele convenţionale de planimetrie se pot gupa în: semne convenţionale de contur, semne convenţionale care nu ţin seamă de scară şi semne convenţionale explicative.

Semnele convenţionale de contur sunt utilizate pentru a reprezenta pe hartă detalii ce pot fi redate la scara hărţii, cum ar fi păduri, grădini, mlaştini etc., ale căror limite se reprezintă prin figuri asemenea cu cele de pe teren.

Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară sunt reprezentate prin detalii de dimensiuni mici, care sunt exagerate pentru a fi reprezentate, ca de exemplu reţeaua de comunicaţii, o fântână, un izvor etc.

Semnele convenţionale explicative conţin toate notările convenţionale de pe hărţi, care se folosesc, de regulă, împreună cu semnele de contur. Exemplu: în interiorul unui areal de pădure apare un semn sub forma unui copac, care arată felul pădurii (de foioase, conifere sau mixte); lângă copac poate apare o

fracţie sub forma  în care numărătorul arată înălţimea, numitorul arată grosimea, iar ultima cifră (5) reprezintă distanţa dintre copaci.

Toate semnele convenţionale sunt strânse sub forma unei colecţii, cunoscute sub numele Atlas de semne convenţionale.

c) Elemente de altimetrie. Pentru ca planul sau harta topografică să exprime cât mai fidel realitatea de pe teren, este necesar ca alături de elementele de planimetrie să fie reprezentate şi formele de relief.

Reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi topografice se realizează prin mai multe metode, mai utilizate fiind metoda curbelor de nivel, metoda tentelor hipsometrice şi metoda hărţilor în relief.

Metoda curbelor de nivel este cea mai utlilizată, mai expresivă şi mai precisă metodă de reprezentare a reliefului, permiţând rezolvarea următoarelor probleme:

- determinarea înfăţişării generale a reliefului;

- densitatea fragmentării reliefului;

- diferenţa de nivel dintre punctele cotate;

- înclinarea pantelor;

- realizarea profilului topografic.

Curba de nivel reprezintă proiecţia în plan orizontal a liniei care uneşte punctele cu aceeaşi altitudine pe suprafaţa terestreă. Curbele de nivel mai sunt cunoscute şi sub denumirea de curbe hipsometrice sau izohipse.

Curbele de nivel se obţin prin intersecţia imaginară a suprafeţei terestre cu planuri de referinţă orizontale, situate la înălţimi succesive, la distanţe egale şi paralele între ele. Proiectând conturul acestor planuri pe hartă se obţin curbele de nivel, care redau înfăţişarea din natură a reliefului.

Fig. 7.7. Obţinerea curbelor de nivel

Distanţa constantă, măsurată pe verticală între planurile orizontale de intersecţie a terenului se numeşte echidistanţă, notată pe hărţi cu litera E. Echidistanţa are întotdeauna aceeaşi valoare în cadrul unei hărţi, variind în funcţie de scara hărţii şi de complexitatea reliefului. Cu cât echidistanţa este mai mică, cu atât relieful este mai bine reprezentat pe hartă.

Spaţiul dintre două curbe de nivel pe hartă nu reprezintă echidistanţa, ci proiecţia pe orizontală a suprafeţei terestre.

În funcţie de echidistanţă curbele de nivel sunt de mai multe feluri:

- normale, care se desemnează prin linii continui normale

- principale, care apar pe hărţi sub forma unor linii mai groase

- ajutătoare, care se trasează sub forma unor linii întrerupte

- accidentale, care se trasează prin linii punctate

Fig.7.8. Tipuri de curbe de nivel

a – principale; b – normale;

c – ajutătoare; d - accidentale. 

Valoarea echidistanţei, atât a curbelor de nivel principale, cât şi a curbelor de nivel normale este trecută pe fiecare hartă, sub scară.

Curbele de nivel ajutătoare sunt trasate la 1/2 din valoarea echidistanţei curbelor de nivel normale, iar curbele de nivel accidentale se trasează, de obicei, cu 1/4 din valoarea curbelor de nivel normale.

Valoarea echidistanţei curbelor de nivel este în funcţie de scara hărţii şi de gradul de fragmentare al reliefului, fiind mai mare (10, 20, 50, 100 m) pe hărţile la scară mică, cu relief accidentat şi mai mică (1, 2, 5 m) pentru planuri şi hărţi întocmite la scări mari, cu relief neted. De exemplu, pe harta la scara 1:25.000 echidistanţa curbelor de nivel este de 10 m pentru regiunile cu relief accidentat şi 5 m pentru regiunile de câmpie.

Pentru o mai uşoară interpretare a reliefului, din loc în loc, pe curbele de nivel principale, se înscriu valorile acestora, cifrele fiind orientate cu baza spre vale, ceea ce facilitează determinarea direcţiei de înclinare a terenului

Fig.7.9. Înscrierea valorilor

pe curbele de nivel 

Un alt indiciu al direcţiei de înclinare a terenului îl constituie indicatoarele de pantă (bergstrichuri), reprezentate prin liniuţe scurte, trasate perpendicular pe curbele de nivel, îndreptate în josul pantei.

Fig.7.10. Indicatoare de pantă  pe curbele de nivel

a – mamelon; b – depresiune

Forma pantei reiese din modul în care aceasta este ilustrată prin curbe de nivel. Panta uniformă este reprezentată prin curbe de nivel egal depărtate între ele. La forma concavă curbele de nivel sunt mult mai dese spre vârful pantei rărindu-se spre bază, în timp ce la cea convexă curbele de nivel devin tot mai rare spre vârf şi mai apropiate spre piciorul pantei. În cadrul pantelor neregulate, curbele de nivel se răresc sau se apropie în funcţie de configuraţia terenului.

Fig. 7.11. Forma pantei din mersul curbelor de nivel

a – uniformă; b – concavă; c – convexă; d – neuniformă

Curbele de nivel înaintează pe dealuri (au formă convexă) şi se retrag pe văi (au formă concavă).

Fig. 7.12.  Traseul curbelor de nivel pe dealuri şi văi 

 

Curbele de nivel care se află faţă în faţă sunt egale ca valoare.

Fig. 7.13. Curbe de nivel

faţă în faţă 

Cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi invers, cu cât sunt mai rare, cu atât panta este mai mică. În cazul pantelor foarte abrupte curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia. Cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât altitudinea este mai mare şi cu cât sunt mai puţine, cu atât altitudinea este mai mică.

Fig. 7.14. Aspectul curbelor de nivel în cazul pantelor domoale (a) şi abrupte (b). 

Pe orice drum s-ar merge între două curbe de nivel, se va parcurge aceeaşi altitudine egală cu echidistanţa. Mergând de-a lungul unei curbe de nivel, nici nu se urcă nici nu se coboară.

Fig. 7.15. Relaţie distanţă - echidistanţă

d1 = d2 = d3 = E (10 m) 

Pe lângă curbele de nivel, pe hărţi se mai întâlnesc şi cote. Acestea se găsesc sub forma unor puncte însoţite de un număr ce exprimă valoarea altitudinii.

De asemenea, mai pot apare unele accidente de teren, cum ar fi gropi, maluri abrupte, viroage, diguri şi unele cifre însoţitoare ce dau indicaţii asupra altitudinii relative a acestora.

                               

    Fig.7.16. Cotă pe harta topografică         Fig. 7.17. Reprezentarea unei viroage

Pentru reprezentarea pe hartă a prăbuşirilor, stâncilor etc., se recurge la semne convenţionale.

Fig.7.18. Reprezentarea unei zone stâncoase 

 

 

Metoda tentelor hipsometrice constă în colorarea diferită a spaţiilor dintre curbele de nivel. Este foarte utilizată pentru reprezentarea reliefului pe hărţile generale, la scări mici, fiind foarte expresivă şi în acelaşi timp precisă.

De obicei, câmpiile se colorează în verde, regiunile de dealuri şi podişuri cu galben, iar regiunile montane cu maro.

Hărţile în relief constituie un mijloc modern de reprezentare a reliefului. Acestea se imprimă pe un material de bază ce poate fi uşor modelat (de obicei plastic), după care harta respectivă este supusă unei operaţiuni de vacumare în maşini speciale, obţinându-se imaginea în relief a terenului reprezentat.

În concluzie, metoda curbelor de nivel este cea mai importantă pentru reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi. Prin folosirea cotelor şi a semnelor convenţionale, aceasta devine şi mai expresivă, dând posibilitatea descifrării mai rapide a reliefului.

d) Inscripţiile din interiorul hărţii formează scrierea hărţii (denumiri de localităţi, ape, unităţi de relief etc.) şi facilitează interpretarea semnelor convenţionale la care se referă.

Scrierea hărţilor a constituit şi constituie o preocupare permanentă pentru specialişti, în ideea rezolvării cât mai favorabile a acestei probleme.

Astfel, pentru foile din harta internaţională la scara 1:2 500 000, la a cărei realizare a participat şi ţara noastră, a fost adoptat alfabetul latin scris sub forma oficială a fiecărui stat. în ţările care folosesc alt alfabet (chirilic, grec sau o serie de dialecte) a fost utilizat tot alfabetul latin, prin transliterarea oficială, recunoscută pe plan internaţional.

De exemplu, pe foaia „Sofia” pe care apar printre altele şi o parte din Grecia şi Turcia se folosesc denumirile de Hellas pentru Grecia sau Türkiye pentru Turcia.

În unele cazuri denumirile apar pe hărţi sub forma lor oficială, iar în paranteză denumirea intrată în uz în limba română, ca de exemplu London (Londra).

Un rol deosebit de important îl prezintă diferite caractere de litere utilizate pentru scrierea denumirilor.

Pentru localităţi: numele capitalei ţării se scrie cu caracter roman, drept, majuscul; în cazul oraşelor se foloseşte scrierea bloc, drept, cu litere majuscule; pentru comune, tot scriere bloc, drept, dar minuscul; pentru sate, se foloseşte scrierea bloc, înclinat la dreapta, minuscul.

Pentru denumirile unităţilor de relief se foloseşte scrierea bloc, înclinat la dreapta, minuscul.

Numele pădurilor se scrie cu caracter bloc, drept, minuscul.

Pentru denumirile mărilor şi fluviilor se foloseşte scrierea cursivă, înclinat la dreapta, majuscul, iar pentru denumirile lacurilor, râurilor şi izvoarelor tot scrierea cursivă, înclinat la dreapta, dar minuscul.

Pentru căile de comunicaţii se foloseşte scrierea bloc filiform, drept, majuscul.

Pentru cotele de detaliu şi valorile curbelor de nivel se folosesc cifre romane din scrierea bloc filiform, înclinat spre dreapta.

Scrierea denumirilor începe cu literă majusculă numai pentru numele proprii. Numele generice ca deal, fluviu, insulă etc. se scriu cu literă mică.

În general, scrierea denumirilor pe hărţi are în vedere:

- să nu supraîncarce harta;

- să fie aşezate pe locurile descongestionate;

- să nu acopere prea mult contururile;

- să fie respectată înălţimea literelor;

- să nu se intersecteze, pe cât posibil, desenul sau conturul altor elemente.

Amplasarea denumirilor pe hărţi are în vedere citirea uşoară şi comodă a hărţilor.

Denumirile localităţilor se amplasează, de obicei, în partea dreaptă sus. Dacă nu este posibil, se alege una  din soluţiile prezentate în figura următoare.

Fig 7.19. Amplasarea denumirii unei localităţi

Denumirile localităţilor situate la graniţă, trebuie să fie situate în întregime pe teritoriul statului căruia îi aparţin. În ceea ce priveşte orientarea denumirilor, acestea sunt scrise întotdeauna pe direcţia vest-est, constituind un element util pentru orientarea hărţilor.

Pentru reţeaua hidrografică, denumirile se scriu deasupra fluviilor sau râurilor, pe porţiunea lipsită de alte detalii.

Denumirile oceanelor şi mărilor sau ale lacurilor mari sunt dispuse după o linie uşor curbată, orientată pe axa de cea mai mare întindere.

Pentru unităţi de relief denumirile vor fi astfel plasate încât să cuprindă şi să delimiteze întreaga lungime a acestora.

Denumirile ţărilor vecine se amplasează pe porţiunea cu care se învecinează.

7.4. Importanţa hărţilor

Hărţile au o importanţă practică deosebită, fiind utilizate în numeroase domenii de activitate.

Marile transformări ale peisajului, ca împăduriri, desecări, îndiguiri, sisteme de irigaţii au fost concepute mai întâi pe planuri şi hărţi şi apoi au fost transpuse pe teren.

Organizarea transporturilor feroviare, rutiere, fluviatile şi maritime nu poate fi concepută fără transpunerea acestora pe planuri şi hărţi.

De asemenea, în activitatea de prospectare şi valorificare a resurselor naturale, planurile şi hărţile îşi găsesc o largă utilizare.

Realizarea tuturor construcţiilor pe suprafaţa terestră se face pe baza planurilor de  detaliu.

Un rol deosebit de important îl are harta şi în operaţiunile militare.

Harta ajută la înţelegerea mai uşoară a unor fenomene şi procese fizico-geografice, social-economice, cât şi în munca de educare şi culturalizare a oamenilor. Datorită procedeelor moderne de realizare, imaginea hărţilor s-a schimbat foarte mult, acestea devenind mai atractive şi mai uşor de interpretat pentru cei care le folosesc. 

Faţă de cele prezentate, apare pe deplin justificată aprecierea lui G. Vâslan, care spunea că ,,o hartă înseamnă o mare economie pentru învăţătură, ........ că toate ştiinţele, ori de câte ori au putut, s-au folosit şi se folosesc tot mai mult de hartă."