Cuprins

1. Planificarea si modelarea economiei naționale 3

1.1 Economia de piață 3

1.2. Economia planificată 4

1.3. Planificarea directă și indirectă a economiei naționale 6

2. Studiu de caz – Economia României inainte și după 1989 10

2.1.Dezvoltarea economiei în perioada 1949-1989 10

2.2. Evoluţii în perioada 1990-2012 11

Concluzii 13

Bibliografie 14

1. Planificarea și modelarea economiei naționale

Economia națională

Prin economia națională înțelegem un sistem complex, un ansamblu istoricește

constituit de activități, relații si fluxuri economice variate, care se desfășoară și se

statornicesc între subiecții (actorii economici) ai unei națiuni în cadrul și pe teritoriul unui stat

determinat.1

Economie planificată

O Economie planificată este un sistem economic, în care deciziile cu privire la

producție și investiții pentru unul sau mai mulți ani sunt planificate de autoritatea centrală, de

obicei de guvern prin ministerele de resort.

1.1. Economia de piață

Economia de piață, îmbracă forme și caracteristici diferite, în funcție de perioada și în

funcție de zona geografică la care se raportează; ea diferă chiar de la o țară la alta. Rămânând

deocamdată la trăsăturile sale principale, economia de piață se caracterizează, în primul rând,

prin specializarea producătorilor și, evident, prin schimbul de produse între ei. În al doilea

rând, economia de piață se caracterizează prin autonomia producătorilor, bazată pe

proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Prin producător vom înțelege acum, in

această orânduire, proprietarul sau proprietarii unei firme. Ei dispun atât de mijloacele de

producție, cât și de bunurile produse. Ei sunt stăpâni pe producție, pe bunuri si pe vânzarea

lor. Acceptă și se supun regulilor pieței. Iar acestea spun că prețurile de vânzare se stabilesc in

mod liber, prin confruntarea cererii cu oferta.

Piața devine astfel, regulatorul principal al producției. Ea orientează producătorii, in

funcție de nivelul prețurilor și de gradul de rentabilitate al produselor, spre producerea unuia

sau altuia din bunuri. Fiecare produce ce dorește și cât dorește. Piața asigură o repartizare

optimă sau eficientă a resurselor pe ramuri de activitate, iar concurența (absolut liberă)

elimină producătorii nerentabili și asigură supraviețuirea celor harnici și pricepuți. Concurența

este baza progresului, pârghia cea mai importantă a dezvoltării.

1 Adrian Florea, Macroeconomie curs,Editura Universitatii din Oradea ,Oradea ,2013,pagina 7

In sfârșit, economia de piață se caracterizează și prin faptul că prețul muncii, salariul,

se stabilește și el in mod absolut liber, prin jocul cererii si al ofertei de muncă.2

1.2. Economia planificată

Opusul economiei de piață este economia de comandă sau planificată. Aceasta se

caracterizează prin faptul că are la bază proprietatea comună, sau mai exact, de stat, asupra

mijloacelor de producție. Statul sau instituțiile sale planifică nivelul producției din fiecare

ramură (din fiecare întreprindere chiar) precum și prețurile de vânzare ale acestora.

Producătorii (directorii întreprinderilor și subordonații acestora) se supun organelor de stat

ierarhic superioare și execută sarcinile primite, așa cum rezultă prin defalcarea planurilor

elaborate la nivel central. Totul se planifică și totul se află sub controlul organelor de stat. Se

planifică producția, se planifică repartiția resurselor pe ramuri și subramuri, produsele

obținute, schimbul și consumul.

Piața este aproape inexistentă. In locul unei alocări eficiente a resurselor realizate pe

piață, ele sunt repartizate pe ramuri și subramuri în funcție de alte criterii, în general

subiective, și, în ultimă instanță, în funcție de voința șefului de stat.

În conformitate cu optica fondatorilor acestui tip de economie, numită de ei

economie socialistă, deciziile privind planificarea producției, a prețurilor sau a salariilor etc.,

sunt luate de către reprezentanții aleși în mod democratic, prin alegeri libere la care participă

toți cetățenii cu drept de vot. Prin urmare, în această viziune cei aleși să ia decizii reprezintă

poporul, interesele sau voința acestuia. Economia planificată, ar fi astfel, în același timp, o

economie bazată pe democrație . In realitate, experiența acelor țări care au practicat un timp

acest tip de economie arată că până acum în țările cu planificare centralizată, democrația a

lipsit cu desăvârșire. Libertatea cuvântului a fost îngrădită, alegerile erau formale și, de

regulă, exista un singur partid politic. Economia și societatea erau conduse in mod

nedemocratic, dictatorial. Dictatura unipersonală sau oligarhică a stat până acum la baza

economiei cu planificare centralizată. Economia de comandă a dispărut din Europa odată cu

revoluțiile din 1989. A mai rămas deocamdată, în unele zone ale globului, in câteva state. În

locul ei a apărut sau este pe cale să apară și să se extindă economia de piață sau economia de

schimb.3

Necesitatea planificării

2 Gheorghe Olah, Macroeconomie, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2004,pagina 2983 Gheorghe Olah, Macroeconomie, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2004,pagina 299

Planificarea economică în țările cu economie de piață avansată răspunde unei

necesități obiective. Cauzele ei profunde se află însăși în economia de piață, în primul rând în

imperfecțiunile mecanismului de funcționare și și evoluție a acestei economii.

Planul reprezintă intr-un anumit sens un sistem de informații periodice și previzionale

pe termen mediu și lung. Așa cum se știe, piața nu furnizează decât informații imediate și

într-o mare măsură indirecte. Aproape nimeni nu mai crede că prețurile sunt determinate de

regulă de consumator. Ele sunt determinate pe scară întinsă fie de către marile firme, fie de

către intermediarii comerciali, logica pieței este „mioapă”. Fabricarea unui produs, punerea la

punct a unei tehnologii, pot să nu fie rentabile pe termen scurt sau chiar mediu, în comparație

cu piața, dar reprezintă sub aspect tehnologic și economic o importanță deosebită.

Raționalitatea alegerilor colective este superioară alegerii individuale în organizarea

activităților și în alocarea resurselor. Se consideră că introducând termenul lung, în

organizarea activităților, planul atenuează caracterul intermediar al reglărilor efectuate de

mecanismele pieței.4

Forme ale planificării

Planificarea macroeconomică poate îmbrăca mai multe forme 5 :

a) Planificarea indicativă: planificarea prin care statul precizează, indică ce trebuie

făcut pentru ca obiectivele alese să poată fi înfăptuite. Organele de stat specializate

în materie nu obligă; ele nu fac decat să explice obiectivele și să convingă cu

argumente economice actorii economici să acționeze în direcția realizării lor.

Prevederile planului nu au putere de constrângere; ele descriu.

b) Planificarea incitativă: planificarea în care realizarea obiectivelor cuprinse în

plan, stabilite în mod democratic, este susținută de puterea politică prin acordarea

de avantaje acelor actori economici care participă efectiv la realizarea obiectivelor

respective și prin penalizarea acelora care nu se încadrează în orientările planului.

c) Planificarea strategică: planificarea întemeiată pe o viziune strategică, pe o

imagine cât mai clară a principalelor tendințe ce se vor înscrie în orizontul de timp

ales și obiectivul strategic stabilit și a concordanței acestuia cu tendințele

principale ale mișcării economice.

4 Adrian Florea, Macroeconomie curs,Editura Universitatii din Oradea ,Oradea ,2013,pagina 2385 Aurel Negucioiu, Op. cit. , p 480

d) Planificarea imperativă: forma de planificare în care statul întocmește planul și

ordonă îndeplinirea lui, iar actorii economici sunt obligați să execute ordinele

statului.

e) Planificarea informală: în unele țări nu se elaborează planuri ca atare. Totuși, se

realizează o anumită coordonare a deciziilor adoptate separat de administrațiile

publice ce cele luate de întreprinderile private. Această coordonare este numită

adesea planificare informală.

Experiența țărilor cu economie de piață avansată în care s-a recurs și se recurge la

planificare și plan arată că nu este atotcuprinzător, nu se pierde în detalii nesemnificative, ci

surprinde numai ceea ce este cu adevărat esențial. „Aceasta înseamnă că se planifică producția

dar nu se planifică și comerțul; „mersul” marilor întreprinderi dar nu și al întreprinderilor mici

și mijlocii; investiția dar nu și prețul și salariile; formarea grupurilor industriale dar nu și

ansamblul relațiilor dintre întreprinderi; arbitrajele în repartizarea veniturilor între salarii și

profituri, în folosirea lor pentru investiții și consum la scara economiei naționale, dar nu

pentru fiecare întreprindere în parte”6.

O asemenea planificare indicativă, incitativă și informală născută din imperfecțiunile

mecanismelor pieței, din neputința ei de a oferi cele mai eficiente soluții la toate problemele

creșterii și dezvoltării economice, din imposibilitatea ei de a integra în totalitate în economie

atât socialul cât și ecologicul; planificarea , atunci când ea este temeinic fundamentatlă și

națională, reușește să corecteze unele din imperfecțiunile pieței, ale mecanismelor acesteia, să

întregească mecanismul global de funcționare a economiei, să soluționeze relativ mai bine

unele raporturi dintre economie și mediul în care ea există, funcționează și evoluează și să

contribuie la progresul acesteia. Înțeleasă astfel, planificarea nu înseamnă negarea

mecanismelor spontane ale pieței; ea nu reprezintă o alternativ.

1.3. Planificarea directă și indirectă a economiei naționale

Planificarea direct, care există în momentul de față în stat se realizează prin

intermediul distribuirii și redistribuirii veniturilor agentilor economici. Iar planificarea

indirectă se realizează prin itermediul taxelor, impozitelor, etc.

Trecerea de la un tip de economie la altul determină modificări importante în toate

componentele sistemelor economice și impune adoptarea unor măsuri corespunzătoare pentru

noile cerințe. Pentru România, anul 1990 a marcat un nou început pentru reorganizarea

6 J. Bremond,A.Geledan,Op.cit., p 264

economiei și a formei de proprietate: procesul liber de decizie la nivelul agentilor economici,

apariția întreprinzătorilor privați, creșterea nivelului de consum la nivelul populației, în

contextul penetrări a importante cantități de bunuri importate. România a devenit o piață

extraordinară pentru multe țări si populația, în contextul creșterii veniturilor și a posibilității

de cumpărare a unei game variate de bunuri, care nu s-a gasit în oferta de pe piața internă

înainte de 1990, a contribuit la creșterea masivă a consumului și mai ales a bunurilor

importate.

Existența unui echipament de producție uzat atât fizic cât și moral, lipsa practicării a

unui management performant, legislația slabă, facilitățile fiscale care permitea evitarea

impozitării sunt doar câteva repere ale perioadei menționate are au influențat negativ eficiența

economiei românești. În acest context, aodptarea unor măsuri legislative care să regleze

domeniul fiscal a fost inerentă. Din păcate, flexibilitatea sistemului care a fost aplicat excesiv

în țara noastră, modificările repetate la perioade foarte mici de timp au generat de multe ori

modificări semnificative în rigorile legii. Deci, stabilirea deciziilor de politică fiscală a fost

afectată, iar stabilirea unor măsuri discriminatorii pentru investitorii străini în comparație cu

cei autohtoni, în contextul modificărilor repetate a taxei pe profit, s-a materializat în probleme

la nivel de management fiscal, cu implicații directe asupra extinderii fenomenului de evitare a

impozitelor.

Aderarea la UE a impus armonizarea cu acquis-ul comunitar. La nivelul impozitării

directe, au existat modificări ale legislației de impozitare a profitului, a veniturilor obținute de

microîntreprinderi, a veniturilor persoanelor fizice. Revizuirea sistemului legislativ a vizat în

special impozitele indirecte, mai ales la nivel de TVA.

Gestionării rezultatelor și trezoreriei întreprinderilor active

Pentru fiecare agent economic, gestionarea rezultatelor reprezintă o problemă

importantă, chiar esențială, deoarece scopul fiacăruia este maximizarea profitului și, în strânsă

legătură cu acesta, maximizarea averii acționarilor si asociaților.

Impozitarea profitului obținut de companie este un factor important de influență asupra

managementului financiar al unei companii. Profitul impozabil se determină pe baza

profitului contabil, care este ajustat, în ceea ce privește impozitarea, cu veniturile și

cheltuielile nedeductibile impozabile.

La nivel macroeconomic, principalii indicatori financiari înregistrați de agenții

economici din România sunt prezentați în tabelul nr. 1

Din datele prezentate in tabel observăm că cifra de afaceri a avut un trend ascendent,

de la 1.396,332 miliarde lei in 2000 la 8.524.240 miliarde lei in 2009, care în mărime relativă

înseamnă o creștere de 510,47 puncte procentuale. În același timp, în perioada 2008-2009,

acest indicator a înregistrat o cădere de 10,73%, modificare generată de reducerea numărului

de companii active din România.

În intervalul studiat, evoluția celorlalți indicatori este următoarea:

investițiile brute au înregistrat o creștere de 272,85% care, în mărime absolută

înseamnă o creștere de 724.830 miliarde de lei, dar în perioada 2007-2009 schimbarea

mărimii investiției brute a fost în scădere, după cum urmează: în 2007-2008 a scăzut cu 1,9%,

iar în perioada 2008-2009 scăderea a fost de 30,79%;

dimensiunea exporturilor directe au înregistrat în perioada 2000-2009 o creștere de

817.419 miliarde de lei, care în mărimi relative înseamnă o creștere de 739,80%, dar în

perioada 2008-2009, exporturile directe au fost reduse cu 5,06 %;

valoarea adăugată brută creată de către întreprinderile active din România a înregistrat

din 2000 până în 2009, o creștere de 1.597.481 miliarde lei, care în marime relativă înseamnă

o creștere de 474,08%

rezultatul brut al exercițiului a avut diferite varianții. Daca în anul 2000 mărimea sa a

fost una negativă (-567 miliarde lei), în 2001, rezultatul a fost pozitiv în valoare de 31.002

miliarde de lei. Pe parcursul perioadei 2001-2002 acest indicator a scăzut cu 84,24%, care, în

mărime absolută a însemnat o reducere de 26.116 miliarde lei. Din 2002 până în 2008,

evoluția rezultatului brut din exploatare a fost una pozitivă, în timp ce în perioada 2008-2009

acesta s-a diminuat cu 19.229 miliarde lei.7

7 Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economică, Ediția 2/2012

Dimensiunea economică a impozitării reflectă coordonarea politicilor promovate de către

un guvern, care trebuie să se refere în special la implicațiile acestora asupra evoluției

economiei și a membrilor societății. Se pot trage următoarele concluzii:

impozitarea are un rol important în realizarea unui mediu favorabil pentru

deasfășurarea activității economice;

Rezultatele pot fi explicate parțial prin variabilele fiscale, fiind necesară o corelare cu

fundamentele celorlalte politici macroeconomice;

Creșterea impozitării în momente dificile pentru economie generează obstacole

suplimentare și prelungește criza;

Agenții economici consideră că elementele taxelor care afectează negativ activitatea,

impune utilizarea unui management financiar optim, care trebuie să prevadă fluxul de

numerar viitor, care poate fi afectat de impozitarea excesivă;

Nivelul acceptabil de presiune fiscală nu poate fi determinat cu precizie, pentru că

acționează asupra lui o serie de factori externi, dar statul trebuie să abordeze și să

implementeze o politică fiscală favorabilă pentru dezvoltarea economică.

2. Studiu de caz

Economia Romaniei înainte și după 1989

In anul 2012, comparând evoluţia economiei româneşti cu cea din urmă de peste 20

de ani, ne putem întreba justificat: care sunt marile transformari radicale in economie

după două decenii? Se constata cu regret că speranţele şi aşteptările romanilor nu s-au

îndeplinit în economie şi în nivelul de trai decât parţial şi doar pentru foarte puţinii care au

reuşit în afaceri. În această trecere la economia de piaţă a fost distrusă industria, una

socialistă, funcţională, clădită cu multe sacrificii, şi care a fost transformată, sub presiunile

tranziţiei, în fiare vechi, vândute pe nimic străinilor sau făcută cadou.

2.1. Dezvoltarea economiei în perioada 1949-1989

Indicatorii macroeconomici ai acestei perioade arată că în ţara noastră a avut loc o

dezvoltare economică extensivă, mai ales în deceniul 1970-1980, în care s-a urmărit

cantitatea, mai puţin calitatea, marcându-se cea mai puternică extindere forţată a capacităţilor

de producţie în întreaga economie, sub lozinca industrializării de tip socialist, investindu-se

prioritar în industrie peste 30 la sută din venitul naţional. S-a urmărit şi s-a realizat

schimbarea caracterului de ramură al economiei, din agrar-industrială în industrial-agrară. În

decembrie 1989, România ajunsese să aibă un produs intern brut de 800 de miliarde de lei,

aproximativ 53,6 miliarde de dolari americani. Exporturile României totalizau 5,9 miliarde

de dolari. Datoria externă a ţării, de 11-12 miliarde de dolari, fusese achitată în totalitate încă

din februarie 1989. În jur de 58% din venitul naţional era realizat în industrie, 15% în

agricultură, iar restul în comerţ şi servicii. Populaţia salariată reprezenta peste 73% din cea

ocupată. Salariul minim era, în 1989, de circa 2000 de lei, adică 135 de dolari. România avea

peste 8 milioane de salariaţi şi 3,5 milioane de pensionari. În sistemul bancar funcţionau 5

bănci româneşti: BNR, Bancorex, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de

Investiţii şi CEC.

România căpătase o putere economică mare, bazată pe principalele industrii ale ţării.

Se ajunsese ca toată ţara să fie împânzită de fabrici, uzine, combinate industriale, care dădeau

de lucru întregii populaţii dislocate, uneori arbitrar, din mediul rural în cel urban, în procesul

industrializării accelerate, cu părţile sale bune şi rele.

2.2. Evoluţii în perioada 1990-2012

Trecerea de la economia planificată central la cea de piaţă funcţională s-a dovedit a fi

un proces mult mai complicat şi mai complex decât se crezuse iniţial, deoarece a trebuit ca

acest proces să aducă restructurări pofunde în activitatea tuturor ramurilor economiei.

Schimbările radicale puteau fi făcute doar în baza unui model care să definească paşii în

această reformă economică deosebit de îndrăzneaţă. Din păcate, nu exista un model deja

verificat în practică, pentru că nu avusese loc nicăieri trecerea de la o economie socialistă

bazată pe proprietatea de stat şi planificarea centralizată la economia de piaţă, după care

guvernul să se ghideze şi să evite eventualele greşeli făcute de alţii. Sarcina restructurării şi

revenirii, după peste 40 de ani de comunism, a devenit şi mai dificilă. Cu toate acestea,

imediat după evenimentele din 1989, România şi-a îndreptat interesul spre modelul capitalist

european, date fiind asemănările de factură psihică şi de tradiţii mai mari cu ţările din partea

vestică a Europei.

Deceniul 1990-2000 a fost perioada marilor transformări şi a dificultăţilor majore,

pentru că autoritatea guvernamentală din anul imediat următor evenimentelor din 1989 nu a

dovedit destulă fermitate, din cauza instabilităţilor politice fireşti după asemenea răsturnări

revoluţionare. Acum, la două decenii de la evenimentele de atunci, constatăm că, deşi avem o

economie de piaţă, încă se mai simt influenţe ale economiei planificate centralizat. Pornite cu

handicap major, cu mentalităţi din regimul abia răsturnat, era firesc ca reformele să fie

întârziate şi să nu se înceapă cu dreptul. A fost încetinit procesul privatizărilor, trecute în

strategia dezvoltării pe baze private a economiei. Aceasta a avut urmări negative în procesul

traziţiei la economia de piaţă funcţională, urmându-se un curs sinuos, apărând prăbuşiri de

întreprinderi, modificări ale schimbului valutar, ceea ce a influenţat negativ exporturile. În

consecinţă, în primii doi ani de după 1989 a apărut şi prima criză economică post-

decembristă, inflaţia a crescut în ritm

galopant, ajungând chiar la 250%, iar la

sfârşitul anilor `90 s-au înregistrat falimentele

răsunătore ale marilor bănci româneşti,

începând cu Bancorex, Credit Bank, Dacia

Felix, Banca Albina, Bankcoop, Banca

Română de Scont, Banca Turco-Română,

Banca de Investiţii şi Dezvoltare. În prezent, România nu mai dispune decât de două bănci

autohtone, CEC şi Eximbank.

Abia 1999 a devenit anul reluării dezvoltării economice. Mai încet decât se aştepta, s-

au pus bazele sectorului privat în economie, acesta cotribuind la formarea Produsului Intern

Brut cu 55% în 1996, faţă de 12,8% în 1989. Treptat, acest sector s-a extins, pentru ca în

prezent să contribuie cu peste 80 % la formarea PIB-ului României.

În industria siderurgică a scăzut serios ritmul producţiei, combinatul de la Galaţi şi

toate celelalte din ţară au mai produs în 2009 doar 2,7 milioane de tone de oţel, faţă de 5

milioane în 2008 şi 14 milioane în 1989, când România ocupa locul 15 în primele ţări ale

lumii, în prezent ocupă locul 37. Greşeala s-a făcut imediat după 1989, când, în loc să fie

privatizate repede şi la preţul pieţei de atunci, au fost decapitalizate, s-a furat din ele cât s-a

putut, aşa încât multe au devenit mormane de fiare vechi.

Agricultura este la pământ. Ea nu mai poate furniza produsele necesare consumului

intern, acoperit acum în proporţie de 70% din importuri. În 2001 se mai produceau circa 5300

de tractoare şi 3300în 2006, iar după dispariţia fabicii de tractoare din Braşov, în 2007, se

mai produc doar câteva zeci de tractoare, la „Mat” Craiova şi „Mecanica” Ceahlău. Ca

dotare mecanică a agriculturii, România era cotată, în 2009, printre cele mai slabe din Europa.

Agricultura contribuia la formarea PIB-ului României cu 6% în 2007, faţă de 12,6% în 2004.

Circa trei milioane de români lucrează în agricultură, adică aproximativ 30% din persoanele

ocupate înregistrate la nivelul anului 2009. Problemele majore ale agriculturii româneşti sunt

date de fărâmiţarea terenurilor în mici gospodării de subzistenţă familială, retrocedarea

defectuoasă a terenurilor agricole foştilor proprietari, care a creat numeroase nemulţumiri şi

procese în justiţie, lipsa investiţiilor în ferme mari, private, sau a asociaţiilor agricole care să

permită lucrarea mecanizată a terenurilor, dificultatea accesării fondurilor nerambursabile

grantate de UE fermierilor români din cauza lipsei fondurilor de cofinanţare, pusă pe seama

guvernului şi băncilor deţinute de străini, dezinteresul politic şi incompetenţa responsabililor

din acest domeniu.8

8 http://www.balcanii.ro/2010/06/marea-isprava-de-dupa-1989/ accesat la data de 21.05.2013

Conlcuzii

Este evident faptul că dezvoltarea unei economii naţionale nu se poate realiza decât

prin cunoaşterea concretă a condiţiilor interne, precum şi prin amplasarea economiei

respective în contextul internaţional general. Pornind de la acest aspect, este obligatoriu ca în

stabilirea oricărei strategii de dezvoltare să se înceapă cu diagnosticarea economiei naţionale

la un moment dat. Numai prin diagnosticare economică se pot sublinia aspectele pozitive pe

care le are ţara respectivă din punct de vedere al resurselor materiale şi umane de care dispune

la o anumită perioadă de timp şi apoi să se dezvăluie unele carenţe ce s-au manifestat în

perioadele anterioare.

După anul 2000, se constată că România a recuperat o parte din

decalajele sale economice faţă de celelalte ţări, apropiindu-se mai mult de

nivelul ţărilor ex-socialiste, în schimb faţă de ţările dezvoltate membre UE

decalajele rămân substanţiale.

Modelul macroeconomic pentru România asigură prognoza financiară reală și

capacitățile de simulare politice. Ca atare, aceasta servește unui scop dublu. În primul rând,

oferă un cadru pentru a face previziuni raționale cu privire la activitatea economică generală

din România, componentele standarde ale balanței de plăți, precum și conceptele de producție

și cheltuieli ale conturilor naționale. În al doilea rând, acesta oferă un mijloc de evaluare

cantitativă a impactului politicilor monetare și fiscale asupra economiei, și evaluarea efectelor

feedback-ului care modifică variabilele-cheie ale macroeconomice ale economiei produse în

alte sectoare. Aceste două obiective sunt strâns legate, deoarece capacitatea de a face predicții

de succes depinde de capacitatea modelului de a surprinde relațiile dintre sectorul real și cel

financiar al economiei.

Bibliografie

Florea, Adrian, Macroeconomie, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2013

Dobrescu, Emilian, Tranzitia in Romania: abordari econometrice, editura Economica,

Bucuresti, 2002

Olah, Gh., Macroeconomie, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2004

Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economică, Ediția

2/2012

http://www.balcanii.ro/2010/06/marea-isprava-de-dupa-1989/ https://statistici.insse.ro

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap7