CUPRINS

Cuprins

PIMPINELLA PEREGRINA L. 2

1.1. Clasificare ştiinţifică 2

1.2. Introducere 3

1.3. Istoric taxonomic 3

1.4. Descrierea culturilor 4

1.4.1. Condițiile climatice și solul 4

1.4.2. Rotația culturilor 4

1.4.3. Însămânțarea 4

1.4.4. Țara de origine 5

1.5. Originea 5

1.6. Etimologie și denumiri 6

1.7. Compoziția chimică şi utilizări 7

1.7.1. Aromatizare 10

1.7.2. Parfumerie 10

1.7.2. Cosmetică 10

1

PIMPINELLA PEREGRINA L.

1.1. Clasificare ştiinţifică

Regn: Plantae

Încrengătura: Magnoliophyta

Clasa: Magnoliatae

Ordin: Apiales

Familie: Apiaceae

Gen: „Pimpinella”

Specie: „P. peregrina”

Nume binomial: „Pimpinella peregrina”

2

1.2. Introducere

Genul Pimpinella aparține familiei Apiaceae (Umbelliferae) și cuprinde

aproximativ 90 de specii (Pimenov and Leonov, 1993) . Genurile Pimpinella si Illicium

sunt două genuri care dau materialul cunoscut sub denumirea de anason sau anason

stelat. Genul Pimpinella include pe langă Pimpinella peregrina și : Pimpinella anisum

L., P. alba, P. aromatica, P.saxifraga etc.

Pimpinella peregrina este o plantă bienală, cu fructe păroase. Fructul este un

apocarpoid, care se desface în două nucușoare numite mericarpii, purtând un rest de stil

și rămân atașate de vârful prelungirii axiale bifide numită carpofor. Fiecare mericarp

prezintă coaste primare longitudinale străbătute de fascicule libero-lemnoase,

despărțite de valecule cu canale secretoare. Pimpinella peregrina este originară din

sudul Europei, cu extindere în Asia Mică și Egipt. În Germania, Pimpnella peregrina a

fost uneori cultivata eronat ca plantă medicinală. Pimpinella peregrina este o apiacee

asemănătoare cu P. anisum L. cu florile umbelei albe si fructe păroase. Pentru prima

specie, fructele sunt mai mici și umbele pedente, în timp ce cele de la P. anisum sunt

erecte.

1.3. Istoric taxonomic

Genul a fost înființat de Linnaeus în 1753 și clasificat în clasa Pentandria

dyginia, plante cu flori bisexuate, cu cinci stamine și două carpele. Linnaeus a publicat

denumirea generică de Pimpinella și a identificat patru specii ce aparțin acestui gen:

Pimpinella saxifraga, P. peregrina, P. anisum și P. glauca. Au mai fost publicate 3

diverse denumiri generice pentru Pimpinella, deși toate aceste denumiri sunt reduse

acum la sinonime, și anume: anisum Hill, Tragium Sprengel, Ledeburia Link și

Gymnosciadium Hochst. Una dintre cele mai importante revizuiri le aparține lui

Bentham și Hooker (1867) care au inclus 65-70 de specii de plante sub denumirea de

Pimpinella.

Subfamilia Apoideae cuprinde cele mai multe genuri de umbelifere şi provine din

zone temperate din Europa şi Asia (Heywood 1971). Taxonomia plantelor de

umbelifere cultivate este atent prezentată de Mansfeld (1959).

1.4. Descrierea culturilor

1.4.1. Condițiile climatice și solul

Pimpinella peregrina este rezistentă la îngheț. Semințele sunt însămanțate în sol

adânc, fără pietre și fără apă stagnantă. Plantele tinere sunt sensibile la concetrații mari

de sare minerală (Bomme, 1984).

1.4.2. Rotația culturilor

Pentru a evita un randament scăzut în recoltare, Pimpinella peregrina trebuie

cultivată o data la 4 ani pe același teren. În acestă perioadă, nu trebuie cultivată pe acel

teren nicio altă plantă din familia Apiaceae (de exemplu: morcov, țelină, anason sau

pătrunjel); s-au dovedit a fi eficiente cerealele si rădăcinoasele (Bomme, 1984).

1.4.3. Însămânțarea

Pimpinella peregrina este cultivată ca o plantă anuală. Greutatea a 1000 de boabe

(fructe) este de 1 g. În Europa Centrală, însămânțarea cu fructe (0.5-1 kg/ha) se

realizează la sfârșitul lunii martie-începutul lunii aprilie, la o adâncime de 1 cm.

4

Însămâțarea nu este recomandă toamna. Germinarea durează de la două până la patru

săptămâni (Bomme, 1984).

1.4.4. Țara de origine

Pimpinella peregrina se găsește în Europa de Sud, din sudul Franței până în

Grecia, Turcia, Crimeea, Caucaz, Creta, Asia Mică, Siria, Egipt și Etiopia. Plantele

cresc mai bine in zonele cu tufișuri absente sau rare. În Germania, Pimpinella

peregrina este cultivată în special în partea de sud a țării (Staesche et colab., 1994).

1.5. Originea

Este o plantă care crește spontan, în tot bazinul Mării Mediterane, ajungând până

în zona sudică a țării noastre. Istoria folosirii semințelor aromate ale anasonului începe

încă de acum 5000 de ani. Unii cercetători consideră că anasonul este originar din

Egiptul Antic, alții îl atribuie Greciei sau chiar Persiei (actualul teritoriu al Iranului).

Cert este că în toate aceste civilizații, semințele aromatice ale anasonului au fost

considerate medicament. În Evul Mediu, alchimistii au descoperit o calitate excep-

țională a anasonului: în combinație cu alte plante aromatice, îl transformă într-o

adevarată „arma” în lupta cu bolile. Datorită acestei descoperiri, s-a ajuns ca o

combinație de anason și alte ierburi, ce conțin uleiuri volatile, să fie printre puținele

remedii care au funcționat în timpul epidemiilor de holeră sau ciumă. Iar studiile

contemporane au confirmat că, într-adevar, efectul antiinfecțios al anasonului crește de

32 de ori atunci când este combinat cu uleiul de cimbru (de exemplu). Interesant este

că nici una dintre cele două plante luate separat nu are nici măcar pe departe forța de

vindecare pe care a demonstrat-o combinația lor (Dwyer and Rattray, 1997).

5

1.6. Etimologie și denumiri

Etimologia cuvantului „Pimpinella” provine de la cuvântul latin "bipennella =

pennula"= bipenata. Se mai susține că, provine de la diminutivul de "pampinus"

datorită similitudinii frunzelor .

Planta și-a căpătat numele din latina clasică, „anisum”, datorita confuziei cu

mararul, care in limba greacă este numit „aneson” sau „aneton”.

Numele anason provine, în majoritatea limbilor europene, din latinescul „anisum”, cu

foarte puține variații, forma „anis” fiind validă pentru un mare numar de limbi,

inclusiv norvegiană, croată, finlandeză, rusă, ucraineană și ebraică. Exemple de

denumiri în alte limbi sunt: „anis” în islandeză, „aniss” în lituaniană, „anisz” în

maghiară, „anice” în italiană, „anason” în romană, „yanason” în arabă, „anisuan” în

urdu și „anisun” în farsi. 

Termenul sanscrit „shatapushpa” înseamna “o suta de flori” și se referă probabil

la dispunerea florilor de anason sub forma de ciorchine. Numele sanscrit a fost folosit

și pentru a denumi alte plante înrudite, unele limbi moderne au împrumutat termenul

din sanscrita referitor la cu totul alte înțelesuri. De exemplu, „ thian-sattapusyat” este

numele fructelor de anason în medicina thailandeză, dar în limba telugu din sudul

Indiei „shatapushpamu” înseamnă „mărar”.

În hindi, numele „saunf “ înseamnă de fapt fenicul, deși se folosește și pentru

anason. Pentru a deosebi clar feniculul de anason, se pot folosi termenii specializați

„patli saunf” (fenicul subțire) sau „vilayati saunf” (fenicul străin).

Unele limbi denumesc anasonul ca fiind o variantă dulce a altor condimente înrudite,

de exemplu în indoneziană „jinten manis” sau în arabă „kamun halu” înseamnă

„chimen dulce”, un termen folosit rar, iar în limba engleză- „sweet cumin”.

6

Arabii au și ei un termen similar „habbu al-hulwa” care înseamnă „grăunțe dulci”. În

portugheză, „erva doce” (iarba dulce) denumește anasonul, feniculul sau, ocazional,

alte plante cu gust dulce (Pimenov and Leonov, 1993).

1.7. Compoziția chimică şi utilizări

Compoziția chimică a fructelor de anason, acestea conțin 2-3% ulei volatil format

din :

80-90% anetol, metilcavicol sau izoanetol, cantități mici de cetone și

aldehide anisice și aldehida acetică;

10-20% lipide, colina;

20% substanțe albuminoide (protide), zaharuri, amidon;

6-10% substanțe minerale.

Pe langă uleiul volatil, fructele de anason mai conţin şi alte substanţe grase,

proteice, glucidice, mucilagii, dianetol, cumarine, tocoferol, acizi polifenolcarboxilici.

În literatură sunt amintite unele substanţe cu efect estrogenic. Utilizările fructelor de

anason fiind strâns legate de compoziţia chimică a acestuia.

Compoziția chimică a uleiului esențial din fructele de anason din diferite zone

geografice ale Europei, au fost obținute prin tehnici GS-MS (gazcromatografie cuplată

cu spectometrie de masă), astfel conținutul de ulei esențial obținut din probe a fost de

10,0-53,6 ml/ kg(-1). Au fost identificați 21 de compuși (au fost observate diferențe

cantitative semnificative între probe), iar componenta majoră identificată este trans-

anetol (76,9-93,7%). Alți compuși principali identificați sunt : gamma-himachalene

7

(0,4-8,2%), trans-pseudoisoeugenyl-2-metilbutirat (0,4-6,4%), p-anisldehidă (0,1-

5,4%), methylchavicol (0,5-2,3%) (Orav și alții, 2008).

Tabel 1. Compoziția procentuală a uleiului esențial izolat de la anason (Kiani și alții,

2008)

Elemente chimice componente %

α-felandren 0,1

Limonen 0,8

Geyrene urme

p-allyanisole 2,2

cis-dihidrocarvone 0,1

Carvone 0,8

p-anisaldehida 0,1

z-anetol 0,1

E-anetol 92,9

β-farnesen urme

Aromadendrene 0,1

ar-curcumene 0,2

α-bisabolene 1,8

Ziniberene 0,4

β-bisabolene 0,2

β-sesquifelandren 0,1

Total 99,9

Dintre constituienții uleiului esențial din rădăcinile de P. peregrina aparțin în

mare parte grupului de sesquiterpene si derivați ai fenilpropenei, care reprezintă 80%

8

din uleiul esențial total (Tabel 2.). Hirocarburile β-bisabolen și β-sesquifelandren sunt

constituienți principali ai grupului de sesquiterpene, dar sunt prezente și urme β-trans-

fanesen, α-bergamoten și germacren. Metilbutirat-2-pseudoisoeugenol și

metilpropionat- epoxipseudoisoeugenol sunt derivați ai pseudoisoeugenol (Kubeczka

colab., 1986).

În fructul de P. peregrina pot fi izolați α-bergamoten și β-bisabolen, dar nu și

derivați epoxypseudoisoeugenol (Stahl and Herting, 1976).

Tabel 2. Compoziția procentuală a uleiului esențial din rădăcina de P. peregrina

(Stahl and Herting, 1976).

Elemente chimice componente Ulei esențial din radacina de P. peregrina

(%)

α-pinen Urme

β-pinen Urme

Sabinen 0.88

Mircene 0.07

Limomen Urme

β-felandren Urme

γ-terpien 1.30

p-cimen 0.45

Geijeren 0.96

Pergeijeren 11.01

α-bergamoten 2.56

metil eter Carvacril 1.58

β-trans-fanesen 3.20

germacren 1.18

9

β-bisabolen 10.00

Biciclogermacren 0.59

β-sesquifelandren 19.83

metilbutirat-2-pseudoisoeugenol 1.68

metilbutirat-2-epoxipseudoisoeugenol 29.67

metilpropionat- epoxipseudoisoeugenol 11.84

În speciile de Pimpinella sunt prezente flavone precum: apigenina, isoquercetin,

quercetin, rutin și kaempferol. În frunzele și fructele de P. anisum au fost identificate

mai multe glicozide flavonoide (luteolin, apigenin-7-O-glucozida, rutin, isovitexin,

quercetin-3-O-glucuronid), iar în P. peregrina quercetin și glicozid izoramnetin.

1.7.1. Aromatizare

O utilizare a anasonului este în apa de gură și în pasta de dinți (Harry, 1963).

Acesta a mai fost utilizat pentru a masca gustul neplăcut al unor medicamente, în

aromatizarea unor ceaiuri și la prepararea diverselor lichioruri. Una dintre cele mai

vechi utilizări a anasonului este utilizarea sa în atomatizarea dulciurilor.

1.7.2. Parfumerie

În diverse parfumuri, anasonul reprezintă componenta principală (Harry, 1963) și

utilizat în potpourri, în care semințele sunt zdrobite (pentru utilizarea aromei) sau pur

și simplu pentru aspectul lor. Mirosul parfumului de anason este descris ca fiind

aromat, penetrant si dulceag.

1.7.2. Cosmetică

Ceaiul de anason este utilizat pentru reducerea aspectului uleos al pielii, pentru

persoanele cu tenul gras (Heinerman, 1988).

10

1.7.3. Utilizări medicale

Ceaiul de anson este administrat pentru a trata flatulența la copii, pentru tratarea

ploblemelor asociate căilor respiratorii superioare, precum și la tratarea atacurilor de

astm bronșic (Buchman, 1987). Infuzia este benefică ca expectorant, ca antitusiv

(Fluck, 1988) și este benefic pentru gâtul inflamat și pentru infecții bronșice (Ody,

1996). Îndulcit cu puțină miere, are efect carminativ pentru bebeluși (pentru colici),

mai este folosit ca și sedativ și reduce senzația de greață (Phelps-Brown, 1993). Este

un bun ajutor pentru digestie. Uleiul de anason este util în distrugerea păduchilor de

corp (Spoerke, 1990), a păduchilor de cap, mai poate fi utilizat extern ca bază de

unguent pentru tratarea scabiei (Hoffman, 1991).

1.7.4. Aromaterapie

Anasonul este folosit în aromaterapie pentru a ajuta dificultățile în respirație

(Price, 1987). Uleiul este considerat a fi un bun afrodisiac (Wichtl, 1994). Acesta a fost

descris ca fiind ușor narcotic, similar cu feniculul (Foeniculum vulgare) și capabil de a

provoca delir.

1.7.5. Alimentație

Frunzele de anason sunt folosite in prepararea salatelor. Semințele sunt folosite în

Italia pentru aromatizarea diverselor produse de patiserie, în Germania acestea sunt

utilizate în panificație. Anasonul, uleiul de anason este utilizat pe scara largă ca

aromatizant în toate categoriile de produse alimentare, inclusiv în produse de patiserie,

produse lactate, budinci, precum și în carne și preparate din carne. Cele mai ridicate

procente medii de utilizare a uleiului de anason: aproximativ 0.06% în băuturi

alcoolice și 0.07% în dulciuri (Leung și Foster, 1980).

11

12