Guvernanţă corporativă comparată

Conf. dr. Radu MuşetescuFacultatea de

Relaţii Economice Internaţionaleradu.musetescu@rei.ase.ro

1

Teoria economică a firmei

2

• Pentru a înţelege implicaţiile legislaţiei (dreptului pozitiv) asupra guvernanţei/controlului afacerilor, trebuie să înțelegem care sunt unele dintre principalele argumentele avansate în teoria economică cu privire la firmă

• Ce poate spune economia cu privire la: – firmele de mari dimensiuni

– obiectivele firmelor (profit versus alte obiective)

– strategia de firmă și setul de bunuri de capital/factori de producție controlați de către firmă (fuziuni, achiziții, dezinvestiri, etc.)

– structura de capital a firmelor

– eșecul în afaceri, etc.

• Ce este specific mecanismului de alocare al resurselor în cadrul firmei / în afara firmei (pe piață)?

3

Firmele de mari dimensiuni = perspective teoretice

-Până la ce punct/mărime pot crește firmele?-Există posibilitatea ca o singură firmă să controleze un întreg sector industrial?-Poate există o singură „firmă” care să aloce resursele într-o economie?

4

Teoria costurilor de tranzacţionare

Ronald Coase: încearcă să răspundă la întrebarea: „în ce constă natura economică a instituţiei numită firma de afaceri?”

→ identifică în mod explicit două „metode alternative de coordonare a producţiei” în cadrul unei economii:

piaţa = mecanismul preţurilor (jocul cererii şi al ofertei) → dacă preţul unei resurse economice creşte într-o anumită utilizare, resursa va părăsi celelalte utilizări alternative pentru a-l recompensa cel mai bine pe deţinătorul ei

alocarea ierarhică (firma) = prin ordine date de cei care conduc firmele → resursa îşi schimbă utilizarea în cadrul unei firme deoarece aşa decide cel care conduce firma

prin urmare: „semnul distinctiv al firmei este înlocuirea mecanismului preţurilor ... principala motivaţie a stabilirii unei firme ar fi aceea a existenţei unui cost al utilizării mecanismului preţurilor”.

5

Cum apar firmele în perspectiva TCE?

operarea prin intermediul pieţei costă ceva iar prin stabilirea unei autorităţi pentru a direcţiona resursele (de către un întreprinzător), se economisesc aceste costuri

primul cost identificat de către Coase este chiar cel al identificării preţurilor relevante de către participanţii pe piaţă

firma nu este altceva, din punct de vedere economic, decât un mecanism de raţionalizare (reducere) a acestor costuri de prezenţă pe piaţă

6

Până la ce punct cresc firmele?Dacă firma reprezintă un mecanism de reducere a costurilor de operare prin intermediul pieţei, de ce nu toate activităţile din cadrul unei economii nu se realizează prin intermediul unei singure firme? Este posibilă planificarea economică la nivelul unei economii naţionale?

Răspunsul lui Coase: în interiorul firmei, apare o altă categorie de costuri, diferite de cele de tranzacţionare, care sunt determinate de alocarea tot mai eronată a resurselor de către întreprinzător ca urmare a creşterii dimensiunilor firmei pe care o gestionează → costuri birocratice, administrative, de monitorizare a întregii activităţi de către un singur individ / un grup redus de indivizi (ulterior, în literatura economică, vor căpăta denumirea de costuri de agenţie = “agency costs”)

Mărimea relativă a unei firme pe piaţă este dată de balanţa dintre cele două categorii de costuri: cele de tranzacţionare (externe, prin intermediul pieţei) şi cele administrative (interne, în cadrul firmei), determinând fie internalizarea tranzacţiilor (creşterea firmei “în dauna” pieţei) fie externalizarea tranzacţiilor (descreşterea firmei “în avantajul” pieţei).

7

Teoria (economică) a costurilor de agenție

• un principal angajează un agent pentru ca în relațiile cu terții, acest agent să urmărească interesele principalului

• ori de către ori un agent nu maximizează „bunăstarea” principalului ci urmărește maximizarea „bunăstării” altor părți, avem de-a face cu „costuri de agenție”

• costurile de agenție reduc motivația principalului de a acționa economic (ex. „a investi capital”) și distorsionează comportamentul agentului;

• relația principal – agent poate fi interpretată și în sens mai general: ori de câtre ori un actor economic (un agent) ia decizii ale căror costuri sunt suportate de către alte părți (principali), avem posibilitatea unui comportament „aberant” = alocare suboptimală de resurse, redistribuire arbitrară, interese divergente între agent și principal

8

Este relația creditor – debitor o relație de agenție?

• orice relație contractuală prin care comportamentul ulterior al unei părți are un impact asupra prosperității celeilalte poate fi interpretată drept o relație de reprezentare / agenție• relația debitor – creditor → este debitorul agentul creditorului? → comportamentul debitorului după semnarea contractului de credit poate determina o pierdere de „prosperitate” pentru creditor → debitorii îi pot „expropria” pe creditori = atât timp cât acest comportament nu încalcă clauzele contractuale, ele este acceptabil (legal)

→ formalism versus realism

9

Hazardul moral

= atunci când știu că costurile acțiunilor mele sunt suportate de către altcineva / riscul este asumat de către altcineva, voi maximiza câștigurile personale / comportamentul va deveni indiferent la risc (ex. asigurarea mașinii, principiul „too big to fail” din diferite industrii)

10

Raţionalitate limitată (Oliver Williamson)„capacitatea minţii umane de a formula şi rezolva probleme complexe este foarte redusă în comparaţie cu mărimea problemelor a căror rezolvare este cerută în scopul adoptării unui comportament obiectiv raţional în lumea reală” (Herbert Simon).

limitele neuropsihologice limite ale limbajului

Astfel, „luând în considerare aceste limite, este foarte oneros sau chiar imposibil de a identifica evenimentele ulterioare şi a specifica, ex ante, modalităţile de adaptare [ale obligaţiilor părţilor]. În aceste condiţii, contractele pe termen lung pot fi înlocuite de organizarea internă”

= “teoria contractelor incomplete” = argumentează că orice contract este „incomplet” în momentul semnării lui deoarece părţile nu pot anticipa toate evenimentele ulterioare care pot afecta abilitatea lor de a executa obligaţiile contractuale → se pot imagina diferite mecanisme în scopul eliminării oportunismului ex post însă există o limită evidentă în succesul lor de a elimina orice formă de oportunism

11

Oportunism

•„modelele economice ... îi tratează pe indivizi ca jucând după regulile fixe pe care le urmează. Ei nu cumpără mai mult decât ştiu că pot plăti, ei nu ascund fonduri sau jefuiesc bănci”.

• „deşi comportamentul “anormal” este dezavuat de către ipotezele convenţionale, oportunismul, într-o varietate foarte bogată, joacă un rol central în analiza pieţelor şi a ierarhiilor”

• după cum este definit de Williamson, „comportamentul oportunist implică realizarea de promisiuni şi ameninţări false sau înşelătoare în speranţa realizării de avantaje personale”.

• furnizarea de informaţii selective sau distorsionate sau promisiuni nesusţinute în ceea ce priveşte comportamentul viitor sunt, în viziunea sa, astfel de comportamente oportuniste.

• „încălcarea eficientă a legii” = unii indivizi pot decide să încalce legea oricând percep că câștigurile sunt mai mari decât costurile iar limitele morale nu operează

12

Avantajele organizării interne = funcțiile oricărei structuri de guvernanță a unei firme

firma poate fi în mod mai facil auditată → eliminarea asimetriei informaţionale

organizarea internă îşi asumă în relaţiile din cadrul firmei - de către nivelele ierarhice superioare - funcţii cvasi-judiciare prin exercitarea autorităţii rezolvarea disputelor interne

în circumstanţele în care contractele sunt complexe, executarea lor depinzând de evenimente ulterioare incerte, acestea devin nefezabile iar contractarea secvenţială pe pieţele spot implică hazard moral. Organizarea internă facilitează o ajustare secvenţială, facilă, fără costuri ridicate prin care se economiseşte asupra raţionalităţii limitate

în conjuncturile de piaţă când avem de-a face cu numere mici, organizarea internă atenuează înclinaţia către oportunism.

13

Dar şi costuri de integrare:

dificultăţi de monitorizare (mai ales pentru organizaţiile de dimensiuni mari)

probleme de comunicare între diferitele structuri precum şi de recepţionare a feed-back-ului de către structurile ierarhice superioare

alte tipuri de oportunism, de altă natură decât cel specific pieței

14

Până la ce punct cresc firmele?argumentul „calculului economic”

• analiză bazată pe comportamentul individual = comportamentul colectivităților sociale / grupurilor de indivizi este rezultanta comportamentelor individuale • indivizii umani au preferințe subiective pe care și le ating prin raționalizarea mijloacelor = acțiunea indivizilor poate fi explicată de maximizarea bunăstării individuale• specificul fundamental al pieţei este mecanismul cererii şi al ofertei → apariţia preţurilor de piaţă, care conferă informaţii cu privire la cerere şi ofertă, prezente şi viitoare preţurile libere permit calculul economic şi producţia orientată către profit (critica socialismului şi a alocării centralizate a resurselor)• căutarea profitului nu este un lucru imoral, este singura motivație care generează comportament economic → nu există prețuri „corecte” (după cum nu există salarii „morale”) ci doar prețuri de piață

15

Preţuri de piaţă versus preţuri de transfer la produsele intermediare

Divizie A

Divizie B

Divizie C

preţ de transfer

preţ de transfer

firmă integrată pe verticală

Firmă 1

Firmă 4 Firmă 5

Firmă 2 Firmă 3

Firmă 7 Firmă 8 Firmă 9Firmă 6

preţ depiaţă

preţ depiaţă

firme neintegrate

16

Limite ale creșterii firmelor

O firmă va creşte atât timp cât alocarea resurselor se face prin raportarea la preţurile de piaţă (operează calculul economic) → în momentul în care dimensiunea unei firme într-o industrie face ca alocarea resurselor să se facă mai mult în interiorul firmei (unde se practică preţuri administrate / de transfer) decât prin tranzacţii pe piaţa liberă (unde se practică preţurile de piaţă), calculul economic este afectat şi apare ineficienţa

↓

Dilema marilor organizaţii (şi a economiilor planificate) este aceea că nu ştiu care este sursa lipsei de eficienţă deoarece nu se pot raporta la preţurile de piaţă (şi nu pot determina sursa de profitabilitate sau de pierderi)

În afara acestui argument, şcoala austriacă argumentează că teoria economică nu poate spune foarte multe lucruri despre mărimea optimă a unei firme → aceasta va fi descoperită de către întreprinzători prin “trial and error” → nu se pot formula “teorii ale creşterii firmelor” (Margareth Peteraf, etc.)

17

Categorii conceptuale / teoretice de indivizi în analiza economică

întreprinzător (“entrepreneur”) deţinător de capital (“capital holder”) muncitor (“labourer”) tehnician / consultant

Întâi vom discuta aceste concepte “pure” / teoretice, abia după care vom încerca regăsirea lor în “realitate”

18

Deţinătorul de capital

ca urmare a actului de economisire din trecut, acesta deţine un set de bunuri de capital → într-o economie de piaţă „dezvoltată”, aceste bunuri de capital iau forma capitalului monetar are la dispoziţie două utilizări ale capitalului: tezaurizarea (“hoarding“) sau creditarea este, prin excelenţă, creditor formal, nu îşi asumă riscul economic al producției orientate către satisfacerea consumatorilor pe care o creditează → cu toate acestea, riscul de creditare reprezintă o formă de calcul antreprenorială (ce firmă creditez: cea care produce automobile sau cea care produce mobilă? compensarea sa este „fixă” = ia forma unei dobânzi fixe contractate ex ante

19

Întreprinzătorul individul care ia decizia demarării unei activităţii de producţie (ce produse de oferit pe piață? în ce cantitate?) prin excelenţă, este o producţie orientată către piaţă (satisfacerea dorinţelor de consum ale altora) este cel care identifică dorinţele de consum nesatisfăcute pe piaţă (starea de „alertă”) → acestea se pot materializa în oportunităţi de profit prin producerea bunurilor respective forma sa de compensare este variabilă = profitul antreprenorial = întotdeauna este descoperit ex post (prin încercări = “trial and error”) = câştig “rezidual” (= „the bottom line”) în realitate, nu există întreprinzători „puri” = întreprinzătorii „reali” trebuie să dețină și capital = standardul ultim al calităţii de întreprinzător este “testul asumării pierderilor” = cine pierde într-o afacere este cel care are calitatea de întreprinzător → într-o economie de piață, proprietarii unei afaceri au calitatea de întreprinzători orice act de alocare a factorilor de producție (de organizare a producției) este prin excelență un act antreprenorial

20

Muncitorul (furnizorul de servicii de muncă) = angajatul

contractează ex ante serviciile sale de muncă întreprinzătorului

compensat prin câştig necorelat cu profitul = de cele mai multe ori „fix” → furnizorul de servicii de muncă nu îşi asumă riscul economic

nu deţine capital

21

Manager

o categorie particulară de muncitor/angajat este împuternicit de întreprinzător cu gestiunea afacerii sau a anumitor activităţi din afacere îl înlocuieşte pe întreprinzător doar în ceea ce privește gestiunea de zi cu zi a afacerii nu ia decizii antreprenoriale ci acționează doar în limitele trasate de către întreprinzător

22

Sunt decizii antreprenoriale şi nu manageriale

ce produs să realizeze firma? schimbarea structurii bunurilor de capital (factorilor de producție) la dispoziţia firmei (producția altor bunuri) diversificarea prin creştere „internă” (extinderea gamei de produse realizate) orice decizie de creştere „externă” (fuziune sau achiziţie) renunțarea la anumite produse sau activități structura de capital a firmei, etc.

23

Tehnician / consultant

dispune de “know how”

ignorat de teoria clasică a distribuției care nu îi conferă un câștig specific de regulă un bun cunoscător al ştiinţelor aplicate/inginerie este de regulă fie muncitor fie întreprinzător într-o altă afacere (Ex. firmă proprie de consultanță)

calitatea sa de inovator sau abilitatea de a formula o reţetă de afaceri nu îi conferă calitatea de întreprinzător cu privire la cei care beneficiază de serviciile sale

24

Ex. francizor versus francizatFranchising = contract prin care francizorul vinde francizatului „o rețetă/model/formulă de afaceri” (McDonald’s, Pizza Hut, etc.)

→ testul asumării pierderilor îi conferă calitatea de întreprinzător francizatului şi nu francizorului.

Acesta din urma este doar un tehnician (vis-a-vis afacerea francizatului) care vinde know-how-ul unei afaceri

25

În realitate = este imposibil de identificat indivizi care acţionează într-o calitate “pură”

în sens larg, orice individ este un întreprinzător (inclusiv consumatorii) deoarece implică acțiune în context de incertitudine iar orice acţiune umană este până la urmă o activitate de producţie → în activitatea de producție, este doar cel care își asumă riscul economic nu există niciodată întreprinzători “puri” deoarece asumarea pierderilor presupune existenţa unui stoc de bunuri de capital (deci orice întreprinzător trebuie să fie şi un deţinător de capital) un întreprinzător “real” este atât întreprinzător cât şi muncitor şi furnizor de capital în propria sa afacere

26

deţinătorii de capital sunt ei înşişi întreprinzători în sensul în care activitatea de creditare este şi ea o activitate de “producţie” (poate genera pierderi în ciuda câştigului contractat ex ante) → creditarea presupune în realitate şi asumarea unui risc economic (a da credit unui producător de biscuiţi şi nu unuia de tractoare sugerează o judecată din partea creditorului că consumatorii vor cumpăra biscuiţi şi nu tractoare = o judecată antreprenorială) → legislația falimentului (și răspunderea limitată) accentuează această calitate

atât creditorii cât şi muncitorii îşi pot asuma o calitate de întreprinzători atunci când acceptă o compensare corelată cu profitul debitorului / angajatorului

27

în ciuda inexistenţei în realitate a unor calităţi “pure”, fiecare individ în acţiunea sa are o calitate preponderentă care îl defineşte (calitatea “în sens restrâns”)

Ex. - Bill Gates = întreprinzător, creditor sau muncitor/manager la Microsoft Corp.?

- manageri plătiți cu 1$ salariu fix și restul ca parte din profitul pe care îl crează pentru firmă

28

Problema dublei calităţi: distorsionarea motivaţiilor

Calităţi multiple în aceeaşi afacere sau calităţi diferite în afaceri diferite pot genera o suprapunere de motivaţii → cel cu o dublă calitate va viza maximizarea câştigului global şi nu neapărat pe cel conferit de una dintre calităţi → pot rezulta conflicte de interese cu alte categorii de actori economici care nu mai pot evalua corect comportamentul celui aflat în această situație:

→ manager şi creditor

→ manager într-o afacere, întreprinzător în alta

→ tehnician/consultant într-o afacere, întreprinzător în alta, etc.

29

Manager şi creditor

dacă creditorul unei afaceri are şi calitatea de manager al acelei afaceri (sau are un rol major în managementul respectivei afaceri) → o motivaţie naturală de a lua decizii de gestiune care îi asigură returnarea creditului → evitarea luării unor decizii care măresc riscul afacerii şi chiar luarea unor decizii care reduc riscul acesteia

Ex. rolul major jucat de către băncile germane în managementul unor mari companii germane (Deutsche Bank și Daimler Benz)

30

Manager într-o afacere, întreprinzător în alta

calitatea de manager (sau abilitatea de a influenţa managementul) al unei afaceri implică şi posibilitatea de a derula tranzacţii cu propria afacere → există motivaţia de a maximiza câştigurile din calitatea de întreprinzător în detrimentul proprietarilor a căror afacere este gestionată

proprietarii afacerii în care respectivul individ este manager pot suferi pierderi datorate “transferului” de prosperitate către cea de-a doua afacere (“tunneling”, „firme-căpușă”)

31

Tehnician într-o afacere, întreprinzător în alta

în calitate de tehnician într-o afacere, pot exista situaţii în care cel care oferă know how urmărește profit în calitate de întreprinzător în altă afacere → problema consultanţilor care pot utiliza informaţiile obţinute în această calitate pentru a le utiliza în calitatea de întreprinzător

32

Concluzii

Din punct de vedere „normativ”: managerii unei firme = calitatea de “angajaţi”, chiar dacă iau decizii care privesc producţia acţionarii unei firme → calitatea de “întreprinzători” = ei sunt cei care îşi asumă pierderea în cazul eșecului afacerii

→ pot exista situaţii în care managerii unei firme primesc libertatea de a lua chiar şi decizii prin excelenţă antreprenoriale sau, datorită dreptului pozitiv, își iau ei această libertate → dacă acest comportament nu este „disciplinat”, poate genera facil „hazard moral”

33

„Căutarea de profit” versus „respectarea de reguli”

= diferenţa dintre “profit management” versus “bureaucratic management”

→ profitul „economic” ar trebui să fie principiul de referinţă (în evaluare, eficiență, etc.) în activitatea economică, inclusiv la nivel de angajat (atât la nivel de firmă cât şi de departament) = managementul orientat către profit

→ atunci când această referinţă dispare, organizaţiile “se birocratizează” prin apelarea la reguli → ignorarea profitului în beneficiul regulilor nu poate determina decât alocarea eronată a resurselor la un anumit moment = managementul bazat pe reguli

→ oricât ar fi regulile de bune şi actualizate, ele nu pot “ţine pasul” cu inovaţia comercială, financiară, etc. → oricare regulă formală poate fi “ocolită”

→ într-o organizaţie care nu este orientată către profit, nu există nici o raţionalitate în alocarea resurselor

34

Managementul birocratic se regăsește de regulă în administrația publică (unde nu profitul economic nu este un concept operațional) sau în organizațiile private non-profit dar pot și exista companii private (mai ales cele de mari dimensiuni) unde urmarea de reguli să ia locul urmăririi profitului → „birocratizarea” companiilor private

35

Profit economic versus profit contabil

• profitul economic este rezultatul calculului economic → acesta ia în considerare costuri de oportunitate (implicite) şi nu numai costuri explicite• calculul economic se bazează întotdeauna pe prețuri de piață: valoare contabilă versus valoare economică• concentrarea exclusivă pe profitul contabil poate distruge valoare pentru companie în momentul în care maximizarea profitului contabil se face prin asumarea unor costuri de oportunitate → artificiile contabile pot modifica imaginea cu privire la profitul contabil și nu pe cele cu privire la profit economic

Ex: dubla raportare pe piețele de capital dezvoltate (o raportare către autoritățile fiscale, o raportare către investitori)

36