Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se menţine datorită substratului religios revelat prin omniprezenţa forţei maternităţii, care adună în ea, ca într-un centru al sacralităţii, satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia. Dacă „duminica” este cea care pivotează timpul sacru, atunci ludicul marchează, din acelaşi punct de vedere, spaţiul, iar cântecul şi magia, la rândul lor, contribuie la desfăşurarea universului liric vierean sub semnul liturgicului spre care e orientată lupta cu singurătatea, cu înstrăinarea şi ieşirea dintr-un timp a-religios, al neamului său adunat în versurile poetului nostru ca într-o icoană: O, neamule, tu, /  adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoana..Grigore Vieru se explică prin vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică colectivă capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor sentimentelor adevărate. Iată un exemplu: Ca un copil aştept dimineaţa/ Până la lacrimi mi-e dragă viaţa! Acesta e un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu fulgerul marii iubiri de viaţă. Este curioasă depăşirea stării exilului interior din poezia lui Vieru, prin optimismul dătător de libertate interioară, numai astfel fiind posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind o vagă nostalgie a limbajului primordial. Vizionarismul lui Vieru, ca şi al tuturor autorilor şase- şi şaptezecişti, s-a născut din reticenţa faţă de realitatea ideologică. De aceea ei vor pleda pentru redarea vigorii limbii materne, aceasta constituindu-se ca o ultimă redută a celui care scrie. În contextul expresiei lui Emilian Bucov „ Patria-mamă ţi-i gîndul şi fapta...”, Grigore Vieru a afirmat profund şi poetic: „Mamă, tu eşti patria mea!”. Poezia „ Mamă, tu eşti...” are un efect revoluţionar. Tema poeziei se defineşte prin conceptul de patrie, astfel încît mama devine un simbol ce cuprinde toate axele definitorii ale patriei.Poezia ilustrează imaginea ţării reunită cu cea a mamei întru-un context ansamblat în sentimente şi figuri semantice.Mama apare în acest context ,precum şi în literatura română ca un simbol al adăpostului, al credinţei, al hranei, al dragostei materne, care este înălţat în fruntea tuturor fenomenelor şi fiinţelor de pe acest pămînt. Mama devine vîrful emoţiilor şi stărilor eului liric. Titlul poeziei este structurat pe baza unei metafore profunde, care şi este un început al descrierilor ce vor urma pe parcursul poeziei. Mulţimea de idei ce reliefează cuvîntul „ mama” este ilustrată de punctele de suspensie care îndeamnă la meditaţie, la gîndire profundă privind universul patriotic.universul poetic vierean poate fi despicat prim prisma acestui dulce elegiu dedicate mamei."Un poet este o fiinta nefericita a carui inima este sfasiata de suferinte secrete , dar ale carui buze au menirea ciudata de a transforma gemetele si strigatele intr-o frumoasa muzica Poeţii nu pot fi niciodată cunoscuţi izolat (A. E.Baconsky). Ei trebuie văzuţi în contextul vecinătăţilor şi inrudirilor spirituale.

Universul poetic eminescian sta sub semnul sfericitatii. Teme si motive, mituri, modele literare, sintagme poetice, metafore esentiale, teorii filozofice, idei stiintifice se asaza intr-un perfect echilibru, creand un campimaginar al marilor simetrii, in caretoate elementele componente sunt supuse circularitatii, corespondentelor depline. Imaginarul poetic eminescian, asa cum este perceput el astazi, un urias edificiu alcatuit din antume, postume, texte ramase in manuscris, articole politice, insemnari din studentie, exegeze si analize de mare profunzime ale criticii si istoriei literare, are calitatea unica a spatiilor convergente, aceea de a ajunge din orice punct intr-un centru al revelatiilor profunde. Orice interpretare de valoare a partii, a fragmentului, a oricarui text poetic semnificativ nu poate face abstractie de acest adevar esential, in orice punct al spatiului poetic te-ai afla, esti in acelasi timp si in centrul lui, prin filiatii secrete, printr-o circularitate ce edifica intregul, prin fenomenul de ubicuitate al campului imaginar, creat aici intr-un paralelism deplin cu al creatiei initiale. De aceea, de la tema dominanta, a timpului, care creeaza si acopera acest univers de semne si de splendori ale creatiei, pana la ultimul element al cadrului poetic exista trasee directe, prin care circula aceleasi seve poetice. intre glasul codrului si vocea Demiurgului, intre susurul izvorului si "lunga timpului carare" exista o linie semantica directa, evocatoare a intregului traseu. Eminescu a inteles cel mai bine legitatile genezei universurilor paralele, real si poetic, punctul genuin, unic, al imensului efort de creatie demiurgica a lumilor pe care il repeta poetul. Analiza poemelor eminesciene, a marilor capodopere, dar si a celor de completare, de nuantare a cadrului general, a filigranelor de conexiune, nu poate evita referintele mai largi, contingentele cu marile viziuni poetice. Analiza, chiar in scoala, a unei poezii eminesciene nu poate ramane la nivelul

terestru al constatarilor si al afirmatiilor trunchiate, in orizonturi limitate, ci trebuie sa aiba in permanenta perspectiva inaltului, a marilor conexiuni tematice, a revelatiilor profunde.

SUPRATEMA TIMPULUI. E tema cea mai cuprinzatoare, integratoare, a universului poetic eminescian. De la ea porneste marea geneza a operei si la ea se intoarce fiecare detaliu, aici se revarsa toate semnificatiile majore ale temelor subsumate, ale marilor viziuni poetice. Viziunea eminesciana asupra timpului depaseste cu mult epoca de creatie, anticipand marile teorii relativiste ale secolului urmator si conceptiile cosmogonice ale fizicii actuale. E tot mai clar azi ca termenul, conceptul de lume, de univers presupune "asezarea spatialului (perceptibil senzorial) intr-un ansamblu de relatii temporale" (Elena Tacciu). Timpul, ca materialitate a succesiunii si a simultaneitatii, ca timp cosmic, atomic, biologic, dar si ca mare mister a! trairilor subiective, guverneaza existenta universala, infinitul mare si infinitul mic, unificand, dirijand, prin simetrie, toate procesele, toate metamorfozele: "Timp linear, timp circular (garantie a intoarcerii), durata, eternitate, devenire, repaos, ritmuri ale timpului mic omenesc, ritmuri ale timpului cosmic, timp crescand ireversibil, oprimator ca in finalul sonetului «Trecut-au anii...», timp reversibil ca in «Sarmanul Dionis», vreme si veac, vreme care vremuieste..." (Zoe Dumitrescu-Busulenga).Tema timpului foloseste un instrumentar complex de motive prin_care se ilustreaza: simboluri ale eternitatii: in plan cosmic, cerul, stelele, luceferii, luna; in planul terestru, codrul, muntele, stanca, marea, izvoarele, in genere acvaticul in zbatere continua si in nesfarsita, heracliteana curgere; simboluri ale efemeritatii: clipa din "Glossa", "o ora de amor", motivul panta rhei ("toate curg"), ratacirea terestra, vremelnicia umana, norocul, jocul de masti, lumea ca teatru.GENIUL. Temei timpului i se suprapune perfect marea tema a geniului, cel care creeaza timpul si il stapaneste (geniul suprem, demiurgic, Dumnezeu), cel ce incearca, fara succes, sa-l schimbe (hyper-eonul, Hyperion), si, in al treilea rand, in ipostaza umana, cel care il gandeste, il reprezinta in mari viziuni cosmogonice, incercand sa-i dezlege marile mistere, batranul dascal sau poetul romantic. Geniul romantic are "facultatea divina" a perceptiei universalitatii si de aceea poetul, ca factor al contemplarii simbolurilor eterne ale lumii, supuse eroziunii continue a timpului, adopta diferite ipostaze si registre stilistice: geniu nefericit, inadaptabil unei lumi mediocre, care adopta ironia si sarcasmul, ca atitudine sociala, sau scepticismul, resemnarea si melancolia, ca stari de spirit individuale.

Conceptia despre poezie si misiunea poetului

Mihai EminescuMihai Eminescu -´ ,creator al unei opere

care strabate timpul neuscata de seve prin interpretare si netocite de repetate rostiri. LaEminescu nu se poete vorbi de o poezie programatica , ideile sale despre arta nu se constituie inpoezii anume, ci se regasesc in intreaga sa creatie , fie in publicistica, fie in poeziile despre arta,conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate intr-un fel sau altul, in majoritatea creatiilor lirice. Cateva creatii ale lui Eminescu directioneaza conceptia poetica,cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de creatie ori inplina maturitate: ´Icoana si privaz´, Äeu nu cred nici in Iehova´, ÄOrdin si poetul´, ÄIambul´,ÄIn zadar in colbul scolii´. Intre poeziile programatice antume se numara ÄEpigonii´,

ÄGlossa´, ÄOda(in metru antic)´, ÄCriticilor mei´ care sunt si cele mai valoroase din punct devedere literar si profund filozofice.

APRECIERI CRITICE despre Octavian GOGA

"Poezrile d-lui Octavian Goga au avut darul sa destepte o deosebita luare-aminte a publicului roman. Mai toate ziarele si revistele noastre le-au consacrat dari de seama amanuntite, si unele din ele vad in aparitia noului volum A«evenimentul literarA» al anului din urma.

Efectul produs a-supra marelui numar de cititori credem ca provine mai intai din forma frumoasa in care autorul a stiut sa exprime cuprinsul "patriotic" al multora din versurile sale. in adevar, emotiunile ce le simte si ce ni le transmite tanarul poet sunt izvorite din viata nationala a acelei parti a Romaniei in care s-a nascut si in mijlocul careia a trait, din viata romanilor transilvaneni In faza ei de astazi, caracterizata prin lupta impotriva tendintelor de asuprire etnica predomihatoare in statul lor.

Ce e drept, patriotismul, ca element de actiune politica, nu este materie de arta, oricate abateri s-au comis si se mai comit in contra unei regule asa de simple. Mai ales, cei ce n-au destul talent literar cauu sa-si acopere lipsa prin provocarea unor dispozitii sufletesti foarte importante in alte priviri, dar nu in cele estetice.

Cu toate acestea, patriotismul este in inimile sincere, in afara de orice tendinta politica, un simtamant adevarat si adanc, si intrucat este astfel, poate fi, in certe imprejurari, nascator de poezie.

Si in asemenea imprejurari exceptionale ne pare a se afla autorul nostru cand, intr-o parte a poeziilor sale, reprezinta si rezuma iubirea si ura, durerile si sperantele unui neam amenintat in existenta sa.

() Numeam mai sus A«exceptionaleA» imprejurarile in cari patriotismul a devenii unu!

    din izvoarele poeziei d-lui Goga si -l inspira in modul cel mai firesc. Dovada sta in aducerea si descrierea unor figuri obisnuite din viata poporului, cari insa castiga deodata - pe langa valoare si menirea lor normala - o insemnatate, am putea zice o iluminare si stralucire extraordinara, ce nu se-poate explica decat din aprinderea luptei intru apararea patrimoniului national

Romanul din regatul maghiar vede in preotul sau. nu numai un propovaduitor al religiei, a mai ales un apostol al nationalitatii; in invatatorul si in invatatoarea sa (A«sfielnica, balaia dascalitaA») pe strejarii cari ii pastreaza comoara limbei si a istoriei romanesti ca o arma de aparare, in plugarul, cu taria si harnicia lui, in deosebire de targovetul partas al unei administratii dusmane, o garantie a existentei sale etnice; in lautarul si cantaretul de la sat, in.opozitie cu cel instrainat din oras, pe omul ce-i insufleteste si-i raspandeste cantecele nationale, ()

Daca din testamentul lui Nasturel-Herescu, in puterea caruia suntem chemati a da astazi premiul pe anul 1906, se constata ca raposatul intru fericire fondator avea mai cu seama "in vedere scrieri de pura literatura romana, in proza si versuri, precum poeme, drame st comedii serioase - mai ales subiecte nationale - si orice alte opere de inalta literatura", atunci Academia Romana in cazul de fata nu-si poate indeplini mai bine datoria de a executa vointa testatorului si misiunea de a incuraja literatura romana decat acordand pentru acest an premiul Nasturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga "

Titu Maiorescu

"D-l Octavian Goga s-a facut cunoscut in 1906 printr-un volum de Poezii, in care aducea o lume noua, . un sentiment nou si o forma noua. Dupa Alecsandri, care cantase pe taranul pitoresc si

patriarhal cand nu cantase pe taranul-decor sau chiar pe taranul-bibelou. veni Cosbuc care canta viata idilica, idealizata a unei taranimi fericite, iar dupa Cosbuc veni d Goga, care introduse in poezia noastra pe taranul oprimat, asa cum se incercase altadata sa ni -l zugraveasca, in treacat si fara succes, Cezar Bolliac, sau, in timpurile mai noi, cu un succes discutabil, N. Beldiceanu

Dar d. Goga, in deosebire de acesti inaintasi, nu se marginea numai la zugravirea vietii taranesti, intr-un sens sau altul. La drept vorbind, nici nu era in intentia lui sa dea scene, idilice sau tragice, din viata taraneasca.

Natura personala, subiectiva si revolutionara, d. Goga reda numai atat din aspectele vietii de la tara cat ii era necesar spre a exprima mila pentru dezmosteniti, ura pentru asupritori si speranta intr-un viitor de razbunare si de reparatie. in acel admirabil prolog al poeziilor sale intitulat Rugaciune, d. Goga isi definea insusi natura temperamentul sau poetic;

A«Sadeste-n bratul meu, stapane, Taria urii si-a iubirii.A»

() Dar la perfecta concordanta a formei cu fondul, contribuia si o alta particularitate a limbii d-lui Goga. Limba din Poezii era parca ferecata. in sonoritatile ei se auzeau parca zanganitul lanturilor si sfaramarea lor, vestita de poet. Iar ritmul uneori fatal parca, in precipitarea lui. ca in Clacasii, alteori sobru si solemn in Rugaciune, desavarsea prestigiul acestor poezii.

Prin aceste variate mijloace a izbutit d. Goga in acest gen ingrat, al carui material - sentimentele nationale si sociale - are atatea contingente cu utilul, in specie- cu preocuparile politice de toate zilele.

Volumul de Poezii al d-lui Goga avu un succes rasunator, datorit si frumusetii artistice si atmosferei de sentimente de pe atunci. Dar d. Goga, in urma publicarii acestui volum, facu o evolutie. Cauzele sunt variate. Mai intai, poate, ar fi aceea ca, prin chiar natura ei, lira revolutionara are putine coarde. Apoi insusi duhul biblic al acestui apostol trebui sa sufere o scadere. D. Goga, cucerind celebritatea, incepu sa vina in contact cu cercuri mai largi de oameni, incepu sa frecventeze A«taraA»,* sa vina prin Bucuresti, sa cunoasca A«domniA». Pe de alta parte, incepu sa devina un A«factorA» important in luptele din Ardeal, sa paseasca pe arena politicii practice, lucruri care toate contribuira sa laicizeze pe profetul din Rugaciune. Si, daca vom mai adauga fatala oboseala a inspiratiei in preajma varstei de treizeci de ani a poetilor romani, atunci poate vom fi atins cauzele mai insemnate pentru care d. Goga si-a spanzurat in cui Hra sa revolutionara sau, ca sa fim mai precisi, pentru care d-sa a inceput sa instruneze tot mai rar aceasta lira.

Omul politic, care se tot degaja din profetul de altadata, s-a deovedit insa un ziarist de mare talent. insemnarile unui trecator, A«crampeie den zbuciumarile de peste muntiA», un manunchi de articole publicate acum cativa ani, sunt scrise, in felul lor, tot asa de bine poate ca si Poeziile/

G. lbraileanu

"Unitara, rotunda si inchegata se poate, totusi, stabili in sanul poeziei lui Octavian Goga curba unei evolutii..Poet al revolutiei nationale. in primul sau volum, el isi pastreaza tonul mesianic si in Se cheama pamantul (1909), din nationala, mistica lui devine sociala; existenta, de altfel, si in Clacatii, ea se amplifica acum in Graiul painii sau in Cosasul, pana Ma lupta de clasa; in realitate insa, din pricina structurii etnice a Ardealului, revolutie sociala inseamna tot revolutie nationala.

Obiectiv in primele volume atat prin materialul poetic intrebuintat cat si prin atitudine fata de el. - in Din umbra zidurilor (1913), poetul coteste spre subiectivism si, din cantaretul revolutiei sociale, devine cantaretul propriei sale dezradacinari().

Satul ardelean nu este zugravit numai prin figurile simbolice a apostolului sau a dascalitei, ci este individualizat prin simple notatii caracteristice. instrainarea, de pilda, nu e exprimata numai prin vane blesteme impotriva civilizatiei:

A«Atatea legi si-au picurat otrava in inima ratacitoare in lume etc.A» ci si prin note topice:

A«Caci m-am facut apoi cuminte Cu vremea ce inainta Si m-am trezit pe nesimtite Ca-mi zice satul: - "Dumneata".A» (Casa noastra) iar copilaria nu e exaltata numai prin atitudini retorice, ci si prin calda evocare a A«hatruluiA» dascal Ilie A«cel intelept, glumet si schiopA», care A«La vatra razimat spunea/ O pilduire din Isop.A» sau prin mierla care plange: A«intr-o rachita/ La rascruci- Dealu

MareA», sau prin: A«Barba putreda jupanulA», sau prin: A«sura-popei peste care trece lunaA»

Unitatea temperamentala, originalitatea de expresie, stiinta arhitectonica, observatie a amanuntului topic, discernamant psihologic - toate la un loc, ii destina operei poetului ardelean un loc propriu in evolutia poeziei romane."

Eugen Lovinescu

"Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la inceput in poezia rasinareanului Octavian Goga (1881-1938). Poetul inalta A«cantarea patimirii noastreA» si cade in genunchi in fata lui Dumnezeu. Ideea politica e absorbita intr-un text obscur de oracol cutremurator: A«Din casa voastra, unde-n umbra Ci-n pacea obidirii voastre,

Plang doinele si rade hora, Ca-ntr-un intins adanc de mare.

Va straluci odata vremii . Traieste-nfricosatul vifor

Norocul nostru-al tuturora Al vremilor razbunatoareA»

"Poetul e dreptvestitorul apostol A«al unei vremi ce va sa vieA», care se prosterna in fata padurii divine si, ca un predicator in catacombe, impartaseste norodului strans in munti taina trecutului sau imparatesc. Misterioasa religie isi are hagiologia ei. Sfantul cel mare, Arhanghe- iul, e Stefan cel Batran: -

A«Acolo dormi si tu, arhanghel batran, De sfanta ta dreapta, de spada ta sfanta,

Tu Stefane sfant Voievoade, Spun toate povestile slovei.

Ce-ai scris stralucirea norodului tau - Sa-nu se infioare de numele tau

Cu sange dusman de noroade. Nu"> frunza in codrii MoldoveiA» are un vadit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu in care se petrec evenimente procesionale, in care lumea jeleste misterios impinsa de o putere oculta, cu sentimentul unei catastrofe universale:

A«La noi nevestele plangand Sub cerul nostru-nduiosat

Sporesc pe fus fuiorul, E mai domoala hora,

Si-mbratisandu-si jalea plang: Caci cantecele noastre plang a– 

Si tata si feciorul. in ochii tuturora.A»

Ca si Eminescu, Goga canta un inefabil de origine metafizica, o jale nemotivata de popor stravechi imbatranit in experienta cruda a vietii, ajuns la bocetul ritual fara explicarea sensului. inraurirea simbolista s-a exercitat si asupra lui Goga , fara a-i modifica structura. Satul tine la el locul A«cetatii moarteA» a poetilor .flamanzi, insetati de liniste si monotonie. Asa de putin poate depasi poetul propria-i experienta, incat infiorarea produsa de vederea marii nu-i desteapta decat imaginea de A«craiasaA» si dorinta de a se baga A«slugaA» la ea."

G. Calinescu

"Dupa Eminescu, pe alte coordonate decat Cosbuc si Macedonski, Octavian Goga a fost cel care a deschis porti noi, nebanuite, in climatul liricii romanesti. El a adus nu numai un suflu nou, de nobila esenta patriotica si sociala, ci si o arta proprie, cu calitati de neta superioritate fata de cea a contemporanilor lui. Octavian Goga este detinatorul unei deosebite puteri de exprimare poetica, avand darul de a evoca pregnant si plastic, prin imagini, stari afective, idei si realitati concrete. El are respiratia larga, sufletul tumultos, scruteaza viata si lumea la dimensiuni macrocosmice. Adresandu-se dascalului, poetul vorbeste de A«soarele copilarieiA», din care o raza vine acum sa-i sfarme A«neguraA» din suflet si sa-i topeasca din inima A«cetatea de gheataA». Dragostea de patrie a luminat mereu A«prin potopul veacurilor negreA»; plugarii sunt copii A«ai mandrei bolti albastreA»; A«viforul vremilor razbunatoareA» traieste A«ca-ntr-un intins adanc de mareA»;

geamatul indureratilor A«infioara fireaA».

Suferinta nationala si sociala este incadrata intr-o Viziune cosmica, poetul stabilind corespondente si raporturi de .actiuni reciproce intre lumea terestra si cea astrala. () in prima perioada a activitatii sale creatoare, Octavian Goga avea o aversiune marturisita public fata de neologisme, simtindu-se receptiv numai la modurile de exprimare ale limbii simple, populare, pe care o cultiva cu atentie, ridicand-o la treapta artistica. In partea a doua a activitatii sale, "ndeosebi in Cantece fara tara, poetul deschide anumite portite neologismelor.. La dimensiunile operei lui Octavian Goga acestea raman insa cantitate neglijabila, pierzandu-se sub farmecul si bogatia stilului hranit cu seva limbii populare.

Poezia lui Octavian Goga este o marturie emotionanta a suferintelor poporului nostru in trecutele vremuri. in inima poetului si-au aflat ecoul jalea celor oprimati, durerea truditorilor pamantului apasati de forta putinilor stapani. Octavian Goga a cantat patimirea acestora, nazuind catre o lume noua. catre o lume de senin si bucurie, cum se destainuie, spre sfarsitul vietii sale, intr-un moment de dreapta reculegere:

A«Zidit din lacrimi si dezastre Voi mi-ati dat vaierele voastre,

Eu am vestit o lume noua. Eu v-am dat inima mea voua.A» in cadrul literaturii noastre, poezia lui Octavian Goga se apropie de zona inal n in care domina, unice, peste vreme, culmile eminesciene." . .

Teodor Vargolici

"De o parte fragezimea spatiului, simbolizat in dominantele lui plastice .(A«codri verzi de bradA», A«campuri de matasaA»), de alta imensa A«jaieA», caracteristica timpului in mers, istoriei. Contrastul genereaza un sentiment al absurdului, natura ne ramanand indiferenta. Se produce, ca in lirica populara, un fel de contaminare etica, insa nu de la natura catre oameni, ci invers. Neistovita suferinta se revarsa, inundand mediul, incat A«jale duce Murasul si duc tustrele CrisuriA», A«fluturii sunt mai sfiosiA», A«roua trandafirilorA» se converteste in lacrimi. Miracol al artei, din propozitiile de o simplitate primara emana fluidul unei melancolii extraordinare, in transparentele viziunii lui Goga, istoria imprumuta misterul apelor adanci,- in a caror oglinda iluzorie oamenii se revad dincolo, transfigurati, pe un taram straniu. Situatia istorica schimbandu-se. capodopera subzista in latura pur estetica. Noi e o doina indimenticabila.

Dar jalea, oricat de persistenta, nu sfarseste in dolorism si pasivitate absoluta: doina de jale insinueaza compensator revolta. Linistea, resemnarea, sunt numai o ipostaza, caci sub masca lor de infranti se pregateste furtuna. Jalea tacutilor mucenici sta pe aproape de mahnirea taranilor sadovenieni, purtatori de A«dureri inabusiteA». Asistam la un fenomen psihologic de o natura speciala: jalea si revolta se intrepatrund, intr-o unduitoare ambivalenta."

C. Ciopraga

"Omul din poezia iui Goga cunoaste ceva mult mai puternic decat soarta si anume legea veche, in sens de traditie, de A«obicei al pamantuluiA», de experienta colectiva, de solidaritate in fata aceluiasi destin istoric. Legea veche e un fel de destin, creat insa de oameni, de istoria insasi, care. desi pare tiranic dominanta, este virtual dominata de ei, printr-o nedezmintita forta morala. Legea veche A«legea romaneascaA» reprezinta criteriul etic fundamental in poezia lui Goga: ea e substanta existentei etnice. Dragostea de lege a luminat A«cararile pribegeA» ale poporului A«prin potopul veacurilor negreA». De aceea, spune un biet batran, nu e un pacat mai mare A«Decat sa-ti lepezi legea taA». Caci ea da poporului credinta in propria lui valoare si de aceea oamenii invatati A«asteapta sa se nasca / Un tanar crai coborator/ Din legea romaneascaA», pentru a-si implini si domina destinul istoric ().

Ca mai toti dezradacinatii. Goga nu realizeaza foarte exact in versurile sale imaginea concreta a libertatii. E mai mult o fantoma imprecisa a libertatii, in vagul acela sibilinic, misterios. Adeseori ei cauta libertatea si salvarea in trecut, intr-un fel de paradis pierdut. De aici, nu o data. nota arhaica si cultul legii vechi romanesti in versurile Iui, pe care nu si-o putea reprezenta prea concret. Uneori ea pare a se identifica intim cu ea insasi existenta noastra, cu pamantul si istoria noastra, cu modul nostru de a fi de-a gandi si a simti. Legea veche, romaneasca dadea dimensiunea vremurilor A«mai

mari la sufletA», de aceea A«domni vicleni jurau pe spada sa sfarme sfanta noastra legeA» (OltuL). Ideea de sparta subliniaza odata in plus pe aceea ca taraiiul din poezia sa e un rob al pamantului, aflat in stapanirea celor ce nu-1 muncesc; el este, insa, totodata, in limbajul simbolic, cu rezonanta de Apocalips, A«infricosatul crainic, izbavitor durerilor strabuneA». ()

Continuand traditiile literaturii noastre populare si culte, Goga s-a aratat totodata deosebit de receptiv innoirilor in arta, laSand sa patrunda, peste un fond de poezie traditionala, romantica si semanatorista, semnificative influente simboliste, si mai cu seama in ultimele sale volume. Daea in volumele de versuri Poezii (1905), Ne cheama pamantul (1909), Goga se afirma ca un poet al. maselor, preocupat in chip exclusiv de cantarea unor realitati nationale si sociale, in volumele in umbra zidurilor (1913) si postumul Din larg (1939) are loc o deplasare a centrului de interes, o largire sensibila a registrului sau artistic, poetul intalnindu-se, aci, cu obsesii si motive lamiliare ale poeziei moderne simboliste si post-simboliste, centrate in cea mai mare si semnificativa parte a lor pe exprimarea unei anume alienari a artistului:

A«in mine se petrece-o agonie, in sufletu-mi batut de vijelie

Ca intr-o trista casa solitara Eu vad un om ce-a inceput sa moaraA»

() Din poetul maselor populare, cantaret al nadejdilor temerare. Goga devine tot mai mult poetul propriei sale dureri si-al propriilor lui infrangeri. in versul sau nu mai freamata in aceeasi masura durerile si aspiratiile multimii, nu se mai frange amarul altora, nu mai dor straine doruri, lumea intreaga nu-si mai leaga, ca altadata, A«de glasul lui plansoarea eiA» (Eu stiu un basM). Sunt, fireste, si exceptii - cum aratam - in ciclul in sat, dar prea putine, pentru ca sa poata constitui o nota dominanta.

Zbuciumat si chinuit de pustiul pe care izolarea in sine i 1-a adus, poetul incearca adeseori sa revina la A«coarde vechiA», dar e A«in zadarA», fiindca sufletul lui e ca o casa goala. in ungherul careia strajuie--infioratoarea inscriptie: A«Stapanul a. plecat de-acasa!

   A» (PustiU). Aceasta golire sufleteasca a poetului suna obosit si-n poezia sa, de factura insa eminesciana. insemnand pentru el o apasatoare tragedie, care-i desteapta setea de moarte (in noaptE). ()

Dupa refugiul in trecut si in viitor, se contureaza, acum, o a treia dimensiune a liricii sale. refugiul in subiectivitate. Se manifesta, astfel, preocuparea pentru eu-1 propriu, izolat de colectivitate, aspiratia spre singuratate, cum marturiseste poetul in simbolica poezie Din larg, care imprumuta titlul volumului postum ().

E un zbucium sincer si dureros, care-l urmareste pe Goga in clipele de liniste. il mustra si-l inspaimanta. E un regret care genereaza o poezie intima, de o sfasietoare drama. Poetul e tulburat de trecerea ireversibila a timpului, caci A«anii trec si glasul lor s-aude/ Tot mai incet si tot mai departeA» (De profundiS). 

I. D. Balan

"Ardealul lui Goga e un taram mitic, asemanator cu Moldova lui Cantemir st a lui Sadoveanu, cu Dacia mirifica a lui Eminescu, fiind insa o tara incatusata, un eden captiv. Vorbind despre tara sa cu A«codri verzi de bradA», poetul A«patimiriiA» o face intr-un grai tainic, aluziv cifrat, folosind ziceri pe cat de nelamurite, pe atat de tulburator-sugestive. Peste tot dam de aluzii transparente si totusi invaluite intr-un abur de mister: A«norocul nostru-al tuturoraA», A«infricosatul vifor al vremilor razbunatoareA», A«un vis neimplinit, copil al suferintiiA», de jalea caruia A«au raposat si mosii si parintiiA», A«durerea unui neam ce-asteapta de mult o dreapta sarbatoareA», A«norocul acestui neam sfarsit de jaleA», A«nadejdea visurilor voastreA», o vreme A«ce va sa vieA», A«infricosata clipa-a primeniriiA», A«judetul ceasului de maineA» Asemenea aluzii, expresii care spun ceva, dar mai mult lasa ascuns, subinteles, confera versurilor ceva misterios, fac din ele un fel de hieroglife, formule magice. Poetul vorbeste cu aerul de a se adresa unor initiati, fratilor de aceeasi credinta. Ca in timpul cand ritualurile cultice se oficiau in catacombe si A«cei chematiA» erau invitati la un moment dat sa iasa. revelarea misterelor fiind rezervata doar A«credinciosilorA», autorul poeziei Noi isi asuma rolul unui sacerdot ce-si instruieste ascultatorii in taina, le comunica mesaje numai de el intelese. De aci, o anume solemnitate hieratica, un aer liturgic. Inspirata din realitatile particulare ale A«instrainatului ArdealA», opera lui Octavian Goga se ridica, prin gravitatea accentului, la inaltimea valorilor general-omenesti, putand trezi vibratii in sufletele cititorilor din orice tara si

epoca. Pe vioara poetului e ingramadita toata suferinta milenara a Ardealului, nu durerea particulara a cutaruia, ci esenta tuturor durerilor traite de aceasta provincie romaneasca in decursul zbuciumatei sale istorii. Proiectand concretul istoric, redus prin transfigurare la schema, la elementar, ca la pictura bizantina, pe ecranul eternitatii, poetul pomeneste A«visul neimplinitA» al celor A«osanditi in umbraA», visul A«stropit cu lacrimiA» o mie de am, cu aceeasi infiorare cu care cantareti si proroci din vechime aminteau de A«tara domnuluiA», de A«pamantul fagaduinteiA». El vesteste clipa asteptata a A«primeniriiA». A«infricosatul vifor al vremilor razbunatoareA», ziua cand se va arata A«norocul acestui neam secat de jaleA» in acel limbaj facut din cuvinte aureolate, in care cartile sacre prezic venirea lui Mesia sau inviere din morti"

Dumitru Micu

"Ca si la Creanga, si la Octavian Goga metoda reconstituirii sociologice isi facea deplina legitimitate. A schitat-o Nicolae Iorga si a folosit-o plenar George Calinescu in Istoria literaturii romane. Identificari geografice si biografice pot fi, de asemenea, facute si in studiile ca si in monografia dedicata poetului - Ion Dodu Balan le-a realizat cil multa finete. El atesta faptul ca pornind de la un univers uman, geografic si social concret, Octavian Goga nu ramane in acest perimetru si-i confera valorile care fac din el depozitarul si purtatorul unor virtuti morale definitorii pentru poporul roman. De fapt, Octavian Goga avea constiinta faptului ca A«taranul nostru, oricum stam sa-1 judeci, in toate manifestarile vietii lui simple se infatiseaza ca o fire armonica (). Acest muncitor de la tara e o veriga numai intr-un lant nesfarsit de evolutie lenta si paseste pe arena in armura unei mosteniri milenare. El are trecut, are traditie si umbla pe un drum batatorit de veacuri. Filosofia vietii lui e o comoara veche impletita din patanii si sfaturi de demult, de aici intelepciunea ei adanca si bogatia ei stralucitoare. Asa e si cu toate indeletnicirile vietii lui, cu mestesugurile pe care le poarta, cu toata pasirea lui, cu orice miscare.A» 

Este evident ca viziunea asupra satului- si a taranului in poezia lui Octavian Goga nu reprezinta rodul unei inclinatii temperamentale, ci al unei conceptii filosofice. Satul este o matca germinativa si nu un univers static, inchis. De aceea, evadarea din perimetrul sau duce inevitabil la esec. Valorile sale odata nesocotite fac cu neputinta reintrarea in ritmul unei vieti ce si-a stabilit norme etice si spirituale de o prefecta organicitate, fara distorsiuni. Virtutea cea mai de pret este tocmai integrarea in acest ritm, ceea ce inseamna.folosind o expresie a.sa A«a fi in rand cu oameniiA» (A«mi-ar fi azi casa in rand cu totiiA»). Si aceasta nu printr-o modestie disimulata, ci din dorinta de a realiza supremele virtuti ale omului de la tara, cheia fericirii si a implinirii personalitatii umane."

Valeriu Rapeanu

"Poezia lui O. Goga aduce in contextul lirismului contemporan o mutatie de substanta,.un timbru unic, incontundabil, profund original, O. Goga reprezinta pentru poezia romaneasca, si mai ales pentru cea transilvaneana, momentul depasirii impasului epigonic post-eminescian si o noua ridicare a liricii romanesti la conditia sa majora, superioara, printr-o redimensionare si organizare a spatiului poetic autohton. Raportul dintre traditie si inovatie este folosit intr-un chip surprinzator de original si adeseori cu o materie poetica noua, ceea, ce-i permite sa topeasca intr-o alchimie proprie si limbajul cartilor vechi, populare si religioase, si experienta eminesciana, si traditia locala ardeleneasca, patriotica si realist-populara prin excelenta. Staruind in directia cantecului liric de cea mai autentica factura eminesciana (vezi ciclurile intitulate CantecE),, O. Goga si-a dat in mod constient seama ca nu va putea sa aiba sorti de izbanda in aceasta directie, decat daca va asocia melancoliei cutremuratoare a doinei accentele viforoase si vaticinare ale durerii unui popor asuprit. Elegia erotica eminesciana e convertita astfel in elegie sociala si nationala. Acesta este sensul noii mutatii faurite de Goga in lirismul national. Pana la el .poezia patriotica cunoscuse cateva etape remarcabile de inflorire, dar Ia sfarsitul secolului al XlX-lea, mai ales in Transilvania, ea cazuse in desuetudine si conventionalism, slujita fiind de poeti tot mai lipsiti de har. Ii lipsea sinceritatea, adancimea interioara. Aceasta revitalizare a genului va fi opera lui Goga. Dinspre exterior, accentul se deplaseaza in mod vizibil spre interior. Poezia obiectiva, epicista si baladesca a lui Cosbuc si Iosif, devine fundamental subiectiva, lirica, o autoconfesiune tragica. Venind A«de departeA», fiind mesagera unui timp zbuciumat, a unei istorii tumultoase, bogate in experiente fundamentale, dureroase, poezia lui Goga inchidea in ea un intreg trecut de vexatii si asupriri, trecut care se cerea razbunat, indreptat. Ea va deveni prin urmare mesianica si protestatara, confesiva si elegiaca. Aplecata asupra propriului sau discurs, poezia lui Goga tinde sa fie nu o frantura din plansul celor multi, ci chiar plansul insusi, bocetul sfasietor si deznadajduit al intregii umanitati indoliate. En devine astfel noi, iar propria confesiune, marturia tragica a unei intregi colectivitati, a unui intreg

popor. De unde si popularitatea de care s-a bucurat inca de la inceput poezia sa in randul cititorilor, de unde pozitia sa privilegiata in literatura romana. () intr-adevar, farmecul poeziei Iui Goga provine in mare parte din acest caracter ritualic, din acest fond existential de o gravitate extrema, pe care poetul il scoate la lumina in momentele sale cheie, si in care fiecare gest capata o simbolistica aparte, cu accente de grava ceremonie, intreaga viata a neamului se afla sub o zodie a A«nenoroculuiA», a unei sorti damnate, blestemate. Contrastul dintre frumusetile firii, harnicia si insusirile psihice si morale ale acestui popor, pe de o parte, si intre viata trista si impilata pe care e silit s-o duca, pe de alta parte, transpune. intr-un plan ireal, fabulos, un conflict social si national precis, rezumand o stare obiectiva istoria dramatica a unui neam. Poezia devine astfet supapa prin care se varsa plansul sau interior, deznadejdea sa organica, jalea si bocetul sufletului sau ultragiat.

A«LumeaA» lui O. Goga este una nostalgica, un regret dupa un ce apus, pe care n-a reusit sa-1 traiasca nici el si nici cei dinaintea lui, din mosi-stramosi. in taria si credinta urmaririi acestui vis, in capacitatea lui obsesionala, in nelinistea si febra acestei cautari sta intreaga fascinatie a poeziei lui Goga, modernismul sau plurivalent."

Mircea Popa

"Se simte uneori, in poezia lui Goga, un ton usor biblic, ce tine insa, s-a aratat, mai mult de aspectul stilistic, de limbajul metaforic. in Rugaciunea, de pilda, atitudinea si gandirea poetului e mai degraba contrara spiritului evanghelic. El doreste sa-i creasca A«taria urii si-a iubiriiA», A«furtunaA» din suflet, spre a da glas durerii A«infricosateA» a celor oprimati, viforului A«in care urla si gem robiile de veacuriA», inchegand in felul acesta, A«cantarea patimiriiA» poporului sau. E, in aceasta poezie, un patos national, o dorinta de razvratire si de ura impotriva celor ce tin sub apasare natiunea, exprimate deschis, straine credintei religioase si rugaciunii.

Poezia lui Goga exprima suferinta si aspiratia spre libertate a unui popor impilat. in centru!

    ei se afla nazuinta de emancipare a natiunii romane din Transilvania, a taranimii in primul rand, oprimata in cadrul imperiului habsburgic. PoetuJ si-a largit treptat aria tematica, fiind cantaretul marilor aspiratii spre unitate si independenta a poporului roman din toate provinciile, in anii primului razboi mondial, poeziile sale, adunate in volumul Cantece fara (ara, din 1916. altele publicate in presa si cuprinse in culegerea Din iarg, aparuta postum, in 1939, au contribuit intr-o masura importanta la intarirea spiritului cetatenesc si patriotic in opinia larga, la imbarbatarea luptatorilor pe front in razboiul pentru intregirea unitatii nationale."

Dimitrie Pacurariu

Interpretarea poeziei lui Octavian Goga (20 martie/1 aprilie 1881-7 mai 1938) a oscilat între două extreme: a fost considerată când reprezentativă numai pentru aspiraţiile Ardealului dinainte de Unire, când desprinsă aproape total de orice conjunctură politică. Se cunoaşte prea bine ideea lui G. Călinescu, afirmată în Istoria? sa din 1941, că "după Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur ca şi Eminescu". În acest fel, cele două extreme erau conciliate în simultaneitatea lor, dar posteritatea a pus din ce în ce mai mult accentul pe dimensiunea anistorică a suferinţei materializate atât de concret în Rugăciune, Plugarii, Noi şi Oltul - poemele care deschideau volumul de debut, din 1905, al lui Octavian Goga, văzut în continuitate directă cu Doina eminesciană. Nimeni, după 1941, nu a mai putut face abstracţie de fraza lui G. Călinescu, rămasă un epitaf pentru eternitate: "Şi Eminescu şi Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului". Din "poetul pătimirii noastre", poetul Ardealului de până la 1918, Octavian Goga devine poetul unei pătimiri generice, poetul suferinţei înscrise iremediabil în condiţia umană. Dar în primele decenii ale secolului XX nu a fost aşa. 

Mesianismul şi poezia politică a unui popor ce-şi aşteaptă eliberarea au fost percepute mai acut în 1905 şi imediat după aceea. Şi era firesc să fie aşa. În prima sinteză consacrată foarte tânărului poet, în profilul din 1906 publicat de E. Lovinescu în Paşi pe nisip, Octavian Goga era situat în succesiunea directă şi imediată a lui Andrei Mureşanu, George Coşbuc şi Şt. O. Iosif:

"Prima notă caracteristică a d-lui Goga este nota patriotică de nuanţă exclusiv ardelenească" - aprecia binevoitor criticul şi se oprea sistematic, cum vor face toate abordările didactice de mai târziu, la principalele direcţii tematice. Analiza critică pune în evidenţă poetul Ardealului, poetul ţăranilor, poetul naturii, poetul satului şi al familiei, poetul iubirii. Deşi realizate într-un "patriotism strâmt", aceste tendinţe tematice sunt menite "să cânte suferinţele fraţilor noştri şi să le oţelească sufletele prin fâlfâirea steagului ce poartă scris pe el: dezrobirea şi libertatea". Poezia lui Octavian Goga - notează E. Lovinescu în vol. II din Istoria? sa, versiunea din 1927, cu firescul unei observaţii de domeniul evidenţei - "se identifică cu întreaga mişcare de redeşteptare a energiei naţionale de la începutul veacului nostru". În Ardealul oprimat, conştiinţa literară a poetului era inevitabil determinată de conştiinţa politică. Idealul de libertate era cea mai arzătoare dorinţă, în faţa căreia era decent să-şi reprime propriile patimi: "Eu - scrie poetul în profesiunea de credinţă din Fragmente autobiografice -, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliuni. Am văzut în scriitor un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţi". 

Dimensiunea socială, aspiraţia politică, turbulenţa revendicativă îl plasează indubitabil pe Goga în categoria romantismului major. Crezul său artistic sintetizează într-o viziune unică mesianismul, ideea de specific naţional, sensul eroic al luptei patriotice. Pentru el, "literatura trebuie să izbucnească local, vulcanic, din rărunchii unui popor, căci numai atunci îşi are valoarea ei" (afirmaţie preluată din aceleaşi Fragmente autobiografice). Născut, după propria mărturisire, "într-o vreme când principiul naţional domina toate fluctuaţiile sufletului românesc", destinul său de intelectual şi poet a trebuit cu necesitate să evolueze în consonanţă cu ideea naţională, înţeleasă ca un "comandament etic" şi estetic: "m-am născut cu pumnii strânşi - scrie memorabil poetul pătimirii transilvane -; sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat formula mea literară". Programul său etic şi estetic, deopotrivă, implică alungarea patimilor personale, indecente în faţa suferinţelor colective. Opera sa poetică trebuie înţeleasă, la un prim nivel, ca o asumare a istoriei transilvane. 

O vreme, imediat după 1918, s-a apreciat că poezia lui Octavian Goga ar fi atinsă de mutaţia istorică a valorilor estetice. Din perimetrul criticii intransigent estetice s-a răspândit părerea - susţinută, de pildă, de Mihail Dragomirescu - că "poezia lui Goga, reductibilă la cerinţele trecătoare, s-a perimat odată cu înfăptuirea idealului naţional". D. Caracostea putea crede şi el în interesul "limitat local, mărginit la pătura ţărănească din Ardeal". Pompiliu Constantinescu opina şi el, în 1925, că "poezia d-lui Goga e atinsă de caducitate" şi contează numai ca "valoare documentară". Scepticismele estetice, destul de vechi, nu sunt deci puţine şi nici neglijabile. În ce puncte mai solicită astăzi interesul estetic (nu doar istoric) o poezie păstrată de postumitatea scriitorului (săvârşit în 1938) într-un relativ con de umbră? Care sunt zonele ei de permanenţă? - iată întrebări legitime şi obişnuite în posteritatea critică a unei opere viabile. Un răspuns scurt poate fi dat după un oarecare răgaz de meditaţie critică, luând în seamă şi numeroasele studii şi monografii care i s-au consacrat, dar ţinând cont mai cu seamă de sugestiile călinesciene. 

Poezia lui Goga se vrea regia unei suferinţe ridicată la rang universal: este o suferinţă a lumii sau, cu exprimarea din Rugăciune, "jalea unei lumi". Ea are revelaţia fiinţei răvăşite, a universului pustiit, cu echilibrul şi armonia pierdute. Frântura finală de vers din Apostolul: "Ardealul n-are Dumnezeu" e în măsură să dea rezonanţă extraordinară lamento-ului. Afirmaţia nu trebuie speculată în sensul transcendenţei goale. Ar fi exagerat. Credinţa religioasă e fundamentală în poezia lui Goga. Dumnezeu pune la încercare credinţa unui întreg popor prin suferinţele pe care i le provoacă: Ardealul din poezia lui Goga e atât de deznădăjduit încât pare că nu are Dumnezeu, retras provizoriu dintr-o lume supusă suferinţei. Avem aici revelaţia singurătăţii esenţiale a unei lumi părăsite de divinitate: un neam întreg înalţă "străină rugăciune" "spre Dumnezeul rece-al morţii". E fiorul unei profunde pătimiri sau cumplite ispăşiri. Speranţa există, totuşi. Transcendenţa nu e goală. Eliberarea Ardealului e echivalată cu mântuirea. Codrul înfiorat, pătruns de "amarul cântării" (în poemul Dimineaţa) ar putea fi martorul izbăvirii: "Deschideţi larg poarta, cărunţilor brazi,/ Să vie-mpăratul măririi,/ Să mângâie jalea nestinsului dor,/ Să-mpace durerile firii?" Un nou Mesia este aşteptat, ca în Clăcaşii, să fie "izbăvitor durerilor străbune" şi să întrupeze "biserica nădăjduirii noastre". 

În poezia lui Goga un frison străbate ca o undă materia: e cutremurarea imprimată tuturor elementelor de un suflet ultragiat, ce contaminează totul până la zbuciumul universal, a cărui propagare o întreţine mereu. Tremurul, fiorul, învolburarea, jalea, cutremurul, frenezia, lăcrimarea, clocotul, murmurul, strigătul, frământul, plânsul sunt forme de difuziune tragică a suferinţei. Sunt semnele unui echilibru interior pierdut - răsfrânt devastator asupra întregii lumi, a cărei credinţă este greu pusă la încercare. Universalizarea suferinţei se realizează printr-o enormă rezonanţă. Un stigmat al răului ce trebuie extirpat apasă nu doar o individualitate, nu doar o parte geografică a lumii, ci însăşi Fiinţa. Suferinţa e ridicată la rang cosmic: "Cu lacrimi plâng genele zării", printr-o difuziune uranică: "În geamăt se-nalţă durerea la cer,/ Câmpii de lumini să-nfioare,/ Luceafărul simte văpaia arzând/ Şi tremură, bietul, şi moare./ Cu ochii plânşi, stelele toate se duc/ Pe patul de nori să se culce;/ Din dragostea stinsă în neguri de zări/ Lin picură liniştea dulce" (din poemul Dimineaţa). Unda tristeţii metafizice, înălţarea durerii la cer dau poeziei lui Goga o vibraţie cosmică definitorie, prevestind destrămarea sacrului şi răvăşirea lumii din poezia lui Lucian Blaga. 

Caracteristică imaginilor acestei poezii - "vâltoare de patimi şi de năzuinţi" - e fluidizarea furtunoasă a materiei ca o formă de revoltă. Totul se topeşte în "râuri de văpaie", într-un unic şi impunător val al energiei protestatare, ca un "uragan de lavă" sau ca "un râu de flăcări". Apa stihială sau valul aprins sunt alte combinaţii metaforice de elemente primordiale. Percepţia lumii (,valul firii") şi percepţia timpului (,valul vremii") stau sub semnul acvaticului. În straturile sale profunde, o viziune de natură duală îmbină metaforic două elemente esenţiale: apa şi focul - un element primordial, regenerator, cu unul de apocalipsă, purificator. Poetul însuşi se defineşte în poemul Fără ţară "un strop de foc" (din volumul Cântece fără ţară, 1916). Altă dată, în Străinul (din volumul Ne cheamă pământul, 1909), imaginarul poetic apelează la acelaşi tip de oximoron: "ploaia razelor de soare". 

O infernală combustie internă a unei lumi mistuite de suferinţă se revelă într-o viziune plutonică, scrutătoare de abisuri, unind reveriile htoniene ale voinţei (răzbunare, revoltă, vizionarism), năzuinţa eliberării de sub tirania nopţii (mesianismul), cu turbulenţa vulcanică a apei violente şi puterile focului purificator. Sub aspectul de poezie socială, patriotică sau politică, numai aparent limitată la situaţia Ardealului de până la 1918, stă aprins rugul unui vizionarism ce răsfrânge suferinţa asupra întregului univers. În ceea ce are mai durabil şi mai profund, poezia lui Octavian Goga descinde din zona plutonicului eminescian, de unde "auzi eterna lumilor durere" (ca în poemul Înviere din volumul Ne cheamă pământul

"Grigore Vieru a devenit de mai multi ani un simbol al incercarii de renastere spirituala si nationala in Basarabia postbelica. Pastrand proportiile, el si generatia sa reprezinta pentru aceasta provincie romaneasca napastuita mereu de istorie ceea ce a fost, la inceputul secolului, generatia lui Qoga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are si o prelungire in plan poetic. Sub presiunea circumstantelor, poezia se intoarce la un limbaj mai simplu si isi asuma in chip deliberat un mesianism national pe care, in conditii normale, lirismul pur il evita. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija si toti care sunt cu ei cultiva in chip deliberat temele traditionale si recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel sa ajunga la inima unor oameni tinuti, de regula, departe de rafinamentele poeziei moderne.

Proces dificil pentru ca, dupa Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, este greu sa iesi din timp si sa intorci roata poeziei romanesti. Poetul de talent afla, chiar si in aceste conditii, calea spre arta autentica. Grigore Vieru a inceput sa scrie, cum marturiseste undeva, «din frica si singuratate».

Marele lui model liric si moral este Eminescu («Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Universului»), iar cantecul ii pare a fi «sufletul urgent al vietii omenesti».Format intr-o ambianta straina, el se agata de limba materna socotind ca limba unui popor este istoria lui.

«Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul si-a facut-o siesi», scrie poetul intr-un loc. Ramas orfan de tata (mort in razboi si ingropat in pamant straiN) si-a adorat mama si a facut din ea in poezie un simbol complex (tara. grai, istorie tragica, vatra a fiintei etc.) Omul care jeleste in poeme muzicale tragediile neamului sau este, in felul lui, un martir. L-am cunoscut, cu multi ani in urma, in casa lui Nichita Stanescu. Un tanar cu fata tragica si plete romantice. Ochii lui sugerau o lunga insomnie a istorie. Nichita Stanescu, cuprins de zel patriotic, dadea un spectacol de iubire si

poezie, iar Grigore Vieru parea totalmente subjugat de ceea ce vedea si auzea. Mai tarziu, Nichita Stanescu avea sa spuna despre confratele sau basarabean: «este un mare si adevarat poet; el transfigureaza natura gandirii in natura naturii. Ne imprimavareaza cu o toamna.»"

Eugen Simion

"Un poet care si-a asumat greul unui grai trecandu-1 prin inima sa si, incarcat de rabdare, intelepciune si noua frumusete, il intoarce semenilor sai care-si deschid de bunavoie inima sa-1 primeasca, pentru a-si duce mai demn, pe mai departe viata in spiritul dreptatii, al iubirii ce covarseste si poate birui totul, al credin-ciosiei fata de cele nepieritoare si al nadajduirii ce nu poate da gres, un asemenea poet ramane-va «suflet in sufletul neamului sau». O astfel de intruchipare exceptionala este acest poet, acest om cat o lacrima in rostogol pe obrazul planetei. Iar Grigore Vieru nu este singur, stejarii cei mai vigurosi tot in padure cresc, el face parte dintr-o generatie cu carti si opere ve s-au impus in constiinta cititorilor in ultimele decenii. As numi doar pe cativa dintre ei, mult mai multi cuprinsi in antologia aparuta de curand la noi: Liviu Damian, Nicolae Da bija, Dumitru Matcovski, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Leo Botnaru, mai tanarul, dar foarte daruitul Valeriu Matei, Gheorghe Voda, Nicolae Esinencu, Arcadie Suce-veanu, Ion Gheorghita, Vasile Levitchi, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Pavel Botu, Vasile Romanciuc si sa ma ierte zecile si zecile de nume ilustre ce s-ar cuveni citate aici, reprezentand impreuna cu Grigore Vieru o scoala poetica de rang european, scriind o poezie care este viata de toate zilele in sufletul omului, ca painea si apa este hrana in spiritul Logosului intrupat in istorie pentru a in-tesifica miracolul vietii nepieritoare in inima omului. O poezie slujitoare intru edificarea vietii in tot ce este ea minune si bunatate si lumina.

A fost oare poezia de-a lungul veacurilor altceva decat aceasta slujire?"

Ioan Alexandru

"Alaturi de dragostea fata de mama-graiul, (mama, faptura de vis aparuta in existenta unui sat moldav pentru a-i da. fiinta poetului; graiul, faptura fara de moarte a neamului, capatand infatisarea Luceafarului Eminescu, simbol al fiintei-nefiinta ca duratA), se afla, in chip firesc, si cealalta iubire, cea cotidiana, a poetului: femeia, mireasa. Diferenta specifica nuanteaza conceptul: «Tu imbracata mireasa/ Eu imbracat in cuvant». Si tot prin cuvant chemand-o si zadarnicindu-si chemarile: «Nu, nu mi-e totuna/ Daca vii, daca^ nu./ Eu strig stelele, luna,/ Dar m-voiesc sa vii tu». Sau: «Sufletul care-1 iubesc/ inca n-a venit».

Folclorizand, uneori, in dor de poezia populara, pe care o reimplanteaza in solul modern, dandu-i, in locul sofisticarilor alambicate propuse de pseudo-poeti, tineretea si vigoarea permanentei, Grigore Vieru devine decantatorul irizarilor clare, cu straluminari de luna pe verdele cu roua. Un poet modern cu alura de trubadur de demult, transmitand meditatii prin gingasia sentimentelor.

De aici muzicalitatea cantilenara si trecerea versurilor chiar in arta cantecului, inganarea melodioasa de ritm pentru copii, care-i incanta pe cei ce-i descifreaza abecedarele, operand o instruire prin joc in spiritul aleselor gesturi si sentimente pana la dragostea de mama, de grai si de tara, 1-a impins pe poet mai departe, transformand versurile in cantece^pentru tineret. De aici cantabilitatea refrenica, dar si un tribut platit dorintei de spectacol.

Exista, pe langa numeroasele texte anume pentru muzica, si poeme de dragoste si de dor, care smulg lui Tudor Gheorghe patimi melodice de o rara frumusete, travestind expresia lui Grigore Vieru in doine, romante si cantilene de profunda emotivitate lirica.

Parafrazand gandul pe care-1 exprimase in poema in limba ta, Grigore Vieru plange secolii de impovarare nedreapta ai neamului, si rade solar traind bucuriile vietii si nadejdilor de maine. O face cu sinceritate si emotie, cu dramatismul acestor trairi totale ale celui implicat in viata nationala si a umanitatii. Unitatea viziunilor sale adunate in cartea care 1-a reprezentat cu prilejul implinirii virstei de 50 de ani, Scrieri alese, se inscrie ca o tangenta, in perspectiva timpului, la ceea ce au insemnat, la vremea lor, Doine si lacramioare de V. Alecsandri, Poezii, volumul de debut al lui Octavian Goga, cartea de poeme a lui Al. Mateevici sau, mai dinspre noi, Imnele Transilvaniei de Ioan Alexandru. Aceeasi simplitate clara a desavarsirii gandului in vers, aceeasi expresie in cantarea istoriei, a folclorului si spiritualitatii. Iar deasupra, ca steaua sa, ca propria «stea de vineri», mama-graiul, tridentul de aparare a traditiei, dragostei si viitorului".