penal - ucv.ro · specifice procesului penal sunt dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi torturat,...
TRANSCRIPT
1
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
ŞCOALA DOCTORALĂ
LIMITĂRILE DREPTURILOR
JUSTIȚIABILULUI ÎN PROCESUL
PENAL
REZUMAT
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof.univ.dr. Sebastian Rădulețu
DOCTORAND:
Șelea I. Mircea Mugurel
Craiova
2018
2
CUPRINS
ABREVIERI.............................................................................................................p.5
CAPITOL INTRODUCTIV....................................................................................p.6
Secţiunea 1: Scopul limitărilor................................................................................p.6
Secţiunea 2: Ordinea socială,drepturile şi libertăţile persoanei..........................p.7
Secţiunea 3 : Drepturile persoanelor vătămate, părţilor civile, drepturi
suspectului sau inculpatului, drepturile părţilor responsabile
civilmente..................................................................................................................p.7
Secţiunea 4: Limite la limite, Limite inferioare, limite superioare......................p.8
Secţiunea 5:Necesitatea existenţei unui sistem eficient de norme privind
limitările drepturilor; Producerea şi aplicarea normelor....................................p.9
Subsecţiunea 1: Controlul constituţionalităţii legii în privinţa limitării
drepturilor.................................................................................................................p.9
Subsecţiunea 2: Alegerea legii (normei) în momentul aplicării.................p.9
Subsecţiunea 3: Autorităţile publice au drepturi, atribuţii sau
competenţe?............................................................................................................p.10
Subsecţiunea 4 : Obligaţiile statului, obligaţii pozitive şi obligaţii
negative....................................................................................................................p.11
Subsecţiunea 5: Calitatea normelor și instituţiilor care prevăd posibilitatea
limitării drepturilor................................................................................................p.11
PARTEA GENERALĂ : Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale
şi convenţionale
CAPITOLUL I : Limitarea drepturilor de către autoritate să fie prevăzută de
lege...........................................................................................................................p.12
Secţiunea 1: Conceptul de autoritate....................................................................p.12
Secţiunea 2: Competenţa de a constata îndeplinirea condiţiilor şi de a limita
exercitarea drepturilor şi libertăţilor; Contestarea şi controlul actelor de
limitare....................................................................................................................p.12
3
Subsecţiunea 1:Competenţa legiuitorului în privinţa limitării
drepturilor...............................................................................................................p.12
Subsecțiunea 2: Competenţa organelor judiciare de a limita
drepturi....................................................................................................................p.13
a) Competenţa procurorului............................................................p.13
b) Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.....................p.14
c) Competența judecătorului de cameră preliminară...................p.16
d) Competența instanței de judecată...............................................p.17
Secțiunea 3: Conceptul de lege..............................................................................p.18
Secțiunea 4: Abuzul de drept și abuzul de putere...............................................p.18
Secțiunea 5 : Efectele interpretărilor diferite date, normelor penale, de Curtea
Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completele pentru
soluţionarea recursurilor în interesul legii şi completele pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept...................................................................................................p.19
Secțiunea 6: Previzibilitatea cazurilor de limitare a drepturilor.......................p.20
Capitolul II : Limitarea drepturilor și libertăților să fie necesară într-o societate
democratică…………………….............................................................................p.21
Secțiunea 1: Semnificația termenului necesar………….....................................p.21
Secțiunea 2: Societatea democratică și societatea liberală.................................p.21
Secțiunea 3: Proporționalitatea limitării…………………………......................p.21
PARTEA SPECIALĂ : Drepturile limitate
CAPITOLUL I: Dreptul la libertate și la siguranță…………...........................p.23
Secțiunea 1: Condițiile de limitare a dreptului la libertate și la
siguranță..................................................................................................................p.23
Secțiunea 2: Măsurile preventive privative de libertate.....................................p.23
Subsecțiunea 1:Reținerea............................................................................p.23
Subsecțiunea 2:Arestul la domiciliu și arestarea preventivă...................p.24
4
CAPITOLUL II: Dreptul la un proces echitabil.................................................p.25
Secţiunea 1: Accesul la justiţie..............................................................................p.25
Secţiunea 2: Echitatea procedurii; egalitatea de ,,arme”...................................p.25
Secțiunea 3: Loialitatea și legalitatea probelor....................................................p.25
Secțiunea 4: Continuitatea completului de judecată ..........................................p.26
Secţiunea 5: Prezumţia de nevinovăţie.................................................................p.26
CAPITOLUL III: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie................p.27
Secţiunea 1: Specificul activității SRI și măsurile speciale de
supraveghere...........................................................................................................p.27
Secţiunea 2: Dreptul subiectului unui mandat de supraveghere tehnică de a
contesta legalitatea măsurii în cazul în care nu a dobândit calitatea de
inculpat....................................................................................................................p.28
Concluzii..................................................................................................................p.29
5
ABRIEVIERI
Alin. – alineat
A.N.P. – Administrația Națională a Penitenciarelor
A.N.A.F. – Agenția Națională de Administrare Fiscală
Art. - articolul
CEDO - Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale
CtEDO- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CCR - Curtea Constituţională
Cod Proc.Pen.- Cod Procedură Penală
Cod Pen.- Cod Penal
CSAT – Consiliul Suprem de Apărare a Țării
DIICOT- Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism
IGPF – Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
ÎCCJ - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
ÎCCJ-CDCD - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea
chestiunilor de drept
ÎCCJ-CRIL - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea
recursurilor în interesul legii
L. - Legea
Lit. - litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCP – Noul cod penal
Nr. - numărul
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă
O.G. – Ordonanţa Guvernului
P. – pagina
Par. – paragraf
Pct. – punctul
Precit. – precitat/ă
Prev. - prevăzut/ă
SINS – Sistemul Informatic Național de Semnalări
SRI – Serviciul Român de Informații
TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
UE – Uniunea Europeană
VCP - Vechiul cod penal
6
CAPITOLUL INTRODUCTIV
Procesul penal prezintă o importanţă deosebită prin prisma efectelor produse
asupra persoanelor participante, dar şi în privinţa drepturilor şi libertăţilor acestora,
importante fiind, atât normele ce reglementează modul de desfăşurare a procedurilor,
inclusiv executarea pedepselor aplicate, cât şi dispoziţiile ce privesc latura civilă a
cauzelor penale.
În teză, ne raportăm la conceptul de proces penal în sens restrâns, aşa cum
este reglementat de dreptul intern, conform accepţiunii din dreptul intern, nu în sens
extins conform accepţiunii dezvoltată de CtEDO.
În multe cazuri, există limitări ale depturilor justiţiabililor în procesele penale,
însă, este greu de făcut diferența dintre, cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de
Costituţia României şi sunt conforme cu dispoziţiile CEDO şi implicit cu
jurisprudenţa CtEDO, și, restrângerile care nu respectă exigenţele constituţionale şi
reglementările internaţionale.
Pe de altă parte, în anumite cauze, interesele justiţiabililor sunt opuse,
ajungându-se la situaţii în care, organele judiciare, în încercarea de a respecta
drepturile unei părţi, aduc atingere drepturilor altei părţi.
În practică, sunt inevitabile situaţiile în care, drepturile justiţiabililor sunt
limitate indirect, situaţii în care, este necesar a se stabili dacă aceste limitări respectă
principiile consacrate de jurisprudenţa CtEDO.
Ideea fundamentală a lucrării este aceea de a demonstra că trebuie limitate doar
drepturile care, prin modul în care sunt exercitate, aduc atingere altor drepturi, iar
limitările drepturilor justiţiabililor în procesul penal nu intervin automat, nu constituie
un atu al autorităţii, ci trebuie să fie respectată o procedură care să garanteze că nu
există altă posibilitate de a se înfăptui justiţia, decât prin limitarea drepturilor
procesuale.
O astfel de procedură priveşte atât modul de producere al normelor, conţinutul
acestora cât şi aplicarea lor în procesul penal, evitându-se astfel, situaţii în care după
intrarea în vigoare a unei legi, CCR a admis foarte multe excepţii de
neconstituţionalitate care au condus, ulterior, la modificarea substanţială a legii
respective.
Prin limitarea drepturilor nu trebuie să se creeze o stare de superioritate, şanse
mai mari de a obţine soluţii favorabile pentru vreunul dintre participanţii la judecată,
în detrimentul justiţiabilului ale cărui drepturi au fost limitate.
Secţiunea 1: Scopul limitărilor
Constituţia României, în articolul 53, reglementează condiţiile şi cazurile în
care sunt posibile restrângeri ale exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, unul dintre
cazuri fiind desfăşurarea instrucţiei penale.
7
Inevitabil se pune întrebarea dacă pentru înfăptuirea justiţiei se impune
limitarea drepturilor justiţiabilililor în procesul penal?
Pentru a răspunde la această întrebare, ne vom raporta la ceea ce reprezintă
justiţia - în accepţiunea de activitate de soluţionare a proceselor, într-o societate.
Limitarea drepturilor justiţiabilor în procesul penal nu se impune de plano
pentru înfăptuirea justiţiei, ci numai dacă prin exercitarea acestor drepturi se aduce
atingere drepturilor, libertăţilor ori intereselor pentru care, fie o persoană s-a adresat
justiţiei în vederea apărării lor, fie autorităţile judiciare s-au sesizat din oficiu.
Şi în astfel de situaţii, limitările drepturilor nu trebuie să intervină oricum şi
oricând, ci după o procedură bine stabilită, în care se analizează aspecte legate de
necesitatea, proporţionalitatea, efectele limitărilor, existenţa unor măsuri alternative,
iar persoanele ale căror drepturi au fost limitate să poată contesta aceste măsuri
înainte ca acestea să-şi producă efectele ori dacă efectele sunt ireversibile să ceară
despăgubiri pentru pejudiciul produs.
Secţiunea 2: Ordinea socială, drepturile şi libertăţile persoanei
Teoretic, o persoană poate să facă tot ceea ce legea nu interzice, fiind
justificată ideea existenţei unei prezumţii relative de libertate, însă persoanele nu
trăiesc izolat, ci fac parte dintr-o societate în cadrul căreia există reguli care, pentru a
fi respectate, impun un anumit comportament.
Orice persoană depinde de o societate şi orice societate depinde de indivizi
deoarece, din punct de vedere al drepturilor, acestea nu ar putea fi exercitate de către
o singură persoană, în lipsa celor cărora le revine obligaţia de a respecta drepturile
respective, în caz contrar nu ar exista decât un titular al drepturilor fară a exista şi un
debitor al obligaţiei corelative.
Pe de altă parte, o societate nu poate exista fără persoanele care o compun,
întrucât fiecare societate vrea să creeze o ordine socială, politică, economică, juridică,
acestea depinzând de regimul politic care guvernează societatea.
În condiţiile în care ordinea socială este esenţială pentru existenţa unei societăţi
stabile, se poate spune că pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei,
trebuie mai întâi respectată ordinea socială, deoarece în lipsa acesteia nu există o
societate care să fie apărată de reguli acceptate de toţi componenţii acesteia.
Secţiunea 3 : Drepturile persoanelor vătămate, părţilor civile, drepturile
suspectului sau inculpatului, drepturile părţilor responsabile civilmente
Fiecare fază procesuală presupune drepturi specifice, în funcţie de calitatea pe
care o persoană o are în procesul penal, aceste drepturi fiind exercitate în concordanţă
cu ceea ce urmăreşte justiţiabilul să obţină prin soluţionarea definitivă a procesului.
Interesele persoanelor vătămate, părţilor civile şi interesele persoanelor acuzate
de săvârşirea unei infracţiuni, respectiv persoanelor responsabile civilmente, sunt
contrare, aspect ce conduce la apariţia, în cursul procesului penal, unor situaţii în
8
care, prin exercitarea drepturilor procesuale de către un participant se aduce atingere
drepturilor altui justiţiabil. Astfel, potrivit art.83 alin.1 lit.a Cod Proc. Pen., suspectul
sau inculpatul are dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal,
dar art.81 alin.1 lit.g din acelaşi act normativ prevede dreptul persoanei vătămate de a
adresa întrebări inculpatului. Or, dacă inculpatul invocă dreptul la tăcere, persoana
vătămată nu mai poate exercita dreptul de a-i adresa întrebări. Pe de altă parte, codul
de procedură penală nu prevede dreptul persoanei vătămate de a nu da nicio
declaraţie, astfel încât inculpatul poate să-i adreseze întrebări.
Comparaţia între drepturile suspectului sau inculpatului şi cele ale persoanei
vătămate este valabilă doar până la un punct, în condiţiile în care dreptul la tăcere
este specific acuzatului, fiind instituit pentru ca acesta să nu se autoincrimineze.
În astfel de situaţii, se pune întrebarea dacă drepturile suspectului sau
inculpatului sunt mai importante decât drepturile persoanei vătămate sau părţii civile,
sau invers?
Răspunsul la această întrebare pare a fi negativ, motivat de considerente ce ţin
de echitatea procedurii şi având în vedere dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţia
României care consacră egalitatea tuturor persoanelor, atât cu ocazia aplicării legii,
dar şi faţă de autorităţi, fară a crea situaţii privilegiate şi fără a discrimina pe cineva.
Secţiunea 4: Limite la limite, Limite inferioare, limite superioare
Înainte de a analiza de unde începe şi unde se încheie posibilitatea de limitare a
drepturilor, trebuie stabilit dacă există drepturi care nu sunt susceptibile de limitări şi
drepturi care nu fac parte din această categorie.
Specifice procesului penal sunt dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi torturat,
dreptul la neretroactivitatea legii penale, acestea neputând face obiectul niciunui fel
de limitări din partea organelor judiciare sau a participanţior la proces.
O discuţie se impune a fi făcută cu privire la dreptul la viaţă, în cazul căruia în
art.2 par.1- teza finală, par.2 din CEDO, au fost prevăzute situaţiile în care acest drept
poate fi limitat, respectiv pedeapsa capitală prevăzută de lege şi stabilită de un
tribunal, pentru a apăra o persoană împotriva actelor de violenţă ilegală, pentru a
pune în executare un mandat de arestare legal sau a impiedica evadarea unui deţinut,
pentru a pune capăt, în mod legal, unei insurecţii sau tulburări violente.
Trecând la celelalte drepturi specifice procesului penal, cele mai importante
fiind dreptul la libertate, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie, în condiţiile în care nu fac parte din drepturile ,,intangibile” sau
,,primare”, pot constitui obiectul unor limitări. Însă, aceste limitări au anumite graniţe
care nu pot fi depăşite, graniţe care dau naştere la obligaţii pozitive cât şi la obligaţii
negative atât în sarcina statului cât şi a tuturor participanţilor la procesul penal.
9
Secţiunea 5 : Necesitatea existenţei unui sistem eficient de norme privind
limitările drepturilor; Producerea şi aplicarea normelor
Articolul 53 din Constituţie ar putea fi un argument care justifică ideea că ar
exista un asemenea sistem, însă acest articol nu este suficient pentru a împiedica
posibilitatea apariţiei arbitrariului, a excesului de putere, a abuzului de drept şi a
garanta o procedură eficientă de a obţine repararea prejudiciului produs justiţiabililor,
în cazul în care limitarea nu este conformă cu normele constituţionale sau tratatele şi
convenţiile internaţionale.
Subsecţiunea 1: Controlul constituţionalităţii legii în privinţa limitării
drepturilor
Pentru a crea un sistem eficient şi pentru a evita existenţa unor motive care să
stea la baza sesizării Curţii Constituţionale, fie înainte de promulgarea legilor, fie
după intrarea în vigoare, prin excepţii de neconstituţionalitate ridicate în timpul
procesului penal, cei implicaţi în etapele legiferării trebuie să conştientizeze
importanţa deosebită a drepturilor justiţiabililor, precum şi efectele limitării acestora.
Dispoziţiile art.146 lit.a din Constituţie, nu sunt suficiente, din punct de vedere
practic, pentru a garanta constituționalitatea actelor normative, deoarece pe de o
parte, nu există o obligaţie de sesizare a Curţii Constituţionale, ci doar o vocaţie, iar,
pe de altă parte, multitudinea legilor şi cuprinsul complex al acestora raportat la
timpul avut la dispoziţie, conduc la situaţii în care dispoziţiile neconstituţionale să nu
poată fi observate în timp util.
În sprijinul acestei afirmaţii sunt cazurile, nu puţine la număr, în care Curtea
Constituţională a admis excepţii de neconstituţionalitate ridicate în timpul proceselor
penale. Un exemplu edificator este ultimul cod de procedură penală, cu privire la care
s-au admis foarte multe excepţii de neconstituţionalitate, aproximativ 48 în luna iulie
2018.
Dar, şi în aceste situaţii, există un aspect negativ, în sensul că, în intervalul de
timp cuprins între momentul intrării în vigoare a normei până la publicarea în M. Of.,
a deciziei CCR prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, norma a produs
efecte.
Subsecţiunea 2: Alegerea legii (normei) în momentul aplicării
În condiţiile în care, în timpul procesului penal, atât instanţa de judecată cât şi
ceilalţi participanţi, pot să uzeze, fie de excepţia de neconstituţionalitate, fie de
efectul direct al CEDO, se pune problema dificultăţii alegerii dintre cele două pârghii
care sunt de natură să conducă la concluzia că drepturile justiţiabililor au fost
respectate în momentul aplicării legii.
Soluţionarea excepţiei de neconstiuţionalitate presupune o perioadă de timp
mai mare, procedura desfăşurându-se în două etape, prima constând în controlul de
10
admisibilitate efectuat de instanţa de judecată în faţa căreia se invocă excepţia.
Totodată, în cazul normelor cu privire la care anterior s-au ridicat excepţii de
neconstituţionalitate, dar CCR le-a respins, există o probabilitate foarte mică să se
schimbe practica instanţei de contencios constituţional referitor la normele
respective. O schimbare a practicii poate avea loc în cazul în care o normă a fost
modificată sau înlocuită.
Excluderea normei interne şi aplicarea CEDO şi a jurisprudenţei CtEDO, nu
presupune o perioadă mare de timp, dar consecinţele se produc numai în cauza în
care s-a invocat efectul direct al Convenţiei. Pe de altă parte alegerea normei intră în
competenţa judecătorului care compune completul de judecată investit cu judecarea
procesului penal. El este cel care efectuează controlul de convenţionalitate al normei
interne susceptibilă de a fi aplicată în speţă, procurorul, inculpatul, persoana
vătămată, partea civilă putând doar să solicite instanţei să aplice o normă sau alta, iar
în cazul în care sunt nemulţumiţi de hotărârea pronunţată de judecător, au
posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de codul de procedură penală.
Decizia CCR de respingere a excepției poate constitui un impediment în
aplicarea efectului direct al CEDO referitor la norma cu privire la care s-a respins
excepţia?
Opinia noastră este că, instanţa de judecată poate, chiar mai mult, este obligată
să aplice efectul direct al Convenţiei, chiar dacă s-a respins excepţia de
neconstituţionalitate de către CCR, în condiţiile în care art.20 alin.2 din Constituţie,
nu distinge cu privire la legile sau normele în privinţa cărora CCR a constatat
constituţionalitatea acestora. Pentru a putea aplica acest articol, o normă trebuie să fie
în vigoare la data judecării procesului sau să fi fost în vigoare şi să fi produs efecte la
data naşterii situaţiei juridice supuse judecăţii, să fie conformă cu Constituţia,
deoarece în cazul în care instanţa de contencios constituţional ar fi admis excepţia,
dispoziţiile neconstituţionale se suspendă de drept, iar după 45 de zile îşi încetează
efectele juridice dacă nu sunt puse în acord cu Legea fundamentală, aşa cum prevede
art.147 alin.1 din Constituţie.
Subsecţiunea 3 : Autorităţile publice au drepturi, atribuţii sau
competenţe?
Opinia noastră este că, în procesul penal, nu putem vorbi de drepturi ale
autorităţilor publice, ci de atribuţii sau competenţe potrivit funcţiei publice pe care o
exercită aşa cum este reglementată în Legea fundamentală.
Constituţia nu stabileşte drepturi ale persoanelor ce au fost alese sau numite în
cadrul autorităţilor publice, ci defineşte rolul, structura, atribuţiile acestor autorităţi.
Fiecare autoritate publică, prin reprezentanţii săi, exercită atribuţiile ce îi revin
potrivit scopului şi competenţelor stabilite prin legi sau regulamente, iar în baza
acestor atribuţii ia hotărâri sau dispune măsuri specifice funcţiei publice respective.
11
Subsecţiunea 4 : Obligaţiile statului, obligaţii pozitive şi obligaţii negative
Plecând de la autoritatea publică legiuitoare - Parlamentul, am putea spune că
are mai întâi obligaţia pozitivă de a crea norme care reglementează condiţiile în care
pot fi limitate drepturile – norme care să respecte cerinţele referitoare la calitatea,
previzibilitate, accesibilitate şi eficienţă, dar și obligaţia negativă de a nu adopta legi
care să nu respecte Constituţia sau CEDO şi implicit, de a nu limita drepturile
omului, în general, şi justiţiabilului, în special.
În momentul aplicării legilor, organele judiciare au obligaţia pozitivă de
analiza compatibilitatea actelor normative, cu Constituţia, tratatele şi convenţiile
internaţionale, şi de a le interpreta şi prin raportare la dispoziţiile art.1 alin.3 din legea
fundamentală.
Subsecţiunea 5: Calitatea normelor și instituţiilor care prevăd
posibilitatea limitării drepturilor
Deşi, este foarte greu ca legiuitorul să adopte legi foarte precise, pentru a nu da
posibilitatea apariţiei arbitrariului şi a interpretărilor contradictorii, textele de lege
trebuie să aibă o structură care să permită atât organelor judiciare, cât şi celorlalţi
participanţi la procesul penal să înţeleagă, fără a fi nevoie de foarte mult timp, sensul
şi scopul normei.
Se poate spune că o lege este apreciată din punct de vedere calitativ şi în
funcţie de numărul deciziilor CCR prin care au fost admise excepţii de
neconstituţionalitate, în acest sens, fiind codul penal şi cod de procedură penală, în
privinţa cărora instanţa de contencios constituţional a admis foarte multe excepţii.
12
PARTEA GENERALĂ
Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale
CAPITOLUL I : Limitarea drepturilor de către autoritate să fie
prevăzută de lege
Secţiunea 1: Conceptul de autoritate
Plecând de la conceptul procesului penal, ar rezulta că numai autorităţile
judiciare care au atribuţii în toate fazele acestuia, respectiv urmărirea penală,
judecata, executarea hotărârilor penale, soluţionarea cererilor de asitenţă judiciară
internaţională, ar fi putea să limiteze drepturile justiţiabililor.
Însă, în condiţiile în care, în procesul penal se interpretează şi se aplică norme
juridice, limitări ale acestor drepturi pot fi aduse şi de autorităţile care au competenţa
de a adopta normele respective.
În acest sens, semnificative sunt situaţiile în care normele nu sunt suficient de
clare, conducând la interpretări neunitare care stau la baza unor soluţii date de cei
chemaţi să le aplice, soluţii care limitează într-un fel sau în altul drepturile
justiţiabililor.
Secţiunea 2: Competenţa de a constata îndeplinirea condiţiilor şi de a
limita exercitarea drepturilor şi libertăţilor; Contestarea şi controlul actelor de
limitare
Subsecțiunea 1: Competenţa legiuitorului în privinţa limitării drepturilor
Teoretic, nu ar trebui să existe discuţii în privinţa autorităţii publice care adoptă
legile în ţara noastră, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art.61 alin.1 din
Constituţie, Parlamentul este singura putere legiuitoare.
Deşi, Guvernul nu poate aduce atingere, prin ordonanţe de urgenţă, drepturilor
şi libertăţilor relglementate de Constituţie, conform art.115 alin.6 din Legea
fundamentală, o situaţie specială este dată de proiectele de lege adoptate prin
angajarea răspunderii în faţa celor două Camere ale Parlamentului.
Există şi situaţii în care un justiţiabil poate susţine că drepturile sale au fost
restrânse printr-o ordonanţă simplă sau o ordonanţă de urgenţă emisă de Guvern,
astfel încât se poate pune întrebarea dacă acel justiţiabil poate contesta ordonanţa
respectivă şi dacă există vreo procedură în cadrul căreia se poate verifica legalitatea
acestora?
13
Referitor la calea de atac formulată împotriva ordonanţei, privită ca act
administrativ, ţinând cont de dispoziţiile art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, care
prevăd posibilitatea celui care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim
ce-i aparţin, de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea
actului, s-ar putea spune că justiţiabilul se poate plânge la instanţa judecătorească.
Însă, în considerentele deciziei nr.68 din 27 februarie 2017 a CCR publicată în
M.O. nr.181 din 14.03.2017, s-a arătat că, deşi, din punct de vedere formal, sunt acte
administrative, nu se aplică regula de drept comun, existând o derogare în sensul că
ordonanțele Guvernului ,, nu sunt supuse controlului de legalitate efectuat de instanţa
judecătorească de drept comun”, ci, având în vedere faptul că sunt acte de
reglementare primară, ,, deci echivalente legii, sunt supuse controlului de
constituţionalitate consacrat de art.146 lit.d) din Constituţie.”1
Subsecțiunea 2: Competenţa organelor judiciare de a limita drepturi
a) Competenţa procurorului
Deşi actualul cod de procedură penală a păstrat durata reţinerii la 24 de ore, a
introdus noi norme potrivit cărora, în această durată nu este inclus timpul de care a
fost nevoie pentru conducerea persoanei la sediul organului judiciar şi nici perioada
necesară pentru executarea mandatului de aducere, în cazul în care acesta a fost emis.
În condiţiile în care în jurisprudenţa CtEDO2 s-a stabilit că mandatul de
aducere este o modalitate de privare de libertate, în situaţiile în care, pentru
executarea mandatului, este nevoie de o perioadă mai mare de timp cauzată de
distanţa dintre locuinţa justiţiabilului şi sediul organului judiciar, prin cumularea
celor două durate se depăşeşte semnificativ termenul de 24 de ore prevăzut de art.23
alin.3 din Constituţie.
Aparent, raportat la înţelesul în sens restrâns al cuvântului ,,reţinere”, nu ar fi
o discordanţă între art.202 alin.3 şi 4 Cod Proc.Pen. şi art.23 din Legea fundamentală,
dar cât timp, justiţiabilul nu are libertatea de mişcare deoarece nu are posibilitatea să
meargă unde vrea, fiind în custodia reprezentanţilor autorităţilor statului, atât în
perioada executării mandatului de aducere cât şi pe durata reţinerii, în opinia noastră,
articolul din legea organică nu este conform cu articolul din Constituţie.
Referitor la măsurile asiguratorii, legea procesual penală nu reglementează şi
posibilitatea persoanei interesate de a formula contestaţie împotriva refuzului
procurorului de a institui măsuri asiguratorii, în special în cazul persoanei care
pretinde că, prin fapta ce formează obiectul procesului penal, i s-a produs un
prejudiciu.
Prin urmare, există riscul ca inculpatul sau partea responsabilă civilmente să-şi
înstrăineze toate bunurile în timpul procesului penal, situaţie în care, partea civilă
care a obţinut despăgubiri civile prin hotărâre definitivă nu poate să recurgă la 1 Par.79.
2 Ghiurău c.României, Cererea nr.55421/10, (CtEDO, 20 noiembrie 2012), par.80.
14
executarea silită, prejudiciul rămânând neacoperit, context în care dreptul său de a se
adresa organelor judiciare pentru ca persoanele vinovate să fie obligate să acopere
paguba, este doar formal.
Pentru a evita astfel de situaţii, întâlnite de foarte multe ori în practică, în
opinia noastră, ar fi necesară completarea art.250 Cod Proc.Pen., în sensul
reglementării dreptului persoanei interesate de a formula contestaţie împotriva
ordonanţei prin care procurorul, în timpul urmăririi penale, respinge cererea de
instituire a măsurii asiguratorii asupra bunurilor suspectului ori inculpatului şi ale
persoanei responsabile civilmente, pentru garantarea reparării pagubei produse prin
infracţiunea ce formează obiectul procesului penal. O astfel de contestaţie se va
adresa jdecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei căreia îi revine
competenţa să judece fondul cauzei.
b. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Referitor la arestul la domiciliu, pe lângă criteriile prevăzute de art.218 alin.2
Cod.Proc.Pen. privitoare la starea de sănătate a inculpatului, situaţia familială, vârsta,
gravitatea infracţiunii, trebuie avute în vedere şi alte aspecte ce ţin de starea
imobilului unde va locui inculpatul, posibilităţile de a-şi asigura resursele materiale
necesare asigurării hranei, persoanele care vor locui în acelaşi imobil.
În opinia noastră, ar fi oportună o completare a dipoziţiilor ce reglementează
măsura arestului la domiciliu, în sensul introducerii obligaţiei procurorului, în cursul
urmăririi penale, înainte de a solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea uneia
dintre măsurile preventive prevăzute de art.202 alin.4 lit.d sau e Cod Proc.Pen., să
dispună efectuarea, de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărei
rază teritorială se află imobilul , unui referat cu privire la starea imobilului în care
locuieşte inculpatul şi condiţiile cu privire la mobilier şi obiectele de uz casnic
necesare unei vieţi normale, precum şi existenţa altor persoane apropiate care să-i
acorde sprijin la nevoie.
Încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se soluţionează, în
cursul urmăririi penale, fie propunerile de luare sau prelungire a arestului la domiciliu
ori arestării preventive, fie cererile de revocare, înlocuire a acestor măsuri, pot fi
contestate de procuror sau de inculpat, contestaţia fiind soluţionată de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară.
O analiză se impune a fi făcută în privinţa termenului de 48 de ore de la
înregistrarea contestaţiei, în interiorul căruia dosarul cauzei se înaintează la
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa superioară.
Deşi acest termen este de recomandare, legea procesual penală neprevăzând
nicio sancţiune procedurală în cazul nerespectării lui, efectele produse în privinţa
drepturilor justiţiabililor sunt deosebit de importante, în special în situaţia în care
judecătorul de drepturi şi libertăţi admite propunerea de luare sau de prelungire a
măsurii preventive.
15
Astfel, cu cât se întârzie înaintarea dosarului, cu atât se va prelungi perioada în
care se soluţionează contestaţia formulată de inculpat, iar în cazul în care calea de
atac este admisă şi propunerea de luare sau prelungire a măsurii preventive este
respinsă, inculpatul este privat de libertate în mod nejustificat , pe o durată mai mare
de timp.
Faptul că persoana care are în atribuţiile de serviciu înaintarea dosarului la
instanţa ierarhic superioară, poate să răspundă din punct de vedere disciplinar, civil
sau penal, nu înlătură efectele privării de libertate a inculpatului din cauza
nerespectării termenului de 48 de ore prevăzut de art.204 alin.1 teza a-II-a Cod
Proc.Pen.
O situaţie asemănătoare o întâlnim în cazul termenului de 5 zile prevăzut de
art.204 alin.4 Cod Proc.Pen., în interiorul căruia se soluţionează contestaţia
inculpatului.
În practică, aplicaţia Ecris stabileşte termenul de 5 zile calculat de la data
înregistrării dosarului cauzei la instanţa ierarhic superioară, fără a fi luată în calcul
ziua înregistrării, astfel încât data soluţionării contestaţiei poate să fie în oricare din
cele 5 zile din termenul respectiv.
Chiar dacă nici pentru nerespectarea acestui termen nu este reglementată o
sancţiune procedurală, scopul pentru care a fost stabilit este acela de scurta perioada
în care poate fi soluţionată contestaţia, pentru a nu prelungi starea de incertitudine cu
privire la inculpatul faţă de care s-a formulat propunerea de luare sau de prelungire a
măsurii preventive, respectiv inculpatul care a solicitat revocarea sau înlocuirea unei
astfel de măsuri.
De altfel, CCR, prin decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017 a confirmat importanţa
deosebită a termenului prevăzut de art.204 alin.4 Cod Proc.Pen., în condiţiile în care
a stabilit că dispoziţiile art.213 alin.2 Cod Proc.Pen. sunt constituţionale numai dacă
plângerea formulată împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura
controlului judiciar, este soluţionată în termen de 5 zile de la înregistrare.
Dacă instanţa de contencios constituţional ar fi considerat că termenul respectiv
nu are vreo importanţă, ar fi respins excepţia de neconstituţionalitate, decizie care ar
fi condus la concluzia că judecătorul de drepturi şi libertăţi are posibilitatea să
stabilească oricând termen pentru soluţionarea plângerii.
În cazul măsurilor de supraveghere tehnică, o discuţie apare, când persoana
supusă supravegherii tehnice are o calitate specială, (judecător, avocat, notar,
parlamentar, ministru etc.), dar nu este suspect sau inculpat, în privinţa judecătorului
de drepturi şi libertăţi căruia procurorul i se adresează pentru încuviinţarea măsurii, în
sensul dacă cererea este înaintată la instanţa competentă după materie, sau la cea
competentă după calitatea persoanei supravegheate.
În ceea ce ne priveşte susţinem că este competent judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia îi revine competenţa să judece cauza în primă instanţă în
funcţie de calitatea persoanei supravegheate.
Astfel, chiar dacă urmărirea penală este începută in rem, nu poate fi supusă
unei metode de supraveghere tehnică orice persoană, ci numai aceea faţă de care
16
există o suspiciune rezonabilă că se pregăteşte să comită una dintre infracţiunile
prevăzute de art.139 alin.2 Cod Proc.Pen., sau chiar a săvârşit-o, aşa cum rezultă din
alineatul 1 al aceluiaşi articol.
Dacă n-ar exista o asemenea suspiciune, nu s-ar justifica motivul pentru care o
persoană care are o anumită calitate, ar trebui să fie supravegheată prin metode
tehnice. Mai mult, în situaţia în care, în baza rezultatului supravegherii tehnice,
persoana respectivă devine suspect, urmărirea penală efectuîndu-se şi în privinţa sa,
în cazul în care este trimisă în judecată poate solicita excluderea probei obţinute
astfel, deoarece încheierea prin care s-a încuviinţat procedeul probatoriu nu a fost
dată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, existând, în
opinia noastră, cazul de nulitate absolută prevăzut de art.281 alin.1 lit.b Cod
Proc.Pen.
c. Competența judecătorului de cameră preliminară
Având în vedere numărul mare al excepțiilor de neconstituționalitate admise cu
privire la textele de lege ce reglementează procedura camerei preliminare, deciziile
CCR conducând, fie la modificarea legii, fie la inaplicabilitatea unor norme sau unor
sintagme, punem în discuție utilitatea acestei proceduri în cadrul procesului penal.
Astfel, inițial legiuitorul a urmărit ca această procedură să se desfășoare în
formă scrisă, fără participarea procurorului, a părților și persoanei vătămate, stabilind
anumite etape ce trebuiau parcurse pentru a fi respectat un interval de timp mic de la
începerea procedurii, până la data rămânerii definitivă a încheierii prin care s-a
dispus începerea judecății. Ulterior intrării învigoare a legii procesual penale, CCR
prin deciziile nr.641/2014, 631/2015, 18/2017, 802/2017 au fost admise excepțiile de
neconstituționalitate cu privire la norme ce reglementează procedura camerei
preliminare, aceste norme având, fie forma inițială, fie forma modificată prin alte acte
normative. Urmare a deciziilor CCR, procedura camerei preliminare a fost modificată
în mod substanțial, participând procurorul, fiind citate părțile și persoana vătămată,
pe lângă forma scrisă existând și dezbateri contradictorii, dar și posibilitatea
administrării oricăror mijloace de probă, permise de lege, cu privire la verificarea
aspectelor de legalitate a probelor administrate în timpul urmăririi penale și a actelor
efectuate în această fază. În acest context, durata întregii proceduri de cameră
preliminară nu mai este scurtă, mai mult, putem spune că se poate prelungi foarte
mult, în funcție de mijloacele de probă care sunt încuviințate și vor fi administrate,
unele dintre aceste presupunând o perioadă mai mare de timp. În condițiile în care
judecătorul de cameră preliminară administrează mijloace de probă pentru a stabili
dacă la urmărirea penală s-au respectat dispozițiile legale în privința probelor ce stau
la baza acuzării, și dispune începerea judecății, în viitor se va ridica problema
compatibilității acestui judecător de exercita funcția de judecată în cauza respectivă.
17
Este adevărat că, în prezent, textul de lege3, prevede în mod expres că nu există
incompatibilitate între judecătorul care verifică legalitatea trimiterii în judecată și
judecătorul care exercită funcția de judecată, însă această normă a fost adoptată
înainte de publicarea deciziei CCR nr. 802/2017. Deși, potrivit acestei decizii,
judecătorul de cameră preliminară administrează mijloace de probă numai sub
aspectul verificării legalității probelor din faza urmăririi penale, este inevitabil ca, în
urma administrării acestor mijloace de probă să nu perceapă si aspecte ce țin de
temeinicia probelor. În acest sens, pot exista situații în care același mijloc de probă
administrat în procedura camerei preliminare pentru verificarea legalității unei probe,
poate fi admnistrat și în faza judecății pentru a se stabili starea de fapt și implicit dacă
inculpatul este vinovat sau nevinovat.
d. Competența instanței de judecată
O limitare a dreptului la informare al inculpatului s-a întâlnit în cazul
informațiilor clasificate care aveau un caracter esențial pentru aflarea adevărului,
deoarece, până la publicarea deciziei CCR nr.21/2018, judecătorul trebuia să solicite,
fie declasificarea totală sau parțială ori schimbarea gradului de clasificare, fie ca
autoritatea emitentă să își dea acordul ca avocatul inculpatului să aibă acces la
informațiile respective. În decizia CCR nr.21/2018 s-a arătat că judecătorul este
singurul care stabilește, în cursul procesului penal, dacă interesul aflării adevărului în
cauza respectivă primează sau nu motivului care a stat la baza clasificării
informațiilor, și în funcție de concluzia la care ajunge, tot judecătorul permite sau nu
accesul la informațiile respective4.
În opinia noastră, dacă judecătorul consideră că nu se impune limitarea
drepturilor justițiabililor dintr-un proces penal în favoarea unui interes general ce
privește securitatea națională, și îngăduie accesul la informațiile clasificate, acest
drept îl au apărătorii tuturor părților din cauză, nu doar avocatul inculpatului. Pe de
altă parte, avocații părților trebuie să dețină certificat de securitate sau autorizație de
acces corespunzător nivelului de secretizare conform L.182/2002, CCR arătând în
par.60 al deciziei nr.21/2018 că această condiție nu încalcă dispozițiile
constituționale, făcând trimitere la argumentele reținute în Decizia nr.1.120 din 16
octombrie 2008 și în Decizia nr.1.335 din 9 decembrie 2008.
După publicarea deciziei nr.21/2018 în M.Of., până la o eventuală modificare a
textului de lege de către legiuitor, în opinia noastră, cu ocazia aplicării disp. art. 352
alin.11 Cod Proc.Pen., singura ipoteză care respectă dreptul la informare al părților,
3 Art.3 alin.3 Cod Proc.Pen. prevede că funcția prevăzută de alin.1 lit.c – de verificare a legalității trimiterii sau
netrimiterii în judecată ,, este compatibilă cu funcţia de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății potrivit art.341 alin. (7) pct. 2 lit. c)”. 4 Prin decizia CCR nr.21 din 18.01.2018 publicată în M.Of. nr.175 din23.02.2018 s-a admis excepția de
neconstituționalitate constatându-se că: ,, sintagma instanța solicită cu raportare la sintagma permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului din cuprinsul dispozițiilor art.352 alin.(11) din Codul de procedură penală este neconstituțională” și că: ,, sintagma autoritatea emitentă din cuprinsul dispozițiilor art.352 alin.(12) din Codul de procedură penală este neconstituțională .
18
este aceea în care, judecătorul solicită autorității de la care provin informațiile să le
declasifice total sau parțial, astfel încât, să poată fi observate de toate părțile. Forma
textului art. 352 alin.11 Cod Proc.Pen., rămasă după publicarea deciziei, și nicio altă
dispoziție dintr-un alt act normativ nu conferă judecătorului competența de a permite
sau nu accesul apărătorilor părților la informațiile clasificate în privința cărora
autoritatea emitentă refuză declasificarea. Pentru ca judecătorul să poată dispună cu
privire la informațiile clasificate, trebuie modificate atât normele procesual penale,
cât și dispozițiile din legea specială care reglementează protecția acestor informații.
Secțiunea 3: Conceptul de lege
În opinia noastră, în cazul drepturilor justițiabililor din procesul penal limitările
ar trebui reglementate numai prin lege privită din perspectiva criteriului formal,
pentru a se evita o procedură accelerată de adoptare a actelor normative prin care se
prevăd ingerințe în drepturile respective. Totodată nu trebuie să se ajungă la situații în
care, după ce drepturile au fost restrânse prin ordonanțe sau ordonanțe de urgență,
Parlamentul le respinge prin lege, cazuri în care s-ar pune problema înlăturării
consecințelor produse prin ordonanțele respective.
Secțiunea 4 : Abuzul de drept și abuzul de putere
În România, în privința drepturilor justițiabililor din procesul penal, putem
spune că nici statul prin reprezentanții săi, și niciun participant la procedurile penale
nu poate invoca exercitatea oricărui drept prevăzut de Constituție, CEDO, ori alte
convenții și tratate internaționale, sau act normativ intern, pentru a distruge drepturile
și libertățile celorlalți participanți sau a le limita mai mult decât este permis de
dispozițiile constituționale și convenționale.
În practică, se întâlnesc situații în care exercitarea drepturilor procesuale de
către justițiabili, la prima vedere pare abuzivă, însă trebuie analizat cu foarte multă
atenție fiecare caz în parte, pentru a nu se trage o concluzie pripită cu privire la
caracterul abuziv, și astfel se împiedică exercitarea acestor drepturi în mod
neîntemeiat. Pe de altă parte, organele judiciare trebuie să aibă o atitudine care să nu
încurajeze justițiabilii să-și exercite drepturile în mod abuziv, deoarece, dacă permit
un astfel de comportament, contribuie la restrângerea nejustificată a drepturilor
celorlalte părți.
19
Secțiunea 5 : Efectele interpretărilor diferite date, normelor penale, de
Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completele pentru
soluţionarea recursurilor în interesul legii şi completele pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept
Dacă în cazul hotărârilor prealabile şi recursurilor în interesul legii nu pot fi
date interpretări diferite aceleiaşi norme, de-a lungul timpului au fost situaţii,
numărul acestora mărindu-se odată cu intrarea în vigoare a actualelor coduri, în care,
CCR, în deciziile prin care a admis excepţii de neconstituţionalitate invocate în
timpul procedurilor penale, a interpretat într-un mod propriu norma respectivă. Mai
mult, CCR a dat aceluiaşi text de lege un înţeles opus celui stabilit de ÎCCJ, fie prin
hotărârile prin care a dezlegat chestiuni de drept, conform art 475 Cod Proc. Pen., fie
deciziile prin care a admis recursuri în interesul legii.
Astfel de interpretări au fost date în cazul art. 5 Cod Pen., iniţial ÎCCJ-CDCD
hotărând prin Decizia nr. 2/2014 că legea penală mai favorabilă poate fi stabilită
prin aprecierea autonomă a normelor sau instituţiilor din legi succesive5, dar, ulterior
CCR prin Decizia nr.265/2014 a statuat că legea penală mai favorabilă se aplică
numai în ansamblul ei6
În acest context, s-a ajuns la situaţii în care au existat inculpaţi care au săvârşit
acelaşi gen de infracţiuni în perioada în care a fost în vigoare Codul penal din 1969,
dar au fost judecaţi după intrarea în vigoare a actualului cod penal, însă pentru unii s-
au pronunţat hotărâri definitive, prin care s-au combinat dispoziţiile celor două
coduri, conform Deciziei nr.2/2014 a ÎCCJ-CDCD, iar pentru alţii, procesul penal s-a
finalizat, după publicarea Deciziei nr.265/2014 a CCR, prin hotărâri care au respectat
această decizie, aplicând o singură lege. Inculpaţii din prima categorie au fost
avantajaţi prin modul de aplicare a art.5 Cod Pen., conform deciziei instanţei
supreme, în comparaţie cu inculpaţii din cea de-a doua categorie în privinţa cărora s-a
stabilit legea penală mai favorabilă potrivit deciziei instanţei de contencios
constitutional, astfel încât justiţiabili ce au avut aceeaşi situaţie juridică au primit
tratament juridic diferit.
Practic, perioadele de timp în care s-au pronunţat hotărârile definitive în
procesele penale în care au fost trimişi în judecată inculpaţi pentru acelaşi gen de
fapte comise sub imperiul legii vechi, au făcut diferenţa între tratamentele juridice
aplicate acestora şi implicit au influenţat modul de soluţionare a proceselor.
În ultimii ani s-au pronunţat multe decizii de către CCR prin care se analizează
modul de interpretare a unor norme în raport cu legea fundamentală, ajungându-se la
situaţii în care aceste decizii au intrat în contradicţie cu deciziile ÎCCJ pronunţate, fie
5 Prin Decizia nr.2/2014 a ÎCCJ-CDCD publicată în M.Of. nr.319 din 30 aprilie 2014 s-a stabilit că: ,,Prescripţia
răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”. 6 Prin Decizia CCR nr.265/2014 publicată în M.Of. nr.372 din 20 mai 2014 s-a admis excepţia de neconstitualitate şi s-a
constatat că: ,,dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi successive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”.
20
în soluţionarea recursurilor în interesul legii, fie în soluţionarea întrebărilor
preliminare.
Pornind de la dispoziţiile constituţionale care reglementează rolul fiecăreia
dintre cele două instanţe, constatăm că, potrivit art.126 alin.3 din Constituţie, ÎCCJ
,,asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, iar CCR, conform art.146 lit.d din Legea
fundamentală ,,hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (...)”.
La prima vedere, s-ar putea spune că numai ÎCCJ este competentă să interpreteze o
normă în vedere aplicării unitare la nivelul întregii ţări, însă pentru a înţelege şi rolul
deciziilor interpretative date de CCR, trebuie să avem în vedere scopul justiţiei
constituţionale.
Or, prin analizarea de către CCR a compatibilităţii înţelesului unei norme
stabilit de instanţa supremă, în deciziile de soluţionare a recursurilor în interesul legii
sau de rezolvare a chestiunilor de drept, cu Legea fundamentală, se poate spune că se
realizează o protecţie sporită a drepturilor şi libertăţilor persoanelor.
Deşi, uneori, s-a considerat că interpretarea dată de CCR ar fi mai nefavorabilă
persoanelor trimise în judecată, în comparaţie cu interpretarea instanţei supreme, cum
ar fi cazul deciziilor privind interpretarea art.5 Cod Pen., opinia noastră este că,
pentru a se asigura supremaţia Constituţiei şi protecţia drepturilor şi libertăţilor
persoanelor, nu trebuie să ne raportăm doar la anumite categorii de persoane, sau la
anumite cazuri particulare, ci trebuie avute în vedere aspecte privitoare la principiile
generale, drepturile, libertăţile, îndatoririle reglementate de Legea fundamentală.
Secțiunea 6 : Previzibilitatea cazurilor de limitare a drepturilor
Orice dispoziție legală trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru ca
destinatarii acesteia să să o respecte, iar organele judiciare să o interpreteze și să o
aplice în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor în momentul în care a adoptat
norma respectivă. Una dintre condițiile esențiale de care depinde modul în care o
normă dintr-un act normativ este percepută de persoane, în general, și de justițiabili,
în special, este previzibilitatea. Putem spune că, dacă această condiție nu este
îndeplinită, dispoziția legală nu va avea o perioadă foarte lungă în care va fi aplicată,
în contextul în care această deficiență constituie un motiv de invocare a excepției de
neconstituționalitate, având în vedere practica CCR, care a admis foarte multe
excepții din cauza lipsei de previzibilitate. În cazul normelor prin care se limitează
drepturile justițiabililor în procesul penal, gradul de previzibilitate trebuie să fie
foarte ridicat, pentru a nu exista riscul aplicării abuzive și a interpretării inadecvate.
21
CAPITOLUL II
Limitarea drepturilor și libertăților să fie necesară într-o societate
democratică
Secțiunea 1 : Semnificația termenului necesar
Legiuitorul trebuie să reglementeze, ca regulă generală, metode neintruzive,
eficiente, care să conducă la realizarea scopului pentru care au fost adoptate, și, doar
cu titlu de excepție, cazurile în care pot fi limitate drepturile. Ulterior, cu ocazia
aplicării dispozițiilor legale, organele judiciare fac o nouă analiză a condițiilor în
care, potrivit legii, există posibilitatea restrângerii drepturilor, luând în considerare
specificul fiecărui caz în parte, astfel încât, putem spune că sunt două filtre prin care
trebuie să treacă o dispoziție legală care reglementează situațiile în care pot fi limitate
drepturile.
Secțiunea 2 : Societatea democratică și societatea liberală
Există o strânsă legătură între cele două concepte, nefiind suficient doar ca
cetățenii unui stat să-și exprime, în momentul exercitării dreptului de vot, opinia cu
privire la persoanele care vor face parte din autoritatea ce exercită puterea legiuitoare,
ci este nevoie ca actele normative adoptate de această putere, în primul rând să
protejeze drepturile tuturor persoanelor, iar condițiile în care pot fi limitate aceste
drepturi să fie stabilite în concordanță cu principii ce stau la baza statului democratic.
Potrivit jurisprudenței CtEDO, o societate democratică nu poate exista fără
îndeplinirea condițiilor privitoare la toleranță, pluralism, spirit receptiv7. În acest
context, s-a arătat că, uneori este nevoie ca interesele individului să fie subordonate
intereselor grupului, insă ,,democrația nu înseamnă doar că opiniile majorității trebuie
întotdeauna să prevaleze: trebuie realizat un echilibru care să asigure tratamentul
echitabil și adecvat al minorităților și să evite orice abuz de poziție dominantă ”8.
Totodată, instanța de contencios european a constatat că democrația este ,,o trăsătură
fundamentală a ordinii europene”, iar ,, realizarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale sunt cel mai bine asigurate, pe de o parte, de o democrație politică
eficientă și pe de altă parte printr-o înțelegere și respectare comună a drepturilor
omului”9.
Secțiunea 3 : Proporționalitatea limitării
Legiuitorul, în actul normativ prin care se reglementează condițiile care trebuie
îndeplinite în cazurile în care există posibilitatea limitării unor drepturi și libertăți, nu
poate să prevadă, pentru fiecare caz în parte, situația care justifică măsura restrictivă,
7 Handyside c. Regatului Unit, Cererea nr.5493/72, (CtEDO, 7 decembrie 1976), par.49
8 Young, James și Webster c. Regatului Unit, Cererea nr.7601/76; 7806/77, (CtEDO,13 august 1981), par.63.
9 Partidul Comunist Unit din Turcia și alții c.Turcia, Cererea nr. 133/1996/752/951, (CtEDO, 30 ianuarie 1998), par.45.
22
astfel încât, stabilește un sistem de norme care trebuie să respecte disp.art.53 din
Constituție. În schimb, organul judiciar chemat să aplice legea, pe lângă faptul că
trebuie să nu încalce normele care stabilesc condițiile generale care trebuie
îndeplinite când se pune problema limitării unui drept, se va raporta la starea de fapt
rezultată din probe, pentru a stabili dacă, în funcție de gravitatea faptei, modului de
comitere, consecințele produse, persoana titularului dreptului, se impune restrângerea
dreptului respectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă formal sunt întrunite criteriile
prevăzute de lege pentru a putea fi dispusă o măsură restrictivă de drepturi, nu este
suficent pentru a fi limitat un drept, ci aceste criterii trebuie raportate la specificul
fiecărei spețe, organul judiciar fiind cel care va analiza oportunitatea măsurii.
23
PARTEA SPECIALĂ
Drepturile limitate
CAPITOLUL I
Dreptul la libertate și la siguranță
Secțiunea 1 : Condițiile de limitare a dreptului la libertate și la siguranță
Având în vedere legătura strânsă dintre conceptul de libertate și conceptul de
siguranță și importanța deosebită a acestora, în procesul penal este esențială existența
unei proceduri clare care să împiedice apariția cazurilor în care limitarea celor două
drepturi încalcă dispozițiile constituționale și convenționale.
Pe lângă condiția privitoare la respectarea legii interne, în jurisprudența CtEDO
s-a analizat și caracterul reglementar al privării de libertate, în acest sens verificând
dacă detenția, atât în privința procedurii de instituire, cât și a celei de executare, este
conformă cu scopul limitărilor permise de art. 5 par.1 din CEDO10
. Or, acest scop
constă în evitarea cazurilor în care justițiabilii sunt privați de libertate în mod arbitrar,
în aceste cazuri detenția neputând fi considerată legală11
.Totodată, în viziunea
CtEDO, în cazul justițiabililor condamnați, pentru ca detenția să aibă caracter
reglementar este necesar să existe o legătură de cauzalitate destul de puternică între
condamnare și detenție12
, dar și o adecvare între temeiul invocat pentru privarea de
libertate și locul și condițiile de detenție13
. Nu în ultimul rând, acest caracter reclamă
îndeplinirea condiției de proporționalitate, în sensul de a fi luate în considerare și
celelalte măsuri mai ușoare, iar în urma unei analize efective, se apreciază dacă
acestea pot asigura protejarea interesului public sau personal care a stat la baza
detenției14
.
Secțiunea 2 : Măsurile preventive privative de libertate
Subsecțiunea 1: Reținerea
Analizând caracterul previzibil al normelor ce reglementează procedura ce
trebuie urmată în cazul dispunerii măsurii reținerii, punem în discuție alin. 16 al
art.209 Cod Proc. Pen. care prevede un termen de cel puțin 6 ore pe care procurorul
trebuie să-l respecte când formulează propunere de arestare preventivă. În acest sens,
observăm că legea nu prevede ce se întâmplă în cazul în care termenul nu este
respectat, dacă există vreo sancțiune în privința reținerii sau cu privire la procedura
de de soluționare a propunerii de arestare preventivă. În condițiile în care termenul
10
Winterwerp c.Olanda, Cererea nr.6301/73, (CtEDO, 24 octombrie 1979), par.39. 11
Ibidem. 12
Stafford c. Regatului Unit, Cererea nr.46295/99, (CtEDO, 28 mai 2002), par.81. 13
Aerts c. Belgia, Cererea nr.61/1997/845/1051, (CtEDO, 30 iulie 1998), par.46. 14
Witold Litwa c. Polonia, Cererea nr.26629/95, (CtEDO, 4 aprilie 2000), par.78.
24
respectiv a fost introdus cu un scop – de a da posibilitatea inculpatului să-și exercite
în mod efectiv dreptul la apărare, dar și de a oferi timp suficient judecătorului ce
soluționează propunerea de arestare, să observe întreg dosarul cauzei – în opinia
noastră, este necesar ca legea să reglementeze consecințele nerespectării termenului.
Subsecțiunea 2 : Arestul la domiciliu și arestarea preventivă
În opinia noastră, pentru a nu exista posibilitatea apariției unor cazuri în care se
aplică tratamente juridice diferite unor persoane care au criterii personale
asemănătoare, sunt cercetate pentru același gen de fapte, dar în cauze diferite, ar fi
recomandat ca legiuitorul să stabilească pentru fiecare dintre cele două măsuri
preventive, condiții și cazuri separate în care pot fi dispuse. Astfel, infracțiunile
pentru care se poate dispune arestarea preventivă ar trebui să fie într-un număr mai
redus, infracțiuni caracterizate de o gravitate mare, reflectată, fie în limitele de
pedeapsă prevăzute de lege ( de exemplu limita minimă să fie mai mare de 7 ani), fie
în modalitatea de săvârșire, mijloacele folosite, consecințele produse ( de exemplu:
prin folosirea unei arme- în înțelesul prevăzut de art.179 Cod Pen., prin violență, prin
incendiere etc.). În același sens, în privința arestului la domiciliu să se stabilească o
limită minimă a pedepsei ( de exemplu 4 ani) pentru infracțiunile în cazul cărora se
poate dispune această măsură, coroborată cu alte aspecte care pot justifica izolarea
persoanei în domiciliu ( de exemplu: antecedentele penale, conduita avută după
săvârșirea faptei, numărul faptelor sau al actelor materiale etc.).
25
CAPITOLUL II
Dreptul la un proces echitabil
Secțiunea 1 : Accesul la justiție
Pot fi întâlnite situații în care dreptul la un tribunal este limitat din cauza
situației materiale precare a justițiabililor și a distanței mari existente între sediul
instanței și localitatea în care locuiesc justițiabilii coroborată cu lipsa mijloacelor de
transport. Astfel de situații au apărut, într-un număr destul de mare, după intrarea în
vigoare a actualului cod de procedură penală, care prevede o singură cale de atac –
apelul - ce poate fi exercitată împotriva sentințelor prin care se soluționează fondul
cauzei. În condițiile în care, competența de judecare a apelurilor declarate împotriva
sentințelor pronunțate de judecătorii și tribunale, aparține curților de apel, sunt cazuri
în care, în raza teritorială a instanței de apel se află foarte multe judecătorii aflate în
orașe din diferite județe, dar, la rândul lor, judecătoriile au în circumscripția lor
localități care se află la distanțe destul de mari față de sediul curții de apel.
Secțiunea 2 : Echitatea procedurii; egalitatea de ,,arme”
În opinia noastră, în legea internă, există dispoziții care, prin modul în care
reglementează anumite faza procesuale, pun sub semnul întrebării caracterul echitabil
al procedurii. În acest sens, sunt normele ce prevăd modul în care începe urmărirea
penală, într-o primă etapă autorul faptei neavând vreun drept, în condițiile în care
urmărirea penală se efectuează doar cu privire la faptă, chiar și în situațiile în care
făptuitorul este cunoscut. Deși, prin înlăturarea instituției actelor premergătoare
reglementată de Cod Proc. Pen. din 1968, s-a dorit evitarea situațiilor în care
persoanele suspectate de comiterea unei fapte penale nu aveau cunoștință de faptul că
împotriva lor se efectuează cercetări, noua instituție a începerii urmăririi penale in
rem nu a înlăturat aspectele negative legate de drepturile făptuitorului. Astfel, acesta
nu este prezent la organul de urmărire penală, în momentul când se administrează
probele, nu poate propune mijloace de probă, nu poate formula cereri sau ridica
excepții cu privire la modul în care se desfășoară urmărirea penală.
Secțiunea 3 : Loialitatea și legalitatea probelor
În condițiile în care, în faza camerei preliminare poate fi administrat orice
mijloc de probă pentru a se stabili dacă s-au încălcat, în faza urmăririi penale,
dispoziții care privesc legalitatea sau loialitatea probelor, se ridică problema duratei
întregului proces penal și a compatibilității judecătorului de camera preliminară de a
exercita și funcția de judecată, context în care, se poate pune în discuție desființarea
acestei faze procesuale și preluarea atribuțiilor specifice camerei preliminare de către
judecătorul de drepturi și libertăți.
26
Secțiunea 4 : Continuitatea completului de judecată
Punem în discuție situația reglementată de art.424 alin.4 Cod Proc.Pen.,
respectiv în cazul când instanța de apel dispune rejudecarea cauzei de către instanța
de fond, trebuie să menționeze ultimul act procedural valabil, de la care trebuie să
continue procesul penal. Astfel, dacă in decizia instanței de control judiciar se
menționează un asemenea act, iar până la acesta a fost ascultat inculpatul și au fost
audiați martori, instanța de fond care rejudecă procesul trebuie să reaudieze atât
inculpatul cât și martorii, deoarece în caz contrar s-ar aduce atingere dreptului la un
proces echitabil, în condițiile în care, potrivit art.64 alin.3 Cod Proc.Pen., cauza se
rejudecă de către alt judecător. Această normă trebuie interpretată în sensul că nu se
mai administrează doar mijloacele de probă constând în înscrisuri, acte medico-
legale, rapoarte de expertiză etc. În schimb, noul complet de judecată are posibilitatea
să administreze noi mijloace de probă, la cererea procurorului sau a justițiabililor, pe
care le apreciază utile pentru soluționarea cauzei. În acest context, ar fi utilă o
modificare a textului de lege, în sensul menționării obligației instanței de fond de a
proceda la reaudierea inculpatului, a martorilor și a persoanei vătămate.
Secțiunea 5 : Prezumția de nevinovăție
Organele judiciare și autoritățile publice, pe lângă faptul că au obligația de a
alege un mod de exprimare care să nu aducă atingere prezumției de nevinovăție,
trebuie să și adopte anumite măsuri specifice atribuțiilor ce le revin prin prisma
funcției ce o ocupă, măsuri prin care să asigure respectarea de către toți membrii
societății a acestei prezumții. Totodată, legiuitorul trebuie să stabilească anumite
sancțiuni cu privire la cei care încalcă prezumția de nevinovăție, sancțiuni care să
conducă la diminuarea sau chiar stoparea cazurilor în care nu se respectă prezumția
respectivă.
27
CAPITOLUL III
Dreptul la respectarea vieții private și de familie
Secțiunea 1 : Specificul activității SRI și măsurile speciale de supraveghere
Judecătorul ordinar are competenţa de a hotărî dacă se impune aplicarea
vreunei sancţiuni actelor îndeplinite înainte de publicarea deciziei CCR nr.51/2016 în
M.Of., şi de a stabili dacă sunt incidente normele care reglementează nulitatea
absolută sau cele referitoare la nulitatea relativă.
Raportându-ne la cazurile de nulitate absolută prevăzute în mod limitativ de
art.281 alin.1 lit. a)-f) Cod Proc.Pen., constatăm că, numai în situaţia nerespectării
dispoziţiilor legale privind competenţa materială şi competenţa personală a
instanţelor judecătoreşti, intervine această sancţiune, dar nu oricând, ci doar atunci
când o instanţă de grad inferior a efectuat judecata, deşi competenţa aparţinea
instanţei superioare.
Spre deosebire de codul de procedură penală din 1969, care a prevăzut că, în
situaţia în care urmărirea penală a fost efectuată de un organ inferior celui competent,
exista motiv de nulitate absolută – art.197 alin.2 , actualul cod nu a preluat acest caz,
astfel încât nici în cazul în care măsurile de supraveghere tehnică au fost puse în
executare de un organ necompetent, nu poate fi constatată nulitatea absolută.
În cauzele în care faza camerei preliminare nu s-a finalizat până la publicarea
deciziei CCR nr.51/2016 în M.Of., nu s-au ivit foarte multe semne de întrebare cu
privire la posibilitatea justiţiabililior de a invoca nulitatea relativă a procedeelor
probatorii şi a mijloacelor de probă, însă au apărut dificultăţi în procesele penale în
care judecătorul de cameră preliminară dispusese începerea judecăţii.
În opinia noastră, în condiţiile în care, până la data publicării deciziei CCR
nr.51/2016 în M.Of., a existat prezumţia de constituţionalitate a dispoziţiilor art.142
alin.1 Cod Proc.Pen., iar decizia respectivă a fost publicată în M.Of. după finalizarea
fazei camerei preliminare, dacă s-ar accepta ideea potrivit căreia, nu mai poate fi
invocată nulitatea relativă în cursul judecăţii, am putea spune că decizia CCR ar fi
lipsită de efecte, iar pe de altă parte dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil
nu ar exista în mod efectiv.
Totodată, lipsa de calitate a legii, generată de neîndeplinirea condiţiilor de
claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, nu poate fi imputată persoanelor
care susţin că prin aplicarea legii respective, le-au fost vătămate drepturile.
Prin urmare, putem spune că, părţile ori subiecţii procesuali principali care
reclamă o vătămare a drepturilor lor, au avut posibilitatea de a invoca nulitatea
relativă în faţa instanţei de judecată, care judecă, fie fondul cauzei, fie calea de atac,
la primul termen cu procedura completă, care a fost stabilit după publicarea deciziei
Curţii Constituţionale.
28
Secțiunea 2 : Dreptul subiectului unui mandat de supraveghere tehnică de
a contesta legalitatea măsurii în cazul în care nu a dobândit calitatea de inculpat
În cazul nulității absolute nu apar probleme în privința participanților la
procesul penal care pot invoca această nulitate, putând fi invocată chiar și din oficiu,
situația se schimbă în cazul nulității relative, în condițiile în care art.282 alin.2 Cod
Proc.Pen. reglementează în mod expres și limitativ participanții cărora legea le dă
dreptul să invoce nulitatea relativă, contestatorul nefiind inclus în această categorie.
În acest context, în opinia noastră, ar fi necesară modificarea acestor dispoziții
legale în sensul includerii în categoria participanților la procesul penal ce pot invoca
nulitatea relativă a unui act, și a persoanelor care, deși nu au fost trimise în judecată,
au dreptul să conteste măsura supravegherii tehnice la care au fost supuși și să solicite
înlăturarea consecințelor produse. În acest sens, semnificativă este jurisprudența
CtEDO care a considerat că se încalcă disp. art. 8 din CEDO în cazul în care o
instanță națională a apreciat că o persoană, ale cărei convorbiri telefonice au fost
interceptate în baza supravegherii liniei telefonice a altui terț, nu are calitatea
procesuală de a formula plângere împotriva modului în care s-a dispus prelungirea
măsurii, instanța de contencios european constatând că persoana respectivă nu a
beneficiat de un control efectiv al măsurii, care trebuie să fie respectat într-un stat de
drept.15
15
Lambert c.Franței, Cererea nr. 88/1997/872/1084, (CtEDO, 24 august 1998), par.34 - 41.
29
Concluzii
Cercetarea din cadrul prezentei teze referitoare la modul în care drepturile
justițiabilului pot fi limitate în cursul procesului penal, a condus la mai multe
rezultate, unele generale, valabile pentru toate drepturile, altele particulare, aplicabile
doar unora dintre ele.
Pe toată durata procesului penal sunt situații în care se limitează drepturile
justițiabililor, o parte din acestea au fost analizate în prezenta lucrare, fiind
identificate soluții practice pentru a fi evitate cazurile în care, limitările drepturilor nu
sunt conforme cu Legea fundamentală, CEDO, jurisprudența CtEDO.