Noțiuni generale de drept penal

Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase.

Denumirea de Drept penal este folosită în două accepțiuni:

1. Ramură specifică a dreptului, ce reunește sistemul normelor juridice penale;

2. Știință - ramură distinctă a științelor juridice care studiază aceste norme.

În literatura de specialitate, dreptul penal este definit ca o ramură a sistemului de drept, alcătuit din totalitatea normelor

juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii

penale, sancțiunile și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele de judecată persoanelor care au săvârșit

infracțiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

Obiectul Drepului penal

1. După unii autori, (I. Oancea și M. Zolyneak) obiectul dreptului penal îl constituie relațiile de represiune penală, care

se stabilesc după săvârșrea infracțiunii, între stat șiinfractor, prin care statul are dreptul și obligația să tragă

la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligația să suporte pedeapsa.

Definiția a fost criticată pentru că reduce obiectul dreptului penal doar la relații de conflict, de represiune penală, nu ține

seama de rolul preventiv al dreptului penal.[necesită citare]

2. După alți autori, (Vintilă Dongoroz, Costică Bulai, Constantin Mitrache, Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu)

obiectul dreptului penal cuprinde relațiile de apărare socială, relații ce se nasc din momentul intrării în vigoare a legii

penale. Legea penală îndeplinind funcția de recomandare și pretindere a unei anumite conduite din partea membrilor

societății față de normele jurice penale.

Astfel între stat și membrii săi sub aspect penal se nasc două tipuri de rapoarte jurice penale:

1. Raport juridic de conformare - obligația penală instituită este respectată de destinatarii legii penale;

2. Raport juridic de conflict - obligația cuprinsă în norma penală este nesocotită, săvârșindu-se fapte prin care se pune în

pericol sau se vatămă valorile sociale, făptuitorul fiind obligat să suporte sancțiunea prevăzută de norma penală

încălcată.

Scopul Dreptului Penal

Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale și a ordinii de drept împotriva criminalității și

de combaterea acesteia.

Art.1 din Codul penal prevede că scopul legii penale este de a apăra România, suveranitatea, independența, unitatea și

indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept. Această

enumerare limitativă urmărește să menționeze cele mai importante valori ce pot fi periclitate prin săvârșirea unor infracțiuni.

Alături de celelate ramuri de drept, dreptul penal prin mijloacele sale specifice asigură protecția ordinii de drept prin

complexul său de măsuri și reglementări juridice. În același timp problema infracționalității apare nu doar pe plan intern ci și

pe plan internațional ce justifică măsurile de reacție socială, politica penală pe care fiecare stat trebuie să o stabilească pentru

prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.

În acest context scopul dreptului penal este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în particular, împotriva oricăror

fapte antisociale ce cad sub incidența legii penale.

Subramurile Dreptului Penal

După structura și diviziunea codului Penal, dreptul penal se împarte în două părți:

1. Partea Generală a dreptului penal (corespunzătoare normelor din Partea generală a Codului penal) - cuprinde regulile

cu caracter general ce sunt aplicabile părții speciale: dispoziții cu privire la aplicarea legii penale, reglementări

referitoare la infracțiune și infractor, la sistemul sancțiunilor de drept penal și criteriile de aplicare a acestora, cauzele

care înlătură caracterul penal al faptei etc.

2. Partea Specială a dreptului penal (corespunzătoare normelor din Partea specială a Codului Penal și a legilor speciale)

cuprinde norme de incriminare care stabilesc conținutul concret al fiecărei infracțiuni și sancțiunile corespunzătoare

pentru acestea.

Această sistematizare în partea generală și partea specială, nu diminuează cu nimic unitatea dreptului penal, între cele două

părți existând o strânsă legătură și interdependență. (C. Bulai, I. Oancea)

Infracțiunea și cauzele ei

Denumirea de “Infracţiune” provine din substantivul latinesc “infractio – onis”, care înseamnă“spargere”,

“frângere”; echivalentul in franceză fiind “Infraction”.

Noţiunea de infracţiune, în sensul ei cel mai larg, reprezintă un act de conduită exterioară a omului care, din cauza vătămării

unei anumite valori sociale, este supusă sancţiunii penale.

În sens restrâns, noţiunea de „infracţiune” desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale

componente şi care defineşte o anumită infracţiune.

În legislaţia modernă, noţiunii de infracţiune i se acordă in anumite cazuri, definiţii ample. În general, însă, i se acordă un

spaţiu restrânsprintr-o formulare concretă.

Definiţia legală a infracţiunii, prevăzută in art. 17 C.P. , reprezintă un instrument legal de absolută necesitate atât pentru

teoria dreptului penal, cât şi pentru practica judiciară, deoarece organele competente să aplice legea, raportând faptele

concrete, date lor spre soluţionare, la conceptul legal de infracţiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile

esenţiale ale infracţiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera ilicitului penal.

Definiţia infracţiunii trebuie privită ca o regulă de drept, care ţărmureşte sfera ilicitului penal, delimitându-se în baza acestui

temei legal, sfera faptelor penale, de celelalte fapte ce reprezintă pericol social, care fac obiectul reglementării altor categorii

de norme juridice (administrative, disciplinare etc.).

CAPITOLUL I

Noţiunea de infracţiune

1.1. Consideraţii generale

Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este definit in doctrina penală ca o “însuşire sintetică a faptei ce decurge din

întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii”.

Trăsăturile esenţiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infracţiune, sunt stabilite in art.17C.P. prin care este

definită „noţiunea generală de infracţiune”.

al.1– „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie”.

al.2 – „Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Caracterul infracţional al faptei este exclus atunci când lipseşte una din trăsăturile esenţiale: vinovăţia, pericolul social,

prevederea in legea penală şi, in acest sens, pe cale de consecinţă, este exclusă răspunderea penală .

Potrivit dispoziţiei din art.17 cod penal, infracţiunea este o faptă. Să analizăm ce se înţelege, în sensulart.17 cod penal prin

f a p t a.

Prin fapta se înţelege în primul rând o activitate, un act de conduită omului. Simpla gândire fără o manifestare exterioară nu

este o faptă.

Codul Penal in vigoare reglementează răspunderea penală a persoanei fizice.

1.2 Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Articolul 17 alin.1, cod penal, conţine definiţia noţiunii generale de infracţiuni, reunind toate trăsăturile ei. Acestea sunt :

a) Fapta să prezinte pericol social

Dispoziţia din art.18 Cod penal, precizează în ce constă pericolul social : „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii

penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea

căreia legea a prevăzut că este necesară aplicarea unei pedepse„. Valorile la care se referă art.18 şi care sunt enumerate în

art.1 sunt : „… România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, proprietatea, persoana şi drepturile

acesteia, precum şi întreaga ordine de drept„

Prin faptă care prezintă pericol social înţelegem acea manifestare exterioară de natură a vătăma sau a pune în pericol valorile

sociale de a căror integritate şi siguranţă este condiţionată desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.Pentru a forma trăsătura

esenţială a infracţiunii, pericolul social trebuie să aibă caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracţiunii,

ca ilicit penal, distingând-o de alte forme de ilicit juridic(administrativ, civil ,etc,) şi să determine aplicarea unei

pedepse.Potrivit art.181 alin.1 Cod penal, pentru ca o faptă penală să nu fie considerată infracţiune trebuie să îndeplinească

două cerinţe esenţiale:

- fapta prevăzută de legea penală să aducă o atingere minimă uneia din valorile aparate de lege;- fapta prevăzută de legea penală, prin conţinutul ei concret, să fie lipsită în mod vădit de importanţă.

Întrunirea cumulativă a acestor două cerinţe trebuie să determine ca faptă, privită în ansamblul sau să nu prezinte pericolul

social al unei infracţiuni.

În alineatul 2 al art.181 cod penal, se arătă care sunt criteriile de care trebuie să se ţină seama la stabilirea în concret a

gradului de pericol social şi anume:

1. modul şi mijloacele de săvârşire a faptei,

2. scopul urmărit,

3. împrejurările în care a fost comisă,

4. urmarea produsă sau care s-ar fi produs,

5. persoana şi conduită făptuitorului.

În acelaşi timp, pentru ca astfel de fapte să nu rămână totuşi nepedepsite, în alineatul 3 art.181 se prevede că procurorul sau

instanţa de judecată să aibă  dreptul să aplice una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art.91 cod penal

(mustrare, mustrare cu avertisment, amendă de la 100.000 – 1.000.000 lei).

Gradul de pericol social nu este acelaşi la toate infracţiunile, ci diferă de la o infracţiune la alta. Gradul mai mare sau mai mic

de pericol social rezultă din toată complexitatea faptei (urmări, circumstanţe, particularităţile subiectului etc.).Pericolul social

prezintă orice faptă prin care se nesocotesc regulile de drept. Între pericolul pe care îl prezintă o infracţiune şi pericolul social

al unei abateri disciplinare ori administrative (contravenţii), există totuşi o deosebire de contravenţii). Fapta este infracţiune

dacă legea prevede o pedeapsă, fapta este abatere administrativă sau disciplinară, dacă legea prevede o sancţiune

administrativă sau disciplinară.Cunoaşterea gradului concret de pericol social al unei fapte oferă posibilitatea găsirii

mijloacelor de combatere şi a sancţiunilor cele mai potrivite. Pericolul social al faptei reprezintă o caracteristică social-

politică a acesteia în ansamblul său. Din moment ce o fapta este prevăzută de legea penală înseamnă ca legiuitorul a evaluat

pericolul social al faptei respective.

În ştiinţa dreptului penal şi în practica legislativă, pericolul social este cunoscut sub două forme:

1. Pericol Social Generic (abstract)-este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în consideraţie o multitudine de

factori privind importanţa valorii ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale

vizate, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte, etc. Rezultatul evaluării se exprimă în pedeapsa înscrisă

de legiuitor în legea penală pentru acea infracţiune.;

2. Pericol Social Concret- se referă la pericolul social al faptei săvârşite, al unei infracţiuni individuale.

Pericol Social Concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea

penală aplicată.Determinarea pericolului social concret se face în funcţie de vătămarea cauzată obiectului infracţiunii, de

împrejurările concrete ale comiterii faptei, de trăsăturile ce caracterizează elementul material, precum şi de alte împrejurări

ale conţinutului concret al infracţiunii.

b) Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie

Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de actul sau exterior de conduită care prezintă pericolul social al unei

infracţiuni şi faţă de urmările socialmente periculoase ale acesteia, atitudine exprimată sub forma intenţiei sau culpei.Din

redactarea expresa a art.17 cod penal reiese că infracţiunea poate fi doar fapta comisă cu vinovăţie. Nimeni nu devine

infractor şi nu poate fi pedepsit decât dacă a acţionat sau nu a îndeplinit o obligaţie impusă de lege cu intenţia de a face ceva

rău, a procedat cu uşurinţă sau din neglijenţa acolo unde legea cere să te porţi cu maximă atenţie şi chibzuinţă.Exemplu de

infracţiuni comise cu vinovăţie: gestionarul necinstit care sustrage din banii publici ca să-şi cumpere un autoturism sau alte

bunuri, are reprezentarea ca luând aceşti bani, micşorează avutul public încredinţat lui spre gestionare şi urmăreşte acest

rezultat (intenţie); conducătorii auto, care din uşurinţă sau neglijenţă, nu respecta regulile de circulaţie şi comit accidente care

au ca urmare rănirea sau decesul unor persoane.

c) Fapta să fie prevăzută de legea penală

Potrivit dispoziţiei art.17 Cod penal, pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care a fost săvârşită cu vinovăţie să

constituie infracţiune trebuie să fie prevăzută şi de legea penală. Cerinţa că fapta să fie prevăzută de legea penală constituie

cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii în general.

Faptele care sunt considerate infracţiuni sunt prevăzute în codul penal, sau orice lege care cuprinde şi dispoziţii penale.

Întreaga „parte specială” a codului penal nu este decât un ansamblu de dispoziţii care prevăd fapte pe care legiuitorul le-a

considerat că prezintă pericol social şi ca atare sunt infracţiuni.

2. Conţinutul infracţiunii

2.1 Condiţii preexistente

a. Noţiunea de obiect al infracţiunii

Orice infracţiune constă dintr-o acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere unui anumit obiect. Obiectul constituie un

element esenţial al oricărei infracţiuni. Nu există infracţiune care să nu fie îndreptată împotriva vreunui obiect.

2.1.1Obiectul infracţiunii oricărei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale, bunurile sau fiinţele aparate (ocrotite) de legea

penală şi vătămate sau periclitate prin acţiunea sau inacţiunea infracţională. Din cele arătate rezultă că obiectul oricărei

infracţiuni îl constituie valoarea socială şi relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei valori care sunt lezate sau puse în

pericol de săvârşirea faptei socialmente periculoasă.

b. Clasificarea obiectului infracţiunii

În literatura juridica penală, obiectul infracţiunii este clasificat în mai multe feluri. Noi vom clasifica obiectul infracţiunii în

două feluri şi anume: obiectul  juridic şi obiectul material.

Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţia socială ocrotită de legea penală împotriva căreia se îndreaptă activitatea

infracţională. Aşa de exemplu, infracţiunea de omor loveşte în relaţia  socială care ocroteşte viaţa omului, infracţiunea de

insultă loveşte în relaţia socială care ocroteşte demnitatea omului etc.

Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunul, lucrul sau valoarea asupra căreia acţionează activitatea ilicită a subiectului

infracţiunii şi se răsfrâng urmările provocate. Spre exemplu, la furt obiectul material este un bun mobil, la delapidare – banii,

valorile sau alte bunuri din avutul public etc.

Obiectul material nu este un element necesar al tuturor infrac-ţiunilor. Există o serie de infracţiuni care au ca obiect material

banii, bunurile sau valorile însuşite. Infracţiunea de furt are ca obiect material un bun mobil însuşit. Sunt dimpotrivă o serie

de infracţiuni, ca de exemplu: denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, calomnia, insultă etc., care nu au obiect

material. Lipsa obiectului material nu atrage după sine inexistenţa infracţiunii.

2.1.2.Subiecţii infracţiunii

a)Noţiune

Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin

suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea acesteia.

Se consideră subiect activ al infracţiunii acea persoana care:

- săvârşeşte o fapta prevăzuta de lege ca infracţiune;

- pregăteşte sau încearcă săvârşirea unei asemenea fapte;

-  atunci când actele pregătitoare sau tentativă sunt incriminate şi deci se pedepsesc;

- determină o altă persoană să săvârşească infracţiunea ori contribuie la săvârşirea ei.

Pentru ca o persoana să poată fi subiect al infracţiunii trebuie să îndeplinească neapărat anumite condiţii; dacă acestea lipsesc,

persoana respectivă nu poate fi subiect al infracţiunii.

b. Condiţiile subiectului infracţiunii sunt următoarele:

1)            Subiectul infracţiunii nu poate fi decât o persoană fizică. În trecutul îndepărtat însă se pedepseau şi animalele atunci

când produceau pagube omului, considerându-se că şi ele poartă răspunderea pentru infracţiuni. Astfel, legea mozaică

prevede uciderea cu pietre a boului care a ucis cu coarnele un om. Legile persane pedepseau pe câinele care a provocat 

moartea unui om.

În dreptul modern, nu se mai aplică pedepse decât persoanelor umane înzestrate cu conştiinţă şi care pot fi influenţate prin

pedeapsă.

2) Persoana fizică să aibă vârsta necesară. Răspunde pentru infracţiune numai persoana care a atins o anumită vârstă. Aceasta

condiţie este prevăzută în mod expres în codul penal.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal, numai

dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Expresia „discernământ” înseamnă facultatea de a judeca, de a raţiona,

de a discerne, de a gândi. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal (art.99 Cod penal).

3)    Să aibă responsabilitate (capacitate penală);

O persoană are capacitatea penală, deci este responsabilă, atunci când este în măsură să-şi dea seama de faptele sale, de

consecinţele care decurg din acestea şi de semnificaţia antisocială a faptelor ce le săvârşeşte şi să-şi dirijeze voinţa.

Din noţiunea responsabilităţii rezultă că ea îmbracă două aspecte:

- puterea subiectului de a înţelege ceea ce vrea să facă, de a-şi da seamă că aceste fapte duc la anumite urmări şi că aceste

urmări sunt  periculoase (aspectul intelectiv sau discernământ);

- puterea subiectului de a se conduce, de a fi stăpân, de a-şi dirija acţiunile sau inacţiunile în urmărirea unor scopuri bine

determinate (aspectul volitiv).

Trebuie să arătam că în lipsa responsabilităţii nu se poate pune problema răspunderii penale. Iresponsabilitatea este o cauză

care înlătură caracterul penal al faptei (48 cod penal).

4) Să aibă libertate de voinţă şi acţiune.

Aceasta presupune că persoana care săvârşeşte fapta să ia această hotărâre şi să o ducă la îndeplinire în mod liber

neconstransă de nimeni şi nimic (art.46 cod penal). Nu răspunde penal cel care a fost constrâns fizic sau moral.

c. Subiectul special sau calificat al infracţiunii

Majoritatea infracţiunilor pot fi comise de orice persoana care întruneşte condiţiile arătate mai sus. Uneori norma de

incriminare cere ca subiectul infracţiunii să aibă o anumită calitate, de exemplu: funcţionar, militar, mama etc.

Sfera subiecţilor speciali poate fi mai largă sau mai restrânsă. Astfel, în cadrul infracţiunilor de serviciu sau în legătura cu

serviciul, de exemplu, neglijenţa în serviciu poate fi comisă de orice funcţionar, dar la infracţiunea de delapidare nu poate fi

subiect orice funcţionare sau alt salariat, ci numai acela care gestionează sau administrează bunuri aparţinând avutului public.

Uneori calitatea subiectului, deşi nu este arătată în text, rezultă din calitatea victimei, de exemplu la viol (raportul sexual cu o

persoană de sex feminin – art.197 cod penal). Concluzia care se desprinde din cele menţionate este aceea ca subiect la viol

poate fi numai un bărbat.

2.2. Conţinutul constitutiv

2.2.1. Latura obiectivă

Noţiunea laturii obiective a infracţiunii

Din definiţia dată infracţiunii de art.17 cod penal rezultă ca, infracţiunea este o faptă, adică o acţiune sau inacţiune cu urmări

periculoase. Pornind de la aceasta constatare se poate defini latura obiectivă a infracţiunii ca fiind activitatea materială

concretă (acţiune – inacţiune) a omului, care prin urmările sale socialmente periculoase vatămă sau pune în pericol obiectul

infracţiunii. Latura obiectivă constituie un element indispensabil al fiecărei infracţiuni.

Latura obiectivă a fiecărei infracţiuni constă în următoarele trăsături (subelemente), fără de care nici o infracţiune nu poate fi

concepută:

Elementul material, sub formă de acţiune sau inacţiune (adică un act exterior de săvârşire);

anumite urmări periculoase produse prin faptă (acţiune-inacţiune);

un raport de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmările periculoase produse. Dacă lipseşte una din aceste trei

trăsături nu mai există infracţiune.

Aceste trăsături, la infracţiunea de omor sunt următoarele: activitatea ucigătoare (sub forma unei acţiuni de ucidere sau sub

forma unei inacţiuni), moartea victimei ca urmare socialmente periculoasă şi raportul cauzal între activitatea ucigătoare

săvârşită şi moartea rezultată.

2.2.1.1 Elementul material

Reprezintă   o acţiune sau o inacţiune, un   act exterior de săvârşire a infracţiunii. Fără o acţiune sau inacţiune nu există

infracţiune. Prin urmare, vor fi trase la răspundere penală numai persoanele care au săvârşit o anumită activitate exterioară.

Activitatea exterioară de săvârşire a infracţiunii se poate realiza  fie sub forma unei acţiuni, fie sub forma unei inacţiuni.

Activitatea înseamnă a face ceva, a desfăşura o activitate oprită de lege. Majoritatea infracţiunilor pot fi comise numai prin

acţiune. Aşa de exemplu, furtul, tâlhăria, delapidarea, falsuri în înscrisuri etc. Infracţiunea de furt constă în fapta de „luare”

(art.208 Cod penal) cea de delapidare în „însuşirea”, „folosirea” sau „traficarea”, (art.223 cod penal.), falsul constă în

„falsificare” etc. Infracţiunile săvârşite prin acţiune sunt denumite infracţiuni de acţiune sau comisive.

Acţiunea poate constă dintr-o singură mişcare a corpului său din mai multe mişcări. Aşa de exemplu: infracţiunea de omor

poate fi săvârşită printr-o singura lovitura de cuţit sau ciomag, sau prin mai multe lovituri. În ambele situaţii ne aflam în faţa

unei singure acţiuni.

Infractorul poate realiza acţiunea prin organele sau puterea sa proprie, de exemplu: introduce mâna în buzunarul altuia şi fura,

loveşte cu pumnul în altul şi ii cauzează vătămări corporale etc.

Acţiunea se poate realiza şi prin intermediul instrumentelor ca: armă, cuţit, topor, cheie mincinoasă, otrava etc. şi diverse

forţe şi energii ale naturii, ale unui animal, de exemplu: cineva asmute  un câine ca să muşte un trecător.

Inacţiunea – constă în neîndeplinirea de către subiectul infracţiunii a unor îndatoriri legale deci, subiectul infracţiunii nu

îndeplineşte o anumită acţiune pe care este obligat să o îndeplinească. Infracţiunea se comite prin inacţiune, atunci când

printr-o normă penală i se impune persoanei o anumită obligaţie. Cu titlu de exemplu, ne putem referi la fapta de nedenunţare

a unor infracţiuni prevăzute de art.262 Cod penal. sau la infracţiunea de lansare fără ajutor, prevăzută de art.315 Cod

penal Infracţiunile săvârşite prin inacţiune sunt denumite infracţiuni omisive.

2.2.1.2 Urmarea imediată

Orice infracţiune produce anumite urmări periculoase, indiferent dacă conţinutul ei legal prevede expres ce anume urmări

trebuie să se producă sau nu prevede nimic în aceasta privinţă. Aceasta concluzie se desprinde din noţiunea de infracţiune,

potrivit căreia infracţiunea este fapta care prezintă pericol social.

Urmările socialmente periculoase ale infracţiunii constau în prejudiciul ce se cauzează relaţiilor sociale ocrotite de legea

penală, adică obiectului social-juridic, precum şi celui material, atunci când există.

Natura urmărilor periculoase poate fi diferită, în raport cu natura obiectului infracţiunii. Prin urmare, urmările periculoase pot

fi de natura: patrimonială, de exemplu când s-a sustras un anumit bun din avutul public; organizatorică, de exemplu când

printr-o infracţiune de serviciu, din cele prevăzute în art. 145 cod penal, s-a adus o tulburare bunului mers al unei

organizaţii; economică, când infracţiunea loveşte în anumite activităţi economice, de exemplu specula; politică, când s-a

comis o infracţiune contra siguranţei statului; morală, când s-a comis o infracţiune contra demnităţii unei persoane (insulta,

calomnia).

Urmările socialmente periculoase la unele infracţiuni sunt indicate în conţinutul legal al acestora. Astfel, în conţinutul

infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 cod penal (uciderea unei persoane adică moartea victimei), infracţiunea de furt

prevăzută de art. 208 cod penal (luarea unui bun mobil din posesia sau deţinerea altuia).

2.2.1.3 Legătura  de cauzalitate

Prin legătura de cauzalitate înţelegem raportul care există între acţiunea sau inacţiunea concretă a persoanei şi urmările

periculoase provocate prin fapta săvârşită. De exemplu în cazul unei împuşcături în inimă, care are drept rezultat moartea

victimei, cauza morţii este acţiunea de împuşcare.

Într-o serie de cazuri, stabilirea existenţei raportului de cauzalitate, necesita o analiza profundă a tuturor împrejurărilor

concrete ale cauzei şi în unele cazuri chiar efectuarea unei expertize. De exemplu, accidente de munca, ucidere din culpa,

vătămarea corporală din culpa, neglijenţa în serviciu etc.Există raport de cauzalitate între acţiune şi inacţiune şi rezultatul

periculos chiar dacă acesta nu s-a produs imediat după realizarea acţiunii sau inacţiunii, ci numai după curgerea unui anumit

interval de timp. Aşa de exemplu, există raport de cauzalitate între acţiunea de otrăvire şi moartea persoanei otrăvite, chiar

dacă moartea s-a produs după trecerea unei perioade de timp mai lungi de la acţiunea de otrăvire.Există raport de cauzalitate

şi atunci când rezultatul nu s-ar fi produs fără existenţa prealabilă a unor anumite condiţii sau când rezultatul s-a putut

produce numai datorită acţiunii comune a mai multor persoane. Cu titlu de exemplu, ne putem referi la cazul când A şi B,

independent unul de altul, pun otrava în mâncarea lui C, care moare doar din cauza cantităţii de otravă pusă în mâncare de

către ambele persoane împreună a fost suficientă să producă moartea victimei. Cunoaşterea legăturii de cauzalitate prezintă o

mare importanţă în activitatea de cercetare a unei infracţiuni, pentru justa probare a faptelor şi pentru pedepsirea infractorului

în raport de periculozitatea faptei săvârşite.

2.2.2 Latura subiectivă

Noţiunea de latura subiectivă

Prin latura subiectivă a infracţiunii înţelegem atitudinea psihică a  subiectului infracţiunii, faţă de acţiunea sau inacţiunea

periculoasă săvârşită de el, precum şi faţa de urmările periculoase ale acţiunii sale.

Latura subiectivă a infracţiunii constă din : vinovăţie, mobil şi scop.

2.2.2.1. Vinovăţia şi formele ei

Codul penal determină  noţiunea de vinovăţie în art.19 care prevede „… vinovăţie există când fapta  prezintă pericol social şi

este săvârşită cu intenţie sau din culpă”.

Formele vinovăţiei sunt intenţia şi culpa.

A.  Intenţia (art. 19, pct. 1, Cod Penal)

Infracţiunea se consideră săvârşită cu intenţie atunci când persoana care a comis-o prevede rezultatul faptei sale, urmărind

producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Intenţia poate îmbrăca

forma intenţiei directe şi a intenţiei indirecte.

Intenţia directă este acea forma a intenţiei când subiectul infracţiunii prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui

prin săvârşirea acelei fapte.

Prin a „prevede rezultatul” se înţelege a-şi da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau

inacţiune. Prevederea este deci o anticipare, a ceea ce se va întâmpla ulterior. De exemplu, cel care pune cu ştiinţa otrava în

mâncarea altuia, prevede deci rezultatul acţiunii sale.

Prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea produsă de acţiune sau inacţiune. În exemplele mai sus-menţionate (cu punerea

otrăvii) rezultatul pe care făptuitorul l-a prevăzut este moartea victimei.

Intenţia indirectă   este acea forma a intenţiei când subiectul infracţiunii prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte

acceptă posibilitatea producerii lui.

De exemplu: făptuitorul B, dorind să-i fure hainele lui A care zace beat pe stradă în timpul nopţii, îl dezbracă pe un ger

năprasnic, din care cauză victima moare. În acest caz făptuitorul B prevede rezultatul faptei sale, adică posibilitatea 

survenirii morţii victimei datorită îngheţării şi deşi nu-l urmăreşte, în mod conştient, acceptă survenirea lui, fiindcă se

bazează pe simpla aparenţă că rezultatul nu se va produce. Fapta unei persoane de a trage focuri de armă asupra unui grup,

prevăzând că poate omori pe cineva, deşi nu urmăreşte  aceasta posibilitate – acceptă posibilitatea producerii, constituie omor

cu intenţie indirectă.

În faptele intenţionate recunoaştem pornirea infractorului de a face rău, dorinţa de a-şi realiza planurile perfide. Uneori

infractorul îşi aduce la îndeplinire gradul folosind manevrele cele mai subtile, punând la contribuţie în acest scop întreaga sa

pricepere sau folo-sindu-se de mijloacele cele mai perfecţionate. De regulă, faptele intenţionate sunt mai greu de descoperit

deoarece făptuitorii îşi iau toate măsurile pentru a împiedica aflarea adevărului.

B. Culpa (art. 19 pct. 2, Cod Penal)

Infracţiunea se consideră săvârşită din culpa atunci când persoana care a comis fapta prevede rezultatul faptei sale dar nu-l

acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadă.

Culpa are două forme : uşurinţa şi neglijenţa.

Uşurinţa sau culpa cu previziune denumită şi culpa conştientă este o forma a culpei care se caracterizează prin faptul că

persoana prevede  rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.

De exemplu, un motociclist mergând cu o viteza prea mare printr-un oraş cu circulaţie intensă îşi da seama că ar putea

provoca un accident, dar încrezându-se în buna funcţionare a motocicletei şi în aptitudinile sale de conducător, socoate că nu

se va produce un asemenea accident, cu toate acestea, accidentul s-a produs. În acest caz fapta s-a săvârşit din culpa cu

prevedere sau uşurinţă.

Neglijenţa, denumită şi culpa fără previziune, imprudenţa, culpa inconştienţa, se caracterizează prin aceea că  persoana nu

prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Săvârşeşte infracţiune din neglijenţa mama, care lasă fără

suprave-ghere în bucătărie copilul sau de trei ani, care jucându-se cu focul suferă leziuni mortale; funcţionarii care tratând cu

superficialitate îndatoririle de serviciu produc tulburări în bunul mers al unităţii ori aduc o vătămare importantă intereselor

legale ale cetăţenilor. Tot în acest mod acţionează medicul, inginerul, tehnicianul care din nepricepere iau măsuri care se

soldează cu pagube aduse cetăţenilor sau statului.

Ceea ce deosebeşte neglijenţa de celelalte forme ale vinovăţei constă, deci în neprevederea de către subiect a rezultatelor

faptei sale. Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-a săvârşit fapta din culpa şi în

raport cu persoana celui care a comis-o.

Până acum am examinat numai intenţia şi culpa ca forme ale vinovăţiei. Pot fi însă şi situaţii când cele două forme de

vinovăţie să apară combinat.

De exemplu, o persoana loveşte cu intenţie victima pentru a se răzbuna. Din cauza loviturii victima se izbeşte cu capul de

pavaj şi moare. Acest rezultat nu a fost dorit de inculpat, ci a depăşit intenţia sa (în ipoteza luată infractorul a vrut numai să

rănească victima, nu să o şi omoare) însă consecinţele la care s-a ajuns puteau fi prevăzute de infractor. Acest rezultat mai

grav al unei fapte comise cu intenţie va atrage desigur răspunderea autorului. Aceasta forma de vinovăţie se

numeşte praeterintentie, adicăintenţie depaşită.

Sunt cazuri când un rezultat dăunător este provocat nu numai din culpa infractorului, dar şi din aceea a victimei. Iată de pildă,

un conducător auto care merge cu viteza excesivă şi loveşte cu autoturismul un pieton aflat în mod imprudent, pe sosea,

provocându-i vătămări corporale grave. Adeseori în această situaţie, conducătorii auto dau vină numai pe victima afirmând

că, fără conduită greşită a acestuia, nu s-ar fi întâmplat nimic. Justiţia nu poate însă merge pe aceasta cale. Dacă se stabileşte

că şi conducătorul auto a fost în culpa, astfel zis, dacă la provocarea accidentului a contribuit şi greşeala sa, el va răspunde,

neputându-se compensa vinovăţia sa cu  a victimei.

Culpa profesională

Culpa profesională, nu constituie o forma deosebită a culpei în general ca forma a vinovăţiei. Tratarea ei separată şi în

general chiar pedepsirea mai aspră a celor ce săvârşesc infracţiuni din culpa profesională, se impune ca o necesitate, 

gândindu-se în primul rând la urmările socialmente periculoase ce se produc în urma unor fapte săvârşite de unele persoane în

timpul exercitării unei meserii sau profesii în mod neglijent, fără atenţie, prevedere sau chibzuinţă.

Aşa de pildă, pentru o persoană cu experienţă în munca sanitară sau cu cunoştinţele dobândite într-o şcoală de specialitate,

greşeala în administrarea unui medicament va fi apreciată cu mai multa exigenţă decât greşeala săvârşită de o persoana fără

experienţa, fără cunoştinţe şi care în situaţia concretă nu şi-a putut da seama de toate consecinţele faptei sale.

În condiţiile societăţii moderne, când ştiinţa şi tehnică cunosc o dezvoltare uriaşă, când apar aproape zilnic noi şi noi mijloace

care pot constitui, dacă nu sunt folosite cu atenţie şi cu maximum de pricepere, o sursa de pericol pentru oameni şi bunuri

materiale, se înregistrează în toate ţările o creştere a infracţiunilor, pe care le pedepseşte, chiar dacă n-au fost comise

intenţionat ci din culpa profesională.

Într-un sector de activitate în care experienţa comună este suficientă pentru asigurarea posibilităţii de prevedere orice

nesocotire a datelor acestei experienţe va putea constitui o culpa. Dimpotrivă în sfera activităţilor care reclamă numeroase şi

serioase cunoştinţe tehnice, posibilitatea de a prevedea devine  mult mai restrânsă  şi deci se va ţine seama de posibilităţile

reale existente în fiecare caz concret.

În cazul culpei profesionale, comportarea făptuitorului dovedeşte lipsa de atenţie. Medicul chirurg care nu ia toate masurile,

când putea să le ia pentru a evita o infecţie; funcţionarul de la caile ferate, care nu verifica dacă linia pe care îndruma un tren

este sau nu liberă, că să evite o ciocnire de trenuri etc., manifesta neatenţie şi nesocotită.

Faptele prevăzute de legea penală constituie infracţiuni în cazul când sunt săvârşite din culpa, dacă în partea specială se

prevede expres acest lucru. Ori de cate ori legea înţelege că fapta săvârşită din culpă constituie infracţiune, prevede aceasta

printr-o dispoziţie separată (exemplu: uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă, distrugerea din culpă).

2.2.2.3 Scopul infracţiunii

Pe lângă mobil, doctrina şi legislaţia penală se referă şi la scop, ca parte componenţa a laturii subiective a infracţiunii.

Scopul este reprezentarea pe plan mental a rezultatului ce va apare în urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de

infractor. Scopul poate fi mai îndepărtat sau final şi mai apropiat sau nemijlocit. Aşa de exemplu: într-un caz de omor scopul

apropiat este luarea dreptului la viaţa al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moştenirea unei averi lăsate de cel ucis. În caz de

delapidare, scopul apropiat este însuşirea unor bunuri sau sume de bani, iar cel îndepărtat, cumpărarea unui autoturism sau a

unei case. etc.

Uneori legea penală cere scopul în care a acţionat autorul, caz în care trebuie stabilit obligatoriu de către organele judiciare.

Astfel, la infracţiunea de furt, prevăzuta de art.208 cod penal, se prevede ca infractorul a sustras bunul în scopul de a şi-l

însuşi pe nedrept. La alte infracţiuni scopul constituie numai un element circumstanţial propriu unei variante agravante a

infracţiunii. De exemplu: infracţiunea de vătămare corporală gravă (art.182 alin.2, cod penal), „când fapta a fost săvârşită în

scopul producerii consecinţelor”.

Victimele infracțiunii

NOTIUNEA DE VICTIMA (SUBIECT PASIV)

1.  Aspecte generale ale subiectului pasiv

In ultimele doua decenii s-a evidentiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei, anume victima infractiunii.

 Cauzalitatea victimala este intotdeauna concreta si formeaza impreuna cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale si al integrarii victimei in mediul social, istoric existent. Victimizarea devine un „fenomen psihologic, juridic, politic, economic, religios”.

                Este de necontestat faptul ca, plecand de la relatia de interdependenta dintre infractiune si victima, apar ca necesare adoptarea unor masuri eficiente de prevenire si pedepsire a infractorilor si acordarea unei „atentii sporite victimei.”

2. Notiunea de subiect pasiv al infractiunii

Victima infractiunii reprezinta subiectul pasiv al infractiunii; persoana care sufera consecintele comiterii unei infractiuni.

          In doctrina penala, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizica sau persoana juridica, titulara a „valorii sociale ocrotite si care este vatamata ori periclitata prin infractiune”. Persoana vatamata– orice persoana fizica sau juridica ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective au interese legitime private vatamate prin acte administrative; in sensul prezentei legi sunt asimilate persoanei vatamate si organismele sociale care invoca vatamarea unui interes public prin actul administrativ atacat.

Cauzalitatea victimala reprezinta o structura comportamentala complexa, determinata de interdependenta unor factori obiectivi (economici, politici, ideologici, religiosi) si a unor factori subiectivi (interese individuale, sentimente de inferioritate, de superioritate, atitudinile si relatiile interindividuale).

Lucrarile despre „criminologie de data recenta” au demonstrat existenta unei relatii complexe intre faptuitor si victima, constatandu-se ca , in producerea actului infractional, contributia victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex.

          S-a considerat ca victimele sunt elemente valoroase pentru identificare cauzelor si conditiilor care genereaza infractiunea, deoarece ele apar ca jumatate a faptei penale comise.

3.  Factorii de risc conjuctural, relational si natural

          Geneza si explicarea acestor factori caracterizeaza victimele din punct de vedere psihologic, avand sursa in determinari corporale, psihice, intelectuale, in imposibilitatea victimelor de a se adapta psihic actiunii stimulilor externi. Raportul dintre victima si factorii conjucturali – relationali este exprimat in functie de personalitatea victimei, care se va adapta sau nu determinarilor impuse de acestia, explicand gandirea si conduita victimei, conditia socio-psihica acceptata de aceasta.

          a)  Factorii de risc conjuctural

Factorii de risc conjuctural (economici, politici, culturali), atat la nivel individual cat si la nivelul grupului au ca motivari profunde discordantele existente intre situatia economico-sociala a individului si tendinta modificarii imediate a acesteia. Natura factorilor de risc conjuctural (culturala, socio-economica) poate rezulta si din nevoile obiective care preocupa victima (libertinajul comportamental, viata de familie, evidentierea unei tendinte de perfectionare individuala sau a relatiilor cu mediul de munca), asigurand pluralitatea, coexistenta si similitudinea modurilor comportamentale victimale. Raporturile conflictuale intre victima si agresor pun in evidenta raporturile sociale dominante, opozitia dintre nevoile individuale care nu ajung sa se integreze in „interesele generale”.

b)  Factorii de risc relational

Caracterul subiectiv al relatiilor individuale, in cadrul existentei umane determina, intr-un mod special, concordanta dintre  actul agresional si efectul victimal. In acest sens, relatia victimei, cu agresorul este perceputa diferit de fiecare dintre acestia, depinzand de conditiile sau momentele variabile ale existentei. Efectul victimal este mijlocit de relatia anterioara, simultana sau posterioara dintre victima si agresor, reactiile victimei fiind rezultatul acceptarii sau refuzului scopului relatiei, a reflectarii acestui in psihicul victimei. In mod receptiv, atitudinea victimei si a agresorului devine esentiala in comportamentele individuale si in stimuli, imprejurarile sau starile care comanda aceste comportamente. Observatia este importanta in ceea ce priveste diferentierea atitudinilor (care uneori, se identifica in multe puncte de vedere).

c)  Factorii de risc natural

          In stabilirea cauzalitatii victimale, alaturi de factorii de risc conjunctural si relational exista factorii de risc natural.

          Comportamentul victimei este justificat, in mod obiectiv de modul de intelegere a existentei sociale, modul de determinare in raporturile interindividuale, de calitatile individuale de natura psihica, morala si intelectuala. Un comportament victimal autentic tradeaza influentele coexistentei sociale si atitudinea psihica si morala a victimei.

          Existenta sociala determina o anumita modalitate de comportament precum si un anumit grad de intelegere a existentei.

          Inzestrarea biologica, gradul de sanatate psihico-fizica a individului precum si aparitia unor necesitati de natura materiala creeaza capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social existent. O anumita atitudine nerealista fata de stimulii externi, determinata de incapacitatea aprecierii exigentei sociale, a raportarii necesitatilor individuale la cerintele sociale, a insubordonarii fata de regula sociala, amplifica gradul de victimizare. Imprejurarea ca victima nu adopta o atitudine coerenta fata de mediul social, de orice conflict interindividual genereaza cu necesitate, interventia mediului social, in sensul asigurarii conditiilor de recuperare victimala.

          Factorii de risc natural isi au sorgintea in existenta sociala precum si in viata psiho-morala a victimei, fiind calificati si gradati in functie de modalitatea recuperarii victimei sau de posibilitatea restrangerii „efectului victimal”.

Hans von Hentig este acela care introduce notiunea de victima activanta, prin care se intelege rolul jucat de victima in declansarea unor „comportamente infractionale (criminale)”.[

          Prin victima(umana) se intelege orice fiinta umana vie care suporta in mod real consecintele neplacute ale unor traume auto- sau heteroprovocate ori determinate de evenimente.

          Clasificarea factorilor de risc victimal este determinata de mediile socio-structurale de provenienta a victimelor, de tipologia valorilor lezate (fizice, morale, politice, religioase), de conditiile socio-economice in care traiesc victimele (analfabetismul, conditiile de viata, regimul politic), de regulile de conduita acceptate de victime.

4.  Conditiile favorizante

          Conditiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric si demografic. Cunoasterea conditiilor favorizante aparitiei victimizarii nu se poate reduce doar la analiza cauzelor obiective sau subiective care impun victimizarea, ci vor trebui stabilite intentiile individuale constiente ale victimei de manifestare a acestora.

          Conditiile favorizante amplifica tensiunile, conflictele si antagonismele dintre victima si agresor, fara a declansa actul agresional, acest atribut revenind intotdeauna cauzelor agresiunii.

          Continuitatea sau discontinuitatea conditiilor favorizante demonstreaza relativitatea aparitiei actului agresional, a particularitatilor fenomenului agresional.

Subiectul pasiv al infractiunii(victima) trebuie sa indeplineasca si el anumite conditii generale si speciale.

(a) Conditii generale

Orice infractiune, are ca subiect pasiv statul, de oarece infractiune aduce atingere ordinii de drept penal statornicita de catre stat prin normele de drept penal.

Pentru a fi subiect pasiv al infractiunii persoana fizica sau persoana juridica trebuie sa fie titulara valorii sociale ocrotite penal.

In majoritatea cazurilor subiectul pasiv al infractiunii este si persoana pagubita prin infractiune(ex.: in cazul delapidarii). Insa, este posibil si ca persoana pagubita sa fie alta decat subiectul pasiv al infractiunii „(de exemplu: in cazul infractiunii de omor – subiectul pasiv este victima omorului, iar subiectul pagubit este persoana care se afla in intretinerea victimei)” .

 

(b) Conditii speciale

Subiectul pasiv special si imediat este persoana fizica sau juridica, titulara valori sociale vatamate sau puse in pericol prin „savarsirea infractiunii”.

Conditiile speciale privind subiectul pasiv sunt prevazute in continutul unor infractiuni. Astfel, de ex. pentru infractiunea de ultraj (art. 239 C.p.), este necesar ca subiectul pasiv sa fie un functionar ce indeplineste o functie care implica exercitiul autoritatii de stat; pentru infractiunea de pruncucidere (art. 177 C.p.) „subiectul pasiv trebuie sa fie noul nascut al mamei ucigase”.

Subiect pasiv principal si subiect pasiv secundar sau adiacent.

Subiectul pasiv principal si subiectul pasiv secundar ii intalnim in special in cazul infractiunilor complexe, deoarece in cazul savarsirii unei astfel de infractiuni, prin actiunea infractionala sunt lezate sau puse in pericol doua valori sociale, ambele ocrotite de legea penala, din care o valoare constituie obiectul juridic principal iar cealalta constituie obiectul juridic secundar sau adiacent.

Prin savarsirea infractiunii complexe titularul valorii ce constituie obiectul juridic principal devine subiect pasiv principal iar titularul valorii ce constituie obiectul juridic secundar devine subiect pasiv secundar sau adiacent. Cel mai clasic exemplu este cel al infractiunii complexe care este talharia.

Subiectul pasiv simplu (necircumstantiat) si subiect pasiv calificat (circumstantiat).

Subiect pasiv este simplu atunci cand el nu are o anume calitate.

 Subiect pasiv este calificat sau circumstantial atunci cand cere ca el sa aiba o „anumita calitate”.

Etapele infracțiunii

Fazele infractiunii sunt etapele pe care le parcurge infractorul in savarsirea faptei prevazute de legea penala, din momentul aparitiei ideii infractionale si pana la consumarea faptei. Acestea sunt valabile numai in cazul infractiunilor intentionate.Fazele: 1) Faza interna2) Faza actelor preparatorii3) Faza actelor de executare (Tentativa)4) Consumarea infractiunii1) Faza internaAre 3 etape: a) Aparitia ideii infractionale b) Deliberarea c) Luarea hotarariiAre o durata mai mica sau mai mare, in functie de modalitatea intentiei. Are durata mai mare in cazul faptelor comise cu intentie premeditata si are o durata foarte mica in cazul faptelor comise cu intentie repentina. Faza interna exista la orice infractiune intentionata si nu se pedepseste (nu se sanctioneaza). Asta, deoarece, atata timp cat hotararea ramane o simpla convingere a persoanei, ea nu pune in pericol valoarea ocrotita de legea penala.Faza interna este susceptibila de anumite exceptii.Ex: Infractiune de amenintareAceasta se sanctioneaza ca fapta distincta. In realitate, fapta de amenintare nu are nimic de a face cu faza interna a infractiunii cu care se ameninta, ci este o infractiune de sine statatoare, care are propria sa faza interna.2) Faza actelor preparatoriiPrima dintre fazele infractiunii, care se exteriorizeaza, care poate consta in acte de natura materiale (ex: procurarea unei

arme) sau de natura intelectuala (Ex: culegerea de informatii).Actele de pregatire nu sunt sanctionate. Trebuie facuta precizarea ca actele de pregatire nu se sanctioneaza ca atare. In schimb, actele de pregatire nu beneficiaza de o impunitate totala intrucat legea prevede sanctionarea lor in doua ipoteze: a) Sanctionarea ca fapte de sine statatoare a actiunilor care, prin natura lor, constituie acte de pregatire -; art. 285 cod penal -; cazul pregatirii pentru falsificarea de moneda. b) Situatia in care legiuitorul, printr-o dispozitie expresa, asimileaza actele de pregatire cu actele de executare.Ex: art. 173 (2), cod penal -; “Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea comiterii infractiunilor prevazute in art. 156, 157, 159 -; 163, 165, 166, 1661 si art. 158 raportat la infractiunea de tradare prin ajutorarea inamicului”.Producerea sau procurarea mijloacelor in vederea comiterii unei infractiunii sunt acte de pregatire. Legea le asimileaza actelor de executare.Delimitarea actelor de pregatire de cele de executare a) Criteriul subiectivPotrivit acestuia, actul de pregatire are caracter echivoc in sensul ca nu releva intentia, in timp ce actul de executare are caracter univoc, respectiv pune in evidenta intentia de a comite o infractiune.Ex: Cumpararea unei cantitati de otravaExista acte de pregatire care au caracter univoc.Ex: Persoana care ia mulajul cheii de la casa de baniExista si acte de executare care au caracter echivoc.Ex: Patrunderea intr-o locuintaIntentia nu rezulta din actul de executare, ea trebuie dovedita prin alte mijloace.Exista si alte situatii in care un act poate sau nu poate fi act de executare dupa cum se refera la o persoana sau alta. b) Criteriul obiectivPotrivit acestuia, actul de pregatire nu are aptitudinea de a pune in pericol valoarea ocrotita de norma penala sau aptitudinea de a produce rezultatul, in vreme ce actul de executare este apt sa lezeze valoarea ocrotita, respectiv sa puna in pericol obiectul juridic prin consumarea infractiunii.Nici criteriul obiectiv nu e utilizat in toate situatiile. Uneori, aptitudinea unui act de a produce rezultatul nu rezulta din natura actului, ci din alte imprejurari.Ex: Omorarea prin intoxicare cu doze zilnice de otravaAplicarea unei singure doze nu e un act susceptibil de a produce moartea, dar constituie o tentativa si nu un act de pregatire.Un act care prin natura lui e act de pregatire, intr-un caz concret e susceptibil sa produca moartea.Ex: Punerea de zahar in ceaiul unui diabetic c) Criteriul formalPotrivit acestui criteriu, constituie act de executare numai acel act care este expres prevazut de norma de incriminare.Ex: La omor, actul de executare este uciderea unei persoaneExista situatii in care se retine ca act de executare o fapta neprevazuta expres de norma de incriminare.Ex:- Hotul aflat langa cotetul gainii (tentativa)- Patrunderea in incaperea unde se afla bunurile care urmeaza sa fie extrase (tentativa -; act de executare)Delimitarea se poate face doar prin utilizarea mai multor criterii. Pe aceasta baza se poate afirma ca reprezinta act de executare nu doar actul prevazut in mod expres in norma de incriminare, ci si actul aflat in imediata apropiere a celui dintai, in masura in care releva intentia de a savarsi infractiunea.3) Faza actelor de executare -; TentativaPotrivit art. 20, cod penal, tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care fie nu a fost dusa pana la capat, fie nu a produs rezultatul prevazut de norma de incriminare.Formele tentativei:In functie de momentul pana la care a fost adus actul de executare se face distinctie intre: a) tentativa perfecta (terminata) b) tentativa imperfecta (intrerupta)Suntem in prezenta tentativei perfecte atunci cand actul de executare a fost adus pana la capat, dar rezultatul nu s-a produs. Neproducerea rezultatului se poate datora unor imprejurari straine de vointa infractorului sau chiar de interventia autorului, interventie indreptata spre impiedicarea producerii rezultatului.Suntem in prezenta tentativei imperfecte atunci cand actul de executare a fost intrerupt, astfel incat nu mai era posibil producerea rezultatului.Ex: Infractorul indreapta arma in directia victimei, dar nu reuseste sa traga, fiind imobilizat.Intreruperea se poate datora si unor cauze straine de vointa autorului sau chiar datorita vointei acestuia.In functie de cauza neproducerii rezultatului avem: a) tentativa proprie b) tentativa improprieExista o tentativa proprie atunci cand mijloacele folosite erau apte sa produca rezultatul, atat in abstract, cat si in concret, dar rezultatul nu s-a produs datorita modului gresit de utilizare a acestor mijloace.Exista o tentativa improprie atunci cand rezultatul nu s-a produs din cauza ca mijloacele folosite nu puteau duce la lezarea obiectului juridic fie in concret, fie in abstract.Tentativa improprie poate fi clasificata in: a) Tentativa relativ improprie b) Tentativa absolut improprie

Exista o tentativa relativ improprie atunci cand rezultatul nu s-a produs datorita insuficientei si diferitelor mijloace folosite ori datorita faptului ca obiectul material nu se afla la locul unde credea faptuitorul.Exista o tentativa relativ improprie:- Atunci cand infractorul administreaza o cantitate de otrava care se dovedeste insuficienta pentru a produce moartea.- Atunci cand infractorul incearca sa ucida victima cu o arma de foc, dar arma nu functioneaza. In aceasta situatie, mijloacele folosite sunt apte, in abstract, sa produca rezultatul, dar datorita defectiunilor nu produc rezultatul.- Atunci cand obiectul material se afla in alta parte decat credea faptuitorul.Trebuie sa se faca distinctie intre inexistenta obiectului material si aflarea obiectului in alta parte decat cea in care se credea. Efectele care se produc sunt diferite.Exista o tentativa absolut improprie atunci cand consumarea infractiunii nu era posibila datorita modului in care era conceputa executarea. In acest caz, mijloacele folosite sunt inapte, prin natura lor, sa produca rezultatul.Avem de a face cu o tentativa absolut improprie atunci cand se incearca uciderea victimei prin farmece, prin stropire cu apa sfintita etc. Tentativa absolut improprie nu se pedepseste.Fapta putativa nu se pedepseste, deoarece nu exista obiectul material, deci nu este posibila lezarea obiectului juridic, desi mijloacele folosite aveau aceasta aptitudine.Tentativa absolut improprie nu se pedepseste datorita faptului ca obiectul material, desi existent, nu poate fi lezat prin mijloacele folosite.Sanctionarea tentativeiSe face distinctie intre sanctionarea limitata si sanctionarea nelimitata a tenta-tivei. Sanctionarea nelimitata presupune ca tentativa se pedepseste intotdeauna, in vreme ce sanctiunea limitata presupune ca tentativa se pedepseste atunci cand legea prevede expres acest lucru.Cuantumul pedepseiSe face distinctie intre sistemul parificarii pedepsei si sistemul diversificarii pedepsei. In primul caz, se aplica aceeasi pedeapsa ca si pentru fapta savarsita. In cel de-al doilea caz sanctiunea se face in limite mai reduse decat in cazul infractiunii consumate. Legiuitorul roman a optat, in materia sanctionarii tentativei pentru sanctionarea limitata, pe baza citeriului diversificarii pedepsei. Astfel, tentativa se pedepseste atunci cand e prevazuta in mod expres si cu o pedeapsa mai mica decat la infractiunea consumata. Pedeapsa e cuprinsa intre jumatatea minimului si jumatatea maximului aplicat in cazul infractiunii consumate.Dispozitia privind sanctionarea tentativei poate fi cuprinsa in textul care sanctioneaza o anumita fapta sau poate fi cuprinsa intr-un text distinct, cu referire la o grupa de infractiuni.Exista doua situatii in care, desi avem tentativa si legea prevede sanctiune pentru aceasta, totusi infractiunea nu este sanctionata: a) Desistarea b) Impiedicarea producerii rezultatului

a) DesistareaEste specifica tentativei imperfecte. Consta in intreruperea actului de executare din propria initiativa a infractorului, inainte de descoperirea faptei.Conditii cumulative:- Trebuie sa avem o intrerupere a actului de executare. Aceasta intrerupere nu poata sa survina decat inainte ca actul de executare sa se fi incheiat, ceea ce inseamna ca renuntarea la repetarea actului de executare nu echivaleaza cu renuntarea.- Intreruperea actului de executare sa se datoreze vointei libere a infractorului.Nu vom fi in prezenta unei desistari atunci cand infractorul a fost surprins si impiedicat sa continue actul de executare ori atunci cand nu a putut continua actul de executare, datorita rezistentei victimei ori cand continuarea actului nu a fost posibila, datorita imprejurarii ca obiectul material lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.- Desistarea sa fi avut loc inainte de descoperirea faptei.Fapta se considera descoperita, in primul rand atunci cand a ajuns la cunostinta autoritatilor sau atunci cand alte persoane iau conostinta de savarsirea ei (martori oculari).In cazul infractiunii contra unei persoane, atunci cand victima este prezenta la locul savarsirii infractiunii, ea afla in mod necesar despre savarsire, ceea ce nu constituie un impediment la desistare.In cazul infractiunii contra patrimoniului, fapta se considera descoperita si atunci cand victima a luat cunostinta de savarsirea infractiunii, astfel ca din acel moment nu mai e posibila desistarea.Efectele desistarii:Desistarea nu inlatura tentativa. Fapta constituie tentativa, insa ea nu se pedepseste.Desistarea nu este o cauza de impunitate absoluta. Daca ceea ce infractorul a savarsit pana in momentul desistarii constituie o alta infractiune, el va raspunde pentru aceasta. b) Impiedicarea producerii rezultatuluiEste specific tentativei perfecte. Presupune indeplinirea mai multor conditii:- Actul de executare sa se fi incheiat.- Impiedicarea sa fie rezultatul vointei libere a infractorului (transportarea victimei la spital).- Impiedicarea trebuie sa fie efectiva, nu doar o incercare.Infractiuni la care nu este posibila tentativa a) Infractiunile din culpaDeoarece tentativa ate la baza o hotarare de a comite actiunea. b) Infractiunile praeterintentionateRezultatul mai grav este produs din culpa, deci nu putea fi prevazut. c) Infractiunile de executare promptaInsulta, calomnia sunt fapte care se consuma chiar in momentul savarsirii actiunii sau inactiunii.

d) Infractiunile omisiveIn cazul acestor actiuni fie a avut loc conduita pozitiva la care legea obliga, fie aceasta conduita nu a avut loc si suntem in prezenta unei infractiuni consumate.Art. 216, cod penal -; Infractiunea de insusire a bunului gasitLa infractiunile comisive prin omisiune este posibila tentativa.Ex: Situatia mamei care ia hotararea de a-si omori copilul prin nealaptare. e) Infractiunile de obiceiEx: ProstitutiaIn literatura de specialitate se afirma ca nu este posibila tentativa la infractiunea continua. Afirmatia este eronata, deoarece, in realitate, ea poate avea tentativa.Ex: Ipoteza furtului de energie electricaS-a mai spus ca nu este posibila tentativa la infractiunea continuata. Trebuie facuta precizarea ca infractiunea continuata poate cunoaste o tentativa, in masura in care toate actele care o compun au ramas in faza tentativei.Ex: Tentativa de furt savarsita in forma continuata4) Consumarea infractiunii (infractiunea consumata)Ca ultima faza, este caracterizata de producerea urmarilor prevazute de norma de incriminare. Momentul consumarii difera in functie de natura infractiunii.Infractiunile formale se consuma in momentul in care are loc actiunea sau inactiunea.Infractiunile de rezultat se consuma in momentul producerii rezultatului.Infractiunile cu durata de consumareExista doua momente:- Momentul consumarii- Momentul epuizariiAceste infractiuni se consumain momentul in care sunt intrunite toate elementele cerute de norma de incriminare si se epuizeaza in momentul ultimei actiuni sau inactiuni sau in momentul in care actiunea inceteaza.Distinctie intre tentativa si infractiune consumataTentativa se sanctioneaza in limite reduse la jumatate. a) Teoria contractiuniiPotrivit acesteia, furtul se consuma in momentul in care autorul a atins bunul pe care vroia sa-l sustraga. b) Teoria amonariiPotrivit acesteia, furtul se consuma atunci cand infractorul a mutat din loc bunul pe care vroia sa-l sustraga. c) Teoria ilatiuniiPotrivit acesteia, furtul se consuma atunci cand infractorul a reusit sa duca bunul acolo unde vroia sa-l ascunda. d) Teoria aprehensiuniiPotrivit acesteia, furtul se consuma atunci cand infractorul a apucat bunul pe care vroia sa-l fure. e) Teoria apropriatiunii (consacrata de codul penal roman)Potrivit acesteia, furtul se consuma atunci cand bunul a iesit din posesia detentorului legal si a intrat in posesia de fapt a celui care l-a sustras.Potrivit acestei teorii, exista doua momente importante in savarsirea actiunii de furt:1) Scoaterea bunului din posesia proprietarului.2) Intrarea bunului in stapanirea de fapt a autorului infractiunii.Cele doua momente au loc prin aceeasi actiune, intre ele neexistand un moment de pauza. Prin urmare exista tentativa pana in momentul in care bunul iese din posesia proprietarului si intra in posesia autorului infractiunii, dincolo de acest moment infractiunea fiind consumata.

Noţiuni generale despre procesul penal

Definiţia procesului penal

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării Ia timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. In alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste organe şi participanţi, menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or Ia aceste două elemente se adaugă şi al treilea element - "acţiunile procesuale ale persoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiţii date în literatura juridică de specialitate nu

conţin deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată, referindu-se la scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o alta opinie, în doctrina germană, procesul penal se defineşte ca "o mişcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea sentinţei".Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică "succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lor diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale". Prin urmare, procesul este o mişcare, înaintare sau progres, în acest aspect juridic această noţiune semnifică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea acelora care săvârşesc infracţiuni. În dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noţiunea "proces penal", se utilizează şi termenul "procedură penală". Noţiunea de "procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitatea formelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie sau de alt organ de stat, în exercitarea funcţiei sale'". La origine, în dreptul român (deşi existau noţiunile "processus" şi "procede-re"), formele şi actele prin care trecea litigiul de drept erau denumite "judecata" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei era principala şi unica activitate de soluţionarea conflictului de drept şi doar mai târziu,aproximativ în secolul XII,prin intermediul glosatorilor din Evul mediu, termenul "proces" a intrat în vocabularul juridic tradiţional. Într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, în mod ne-ştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală'". Legea fundamentală ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelor componente ale unei infracţiuni, de identificare a făptuitorilor şi a circumstanţelor faptei; procesul de administrare a probelor, judecarea cauzei şi aplicarea unei pedepse pentru cel vinovat de săvîrşirea faptei penale este numită "codul de procedură penală". Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizate ca şi cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiază aceste două noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care sunt întreprinse de către organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către procuror, instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conform unei forme stabilite de Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţine forma şi exigenţele legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus procesul penal.

Particularităţile procesului penal

a)Procesul penal este o activitate a organelor speciale ale statului, care se desfăşoară prin efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acţiuni procesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit.Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descoperirea infracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti penale.Totodată, această activitate progresivă este şi succesivă, urmând de la o etapă la alta în funcţie de rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite.

b)Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfăşurarea procesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice care reglementează expres această activitate. In perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru a exclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilor participanţilor la proces. Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale". Prin intermediul legii se instituie garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanei în procesul penal.

c)Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în esenţă,procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvârşirii unei infracţiuni. Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază. Fapta săvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel juridic, determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză penală.

d)In activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată participă părţile şi alte persoane.La soluţionarea conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridice titulare de drepturi şi obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptul săvârşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt părţi în procesul penal inculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Codul de procedură penală include în grupul procesual al acuzării pe: procuror (art. 51c. proc.pen.), organul de urmărire penală (art. 55 din c. proc.pen.) reprezentat de ofiţerul de urmărire penală (art. 57 din с proc.pen.), victima (art. 58 din c. proc.pen.), partea vătămată (art. 59 din с proc.pen.), partea civilă (art. 61 din с proc.pen.). în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include: bănuitul (art. 63 din с proc.pen.), învinuitul, inculpatul (art. 65 din с proc.pen.), apărătorul (art. 78 din с proc.pen.), partea civilmente responsabilă (art. 73 din сproc.pen.). în procesul penal sunt implicaţi şi alţi participanţi, statutul cărora este reglementat de Codul de procedură penală. Pentru buna desfăşurare a procesului penal sunt atrase şi alte persoane (de ex., martorii, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural). Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală a organelor statului, dar şi acţiunile părţilor, care în unele cazuri prevăzute de lege (conform art. 276 din с proc.pen.) au un caracter decisiv. Activitatea părţilor este desfăşurată în baza legii procesuale determinată de poziţia procesuală şi scopul

urmărit de acestea. De regulă, părţile şi alte persoane (exceptînd subiecţii oficiali ai procesului penal) sunt atrase în procesul penal contrar voinţei lor, pornind de la caracterul oficialităţii procesului penal.

e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţi fun-damentale ale omului.

Scopul procesului penal

Codul de procedară penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuri ale procesului penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răs-pundere penală şi condamnată. Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului cu privire la infracţiune, pe cât e posibil într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi persoanei vinovate, realizân-du-se sarcina tragerii la răspunderea penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal. Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem pro-cesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al justiţiei, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea la răspundere penaiă a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect ai represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime aie persoanei şi care contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese legale.Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmăreşte - ca mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate.Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de per-soanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabilităţii societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoanele neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se declanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau de decesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din c. proc.pen. Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate". Este nevoie de dreptul procesual penal pentru realizarea acestuia. Asigurarea în procesul penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penală ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări ne-drepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesual penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi caracterului echilibrat al tragerii sale la răspundere penală şi cunoaşterea spiritului de dreptate încorporat în hotărârea pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a legilor şi a Constituţiei Republicii Moldova aşa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din с.proc.pen. Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precum şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept, prevenirea şi eradicarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul respectării legilor

Participanţii la procesul penal

Instanţele care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale. Atribuţiile instanţei de judecată în procesul penal. Noţiunea de judecător

în procesul penal. Atribuţiile judecătorului în procesul penal. Compunerea instanţei judecătoreşti. Invariabilitatea completului

de judecată. Schimbarea completului de judecată. Incompatibilitatea judecătorului. Recuzarea judecătorului. Procedura

soluţionării cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere. Locul judecării materialelor şi a cauzelor penale.Noţiunea de

competenţă a instanţelor de judecată. Importanţa competenţei instanţei judecătoreşti la examinarea cauzelor penale. Felurile

competenţei. Competenţa materială (absolută) la judecarea cauzelor penale. Competenţa teritorială în materie penală.

Judecătorul de instrucţie în procesul penal. Competenţa şi atribuţiile. Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate a

cauzelor penale. Instanţa competentă de a conexa cauzele penale. Declinarea de competenţă a instanţei de judecată. Conflictul

de competenţă. Cererea de strămutare şi efectele ei. Strămutarea judecării cauzei penale de la instanţa competentă la o altă

instanţă egală în grad. Procedura de înştiinţare a părţilor şi de examinare a cererii de strămutare. Soluţionarea cererii de

strămutare. Repetarea cererii de strămutare.

Părţile şi alte persoane participante la procesul penal

Părţile şi statutul lor.

Partea acuzării. Noţiune de parte a acuzării în procesul penal.

Procurorul. Statutul juridic al procurorului în diferite faze ale procesului penal. Abţinerea sau recuzarea procurorului.

Organele de urmărire penală în Republica Moldova. Ofiţerul de urmărire penală şi atribuţiile lui. Independenţa procesuală a

ofiţerului de urmărire penală. Caracterul colaborării ofiţerului de urmărire penală cu procurorul pe parcursul procesului penal.

Circumstanţele care exclud participarea în procedura penală a ofiţerului de urmărire penală.

Victima şi partea vătămată în procesul penal. Problematica constituirii parţii vătămate, statutul procesual.

Noţiunea de parte civilă în procesul penal. Constituirea părţii civile în procesul penal. Statutul procesual.

Partea apărării. Noţiunea de parte a apărării în procesul penal.

Bănuitul în procesul penal. Statutul procesual.

Învinuitul, inculpatul (condamnatul). Statutul procesual.

Statutul persoanei scoase de sub urmărire penală.

Apărătorul învinuitului, inculpatului, condamnatului în procesul penal. Statutul juridic. Analiza statutului altor persoane

abilitate prin lege cu atribuţii de apărător. Participarea obligatorie a apărătorului. Procedura de admitere a apărătorului în

procesul penal. Numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului în procesul penal. Confirmarea calităţii şi a împuternicirilor

apărătorului în procesul penal. Renunţarea la apărător. Înlăturarea apărătorului din procesul penal.

Partea civilmente responsabilă. Statutul Juridic

Reprezentanţii şi succesorii în procesul penal.

Capacitatea de exerciţiu în procesul penal. Consecinţele incapacităţii şi capacităţii de exerciţiu limitate.

Reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile. Statutul Procesual.

Reprezentanţii legali ai bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii civilmente responsabile. Statutul Procesual.

Reprezentanţii victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile. Drepturile şi obligaţiile reprezentantului

victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile.

Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile.

Alte persoane participante la procesul penal, drepturile şi obligaţiile lor: Martorul în procesul penal. Conţinutul noţiunii de

martor în procesul penal. Drepturile şi obligaţiile martorului în procesul penal. Reprezentantul legal al martorului minor în

procesul penal. Reprezentantul (avocatul) martorului în procesul penal.

Articolul 384. Persoana în a cărei privinţă

                           a fost pornit proces contravenţional

    (1) Persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional şi căreia, prin hotărîre definitivă, i s-a stabilit o

sancţiune contravenţională sau a cărei răspundere contravenţională sau executare a sancţiunii contravenţionale aplicate este

înlăturată prin hotărîre definitivă se numeşte contravenient.

    (2) Persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional are dreptul:

    a) la apărare;

    b) să cunoască fapta imputată;

    c) să fie asigurată, în cel mult 3 ore de la reţinere, cu un apărător din oficiu dacă este pasibilă de sancţiunea arestului

contravenţional;

    d) să anunţe, în cazul reţinerii, prin autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională, două persoane, la

alegerea sa, despre faptul şi locul reţinerii;

    e) să primească informaţie scrisă şi explicarea drepturilor sale expuse în prezentul articol, inclusiv a dreptului de a tăcea şi

de a nu mărturisi împotriva sa, împotriva rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei, precum şi de a nu-şi

recunoaşte vinovăţia;

    f) să fie audiată în prezenţa apărătorului dacă acceptă sau cere să fie audiată;

    g) să aibă întrevederi cu apărătorul în condiţii confidenţiale, fără limitarea numărului şi duratei întrevederilor;

    h) să ia cunoştinţă de materialele din dosar şi să i se elibereze, la cerere, în cel mult 24 de ore, copii de pe procesul-verbal; 

    i) să prezinte probe; 

    j) să formuleze cereri; 

    k) să conteste decizia asupra cauzei; 

    l) să recunoască total sau parţial vinovăţia în comiterea faptei ce i se impută; 

    m) să ceară recuzarea reprezentantului autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională, expertului,

interpretului, traducătorului, grefierului; 

    n) să solicite audierea martorilor;

    o) să facă obiecţii împotriva acţiunilor agentului constatator şi să ceară consemnarea obiecţiilor sale în procesul-verbal;

    p) să ia cunoştinţă de procesul-verbal încheiat de agentul constatator, să facă obiecţii asupra corectitudinii lui, să ceară

completarea lui cu circumstanţele care, în opinia sa, trebuie să fie consemnate;

    q) să se împace cu victima în condiţiile prevăzute de prezentul cod;

    r) să fie informat de agentul constatator despre toate hotărîrile ce se referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la

cerere, copii de pe aceste hotărîri;

    s) să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi deciziile autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională,

inclusiv hotărîrea judecătorească;

    t) să retragă orice plîngere depusă personal sau de apărător în interesele sale;

    u) să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale autorităţii competentă să soluţioneze

cauza contravenţională.

    (3) Realizarea de către persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional a drepturilor sale ori renunţarea la

realizarea acestor drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul persoanei şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru

ea. 

    (4) Persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional este obligată:

    a) să se prezinte la citarea autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională;

    b) să accepte, la cererea autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională, examinarea şi percheziţia sa

corporală; 

    c) să accepte necondiţionat, la cererea autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională, testarea alcoolscopică,

examenul medical, dactiloscopia, prelevarea de sînge şi de secreţii ale corpului pentru analiză;

    d) să fie supusă expertizei judiciare, la cererea agentului constatator competent sau a instanţei;

    e) să se supună dispoziţiilor legale ale agentului constatator şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

    f) să respecte ordinea în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără învoirea dată de preşedintele şedinţei.

    (5) Persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul

cod.

    (6) În conformitate cu prevederile prezentului cod, drepturile minorului se realizează şi de reprezentantul lui legal.

Procesului contravenţional se aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură penală cu privire la drepturile şi

obligaţiile reprezentantului legal al minorului. 

    Articolul 385. Agentul constatator

    (1) Agentul constatator este reprezentantul autorităţii publice care soluţionează, în limitele competenţei sale, cauza

contravenţională în modul prevăzut de prezentul cod. 

    (2) Este desemnat ca agent constatator funcţionarul din autorităţile indicate la art.400–423, împuternicit cu atribuţii de

constatare a contravenţiei şi/sau de sancţionare.

    Articolul 386. Procurorul

    (1) Procurorul participă la procesul contravenţional în limitele competenţei stabilite de prezentul cod.

    (2) Procurorul este în drept:

    a) să pornească procesul contravenţional; 

    b) să aplice în cazurile prevăzute de lege sancţiune contravenţională;

    c) să solicite aplicarea de către instanţa de judecată a unei sancţiuni contravenţionale;

    d) să participe la examinarea cauzei în instanţă de judecată atunci cînd procesul contravenţional a fost pornit de el;

    e) să verifice legalitatea acţiunilor agentului constatator; 

    f) să atace decizia agentului constatator sau a instanţei de judecată;

    g) să exercite alte drepturi prevăzute de lege.

    (3) Procurorul este în drept, în termen de 15 zile, să atace decizia agentului constatator emisă în cazul contravenţional.

Contestaţia se declară şi se examinează în conformitate cu prevederile art.448 şi ale capitolului VII din cartea a doua. 

    Articolul 387. Victima

    (1) Este victimă persoana fizică sau persoana juridică căreia, prin contravenţie, i-au fost cauzate prejudicii morale, fizice

sau materiale. 

    (2) Victima îşi realizează drepturile şi îşi execută obligaţiile personal ori prin reprezentanţi, în condiţiile legii. Dacă victima

este un minor sau o persoană în stare de iresponsabilitate, drepturile ei sînt realizate de reprezentanţii săi legali în modul

stabilit de prezentul cod.

    (3) Victima are dreptul:

    a) la înregistrarea neîntîrziată a cererii sale în modul stabilit, la soluţionarea cererii de către agentul constatator, la

informare privitor la decizia adoptată;

    b) să prezinte documente, alte mijloace de probă în vederea confirmării pretenţiilor sale;

    c) să-şi retragă cererea în cazurile prevăzute de lege;

    d) să atace decizia autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională;

    e) să fie asistată în procesul contravenţional de un apărător ales;

    f) să i se elibereze, la cerere, în cel mult 24 de ore, copii de pe materialele din dosarul contravenţional.

    (4) Victima va fi prevenită în scris că răspunde pentru declaraţii calomnioase.

    (5) Victima este obligată:

    a) să se prezinte la citarea autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională, să dea explicaţii la solicitarea

acesteia;

    b) să prezinte, la cererea autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională, documente şi alte mijloace de probă

de care dispune, mostre pentru cercetare comparativă;

    c) să accepte, la cererea autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională, a fi supusă examenului medical în

cazul în care pretinde că i s-a cauzat un prejudiciu fizic;

    d) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională sau

ale preşedintelui şedinţei de judecată.

    (6) Victima are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

    Articolul 388. Martorul

    (1) Este martor persoana citată în această calitate de către autoritatea competentă, care are cunoştinţă despre vreo faptă sau

împrejurare de natură să servească aflării adevărului în procesul contravenţional.

    (2) Rudele apropiate, precum şi soţul/soţia, logodnicul/logodnica, nu sînt obligate să facă depoziţii împotriva persoanei în

privinţa căreia a fost pornit proces contravenţional. Agentul constatator şi instanţa de judecată sînt obligaţi să aducă acest fapt

la cunoştinţă persoanelor respective contra semnătură.

    (3) Martorul are dreptul:

    a) să ştie în legătură cu ce cauză este citat;

    b) să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;

    c) să înainteze cereri;

    d) să refuze de a face depoziţii, de a prezenta documente, alte mijloace de probă, mostre ori date dacă acestea pot fi folosite

împotriva sa ori a rudelor apropiate;

    e) să facă depoziţii în limba maternă sau în orice altă limbă, să ia cunoştinţă de depoziţiile sale înregistrate, să ceară

corectarea sau completarea lor;

    f) la facerea depoziţiilor, să utilizeze documente ce conţin calcule complicate, denumiri geografice, informaţii de altă

natură dificil de a fi expuse din memorie, să noteze amănuntele greu de memorizat, să-şi ilustreze depoziţiile cu scheme,

desene grafice;

    g) să fie asistat de un apărător pe care l-a ales ca reprezentant.

    (4) Martorul este obligat:

    a) să se prezinte la citarea agentului constatator sau a instanţei de judecată pentru a face depoziţii şi a participa la acţiuni

procesuale;

    b) să facă depoziţii veridice, să comunice tot ceea ce ştie în legătură cu cauza respectivă şi să răspundă la întrebări, să

confirme prin semnătură exactitatea depoziţiilor sale consemnate în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la el;

    c) să prezinte, la cererea autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională, documente, alte mijloace de probă,

mostre;

    d) să se supună dispoziţiilor legale ale agentului constatator sau ale instanţei de judecată.

    (5) Neexecutarea neîntemeiată a obligaţiilor martorului se sancţionează în conformitate cu legea.

    (6) Refuzul sau eschivarea martorului de a face depoziţii se sancţionează în conformitate cu art.313 din Codul penal, iar

prezentarea intenţionată de depoziţii mincinoase – în conformitate cu art.312 din acelaşi cod.

    (7) Martorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.

    (8) În cazurile prevăzute de lege, agentul constatator este obligat să asigure participarea la acţiunile procesuale a

persoanelor dezinteresate, cu capacitate de exerciţiu deplină (martori asistenţi), pentru a atesta prin semnătură caracterul

veridic al faptelor consemnate. 

    (9) Martorul minor este asistat de reprezentantul legal sau de reprezentantul autorităţii tutelare. Reprezentantul martorului

minor este în drept să ştie despre citarea de către autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională a persoanei ale

cărei interese le reprezintă, să o însoţească şi să asiste la acţiunile procesuale. Agentul constatator sau instanţa de judecată sînt

obligaţi să asigure participarea reprezentantului minorului la procesul contravenţional. Martorul minor urmează a fi interogat

numai în prezenţa unui pedagog. 

    Articolul 389. Specialistul

    (1) Este specialist persoana neinteresată de rezultatele cauzei contravenţionale, cu suficiente cunoştinţe şi deprinderi

speciale pentru a acorda ajutor agentului constatator sau instanţei de judecată, chemată să participe la efectuarea acţiunilor

procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod. 

    (2) Specialistul nu poate participa la acţiunea procesuală dacă are, direct sau indirect, un interes care i-ar afecta

imparţialitatea.

    (3) Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, specialistul răspunde în conformitate cu art.312 din Codul

penal.

    Articolul 390. Expertul

    (1) Este expert persoana neinteresată de rezultatele cauzei contravenţionale, avînd cunoştinţe speciale, numită să efectueze

investigaţii în cazurile prevăzute de prezentul cod şi să prezinte raport în baza lor.

    (2) Expertul nu poate participa la acţiunea procesuală dacă are, direct sau indirect, un interes care i-ar afecta

imparţialitatea.

    (3) Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, expertul răspunde în conformitate cu art.312 din Codul penal.

    Articolul 391. Interpretul, traducătorul

    (1) Interpret sau traducător este persoana care poate traduce din o altă limbă, poate interpreta semnele celor muţi ori surzi,

cunoaşte terminologia juridică, nu este interesată de rezultatele cauzei contravenţionale şi acceptă să participe în această

calitate. Persoana este desemnată în calitatea de interpret sau de traducător de către agentul constatator sau de instanţa de

judecată în cazurile prevăzute de prezentul cod. 

    (2) Interpretul, traducătorul nu pot participa la acţiunile procesuale dacă au, direct sau indirect, un interes ce le-ar putea

afecta imparţialitatea.

    (3) Neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor lor atrage răspundere potrivit legii. Pentru traducere intenţionat

incorectă, interpretul, traducătorul răspund în conformitate cu art.312 din Codul penal.

    Articolul 392. Apărătorul

    Este apărător persoana admisă în profesia de avocat avînd dreptul să participe la procesul contravenţional pentru a asigura

asistenţă juridică sau a reprezenta partea pe care o asistă în bază de contract sau din oficiu.