Pedagogia sociala in spatiul romanesc

Contrar teoriilor individualiste care considerau ca educatia trebuie sa porneasca de la individ si sa aiba ca punct final individul, catre sfarsitul sec. al XIX- lea se contura un nou curent conform caruia factorul principal al dezvoltarii fiintei umane, precum si scopul acestei dezvoltari il constituie societatea.Pedagogia sociala a fost, la randul sau, o incercare de constituire a pedagogiei ca stiinta, dar spre deosebire de pedagogia experimentala, care considera ca pedagogia va deveni stiinta prin cercetarea experimentala a copilului ( se intemeia cu deosebire pe psihologie) cea sociala tindea spre acelasi tel, dar prin intemeierea pedagogiei pe stiinta despre societate (sociologie).Am putea considera drept lucrari de pedagogie sociala unele scrieri care au aparut cu mult inaintea afirmarii pedagogiei ca stiinta. Astfel, am putea vedea in Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, redactate la inceputul sec. al XVI-lea, prima carte care-si propune sa cultive omul pentru o comportare covenabila, adica pentru integrarea sociala satisfacatoare obiectiv urmarit mai tarziu de reprezentantii pedagogiei sociale.Noi am identificat in Invataturi multe dintre temele psihosociologiei moderne: relatiile liderului cu colaboratorii sai apropiat ; elemente de psihosociologia negocierii ; evaluarea sociala dupa merite ; sfaturi privind caile autodesavarsirii socio-morale etc. ( Neculau, 1984).Mai tarziu au aparut adevarate manuale de comportare sociala care-si propun sa lumineze, sa arate omului cum sa se poarte ca fiinta sociala, cum sa apeleze la sfaturi si norme de convietuire in vederea civilizarii. Ca scrieri putem aminti: Oglinda aratata omului intelept (1807) de N. Horga-Popovici, Omu de lume (1819) de Vasile Ghergheli etc.Primele lucrari de pedagogie sociala la noi se datoreaza lui C. Narly si lui I. C. Petrescu, dar preocupari in acest domeniu au manifestat si unii sociologi ca D. Gusti si P. Andrei sau psihologi ca C. Radulescu-Motru.1. C. Narly ( 1896-1956) a fost elevul lui I. Gavanescul si s-a format in spiritul curentului social-pedagogic afirmat la Seminarul Pedagogic al Universitatii din Iasi unde a functionat in anii de debut profesional.. Devenit apoi profesor la Universitatea din Cernauti, intemeieaza aici un seminar pedagogic universitar, o revista de prestigiu- Revista de pedagogie (1931-1943). Continuator modern al ideilor lui I.Gavanescul, C. Narly a contribuit la dezvoltarea pedagogiei in urmatoarele domenii:- dezvoltarea culturii prin participarea tuturor cetatenilor;- educatia in spiritul muncii creatoare;- rolul scolii in cresterea iubirii de neam;- problema idealului pedagogic;- dezvoltarea personalitatii prin mijlocirea comunitatii pedagogice (Stoian, 1976; Barsanescu, 1984).Personalitatea este idealul educatiei sustine C. Narly, este .principiu prin care intelegem armonia productiva cu mediul. (Narly, 1980). Personalitatea trebuie nu numai sa se conexeze mediului social (sa realizeze maximum de socializare) si profesional (profesia ne apare ca fiind in stare sa realizeze practic acordul dintre individ si societate), ci sa exprime specificul uman prin calitati precum acelea de inalt, bun, frumos, adevarat, sa faca din individ creatorul si purtatorul valorilor supreme. Omul se realizeaza numai prin interactiune cu ceilalti, rpin cooperare (Oamenii nu traiesc si nici nu pot trai izolatiei au nevoie unul de altul). Sinteza conceptiei lui Narly : Maximum de originalitate specifica in cadrul principiului social. A fi educat pentru umanitate inseamna deci a fi asistat cu competenta pentru a-ti insusi principiul social, principiul armoniei productive fata de mediul social, realizat in societatea moderna prin profesie. Lucrarea in care C. Narly a dezvoltat conceptia sa despre rolul educatiei sociale este Pedagogia sociala si personalitatea, publicata in anii tineretii. Aceasta brosura de 72 de pagini este prima lucrare romaneasca de pedagogie sociala. Premisa de la care pleaca autorul este aceasta: educatia deci si pedagogia a fost intotdeauna sociala.C. Narly ajunge la urmatoarea definitie a pedagogiei sociale: Conceptia despre educatie care considera pe individ numai o parte dintr-un tot social si care deci preconizeaza educatia individului in functie de elementul social considerat ca superior. Prin aceasta definitie, Narly crede ca individul nu este subordonat factorului social ci se acorda individualitatii o anumita independenta fata de mediul social si natural.Viorel Nicolescu, observa ca fiecare carte a lui C. Narly s-a nascut prin regandirea, reluarea si adancirea unor studii anterioare, situatie in care se gaseste si aceasta conceptie despre personalitate ca ideal al educatiei: prin educatia nationala, realizata de stat, individul se afirma si dezvolta ca personalitate competenta, capabila de autorealizare. Nu putem ignora nici valoarea unui raspuns dat de C. Narly problemei raportului professor-elev. Comunitatea la care participa cei doi poli ai educatiei, educatorul si educatul, constituie, in viziunea sa, o societate pedagogica cu caracter special, animate de dorinta de desavarsire.Cei care au studiat opera lui Narly au remarcat si unele inconsecvente: conceptul de personalitate , in conceptia sa, se prezinta ca o formula de compromis intre desavarsirea individualitatii si maximumul de socializare. Narly spunea ca exista in prezent un snobism al pedagogiei sociale. El a pastrat o distanta superioara fata de problemele concrete ale educatiei populare, nu a incercat sa-si adecveze sistemul la realitatile sociale ale epocii.2. I. C. Petrescu (1892- 1967) a lucrat ca profesor de pedagogie sociala la Universitatea din Bcucuresti (1934-1947), ilustrand cu success nucleul scolii de pedagogie de la Bucuresti. Ca institutie sociala scrie el in lucrarea Scoala si viata, scoala indeplineste o functie de propagare spirituala a generatiilor vechi catre cele noi, functia G.G.de transmitere a valorilor sociale si culturale ale societatii. El cerea scolilor sa formeze pe elev pentru societatea in care s-a nascut si in care se dezvolta, deoarece valorile spirituale nu se creeaza decat in societate si pentru societate. Se cere institutiei scolare, cu alte cuvinte, sa pregateasca indivizi capabili sa se integreze societatii actuale, cu traditiile, cultura si spiritual ei. Pedagogia sociala nu incalca insa drepturile personalitatii umane, ci ofera acesteia conditii cat mai prielnice de dezvoltare.Comunitatile scolare dezvoltau spiritual colectiv, promovau legi proprii si formau un spirit propriu ca si societatile adulte. Orice comunitate scolara cuprindea trei realitati sociale distincte:a) comunitatea tuturor scolarilor, educatorilor si parintilor interesati deopotriva de ritmul vietii scolare;b) micile unitati sociale educative, formate prin liantul simpatiei membrilor;c) societati artistice, literare, filantropice etc., intemeiate ca urmare a spiritului de initiative si emulatie pe care il dezvolta colectivitatea.Pedagogia sociala astfel conceputa orienteaza scoala spre viata: fie prin programele scolare care sunt chemate sa reflecte viata sociala, fie sub forma invatarii sociale dezvoltand sentimentul responsabilitatii. In lucrarea Curs de pedagogie sociala (1934-1935) el afirma: Pedagogia sociala cauta sa incadreze fenomenul educativ intre celalalte fenomene. Am putea sa plasam pedagogia sociala in cadrul politicii socialeNu se poate explica individul decat prin societatea careia ii apartine.3. Desi nu poate fi considerat un reprezentant al pedagogiei sociale, G.G. Antonescu (1882-1953), figura centrala a pedagogiei interbelice, prin conceptia sa despre scoala formative (opusul scolii informative), punea in centrul preocuparilor educatiei spiritului elevului, valorizarea calitatilor sale naturale prin mediul social-educativ. Solutia lui G.G. Antonescu este culturalizarea maselor la sate, influenta sistematica si staruitoare , printr-o activitate continua, unitara si perseverenta a intelectualilor satului (invatatorul, preotul) care sunt indemnati sa organizeze cursuri, cicluri de prelegeri in domeniul culturii generale sau profesionale.Cultura e factorul dominant in opera de inaltare a maselor populare.4. Ilie Popescu- Teiusan (1895-1984), director al Scolii Normale din Craiova timp de trei decenii, a desfasurat o bogata activitate social-culturala si o intensa propaganda pedagogica prin conferinte. Contributia sa la dezvoltarea pedagogiei sociale ramane insa lucrarea Pedagogia comunitatilor de munca. Propunandu-si sa umanizeze invatamantul, cultivand la scolari spiritul colectiv, hotararea de a lupta pentru binele comun, simtul raspunderii, iubirea dezinteresata si altruismul, autorul gaseste solutia transformarii clasei scolare intr-o comunitate. Munca in echipa dezvolta activismul natural al copilului , desavarseste personalitatea sa, il orienteaza spre valori precum: cooperarea si solidaritatea sociala, inlocuieste traditionala supunere si ascultare cu consimtamantul si colaborarea. Scoala trebuie sa se transforme deci intr-o scoala a vietii.5. Stanciu Stoian (1900-1984) se caracterizeaza el insusi sociopedagog, lucrarile sale fiind impregnate de ideea esentei sociale a educatiei. Idealul educativ, socoteste pedagogul, il ofera societatea in functie de tendintele ei de perfectiune. (Pedagogul va trebui sa fie chiar mai intai sociolog si apoi pedagog.)Atentia sa fiind retinuta indeosebi de viata sociopedagogica a satului, el stabileste urmatoarele principii de baza ale pedagogiei sociale rurale:a) actiunea pedagogica in sat trebuie sa se bazeze pe cunoasterea satului;b) idealul sau e propria sa dezvoltare in cadrul locului si timpului sau;c) metode de lucru ceruta de insasi natura obiectului, este aceea a activitatii proprii a satului in comunitati de lucru culturale;d) pedagogia satului trebuie sa puna accentul pe practic.Scoala, crede pedagogul bucurestean, trebuie sa se coboare in realitate, nu sa vina cu o materie fabricate artificial.6. Dimitrie Gusti (1880-1955) infiinteaza un serviciu social in folosul natiunii, bazat pe cunoastere si actiune si scoli taranesti pentru fromarea unor elite cultivate a taranimii. El cerea o scoala legata de nevoile si cultura poporului si o scoala superioara realista si romaneasca.Principiile pedagogiei gustiene pot fi sistematizate astfel:a) cunoasterea nevoilor poporului;b) incurajarea culturii regionale;c) mobilizarea tuturor energiilor satului si chemate la ridicarea paturii taranesti;d) cultura satului trebuie sa fietotala (sanatatea, munca, sufletul, mintea).7. Sociologul iesean Petre Andrei (1891-1940) cerea si el o scola democratica, in care accentul sa cada pe cunstintele practice necesare pentru viata. Si Andrei dorea, ca si Gusti, un stat culturalcare sa asigure transmiterea unor valori precum sanatatea, cultura etc.8. Profesorul de geografie Simion Mehedinti (1869-1962) a manifestat un interes deosebit pentru problemele educatiei, interes derivand din conceptia sa despre etnografie, pe care o considera pedagogia omenirii. Prin munca spune el se formeaza omul de isprava cu caracter bine definit, iar regula generala e aceasta: adevarata scoala a unui om si chiar a unui neam este munca lui de toate zilele.. Invatamantul fara munca efectiva , credea savantul, e o amagire, o cadere a individului. Orientarea educatiei spre munca si viata face din S. Mehedinti un precursor al pedagogiei sociale moderne.PEDAGOGIA SOCIALA INTERBELICA, s-a caracterizat prin cateva optiuni esentiale:educatia sociala inseamna o opera sistematica de culturalizare a maselor, indeosebi a celor din mediul rural; intelectualii sunt datori sa aduca flacara culturii in lumea satului; personalitatea se realizeaza prin munca creatoare si profesiune etc.Pedagogia sociala a devenit, dupa razboi, in slujba noii ideologii, stiinta educarii atat a omului individual adult, cat si a maselor producatoare si deci a societatii intregi, fiind in interdependenta profunda cu baza materiala economica a acesteia.(Dumitrescu et alii, 1972).Stefan Barsanescu (1984) ofera o definitie perfect acceptabila: Teorie a educatiei prin care se urmareste cercetarea procesului de integrare si de socializare a individului, ca disciplina care are ca obiect studiul educatiei tinerilor si adultilor , in afara de familie si scoala, de educatie a timpului liber si de educatie permanenta, de-a lungul intregii vieti.Adevarul ca totul trece prin educatie, scria George Vaideanu (1985) a fost demonstrat adesea de viata. Numai trecabd prin mintea si inima oamenilor stiinta formeaza sisteme de cunostinte , priceperi si atitudini si astfel devine o forta, actionand in sensul dorit de oameni.