1

F.B. SUCIU

SPAȚIUL ROMÂNESC DE LA FACEREA LUMII

PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI - Variațiuni pe o temă de geoistorie -

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SUCIU, F. B. Spaţiul românesc : de la Facerea lumii până la Judecata de Apoi / F. B. Suciu. - Iaşi : Junimea, 2015 ISBN 978-973-37-1859-8 94(498) Redactor asociat: Gabriel MARDARE Coperta colecţiei: Vasilian DOBOŞ Coperta I: Michelangelo Buonarroti, Crearea lui Adam (detaliu din Capela Sixtină) Coperta IV: Michelangelo Buonarroti, Judecata de Apoi (detaliu) Tehnoredactor: Florentina VRĂBIUȚĂ Editura JUNIMEA, Strada Păcurari nr. 4 (Fundaţiunea Universitară Regele Ferdinand BCU – Mihai Eminescu) cod 700 511 Iaşi – ROMÂNIA tel./fax. 0232 410 427 e-mail: edjunimea@gmail.com revistascriptor@gmail.com Vă invităm să vizitaţi site-ul nostru, la adresa www.editurajunimea.ro (unde puteţi comanda oricare dintre titluri, beneficiind de reduceri), precum şi pagina de facebook a editurii Junimea. © F.B. SUCIU © EDITURA JUNIMEA, IAŞI – ROMÂNIA

3

F.B. SUCIU

SPAȚIUL ROMÂNESC

DE LA FACEREA LUMII PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI

- Variațiuni pe o temă de geoistorie - Editura Junimea

Iaşi – 2015

4

5

Fetiței mele, Ari

6

7

Cuvânt de început

Mi-am făcut ceva curaj și m-am hotărât, după o îndelungă chibzuială, să aștern pe hârtie propriile gânduri despre spațiul românesc. Nu a fost nici ușor, pentru că, inevitabil, emoția m-a cuprins la fiecare rând pe care l-am scris. Dar nici nu pot spune că m-a copleșit greutatea scrierii acestei cărți, pentru că nu am fost singur nicio clipă… Ca să fiu sincer față de mine însumi și față de cei din jurul meu, lucrarea are mai mulți autori. Pe de o parte, nu aș fi reușit fără sprijinul familiei mele, căreia trebuie să-i mulțumesc, mai ales pentru înțelegere. Gândul de a-i ști alături în această încercare sufletească a fost îndeajuns pentru a găsi mereu puterea de a continua. Nu am renunțat, deși adesea mi s-a părut că nu voi izbuti să duc la sfârșit sau într-un orizont de timp acceptabil ceea ce începusem, cu un oarecare avânt, nu cu multă vreme în urmă. Desigur, sunt și alți apropiați cărora le datorez într-un fel sau altul scrierea acestei cărți, chiar dacă sprijinul lor s-a limitat la simple vorbe de încurajare sau la simpla lor prezență. Pe de altă parte, nu aș fi putut termina acest proiect fără a beneficia de susținerea domnului Ionel Muntele. Îi sunt profund recunoscător, pentru că și-a făcut rost de timp și răbdare pentru a-mi coordona lucrarea pe întreaga durată a conceperii ei. Sprijinul pe care dumnealui mi l-a oferit a luat forme diverse: de la indicarea unor direcții de cercetare până la punerea la dispoziție a unor date care să susțină diferite teorii și ipoteze promovate în această carte. Rog cititorul să țină seama de faptul că lucrarea nu și-a propus să îmbrace o haină științifică, ci reprezintă o culegere de variațiuni pe o temă de geoistorie1. 1 Deși are un caracter preponderent geoistoric, lucrarea conține și elemente din alte domenii.

8

9

PARTEA I

DESPRE PĂMÂNTUL NOSTRU

10

11

1. DE LA FACEREA LUMII

a. Pământul nostru sfânt Un fluviu luminos, numit Calea Lactee, curge și se varsă în abisul Universului întunecat. Într-un braț al acestei galaxii spiralate, se ascunde secretul înfăptuirii unui miracol. Moartea violentă a unei stele masive a făcut posibilă nașterea acestui mister. Din restul materiei explodate s-au luat cărămizi de praf stelar, zidindu-se Soarele și planetele care gravitează în jurul lui. Fulgerând bezna, Pământul și-a făcut apariția ca o minge de foc. Alcătuită din rocă lichidă și metal încins, sfera s-a învârtit continuu până s-a răcit la suprafață, pentru a face loc uscatului și apelor. Naufragiate pe plăci tectonice, oceane și continente s-au pus a pluti în derivă pe miezul fierbinte al planetei. În timp, au ajuns să poarte cu grijă taina întâmplării unei minuni, căci peste ele Dumnezeu a suflat duh de viață. Într-un ungher din această lume miraculoasă, Dumnezeu a lucrat un ogor sfânt pentru noi. E pământul din care am venit ca oameni și ca neam, adică ne-am înrădăcinat și am rodit... Și în care, inevitabil, ne vom întoarce odată cu sfârșitul vieții și a istoriei noastre. Sunt meleaguri, la care doar gândindu-ne, inimile ar trebui să ne fie copleșite de neliniștea unei fericiri desăvârșite. Din preaplinul dragostei Sale, Dumnezeu a modelat, pentru noi, ținuturi de o frumusețe cum rareori poate fi întâlnită. Între palmele Sale, a fost plămădit spațiul românesc, dăruit cu munți, păduri și ape. E un tablou natural care surprinde prin complexitatea și originalitatea lui. Ambele trăsături sunt reflectate de varietatea de culori care sunt combinate pe un spațiu relativ restrâns. Ar trebui să ne gândim că pământul pe care călcăm nepăsători face parte din

12

opera unui artist desăvârșit. Pretutindeni, putem întâlni peisaje care, admirându-le, ne răpun, căzând pradă splendorii lor1. Relieful spațiului românesc, cuprins între coordonatele sale generale, Carpați, Dunăre și Marea Neagră, nu trebuie înțeles strict ca un cadru natural, ci mai cu seamă ca o scenă ce a asigurat decorul geografic pentru interpretarea istoriei noastre sinuoase... Totodată, trebuie privit ca suport material și spațial pentru statele și societățile care s-au succedat în tumultul vremurilor. Este forma care a dat sens diferitelor țări și popoare între răsăritul și apusul trăirii lor în ținuturile noastre. Nu în cele din urmă, e pământul din care s-au clădit și în care s-au prăbușit lumi, dar din moartea cărora au renăscut mereu alte forme de existență statală și societală. Din cenușa și paragina vechilor lumi, s-au reclădit în permanență altele noi. De fapt, vorbim de un ciclu al vieții și al istoriei, cu bucuriile și tristețile lui, împletind măriri și decăderi, despre care putem spune că își va urma cursul în același cadru geografic. b. Zidirea tectonică Ținuturile noastre s-au zămislit dintr-o teribilă înfruntare tectonică. Pentru a înțelege zbuciumul acestei nașteri, ar trebui să închidem ochii și, folosindu-ne puterea minții, să ne întoarcem în timp la vremuri care pot fi doar închipuite. Așadar să revenim la Facerea lumii pentru pământurile noastre... Este o sforțare a minții care merită să ne răpună ființa, umplându-ne sufletul de trăirea creației. Să luăm aminte că, în natură, creația este o luptă, dar și un act perpetuu. Totul se supune prefacerii... Metamorfoza este logica de manifestare a Universului căreia i se aplică, implacabil, și Terrei. 1 Aceste minunății ale unei naturi divine au inspirat penelul iscusit al multor pictori. Călătorind prin întreaga noastră țară, vom avea impresia deloc greșită că ne plimbăm pe culoarele unui vast muzeu.

13

O confruntare teribilă între plăcile tectonice, rezultată dintr-o plăsmuire continuă, s-a dat, se dă și se va da pentru crearea pământurilor noastre. O zămislire necurmată se petrece în chinuri groaznice și într-o tăcere desăvârșită. Dacă ar fi să ne lipim urechea de sol, auzul nostru nu ar percepe nici măcar un zgomot. Deși surzi la trosnetele puternice din subteran, totuși, nu putem spune că nu am fi martorii acestei nașteri. Chiar acum, sub tălpile noastre, au loc prefaceri telurice necontenite care făuresc pământuri. Se desfășoară o încleștare între coloși pe umerii cărora se sprijină relieful României și, în cele din urmă, chiar existența națiunii. O luptă se dă între uriași telurici, mai vechi și mai noi: placa Est – Europeană, microplaca Ponto – Moesică și subplaca Intra – Alpină. Coliziunea e însoțită de cutremure și, în vremuri imemorabile, de erupții vulcanice de proporții. Toate aceste grozăvii ne fac să ne gândim la neputința și slăbiciunea noastră în fața naturii. Sufletul ne este invadat de intense trăiri, iar mintea cugetă la însăși ființarea noastră. Într-o teribilă învălmășeală, uriașii telurici se trag, alunecând unul sub celălalt, iar brațele (marginile) lor se cuprind (întrepătrund). Așa s-a întâmplat că, în zidirea gliei noastre, segmente din plăcile est – europeană și ponto – moesică, angrenate în coliziune cu aria carpatică, s-au subdus sub cea din urmă. O cumplită zbatere, rezultată din încleștarea coloșilor, pune stăpânire pe adâncurile pământului. Spectacolul înfruntării din subteran îl putem admira sau chiar resimți, pentru că tensiunea confruntării dintre forțele telurice se răsfrânge la suprafață asupra noastră. Şi în prezent, îi simțim puterea atunci când ne zgâlțâie și face să se miște pământul sub picioarele noastre. Desigur, gândul ne poartă repede la zona de curbură a Carpaților Orientali, amintindu-ne de groaznicele cutremure care ne-au marcat existența. E un reflex logic având în

14

vedere aria întinsă pe care își etalează forța distructivă1. Cutremurele nu sunt, așadar, decât ultima zvâcnire a alunecării coloșilor est – european și ponto – moesic sub cel intra – alpin. Fenomenul de subducție determină existența în dreptul curburii a unei regiuni joase care se întinde de-a lungul Siretului Inferior2. În trecut, în încleștarea giganților, sub forța apăsării lor, rocile se topeau, iar magma incandescentă erupea la suprafață. Mărturie a teribilei frământări din aceste străfunduri stă formarea celui mai întins lanț vulcanic din Europa. Resturile de conuri și de cratere, împrăștiate ca niște cicatrici pe trupul Carpaților Orientali, ne amintesc de splendoarea acestei dezlănțuiri de demult a forțelor naturii din subteran. c. Pe domeniul românesc Evenimentul fundamental care, din punct de vedere geologic, a marcat geneza spațiului românesc este reprezentat de apariția Carpaților. Nașterea munților s-a întâmplat în vremuri de demult, printr-o sedimentare continuă a rocilor care-l alcătuiesc. Contactul tectonic din adâncuri a dus la cutarea straturilor și creșterea munților. Carpații și-au ridicat semeț crestele chiar în mijlocul apelor oceanului primordial (Tethys). A zămislit încontinuu pământ peste care s-a așternut un covor de vegetație luxuriantă din care s-au înfruptat dinozaurii. Printre ferigi și palmieri stăteau ascunse reptile ierbivore adulmecate de carnivore rapace. Teropozii căutau ornitopozi și hadrozauri, pitiți prin desișuri. Plutind prin aer, pterozaurii priveau la grozăvia petrecută la sol. Înălțându-se, Carpații au determinat, treptat, restrângerea, în regiune, a oceanului primordial, ajuns în timp 1 Mai există două cordoane de seismicitate moderată, de-a lungul marginii Carpaților Meridionali și de-a lungul Carpaților Orientali, prelungindu-se spre sud – est. 2 În această zonă, pe un teritoriu de lentă scufundare, s-a creat o zonă de confluențe, spre care se recurbează râurile în forma unui evantai.

15

la dimensiunile unei mări (Marea Sarmatică). Umplută cu sedimente, această mare a fost nevoită să se retragă făcând loc uscatului care creștea întruna. Dar odată cu ridicarea deasupra apei, munții au fost nevoiți să îndure efectul eroziunii. Astfel, vorbind despre orogeneza Carpaților, s-ar putea spune că procesul se simplifică la evoluția unei alternanțe între cutare, înălțare și eroziune. Mai târziu, acest proces avea să implice adăugarea în structura munților și a unui lanț vulcanic. Mai trebuie amintit că, demult, Carpații și Balcanii formau un lanț muntos unic din trupul cărora izvorau două fluvii. Unul țâșnea de pe latura estică, vărsându-se în Marea Sarmatică (aflată în plină retragere)1. Celălalt irupea de pe versantul vestic și curgea în Marea Panonică2, spre care se mai îndrepta un fluviu cu sursa în Munții Pădurea Neagră. Ridicarea munților a avut ca efect restrângerea mărilor, iar apele celor trei fluvii au reușit să se împletească într-unul singur. Astfel s-a format Dunărea așa cum o cunoaștem noi astăzi3. Nevoită să-și măsoare puterile cu munții, Dunărea i-a străpuns cu furie, despicându-le pieptul la Cazane. A reușit să despartă pentru totdeauna Munții Carpați de cei Balcanici. Fluviul și-a putut continua curgerea spre Marea Sarmatică în care s-a vărsat în spectacolul de lumini, culori și sunete ale unei delte superbe. Înconjurată de munți, care își înălțau amenințător vârfurile, Marea Sarmatică a fost izolată, fiind forțată să se retragă în interiorul Eurasiei. A lăsat în urmă ape sărate care ne scăldă și astăzi Europa Orientală și Asia Centrală: Marea Aral, Marea Caspică și Marea Neagră, care reprezintă cel mai important rest al ei. 1 Avea punctul de vărsare situat undeva în Câmpia Bărăganului din prezent. 2 E vorba de un imens lac dulce în care Carpații Occidentali formau un arhipelag. Restul acestei mări este reprezentat în prezent de Lacul Balaton. 3 Procesul a fost posibil prin fenomenul de captare a izvoarelor. Fluviul care se vărsa în Marea Sarmatică a captat izvoarele celorlalte două fluvii care se vărsau în Marea Panonică.

16

Și totuși geologia i-a rezervat Mării Negre un destin fericit, ferind-o de spectrul solitudinii absolute în care și-a trăit soarta Marea Sarmatică. Prăbușirea Bosforului a unit Marea Neagră cu Marea Mediterană și, implicit, a legat-o de apele oceanului planetar (dând sens politic și comercial pământurilor noastre). d. Plăsmuirea reliefului Dacă ar fi să ne raportăm la coordonatele cadrului natural unde am apărut și ne-am format ca popor, putem reafirma fără niciun dubiu că se reduc la Carpați, Dunăre și Marea Neagră. A vorbi despre domeniul teritorial, definit de cele trei repere, înseamnă a aduce în discuție un sistem complex. Aria orogenetică reprezintă doar una dintre fețele (unitățile morfostructurale) ale reliefului. Se oglindește nu doar în imaginea Carpaților, ci și în cea a Subcarpaților, Podișului Transilvaniei și Câmpiei de Vest1. Cealaltă față, a unităților de platformă, se reflectă în ceea ce vedem la suprafață ca fiind Podișul Moldovei, Câmpia Română, Podișul Getic, Podișul Dobrogei și Delta Dunării. Dacă ar fi să ne referim la evoluția reliefului, ar trebui să evidențiem că, în general, se află într-un proces continuu de transformare. Nimic nu ar putea să ni se pară mai înșelător decât faptul că scoarța terestră, ca suport al reliefului, ar fi totuși ceva static... Adică, nu ar fi influențată de transformarea continuă a planetei, ea însăși captivă într-un spațiu dinamic. Scoarța terestră și relieful sunt mișcătoare și nu fac decât să urmeze destinul forțelor tectonice care le-au creat. Trăim la o scară prea mică și într-un timp istoric prea scurt pentru a sesiza marea transformare planetară. Dacă ar fi să sintetizăm formarea reliefului, ar trebui să relatăm doar povestea creării unui pământ nivelat în permanență peste care s-a așternut covorul sedimentelor. 1 În cazul ultimelor două forme de relief, s-ar putea vorbi de existența unor unități intermediare, pentru că deși, genetic și evolutiv, țin de fenomenul orogen, totuși funcționalitatea lor este asemănătoare structurilor de platformă.

17

Tendința de nivelare a însemnat, într-un sens, șlefuirea aproape completă a munților până la limita mării, de către vânturi, ghețari și râuri... În sens invers, această tendință a presupus umplerea cu sedimente a zonelor care au coborât din confruntarea tectonică (de subsidență), pentru a le ridica până la linia apelor oceanului planetar. Nașterea pământului înseamnă suferință, iar chinurile facerii au marcat, inevitabil, și destinul ținuturilor noastre. Cu cât munții au îndrăznit să-și înalțe mai mult fruntea, cu atât eroziunea i-a lovit mai puternic, pentru a-i frânge. Din această confruntare între forțele interne (telurice) și agenții externi care li se împotrivesc (fluviatilă, eoliană, glaciară etc.), se făuresc formele de relief care se întind între munți și mare. Însuși chipul Carpaților, în forma actuală, s-a modelat în perioada glaciațiunii, când sub efectul artistic al ghețarilor i s-au trasat liniile caracteristice din prezent. Dar acest tip de creare a scenei în care se încadrează relieful a avut un rol secundar pentru ținuturile noastre. În principal, pământul care acoperă podișurile, dealurile și câmpiile e plămădit din aluatul munților. Oriunde umblăm pe cuprinsul țării, picioarele noastre calcă pe trupul Carpaților. Nașterea înseamnă bucuria trăirii unui miracol. Prin venele sale, munții pulsează viață, izvorând râuri care depun sedimente… Sunt rămășițele strașnicelor frământări din eroziuni, fragmentări și nivelări necontenite pe care le îndură munții noștri. Astfel, într-un efort de creație perpetuă, prin curgerea râurilor în trepte, urmându-și cursul spre mare, sedimentele aduse din munți modelează, pentru noi, podișuri, dealuri și câmpii. Desigur, în efortul artistic de sculptare a reliefului, vânturile, prin suflările lor, împrăștie în cele patru zări, sedimentele, desăvârșind opera râurilor. e. Sub stăpânirea munților Privind spre Carpați suntem tentați să-i descriem doar prin ceea ce vedem la suprafață. Ne vom grăbi să spunem că au o întindere

18

apreciabilă, deoarece formează cel mai lung lanț muntos al Europei, înălțimile medii care îi caracterizează și excesiva lor fragmentare, pentru că sunt străpunși de numeroase văi și depresiuni. Ori vom zice despre poziția centrală pe care o ocupă pe continent și desfășurarea lor cvasicirculară (arcuirea lor rezultând din ciocnirea ariei orogenetice cu placa Est – Europeană și microplaca Ponto – Moesică). Nu înseamnă că este ceva greșit în enumerările respective, mai ales că munții, cu ajutorul acestor particularități, au modelat destinul nostru ca națiune și stat. Dar este o expunere incompletă, pentru că nu surprinde enorma lor forță pe care și-au etalat-o din adâncuri. Carpații au avut puterea și măiestria de a făuri un sistem teritorial distinct în miezul continentului. Este vorba de însuși spațiul românesc care formează arealul natural în care ne-am născut și am crescut ca popor. Apariția sistemului teritorial a fost posibilă întrucât Carpații au avut forța de a restructura unitățile de platformă învecinate. Atracția exercitată asupra lor a fost atât de puternică încât au reușit să le înglobeze în propriul mecanism. De fapt, și-au aruncat ancora, înfigând-o în adâncul platformelor, pentru a le ține strâns legate, și trăgându-le spre sine. Înlănțuite, aceste unități periferice de platformă au funcționat, în evoluția lor, sub controlul munților. Limitele până unde își manifestă stăpânirea Carpații sunt marcate de: falii marginale arcuite; ape curgătoare cu dispunere circulară și areale circulare până unde se simte prezența munților în topoclimate, soluri, vegetaţie. Spațiul românesc a fost încins de un brâu hidrografic, format din Tisa, Dunăre și Nistru, care-i stabilește hotarele, descriind un cerc larg în jurul Carpaților. Pe teritoriul stăpânit, munții au instituit, în mod suveran, un sistem concentric, etajat și radiar. Este o realitate geografică oglindită de forma rotundă a regatului dac fondat de Burebista, de unirea celor trei țări române sub Mihai

19

Viteazul și făurirea României Mari de către Ferdinand I. Anatomia sistemului ne relevă că, în interiorul lui, reprezentând centrul domeniului carpatic, este dispus Podișul Transilvaniei. Acesta adăpostește o largă depresiune, străjuită de lanțurile muntoase ale Carpații Orientali, Meridionali și Occidentali. Desfășurându-se atât în interiorul, cât mai ales în exteriorul inelului montan, sistemul se continuă cu dealurile subcarpatice (o asociere de culmi deluroase secționate de văi și depresiuni). Subcarpații formează o treaptă intermediară care asigură trecerea dinspre munți spre podișurile și câmpiile încorporate domeniului hotărnicit de Tisa, Dunăre și Nistru. În raport cu inelul montan: la răsărit se situează Podișul Moldovei (continuat până la Nistru); în sud – Podișul Getic, căruia i se succede până la Dunăre, Câmpia Română; iar în apus – Câmpia de Vest (întinsă până la Tisa). Atracția mecanismului teritorial construit de Carpați își exercită influența și reglează inclusiv funcționarea spațiului cuprins între Dunăre și Marea Neagră, reprezentat de Podișul Dobrogei. Pentru a cuprinde cu ochii măreția ansamblului geografic în care ne-am născut și trăim ca popor ar trebui să ne urcăm cât mai sus ca să putem privi cât mai departe. Așadar, să ne cățărăm pe vârfurile Carpaților și sub cerul senin al soarelui amiezii, să lăsăm privirea să cadă spre Dunăre și Marea Neagră. Vom vedea întinzându-se trei trepte de relief major proporționale, simetrice și dispuse concentric1 (în cadrul cărora sunt cuprinse mai multe unități geografice distincte). Să urmăm firul pâraielor și izvoarelor cu apă limpede care răbufnesc din munți, rostogolindu-se printre stânci. Observăm cum se desfășoară sub ochii noștri Carpaţii (Orientali, Curburii, Meridionali, Banatului şi Apuseni). În curgerea lor, pâraiele și izvoarele se adună pentru a forma râuri învolburate ce străpung Subcarpații, podișurile 1 Relieful are, cu aproximație, următoarea componență: 1/3 munţi, 1/3 dealuri şi podişuri, 1/3 câmpii.

20

(Transilvaniei, Moldovei, Getic, Mehedinţi și Dobrogei) și dealurile (Banatului, Crişanei şi Silvaniei). Râurile străbat apoi lin câmpiile (Română și de Vest), pentru a-și continua drumul spre Dunăre (sau, foarte rar, spre principalul afluent – Tisa, așa cum e cazul Mureșului, al Someșului și al Crișurilor). Umflat de râurile pe care le strânge (mai importante, Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret, Prut), fluviul curge maiestos spre Marea Neagră. La vărsare, formează o vastă Deltă, în care uscatul se îmbrățișează cu marea, iar strânsoarea lor se continuă de-a lungul Platformei litorale. f. Locul nostru în lume Nu doar conformația reliefului, ci și poziția geografică a dictat valoarea strategică a meleagurilor noastre și, implicit, cursul istoric. Devenirea noastră nu putea decât să urmeze atât sensul, cât și locul pământurilor pe care s-a petrecut... Ne referim la niște ținuturi create pe cuprinsul unei forme planetare, născută din metamorfozele din adâncurile Terrei: Eurasia. Supercontinentul se lățește în emisfera nordică pe care o domină prin enormitatea lui. Are țărmurile scăldate de toate oceanele lumii și e străbătut de la un capăt la altul de cel mai lung lanț muntos din lume. E străpuns de fluvii însoțite de câmpii mănoase, unde au înflorit civilizații mărețe. Imensitatea și diversitatea reliefului au transformat Eurasia în principala scenă pe care s-a jucat istoria umanității. Cadrul natural și-a pus amprenta, inevitabil, asupra evoluției socio – politice a supercontinentului. Eurasia a devenit adăpostul unui rezervor uriaș de populații din care aveau să țâșnească națiuni făuritoare de istorie și progres, zidindu-se în permanență temelia evoluției omului. Și nimic nu pare să schimbe prea curând această imagine eurasiatică dominantă, reflectată asupra întregii omeniri. Eurasia ocupă scena istoriei aproape în totalitate, iar celelalte continente (american, african și australian) își interpretează rolul în funcție de evoluția ei. Schimbător ar

21

putea fi doar locul unde se joacă unul dintre actele principale ale istoriei la un moment dat: de la extremitatea europeană la cea asiatică1. Spațiul românesc (cuprins între Tisa, Dunăre și Nistru) s-a format în partea vestică a Eurasiei... Mai precis, a apărut la o răscruce de drumuri, în mijlocul continentului european. Pe direcția est – vest, pământurile noastre se află cu aproximație, la jumătatea distanțelor care parcurg drumul până la Oceanul Atlantic și Munții Urali2. În schimb, pe axa nord – sud, deși se situează la o distanță aproape egală în raport de extremitatea Peninsulei Scandinave (în sensul că depărtarea păstrează oarecum proporțiile față de Oceanul Atlantic și Munții Urali), teritoriile noastre se află mult mai aproape față de limita sudică (Marea Mediterană)3. Arealul românesc s-a creat și dezvoltat în istmul ponto – baltic, adică pe linia care desparte Europa continentală de cea peninsulară. Din punct de vedere istoric, ținuturile noastre s-au aflat la unul dintre capetele acestei imense porți geografice, deschise între Marea Neagră și Marea Baltică. Printr-un astfel de loc și-au făcut intrarea în istorie populații creatoare de civilizații și imperii care s-au perindat dintr-o parte într-alta a Eurasiei. Trecând prin această poartă, diverse popoare au călcat pe meleagurile noastre și ne-au marcat evoluția mai mult sau mai puțin durabil. g. Casa noastră Poziționarea arealului românesc în emisfera nordică și în inima continentului european produce nu doar efecte de ordin istorico – strategic, ci și cu impact în 1 De pildă, în prezent, America de Nord este nevoită să se repoziționeze, din considerente geostrategice, dinspre Oceanul Atlantic spre Oceanul Pacific. 2 Se situează, cu aproximație, la jumătatea distanței dintre extremitatea de vest și cea de est ale continentului (Capul Finister și Munții Urali). 3 Pământurile noastre se află mult mai departe de Capul Nord din Norvegia, dar mult mai aproape de Capul Matapan din peninsula Peloponez.

22

mediul natural. Situate în partea de miazănoapte a Terrei, odată cu rotirea anuală în jurul Soarelui, peste ținuturile noastre se aștern toate anotimpurile. De la primăvara, cu flori de cireș scuturate care colorează văzduhurile, până la vara, cu spice de grâu care frâng orizonturile. Și de la toamna, cu mere coapte care arcuiesc pomii din livezi, până la iarna, cu saci de făină și șorici de porc care înghesuie podul casei. Consecință a poziționării lor relativ mediane în Europa, meleagurile noastre sunt acoperite de o climă temperat – continentală, de tranziție spre excesivă. Situarea lor la răspântie de drumuri a făcut, totodată, să devină ținta unor influențe majore din afara domeniului românesc. Asupra teritoriilor noastre au o înrâurire directă principalele sectoare climatice ale Europei: temperat oceanic (în vest), temperat continental excesiv (în est), mediteranean (în sud), boreal (în nord) şi temperat moderat (în centru). De la apus și miazănoapte, spațiul românesc este lovit de vânturi umede și ploi abundente, iar de la răsărit și miazăzi, biciuit cu asprime de gerul iernii și îndurând seceta verii. Sub întinderea climatului specific, s-au dezvoltat unele dintre cele mai bogate și diversificate flore și faune de pe continent. România este țara cu cele mai multe zone biogeografice. Pot fi numărate cinci din cele nouă astfel de regiuni existente în Europa (continentală, alpină, stepică, panonică și pontică). Păduri și culturi diverse s-au aclimatizat, prinzând rădăcini adânci în solul românesc. De pildă, dinspre miazănoapte și apus, s-au răspândit fagii, de la miazăzi, stejarii, iar din răsărit, stepa. Prin Europa Centrală s-au extins culturile de grâu și orz, dinspre Europa Orientală – floarea soarelui, soia și cânepa, din nordul continentului – secara, inul și sfecla de zahăr, iar de la sud – vița de vie, orezul, porumbul, tutunul și piersicul. Ne-au hrănit și adăpostit în vremuri de tihnă, dar și de restriște. Ne-au înveșmântat pământul, acoperind munți, dealuri și câmpii. În subsol se găsesc bogății uriașe făurite din măcinarea plăcilor tectonice.

23

În această natură splendidă, și-au găsit locul sălbăticiuni care ne-au vrăjit dintotdeauna cu puterea lor. Le-am atribuit, încă din timpuri de demult, puteri magice și am năzuit a le întruchipa în devenirea noastră istorică (reprezentând blazoanele și stemele care ne identifică). România noastră

Aparținem unor pământuri care își au începutul în vârful munților, chiar pe pajiștile alpine, unde, pe bolta cerului senin, acvilele se rotesc în cercuri largi. Pajurile țintesc spre stâncile ascuțite, scăldate în soare, pe care se încălzesc vipere încolăcite și stau cățărate capre de munte. Flori de colț ornează steiuri care străpung și rănesc orizontul. Sub rocile lipite pe trupul munților, se ascunde o lumină tainică. Strălucitoare minereuri scânteiază, radiind pretutindeni1. Cu focul lor, aprind întunericul din subteran. Din adâncuri, țâșnesc, clipocind printre stânci, izvoare2. Se adună în râuri repezi și învolburate, unde păstrăvi și lostrițe lacome, pitite printre pietre, vânează obleți și scobari nerozi. Coborând, cu pași iuți, printre jnepenișuri, ne strecurăm pe sub umbra și răcoarea brazilor, pinilor și molizilor. Zări îndepărtate sunt cuprinse de verdele intens colorat și aromat de cetină. Se revarsă ca un torent căzut de pe înălțimile munților. Umple văile adânci unde începe să se întrepătrundă cu fagi, goruni și mesteceni. Continuând firul curgerii spre vale, tei, plopi și castani iau în stăpânire ținuturile. Învelesc dealuri și câmpii sub care zac bogății de neprețuit3. 1 Din aceste minereuri se făuresc aur, argint, aluminiu, zinc și cupru. 2 E vorba inclusiv de ape minerale și termale. 3 Se pot extrage sare gemă, cărbuni, petrol și gaze naturale. Zonele cu resurse petrogazeifere coincid cu bazinele sedimentare, situate în Subcarpați (mai ales sub forma de petrol), dar și mai la sud, în Platforma Getică sau în Câmpia Română, ori la

24

În acești codri, străpunși de luminișuri, sălășluiesc zimbri și cerbi. Vegheați de corbi înțelepți, se adapă în tăcere din izvoare, privind cu grijă în jur. Se furișează pe sub coroana arborilor, fără a trezi foșnetul frunzelor și trosnetul crengilor. Sunt adulmecați de urși și lupi, care pândesc, răbdători. Mârtani sălbatici și râși perfizi dau târcoale cocoșilor de munte cocoțați în arbori. Jderi râvnesc la pârși care țopăie pe crengi. Din scorburi, bufnițe ochesc cu agerimea lor spre hârciogi speriați. Ferocitatea răzbate în natură din întunecimea adâncurilor. Din păduri se aude zgomotul surd și prelungit de oase zdrobite între caninii ascuțiți ai fiarelor flămânde. Ajunși în desișuri, găsim colți de mistreți, oglindiți în luciul știuleților și ghindelor. Păzesc scroafe care alăptează și speră, stând ascunse, de frica haitelor, prin porumb și stejăriș. În lăstărișul din apropiere, lupoaice fudule plodesc. Undeva, nu chiar departe, pe sub privirea vicleană a vulpilor, zbughesc, din tufișuri, iepuri cenușii. Străbat cu iuțeală ogoarele care se lăbărțează în zare. Se pitulează prin vița de vie cocârjită de greutatea ciorchinelor de struguri. Prin răzoare, albine robotesc, răsfățându-se cu polen. Bursuci scormonesc pământul după viermi suculenți. Pe deasupra livezilor și podgoriilor, plutește un nor de nuanțe și arome care ne îmbată simțurile. Crengi de pomi roditori se gârbovesc sub povara fructelor zemoase. În câmpuri, orizonturile se deschid ca niște ferestre spre zări îndepărtate. Luncile se scufundă în culorile și miresmele grădinilor cu legume proaspete. Biciuiți de sălcii plângătoare, cai sălbatici aleargă nestingheriți. În împrejurimi, est în Podișul Moldovei. În vest, în Podișul Transilvaniei, unde procesele tectonice au inclus și vulcanismul, cu o contribuție importantă la formarea domurilor (bombări ale scoarței), s-a acumulat, în special, metan pur. Resursele energetice s-au format în bazinele sedimentare aflate in imediata vecinătate a ariei orogenetice unde s-au petrecut încleșteri puternice între coloșii telurici. Gradul de tectonizare dictează sub ce formă s-au acumulat reziduurile create de descompunerea vegetației sau microfaunei.

25

cerul se reflectă în bălți formate din preaplinul râurilor care se revarsă. Între ape, stau camuflate știuci hrăpărețe, pândind spre bibani și carași nătărăi. Crângurile sunt scufundate de cântecul duios al privighetorilor. Purtate de vânt către văzduhuri, se împletesc cu trilurile ciocârliilor. Arcuite în lizieră, se lansează ca niște săgeți spre albastrul cerului stăpânit de șoimi nemiloși. Sunete ascuțite, scoase de greieri trândavi, sparg liniștea. Prin preajma lor, furnicile trebăluiesc. Din ciornoziom își trag seva holde de grâu cu spic încărcat. Însângerate de maci, unduiesc ca niște valuri aurii sub adierea vântului. Sunt vegheate îndeaproape de lanuri de floarea – soarelui, cocoșate de povara rodului copt. Se scurg, dimpreună, tăcut și lent spre deltă, cuprinzându-se în nemărginirea câmpiilor. Așteaptă să se împlinească sorocul, pentru ca recolta să-și verse belșugul în hambare. Împleticindu-se printre ciulini, dropii sprintează prin pustiile fierbinți. În stufăriș, pelicani și lebede leneșe plescăie zgomotos. Agită covorul de nuferi așternut peste ape în care la suprafață se lăfăiesc vidre. În adâncuri, stau îngrămădiți somni uriași și crapi dolofani, sturioni, cu pântece umplute de icre, și scrumbii pe care atârnă carnea grasă. Drumul nostru pe aceste meleaguri se sfârșește în depărtarea mării. Din luciul ei, țâșnesc delfini arcuiți pe deasupra valurilor.

26

2. LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI a. Însingurați din timpuri străvechi Deși situate în miezul continentului, pământurile noastre nu au fost niciunde în această parte de lume mai singure. Devenirea noastră a urmat firul acestei izolări naturale, preparată dintr-un amestec de licori dulci și amare din care noi am sorbit din plin cupa vieții. Am fost prinși în mrejele izolării chiar de Dunăre încă din vremurile de demult, odată cu apariția așezărilor umane în neolitic. Ca într-o piesă de teatru antică, Dunărea și-a jucat rolul purtând o mască cu două fețe1. Această dualitate își are originea în frageda pruncie a fluviului. Cu pieptul tăiat de ascuțișul stâncilor în defileul de la Cazane, Dunărea s-a comportat întotdeauna ca două fluvii diferite: unul central european (panonic) și altul sud – est european (balcanic). Chipul însingurării noastre nu a fost decât imaginea reflectată în oglindă a acestor realități geografice. Direcția de expansiune de la țărmul Mării Mediterane spre interiorul continentului a depins de accesibilitate. Ca să se ajungă la porțile Europei Centrale, având ca punct de plecare Bosforul, era și este mai ușoară deplasarea pe cursul Mariței sau a Vardarului spre bazinul Moravei. În niciun caz nu era preferabilă (și nici nu este încă) trecerea Munților Balcani deoarece urma traversarea Dunării, de unde se zărea în depărtare un alt lanț muntos – Carpații. Trebuie subliniat și că, în vechime, climatul fiind mai umed, Dunărea avea un debit mai mare. Cursul său inferior (balcanic) era plin de meandre, bălți și zăvoaie. Cursul său inferior (balcanic) era plin de meandre, bălți și zăvoaie. În Câmpia Română, fluviul devenea, 1 Realitatea este exprimabilă și de dubla sa denumire, Istros – de către greci, respectiv Danubius – de către romani.

27

în curgerea lui spre mare, un obstacol serios, preferabil de evitat. Tabloul izolării ținuturilor noastre, de către cursul balcanic, avea să fie completat de vărsarea Dunării în Marea Neagră. Așa cum am văzut, este o rămășiță a Mării Sarmatice, închisă de retragerea ei în fața ridicării semețe a Carpaților, din care a rezultat un acces limitat la Marea Mediterană și, implicit, la apele oceanului planetar. Încă din Antichitate, soarta Mării Negre a depins, într-o măsură determinantă, de puterea care deținea controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Și totuși, nu putem discuta de o izolare absolută în care să ne fi scufundat Dunărea. Pentru a ocoli cea mai mare parte a segmentului balcanic, dinspre Bosfor s-a putut dirija o rută, care a trecut prin spațiul românesc. Accesibilitatea, în acest caz, a implicat croirea unui drum spre Europa Orientală de-a lungul litoralului Mării Negre. Ajungând în Dobrogea, existau posibilități de a pătrunde în ținuturile noastre. Fie traversând vadul de la Isaccea (Noviodunum), pentru a avansa spre Bugeac, de unde se desfășura priveliștea descumpănitoare a stepelor nesfârșite. Fie întorcând spre vest, pentru a trece vadul de la Hârșova (Carsium), de unde în fața ochilor se derula amăgitoarea Curbură a Carpaților. Gurile Dunării au avut, totuși, forța de a mai risipi din vraja izolării noastre. Deși închisă de strâmtori spre Oceanul Planetar, Marea Neagră a constituit și constituie o poartă deschisă spre inima continentului. Încă din Antichitate, Pontul Euxin era important prin poziționarea lui oarecum centrală în Europa, de unde a reușit să colecteze fluvii din toate direcțiile (Dunăre, Nistru, Nipru, Don). Diversele puteri au vizat, pe parcursul istoriei, să exploateze cursul inferior navigabil al fluviilor pentru a pătrunde spre interiorul masei continentale (spre centrul, nordul și estul Europei). Gurile Dunării și litoralul Mării Negre au devenit principalul segment teritorial care a dat valoare strategică pământurilor noastre.

28

b. Miracolul agriculturii Înfricoșat peste măsură de puterea destinului asupra vieții sale, omul s-a hotărât să-l înfrunte. Prea mult timp somnul din peșteră fusese alinat de speranța colților de mamut și tulburat de spaima felinelor uriașe care se lingeau pe bot de sânge. Omul și-a decis propria soartă în mijlocul naturii odată cu trecerea de la stadiul de culegător și vânător (din paleolitic) la cel de producător (în neolitic). Pentru a izbuti, timpul și spațiul au fost reorganizate conform trebuințelor umane. Redefinirea de către omul neolitic a propriilor coordonate existențiale a avut loc prin sedentarizarea lui. S-au dezvoltat tipuri revoluționare de viață socială și economică. Din munca pământului1 a rodit lumea satului cu credințele ei și cu speranțe adunate în broboane stoarse din frunți îngândurate. Din brazde, sub dezmierdarea razelor de soare, s-au născut ogoare. Lanuri îmbelșugate, udate de ploi și sudoare, au împânzit ținuturile noastre. Omul avea să reușească nu doar grație sârguinței sale, ci și naturii care își arătase mărinimia. Momentul izbânzii a coincis cu retragerea spre nord a ghețarilor care acopereau o parte însemnată a continentului. Peste Europa s-a așternut un climat mai blând care a făcut posibil progresul umanității. Sub scurgerea vremurilor, au fost zidite două lumi, cea de la țară și cea de la oraș, care s-au privit față în față, concurându-se în plan socio – politic, dar completându-se economic. Totul s-a petrecut odată cu o uriașă explozie revoluționară al cărei suflu s-a extins ca un fulger în timp și spațiu. Punctul inițial al deflagrației s-a produs în regiunile din estul Mediteranei2, propagându-se cu rapiditate în întreg bazinul mării. În neolitic, grupuri originare din Mesopotamia, Levant și Egipt au migrat, prin Anatolia, în Balcani purtând focul sacru al agriculturii. L-au aprins și pe meleagurile 1 Agricultura avea să fie însoțită și de domesticirea animalelor. 2 Este vorba de locul de creștere al plantelor și animalelor care au fost supuse procesului de cultivare, respectiv de domesticire de către om.

29

noastre locuite de vânători și culegători paleolitici. La umbra belșugului acestor culturi, au crescut societăți matriarhale și pașnice. Izolarea, în care se aflau pământurile noastre încă din neolitic, a făcut ca fluxul difuzării agriculturii să le ocolească inițial, pentru le infuza ulterior. Axul de propagare a agriculturii din Anatolia în Balcani pe direcția Europa Centrală a urmat un traseu dinspre Bosfor, începând cu valea Mariței și sfârșind cu cea a Moravei. Ajunsă în nodul hidrografic din nordul Balcanilor, a împrumutat cursul Dunării spre Câmpia Panonică. De abia din acest punct, agricultura a pătruns în ținuturile noastre, iar edificatoare este aria de răspândire a culturilor apărute timpuriu în regiune (Gura Baciului – Cârcea, Starcevo – Criș, succedată de Vinca – Turdaș). Pornite din Macedonia (Tesalia), dar sosite în zona Dunării și Tisei, culturile agricole au valorificat axul afluenților Timiș, respectiv Mureș și Criș, pentru a se extinde spre Transilvania și Banat (iar, indirect, în Oltenia, prin culoarul Timiș – Cerna). Pe aceste drumuri, candida Zeiță Mamă a Lumii avea să pășească în ținuturile noastre. Sub privirea ei, fertilitatea și fecunditatea și-au înfipt adânc rădăcinile. Din bogatul sol românesc, au încolțit culturi care, timp de milenii, au hrănit trupul și sufletul strămoșilor noștri. Urmând firele vastei rețele hidrografice, aceste culturi s-au extins în întreg spațiul românesc, dar și în împrejurimile lui. Din tulpina viguroasă a Culturii Vinca – Turdaș, s-au desprins ramificații care și-au întins vârfurile spre răsărit. Pe fondul acesteia, au fost proiectate culturi impresionante și durabile. În neoliticul mijlociu (eneolitic), a apărut un prim lăstar, care s-a învârtoșat, crescând spre centrul Transilvaniei, unde s-a dezvoltat cultura Petrești. O a doua linie a fost urmată din zona Olteniei spre Muntenia, extinzându-se până în Dobrogea și Bugeac. Este arealul unde s-a împuternicit cultura Boian, peste care s-a așezat cultura Gumelnița. În aceeași epocă, dar pe direcția secundară de propagare a

30

agriculturii din zona Anatoliei, s-a ivit pe pământurile noastre o splendidă cultură. Impresionanta civilizație Hamangia a crescut de-a lungul litoralului Mării Negre (Dobrogea), de unde s-a răspândit spre stepe (Bugeac). Din mănunchiul spicelor secerate de strămoșii noștri, poate cel mai tare a strălucit în lumina soarelui misterioasa cultură Cucuteni – Tripolie apărută în neoliticul târziu (eneolitic). A fost, cel mai probabil, o ultimă reflexie în apa vremurilor a culturii Vinca – Turdaș, prin înrâuririle Petrești și Boian / Gumelnița. Dar poate că ar trebui să ne gândim că fascinantul univers Cucuteni – Tripolie a fost creația nu doar a unor curente civilizaționale balcanice. Născută în zona Carpaților, dar dezvoltându-se până în bazinul Niprului Mijlociu, această cultură a acoperit treptat stepele nord – pontice (spațiu de interferență a unor curente dirijate din Balcani, dar și din Caucaz). Sub unghiul acestei duble influențe, ar fi necesar să privim spre cultura Cucuteni – Tripolie, care s-a ridicat la înălțimea celor mai importante civilizații ale lumii, remarcându-se prin organizarea socială avansată, rafina- mentul artistic și ritualurile profunde. Așadar, ar fi util să acceptăm existența unei a treia direcții de difuzare a civilizației agricole pe meleagurile noastre: dinspre Caucaz spre Europa Occidentală, prin nordul Mării Negre. Cele două rute care leagă Mediterana de centrul, respectiv estul Europei, la care se adăuga și cea din Caucaz spre vestul continentului, au reprezentat fluxul de circulație pe teritoriul nostru al unor civilizații și în epoca metalelor, sub patronajul lui Hefaistos și a lui Vulcan. Fie că, de pildă, avem în vedere Cultura Yamna, în epoca bronzului, care își avea originea în stepele nord – pontice. Fie că ne gândim la radierea prin Europa Centrală a luminii culturilor Baden – Coțofeni (în epoca bronzului) și La Tene (în epoca fierului). Fie că ne amintim de cultura Hallstatt (în epoca fierului), care a urmat din zona mediteraneană calea țărmului vestic al Pontului Euxin. Din înaltul cerului și adâncul apelor sau al pământului,

31

aceste drumuri au început a fi vegheate de teribile zeități, sub a căror atotputernicie, omul a fost nevoit să-și înfrunte destinul în Univers. Divinități înfricoșătoare (uraniene, acvatice și telurice) au detronat-o pe Zeița Mamă a Lumii, punând stăpânire pe întreaga lume. Doar Prometeus a fost singurul care a avut milă de suferința omului, plătind scump pentru curajul său. c. Sub ascuțișul metalelor Odată cu trecerea de la tehnica șlefuirii pietrei la cea a prelucrării metalelor s-a creat un univers socio – politic și economic complex. În epoca bronzului, și-au făcut apariția orașele stat îndeletnicite cu neguțătoria. Aventurându-se pe uscat, dar și pe mare, în jurul acestor nuclee urbane s-au coagulat țări cu interese divergente. Aflate în coliziune, războiul avea să tulbure mintea și sufletul ființei umane. Perfecționarea prelucrării metalului în epoca fierului a făcut nu doar ca agricultura să performeze, ci și războiul să devină mai ucigător. Plugul se înfigea mai adânc în brazdă, dar, sub ascuțișul armelor, aveau să se prăbușească neîncetat regate și imperii ce păreau eterne. Totul s-a petrecut odată cu cea de a doua etapă a migrației indo – europene din nordul teritoriilor ponto – caspice. Erau în căutare de pășuni pentru turmele și cirezile lor greu încercate de seceta ce biciuise stepele. În Balcani, au găsit, pe alese, locuri îmbelșugate unde să-și așeze târlele și odalâcurile. Războinice și patriarhale, aceste triburi au trecut prin foc și sabie culturile neolitice din peninsulă. Au stropșit, sub copitele cailor, lutul ars și încondeiat al ceramicii din străvechime pe care au spart-o într-un infinit de cioburi. Fluxul migrator de la începutul Antichității, provenind din zona stepelor nord – pontice, a perturbat serios dezvoltarea socio – economică a Balcanilor, inclusiv a ținuturilor noastre. Deși conectată, din vremea neoliticului, la binefacerile agriculturii, peninsulei i-a fost grav tulburată liniștea de forfota indo – europeană. A fost momentul din care

32

civilizația Cucuteni – Tripolie, continuată în timp pe meleagurile noastre și extinsă în împrejurimi1, a început să se ofilească. Nu a mai putut ține pasul cu ritmul din Orientul Apropiat. Prin urmare, regresul nu a fost de ordin tehnologic, ci a avut drept cauză situarea pământurilor noastre în calea unor migrații dinspre stepele ponto – caspice. Un alt flux migrator, care a influențat soarta Balcanilor, a fost cel dirijat, în paralel, prin Anatolia. Nu întâmplător, primii indo – europeni desprinși au fost anatolienii (printre care hitiții), greco – macedonenii și paleobalcanicii. Aceste triburi au trecut Bosforul cu mult înainte să se petreacă năvălirile indo – europene din nordul Mării Negre. Statornicindu-se pe teritoriile locuite de populațiile agricole, indo – europenii au modelat definitiv chipul lumii cunoscute până atunci. În Balcani, formarea popoarelor antice (grecii, tracii, ilirii, inclusiv geto – dacii) s-a datorat fuziunii celor două curente migratoare care s-au suprapus pe fondul existent din paleolitic și neolitic. Năvălirile ne-au pustiit pământurile, iar vijelia lor nimicitoare a doborât stejarul Cucuteni – Tripolie. Au provocat o pagubă uriașă prin risipirea semințelor unei civilizații avansate care avea toate premisele unei emergențe la nivel continental. În schimb, sudul peninsulei a fost mai ferit de spectrul devastării. Așa a putut să crească nestânjenit măslinul apărut în epoca bronzului din care a rodit mai târziu poporul grec în varianta sa clasică. Încă de pe vremea când dădeau în pârg, fructele acestei civilizații au fost aduse de eleni și în ținuturile noastre, fiind gustate de geto – daci. d. În universul greco – roman În Antichitate, cu tălpile pe fundul mării și cu creștetul mângâiat de soare, trupul Balcanilor se înălța din Mediterana, strângând în brațele 1 Ne referim la așa numita Old Europe. Cucuteni – Tripolie și toate celelalte culturi neolitice / eneolitice, făurite între Adriatica și Nipru, au fost suportul pe care s-a clădit inițial civilizația europeană.

33

muntoase teritorii dens populate și civilizate. Realitatea se oglindea în întreg sudul Europei, unde pe lanțul de peninsule (balcanică, italică și iberică) s-au așezat civilizații făuritoare de lumi. Sub scurgerea vremurilor, din aceste pământuri a răsărit splendida civilizație greco – romană care s-a răspândit spre toate zările. Greco – romanii au transformat Mediterana în farul care a luminat departe spre ținuturile întunecate. S-a propagat cu viteză spre interiorul continentelor ale căror țărmuri le uda. Așa și-a dobândit Mediterana numele, pe care îl merită din plin, respectiv marea din mijlocul pământurilor1. Sămânța civilizației greco – romane a încolțit și pe meleagurile noastre. Totuși, deși, geografic, se afla în Balcani, teritoriul geto – dacilor avea să se situeze, istoric, la periferia acestei lumi. Nu a însemnat că, pe fondul acestei solitudini, ținuturile noastre au devenit un spațiu ermetic, perfect închis de Dunăre, fără a cunoaște influențele sociale, culturale și economice ale acelor vremii. Și nici nu putea să se întâmple astfel, atât timp cât, la fel ca în neolitic, izolarea naturală nu a fost una absolută. Pentru a pătrunde în Europa Orientală, încă din vechime se putea ocoli cursul balcanic al fluviului, urmând firul țărmului pontic. Din vremuri de demult, grecii au valorificat acest traseu, reușind să deschidă meleagurile noastre. Au dezvoltat contacte fecunde care i-au menținut pe geto – daci conectați în permanență la civilizația greacă2. Elada a devenit pentru mult timp universul civilizațional care și-a extins influența și asupra spațiului românesc, reușind să modeleze inclusiv fondul spiritualității strămoșilor noștri. Chiar Zalmoxis, înainte de a fi acceptat ca zeu suprem, fusese sclavul lui Pitagora. Odată eliberat de filozof, s-a întors printre geto – daci pentru a-i învăța tainele cunoașterii, devenind nemuritor. Sub vraja fermecătorului Dionysos, a căzut 1 Totuși, anumite bariere naturale aveau să stopeze acest avans (de exemplu Sahara în Africa și Himalaya în Asia). 2 De pildă, de la greci, strămoșii noștri au preluat moneda și roata olarului.

34

întreaga peninsulă, ajungând să fie adorat ca zeu și de traci (inclusiv geto – daci). Totuși, se impune să avem în vedere că influența civilizatoare greacă a cunoscut și anumite limite. Legătura lor cu spațiul pontic avea un caracter preponderant maritim, prin practicarea unei navigații costiere. Nu erau dezvoltate căi terestre care să remorcheze durabil meleagurile geto – dacice la Elada. Grecii au dezvoltat o civilizație maritimă și comercială care s-a extins și în regiunile noastre. Înfruntând furtuni, înscrise chiar în numele Mării Negre, grecii s-au aventurat pe apă spre țărmurile noastre, iar pe fundul apei, zac amfore ca mărturie a acestei cutezanțe. Sub patronajul lui Hermes, au fondat prospere polisuri pe litoralul vest – pontic (Histria, Tomis, Calatis). Negustoria pe mare era singura cale de urmat a acestui popor. A fost nevoit să-și valorifice șansa accesului la Mediterana, în absența unor soluri fertile. De aceea, raportat la spațiul nostru, interesul grecilor s-a limitat doar la zona litoralului. Așa devine explicabil faptul că, pentru greci, ținuturile din colțurile îndepărtate ale Mediteranei erau mai aproape decât nordul peninsulei pe care o locuiau. Preferau să înfrunte primejdia apelor decât să se avânte pe uscat spre tărâmurile noastre. Să se strecoare pe sub perdeaua de fulgere a cumplitelor furtuni. Cu vâslele rupte și cu pânzele sfâșiate, să spere, totuși, în salvare, tăind cu vârful corăbiilor talazurile care acopereau puntea. Să înfrunte monștrii fioroși în adâncuri, pregătiți să scufunde vasele și să înece marinarii. În tunetele asurzitoare, să-l invoce pe Zeus ca să-i cruțe de mânia lui Poseidon. Atât de departe se aflau tracii învecinații încât grecii doar își imaginau despre locurile aflate la miazănoapte de ținuturile acestor triburi. Se gândeau la Boreas pentru a privi spre interiorul continentului unde nu se aventuraseră pentru a-l explora1. 1 Grecii își închipuiau că trăiesc populații mitologice (hiperboreeni).

35

Legăturile terestre mai consistente ale grecilor cu geto – dacii au avut un caracter excepțional, stabilindu-se în contextul unor confruntări militare. Însuși Alexandru Macedon ne-a călcat pământurile într-o incursiune îndrăzneață în nordul Istrului. Întâlnise un trib numeros care-l impresionase prin bogățiile sale și belșugul ținuturilor stăpânite. Dar atunci când a bătut ceasul elenismului, grecii s-au aventurat spre zări îndepărtate de la răsărit (Asia) sau miazăzi (Africa), și nu în nordul apropiat (Europa). Curgerea torentului macedonean spre Asia se datora, fără îndoială, chemării unei datorii. De a zdrobi, în numele lui Ares, și spre gloria Casei Argead, puterea nemărginită a Imperiului persan. Sub întinderea aripilor sale în estul Mediteranei, vulturul dinastiei ahmenizilor umbrise multă vreme destinul Eladei. Indiferența relativă față de meleagurile noastre nu poate fi înțeleasă decât prin optica vremii. Grecii le vedeau situate undeva la capătul lumii, fiind stăpânite sub pământ de Zalmoxis și în văzduh de Gebeleizis. Nu deschideau porți spre lumi și civilizații așa cum o făcea Persia, care vrăjea cu luxul și rafinamentul Orientului. Și totuși, în amintirea generalilor lui Alexandru Macedon, bogăția pământurilor noastre avea să dăinuiască. Lisimah, devenit rege al Traciei, a năvălit în nordul Dunării pentru a-și impune stăpânirea. A gustat însă din ospățul înfrângerii dăruit din înțelepciunea lui Dromihete. Nimic nu avea să se schimbe nici atunci când, în Mediterana, romanii au preluat de la greci torța arzând a puterii, schimbând centrul universului civilizațional din care făcea parte și Dacia. Erau vremuri în care Jupiter îi smulsese lui Zeus din mâini sceptrul puterii. Bogăția meleagurilor noastre nu putea fi trecută cu vederea la Roma… Era vorba, mai ales, de aurul Apusenilor de care romanii aveau nevoie pentru a-și finanța campanile militare. Astfel, în luptă, sub protecția lui Marte, acvila romană a răpus lupul dacic. Deși înglobate imperiului, ținuturile smulse de la Decebal au continuat să se afle înăuntrul lumii civilizate, dar la marginea

36

ei. Traian a transformat Dacia într-o provincie obișnuită aflată la unul din hotarele îndepărtate ale imperiului, dar conectată, totuși, la Roma prin vestita rețea de drumuri. La scurtă vreme, Roma a renunțat cu o oarecare ușurință la această provincie. Sub presiunea grea a năvălirii barbare, Aurelian a abandonat Dacia romană. A lăsat-o pradă goților, retrăgând administrația și armata. e. Răsăritul civilizației apusene Magnifica lume a Antichității avea să apună, dar nu și civilizația ei. O nouă lume a răsărit în Evul Mediu, sub năvălirile popoarelor migratoare care s-au abătut ca o furtună peste umanitate. Natura și-a jucat, ca întotdeauna, propriul rol în punerea în scenă a acestei tragedii. Modificări climatice de anvergură au fost respon- sabile de punerea în mișcare a masei umane care, din cele mai îndepărtate, colțuri s-a îndreptat către Europa1. În această vijelie zdravănă, care a bulversat umani- tatea, s-a produs inversarea polilor civilizaționali în Europa. Sudul avea să decadă, centrul de greutate politic și cultural mutându-se în nordul continentului. S-a petrecut o translatare durabilă a nucleului civilizațional ale cărei efecte le resimțim și în prezent. Fascinați de cultura greco – romană, năvălitorii nu au stins acest foc sacru. L-au luat și l-au dus spre nord, păstrându-i flacăra aprinsă. Și a avut loc nu atât o deplasare a centrului de greutate, cât o redefinire substanțială a civilizației. În vremurile tulburi ale Evului Mediu, alinând suferințe, Iisus Hristos a cuprins în brațele sale întreaga Europă. Cucerind inimi de cerșetori și prinți cu evanghelia, creștinismul s-a înrădăcinat adânc pe continent. Astfel, s-a definitivat construcția civilizației europene în care peste temelia greco – romană s-a așezat piatra creștinismului. Așa a fost posibil ca firul progresului să fie reînnodat și continuat. În timp, Europa a reușit să modeleze civilizația umană după 1 De exemplu, o secetă puternică și prelungită avea să determine migrația hunilor.

37

chipul și asemănarea ei. Occidentul avea să devină steaua polară după care s-a ghidat politic și cultural aproape întreaga omenire. De atunci și până acum, ne-am orientat gradual, ca neam și țară, după polii din nordul continentului. Și, totuși, la fel ca în Antichitate, din Evul Mediu și până în prezent, continuăm să ne aflăm în interiorul lumii civilizate, dar la periferia ei (spațiul euro – atlantic). Acest destin a fost marcat de anumite realități încă din momentul când torentul migrator a inundat Europa. Factori sociali și naturali dintr-un context istoric foarte complex au jucat pe rând roluri diferite. Au reușit, inițial, să simplifice ecuația, asigurând Balcanilor protecția necesară în fața invaziilor. Dar menținerea constantă a presiunii migratoare a făcut ca acest sistem de protecție să cedeze, fapt ce a determinat ca ecuația locală și regională să se complice foarte mult. f. Rezistența fortificației balcanice Dens populați și cu o geografie complicată, dominată de sisteme montane complexe, Balcanii au reprezentat o barieră în fața năvălirilor. De fapt nu a fost vorba de ceva particular, ci Balcanii s-au comportat ca un obstacol natural similar celorlalte peninsule din sudul Europei (italică și iberică). Puhoiul migrator care s-a revărsat în valuri, odată cu Evul Mediu, din străfundurile Eurasiei, fusese dirijat de zidul uman al Balcanilor spre nordul istmului ponto – baltic. A curs în direcția unor regiuni mai slab locuite în timpul Antichității, aflate la miazănoapte de lumea greco – romană. Devierea curentului migrator în nord a fost, în special, lucrarea Carpaților. Arcuindu-se, sub povara înfruntării coloșilor tectonici din adâncuri, Carpații au dirijat la suprafață rute complicate în această parte a Europei. Depozitarul celei mai însemnate părți a lanțului muntos, cu unghiul curburii așezat în centru, spațiul românesc avea să fie străbătut de drumuri ocolitoare. Astfel, Carpații au deviat direcția

38

principalelor axe continentale pe la miazănoapte în raport cu teritoriile noastre. Implicit, torentul migrator a fost canalizat de munți spre zone de câmpie mai ușor de circulat, care se întind în partea superioară a continentului. Așadar, lovindu-se de zidul uman, dar mai ales ricoșând din stâncile Carpaților, șuvoiul migrator a fost direcționat spre nordul istmului ponto – baltic. Spațiul deschis dintre Nipru și Vistula, continuându-se spre diversele câmpii ale Europei, avea să se transforme în albia pe unde a curs, cu precădere, acest puhoi. Ferecarea sudului porții ponto – baltice, de către Carpați, a fost întărită de umiditatea caracteristică zonei de vărsare a Dunării în Marea Neagră. Un obstacol imens a fost așezat de natură la Gurile Dunării, prin scufundarea pământurilor din regiune în ținutul apelor. Umiditatea înstăpânită pe teritoriile situate de-a lungul nordului Mării Negre (până la est de Marea Azov), a generat un complex de lagune, limanuri și mlaștini (cu aproximație, ceea ce era denumit de greci ca fiind mlaștinile Meotidei). Acest sistem și-a dovedit eficiența vreme îndelungată, protejând populațiile autohtone în fața invaziilor. Totuși, nu a fost suficient de rezistent în fața presiunii constante, exercitată de fluxurile migratoare. Noi triburi se substituiau în permanență altora mai vechi. În timp, s-au creat breșe exploatate de invadatori care au reușit să se impună durabil în peninsulă. g. Prăbușirea cetății balcanice Malul uman care protejase Balcanii, infiltrat de apele torentului migrator, s-a erodat și surpat pe alocuri. Cuțitul avea să fie înfipt pe la spate, chiar în coasta lor, iar înjunghierea se putea dovedi fatală. Slăbiți de incursiunile de la miazănoapte, de unde suportase punctul maxim al presiunii, și în fața cărora rezistase secole, li s-a aplicat o lovitură grea de la miazăzi. În Antichitate, perșii nu au cucerit Balcanii pentru că nu au putut trece peste obstacolul uman pe care îl presupunea această peninsulă. În

39

timp unele realități au înregistrat modificări majore care au făcut posibil succesul otoman în Evul Mediu. Reușita turcă s-a datorat avantajului rarefierii populației în sud – estul european sub impulsul migrațiilor. Așadar, devine legitimă întrebarea dacă triburile selgiucide sau, înaintea lor, cele slave se mai puteau impune în fața unui Bizanț populat la fel ca în Antichitate. Însă nu atât evoluțiile socio – demografice explică penetrarea barajului uman din Balcani, cât faptul că natura însăși nu i-a putut oferi o protecție absolută. A lăsat să se furișeze grave primejdii în ținuturile noastre. Zona umedă specifică rutei pontice nu a putut crea o barieră naturală impenetrabilă. A fost doar un filtru prin care s-au strecurat cu greu pe glia noastră năvălitorii stepelor. Am putea spune că a fost chiar o sită deasă care a cernut mărunt. Popoarele migratoare care s-au încumetat a se aventura pe această rută nu au făcut-o decât pentru a-și continua drumul, de regulă, spre ținuturile mai uscate din miazăzi. Traversau fluviul, în galopul cailor, îndreptându-se spre Balcanii scăldați la capătul lor de apele calde ale Mării Mediterane. Nu întâmplător, nu doar din cauza stepei, care prezenta riscul expunerii în fața unor raiduri, ci și a umidității, pământurile nord – pontice nu au putut constitui temelia fondării unor imperii durabile. Mai degrabă, au format un câmp de luptă între nucleele de putere coagulate fie la nord, în ascunzișul pădurilor boreale, fie la sud, la adăpostul Peninsulei Crimeea. Și nimic nu a reflectat mai fidel această realitate geoistorică decât războaiele dintre ruși și turco – tătari, pe parcursul Evului Mediu și al Epocii moderne. Din păcate, aceste lupte aveau să se răsfrângă direct asupra tragicei istorii a Moldovei. Carpații, secționați de trecători și văi, nu au reprezentat o barieră naturală de nepătruns. În neolitic, cultura Stracevo – Criș a trecut parțial Carpații Orientali, așa cum, mai târziu, ceramica bogată în culori Cucuteni – Tripolie s-a strecurat prin Pasul Oituz în sud – estul Transilvaniei

40

(Depresiunea Brașovului). În Antichitate, geto – dacii au putut să stăpânească teritoriile intra şi extra – carpatice, iar Burebista să întemeieze un stat, chiar dacă efemer, având munții drept coloană vertebrală. Noi file de istorie glorioasă au fost scrise sub domniile lui Mihai Viteazul și Ferdinand I. Totuși, să nu trecem cu vederea puterea muntelui care, deși nu a fost un obstacol de netrecut, s-a așezat ca o barieră între ținuturile ce le mărginesc. Astfel, Carpații au avut forța de a genera particularități socio – politice și culturale de o parte și de alta a versanților săi. Să nu uităm că, în Antichitate, deși vorbim de una și aceeași populație geto – dacă, ne raportăm la o multitudine de triburi înrudite, dar cu o geneză suficient de personalizată. Putem spune că s-a resimțit influența mai puternică a unor elemente iraniene în sud și est, respectiv celtice în vest și nord. De aceea, poate că exista și o percepție nuanțată diferită a anticilor cu privire la stăpânitorii ținuturilor noastre, reflectată inclusiv în numirea acestor triburi. În triunghiul carpatic, trăiau dacii, pe latura lui meridională – geții, iar pe cea orientală – carpii. În Evul Mediu, munții au influențat într-o manieră similară destinul limbii române, din al cărei trunchi unitar s-au desprins ramuri viguroase. Din munți, au izvorât frumoase graiuri, care au curs de o parte și de alta versanților spre zările îndepărtate ale Nistrului, Tisei și Dunării. Totodată, începând cu Evul Mediu, Carpații au devenit o frontieră naturală pentru diversele nuclee regale și imperiale care s-au coagulat în Câmpia Panonică (de la regatul maghiar până la imperiul austriac și, apoi, dualismul austro – ungar)1. Până la sfârșitul Epocii moderne, care s-a prăbușit în larma asurzitoare de mitraliere și obuze din Primul Război Mondial, Carpații au reprezentat una dintre cele mai longevive frontiere naturale din Europa2. 1 Deși unele tentative de vasalizare a țărilor române extra – carpatice i-au redus, uneori, acest caracter. 2 Pirineii au avut o istorie mai îndelungată și o rezistență mai mare, date fiind altitudinea și dispunerea lor. Alpii, într-o mai mică măsură, s-au comportat similar,

41

Europa, între agonie și speranță La sfârșit de Antichitate și început de Ev Mediu, furtuni de sânge, șiroind din trupuri stoarse până la ultima picătură, au inundat pământul. Fulgere au aprins focul pârjolitor, iar în lumina lui luceau săbii și lăncii. Tunete bubuiau din piepturi care își strigau disperarea în fața pierii. Au fost timpuri când ciocanul lui Thor și al lui Perun loveau cu putere spre preamărirea triburilor germane și slave care îi invocau. Zdrobeau fără milă lumea cunoscută a acelei epoci, plămădită din forța lui Zeus și a lui Jupiter. Din ceruri, umbra lui Tangri se întindea peste toate zările pământului, răspândind dezastrul în galopul cailor mânați de hoardele turco – mongole. Ploi de săgeți, slobozite din nori de arcuri, zbârnâiau prin văzduh. Doliul cobora din ceruri, așezându-se ca o uriașă panglică neagră peste omenire. Deranjați de la ospețele copioase cu ambrozie, cruzii, aroganții și vanitoșii zei greco – romani deveniseră dintr-o dată neputincioși. În pocalele din care sorbeau vinuri alese picurau stropi de sânge. Hlamidele lor albe erau murdărite de picuri roșii care prevesteau moartea. S-au înspăimântat, sărind de pe scaune în căutarea unui loc unde să se ascundă. S-au îmbulzit cu mic, cu mare pe sub mese, de unde priveau îngroziți spre amurgul lor. Banchetele extenuante, scufundate în beții și desfrânări pe acorduri de lire, luau forma unei vagi amintiri. În cele din urmă, chermeza se transformă în praznic. Profanați chiar în temple, misterul care îi învăluise timp de milenii li se risipea într-un amestec de fum și ceață. Frumoasele lor statui impunătoare, altădată divinizate, erau doborâte de pe socluri. Năpădite de buruieni și furnici, nuduri de Venus și Afrodita erau furate de hoți mărunți. Nu pentru a le venera pe ascuns, ci pentru a se împăuna și a-și pavoaza colibele. Această epocă a răposat în cele din urmă, iar peste ea

doar istoria frământată a statelor italiene și germanice a introdus puternice distorsiuni.

42

a fost trasă încet lespedea grea de mormânt. Încercuită de barbari, sub loviturile lor, trupul sleit şi grav vătămat al Europei antice s-a prăbușit în iarbă. Mișcări haotice și zgomotul ascuțit al tăierii aerului i-au însoțit căderea. Ultimul miros care îi umflase nările a fost cel al fumului înecăcios degajat de focul care i-a cuprins cetatea asediată. Ultimul sunet perceput de timpane a fost șuieratul săgeții care i-a străpuns platoșa. Ultima imagine întipărită pe retină a fost cea a sângelui care îi țâșnea din viscere. Rănită, Europa s-a zvârcolit în aflarea unui ungher al citadelei în care să zacă și, mai ales, să se vindece odată cu trecerea timpului. Numai vântul serii o știa în colțul unde se ascunse. O descoperise înțepenită, cu trupul chircit și fața lividă, podidită de lacrimi și sânge. I se făcu milă, învelind-o cu o boare și strecurându-i în ureche șoapte de alint. De sub pala de vânt, Europa privea spre soarele stacojiu care dădea să apună, grăbindu-se să coboare peste zidurile fortificației. Nori purpurii și vineții își făceau hatârul, mușcând din seninul de altădată al Antichității. În cealaltă parte a bolții, dădea să răsară palid luna. Urca, dosită după un văl auriu care plutea pe deasupra orașului, pentru a se împlânta într-unul dintre vârfurile castelului. Din ceruri, lumina aștrilor scobora pentru a mângâia blând cetatea. Europa rămase singură, ostatică între cer și pământ. Scufundată în ore devenite ani și transformate în secole, voia să-și găsească alinarea. Oblojindu-și plăgile supurânde, nu a încetat niciodată să spere și mai ales să viseze. Colapsul părea să se instaleze în organismul Europei, după fiecare incursiune a barbarilor. Pulsul și respirația își încetineau ritmul, iar împietrirea se răspândea cu iuțeală, cuprinzând măruntaiele continentului. Sub această magie neagră, trupul alb al Europei se prefăcea în stană de piatră. Se prăvălea în verdele ierbii, iar pe corpul ei se puneau a mișuna feluriți gândaci. Și, totuși, inima ei a refuzat înmărmurirea, continuând să pompeze sânge în vene. Așa a fost posibil să fie

43

întreținut focul lăuntric. Treptat, din trupul ei, au început a se desface bucăți din încremenire, iar, odată cu ele, să se destrame și vraja împietririi. Sub bătăile inimii, care creșteau în intensitate, Europa a fost resuscitată din acest leșin cumplit. S-a reînnodat de fiecare dată firul vieții pe continent, chiar dacă a fost vorba de o altă Europă renăscută sub loviturile barbarilor (și anume: cea medievală).

44

3. IPOSTASURILE SINGURĂTĂȚII

a. Povara turco – fanariotă Decuplați de lume, prin locurile noastre s-au așternut doar drumuri secundare care se conectau la magistrale, asigurând o conexiune între ele pe mai multe direcții de mers. Astfel, pământurile noastre au fost evitate de rutele prin venele cărora curgeau mărfurile și ideile între apusul și răsăritul Eurasiei. Destinul ținuturilor românești a continuat să fie marcat și după Evul Mediu de paradoxul geografic care îi influențase evoluția încă din Antichitate. Atât de aproape, din punct de vedere al distanței, de polii civilizaționali, dar atât de departe de ei, din punct de vedere al accesibilității. Norii pluteau peste tărâmurile noastre, apăsându-le, în perioada turco – fanariotă, cu umbra lor densă și grea ca de plumb. Ascundeau, în spatele lor, soarele ale cărui raze luminau cu putere vestul Europei. Filtrau din radierea progresului care încerca să răzbată anevoie până în cele mai îndepărtate colțuri. În clarobscurul în care se scufundau meleagurile noastre, ignoranța continua să prospere. Înfuleca pe nemestecate din sufletele și mințile oamenilor simpli de prin aceste locuri. Să nu facem totuși greșeala de a reduce apaticele domnii fanariote numai la căpușarea și parazitarea țărilor române de feluriți venetici împotriva cărora s-a ridicat Tudor Vladimirescu. Au existat și principi luminați care au promovat reforme complexe. Așa a fost cazul lui Constantin Mavrocordat, care a abolit șerbia, ori a lui Alexandru Ipsilanti și Scarlat Calimach, care au reorganizat sistemul legislativ. Secole de-a rândul, din Evul Mediu prelungit până în adâncul Epocii moderne de domniile fanariote, Anatolia, dominată de Bizanț (devenit Stambul, sub otomani) a fost

45

principala platformă de unde s-a dirijat progresul spre plaiurile mioritice. Zona micro – asiatică a avut o înrâurire directă atât în epoca sa ortodoxă, cât și în cea islamică, asupra destinului Dobrogei, unde se afla punctul vital pentru existența țărilor române (Gurile Dunării). Pe malurile Bosforului se intersectau influențe diverse din Orient, în special din Persia, aria culturală cea mai avansată și rafinată a lumii islamice, dar și din Occident, pe filiera catolică reprezentată de Veneția și Genova. Odată cu timpurile moderne, prin ricoșeu politic și cultural, urmându-se modelul occidental, inovațiile aveau, totuși, să pătrundă și pe teritoriul nostru. Ar fi greșit să credem că a fost doar timpul unor moftangii și bonjuriști, ci și al unor corifei care au eliberat la ceasul potrivit spațiul românesc din strânsoarea izolării. Trase de bividii, calești încărcate de geamantane pline de cărți și vise purtau spre drumul Parisului fii de boieri (Vasile Alecsandri, Ion C. Brătianu, C. A Rosetti, Dumitru C. Brătianu, Ion Ghica ș.a.). Iar tradiția școlirii la Paris s-a menținut în timp dacă ne gândim că au fost urmați mai târziu de alți idealiști (Take Ionescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu). Însă contribuția la făurirea statului modern nu a aparținut doar tinerilor școliți la Paris, care au format elita politică din țara noastră, ci și celor care au zidit patrimoniul cultural național (de exemplu, Constantin Brâncuși)1. Pentru mulți, Franța avea să fie, până relativ recent, un spațiu de refugiu unde s-au exilat din cauza calvarului comunist (de pildă, George Enescu). Ajunși pe malurile Senei, coconii își însușeau studiile pentru care fuseseră trimiși, dar și principiile revoluționare ce agitau spiritele în capitala Franței. Și nu a fost doar cazul unor 1 Deși a fost principalul loc unde s-a format elita românească din perioada antebelică și interbelică, nu trebuie absolutizat rolul Parisului, deoarece au existat și alte centre politice și culturale din Occident frecventate de tinerii noștri cum ar fi cele din Austro – Ungaria (Ioan Slavici, Traian Vuia, George Enescu etc.) și Germania (Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Henri Coandă etc.).

46

studenți, ci și al unor temerari (Nicolae Bălcescu) sau al unor străini de neam care au îmbrățișat cauza națională (Constantin Rosenthal). În cafenele, dezbăteau aprig idei progresiste după care se năpusteau în stradă, gata să moară pentru ele. Se cățărau pe baricade ca să le apere, dezvelindu-și pieptul în fața plumbilor sloboziți de puștile reacțiunii. Se prăbușeau, învăluiți într-un fum gros tăiat de flame, pocnete și mirosuri grele. Însângerați, se ridicau de fiecare dată cu mai multă înverșunare, strângând în pumni pietre smulse din caldarâm. Nimic nu-i putea speria și înfrânge, nici măcar moartea. În cele din urmă, au renunțat la efervescența vieții din Paris. Bandajându-și rănile de pe trup și suflet, au preferat să se întoarcă acasă. Au sădit în glia țării sămânța revoluției politice din care a rodit statul modern român. Mulți au apucat să supraviețuiască tiraniei acelei epoci și să vadă cum le crește sub ochi moștenirea revoluționară. Au vegheat cu atenție asupra ei tot restul vieții. Destui au fost nevoiți să sufere pentru credința neclintită în idealul lor, fiind întemnițați sau luând calea exilului. Dintre cei aflați în surghiun, unii au avut șansa să revină în țară, contribuind la propășirea neamului românesc (Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Christian Tell, Nicolae Golescu ș.a.). b. Orbitoarea strălucire rusă Cam în aceleași timpuri, influența franceză a urmat în paralel o cale estică sub drapelul Rusiei… Țarii reușiseră tocmai atunci să-și afirme puterea și asupra principatelor dunărene. Napoleon I nu a putut să îngenuncheze definitiv Rusia pe câmpul de luptă, iar amintirea gloriei de la Austerlitz, Friedland sau chiar Borodino s-a pierdut în viforul iernii. Însă cultura franceză a cucerit, într-un mod desăvârșit, elitele politice și militare ruse. Un triumf din care am gustat și noi, oarecum, odată cu extinderea influenței ruse după Tratatul de la Adrianopol asupra principatelor dunărene.

47

Pe vremea Regulamentelor Organice, a fost adus nu doar jocul de cărți, prin care odrasle fudule de boieri risipeau averi, sau moftul vestimentației occidentale ce înnebunise domnițele aflate în căutare de amanți printre ofițerii ruși. Atotputernica curte de la Sankt – Petersburg a așezat Valahiile pe fundamente constituționale. Timpurile păreau a-i fi favorabile atât timp cât întreaga națiune aștepta să fie salvată de sub stăpânirea musulmană a turcului de frații întru credință ortodoxă de la răsărit. Desigur, Rusia nu se gândise nicio clipă la ridicarea țărilor române din noroiul în care fuseseră trântite cu fața de regimul otomano – fanariot. A fost mânată numai de gestul pur egoist de a impune un sistem care să administreze principatele în propriul interes… Adică, pentru folosirea pământurilor noastre ca platformă pentru a-și continua asaltul asupra redutei turcești. Cucerirea Bosforului era instinctul care-i dicta orice acțiune dispusă în raport cu plaiurile mioritice. Totuși, influența rusă a fost o realitate care a presupus și avantaje mai mult sau mai puțin consistente. Avem în vedere compromiterea iremediabilă a dominației otomane asupra teritoriilor noastre. Din acel moment, obținerea independenței nu avea să devină decât o chestiune de timp. Putem discuta și de un imbold rus în construcția statului modern după modelul francez. Astfel s-a înființat un aparat funcționăresc la care a avut acces boierimea mică și mijlocie prin preluarea feluritelor dregătorii. Putem fi îndreptățiți să vorbim de o formă incipientă de democratizare care s-a produs în țările noastre. Bineînțeles, una cu un impact limitat atât timp cât Adunarea Obștească, puterea legislativă, a rămas în mâinile marii boierimi. Așa a apărut însă cadrul în care tinerimea pașoptistă și-a putut experimenta ideile progresiste care au pus bazele României moderne.

48

c. Risipirea aurei ruse Țarii, pe cât de înfumurați, pe atât de neinspirați, au desconsiderat sensibilitățile românești față de Basarabia, așa că, în mod firesc, li s-a risipit imediat aura pe meleagurile noastre. Și nu trecuse decât puțină vreme de când preoții îl pomeneau în slujbe pe Alexandru I sau întâmpinau, cu crucea și biblia, armata țaristă. Au fost preschimbate repejor în blestemele unui norod întreg pentru caznele la care rușii supuneau întreaga Moldovă. Nu au avut nicio remușcare să măcelărească țăranii care au îndrăznit să se ridice împotriva nedreptăților din Regulamentele Organice (mărirea birului și clăcii). Martiri anonimi din Săbăoani, Deleni, Bârnova, Galați și Târnauca au înfruntat împilarea imperialismului rus. Culmea îngâmfării și ipocriziei țariste fusese atinsă după Războiul de Independență, când fusesem aliați împotriva otomanilor. Ne-au amăgit, încheind pace separată cu turcii (Tratatul de la San Stefano), dar, mai ales, au reanexat Bugeacul, deși ne garantaseră integritatea teritorială. Dacă țarii au nesocotit acest popor, crezându-l prea slab, au greșit amarnic, pentru că din sânul lui, s-a născut cel mai înverșunat adversar al Rusiei – pașoptiștii. Proveneau din rândul tinerilor inițiați la Paris, dintre care mulți au fondat ori s-au reunit în Muntenia în societatea secretă Frăția: Nicolae Bălcescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Alexandru G. Golescu. Legați prin fire invizibile de Franța masonică și revoluționară, membrii asociației practicau cu dârzenie democrația ca formă de oponență față de autocrația țaristă. S-au ridicat împotriva celui mai teribil dușman: Rusia pregătită să înghită țările române în burdihanul Eurasiei pe care o împărățea. Niciun festin nu părea mai copios pentru țari după ce li s-a permis să ocupe principatele în urma Tratatului de la Adrianopol până când nevolnica Poartă Otomană plătea despăgubirile de război. Însă subestimarea noastră s-a dovedit a fi una din cele mai mari greșeli ale politicii ruse în Balcani. Prea târziu și-au dat seama că le scăpasem din ghearele subjugării.

49

Așa cum am spus Rusia a ignorat că poporul român proba resurse inepuizabile în tinerimea instruită pe băncile facultăților, dar mai ales pe caldarâmul și macadamul Parisului. Din mijlocul lor s-a ridicat clasa care a dominat viața politică românească în perioada antebelică, dar și interbelică. A devenit, în timp, reper inclusiv pentru elitele actuale. Eșecul rus nu a fost de moment, și nici măcar de etapă, ci unul pe termen lung. Acești lupi tineri, purtând flamura pașoptismului, sub care au revendicat origini daco – romane, au implementat un proiect etatic de durată cu vădite reflexe negative față de Rusia. Paradoxal, dar perfect explicabil la o privire atentă, rusofobia avea să înregistreze cote alarmante pentru Moscova inclusiv în perioada regimului comunist (instaurat la noi chiar de URSS). Firește, proiectul nu ar fi avut succes fără sprijin extern, respectiv al Occidentului, interesat, din motive geostrategice, să oprească expansiunea rusă spre Bosfor. Și Vestul nu a avut nicio reținere a risca chiar un conflict în acest sens. Victorioși în Războiul Crimeii, occidentalii ne-au retrocedat Bugeacul, adică accesul la Gurile Dunării. Mai târziu, după prima conflagrație mondială, ca gest reparatoriu față de samavolnicia rusă produsă prin raptul Basarabiei, Europa ne-a recunoscut drepturile până la hotarul Nistrului. d. Salvarea occidentală În interiorul spațiului românesc, comerțul a fost stimulat de negustori provenind din rândul unor neamuri străine. Diverși întreprinzători originari din Caucaz, Orientul Apropiat și Balcani s-au stabilit de-a lungul timpului pe meleagurile noastre. Dintre aceștia, prin aportul la dezvoltarea comerțului, s-au remarcat armenii, grecii și evreii. Având în vedere importanța lor pentru economia țărilor române, au existat domnitori care au încurajat și sprijinit statornicirea negustorilor străini la noi. Semnificative sunt privilegiile și protecția acordate armenilor sub Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, pentru a ușura

50

stabilirea lor la Suceava și în alte orașe ale voievodatului. Așa a fost posibil ca, în Evul Mediu, să prospere o mare comunitate armeană în Moldova. Influența dobândită în timp a făcut din aceasta ținta invidiilor și persecuțiilor unor domnitori. Prigonită de Ștefan Rareș, Ștefan Tomșa și, mai ales, Gheorghe Duca, o parte însemnată a comunității armene a fost nevoită să traverseze Carpații, contribuind enorm la vitalizarea comerțului în Transilvania. Totuși, cel mai important stimul pentru animarea vieții noastre economice a provenit din exterior. Astfel, progresul s-a înrădăcinat în special prin folosirea unor supape naturale, așa cum a fost Europa Centrală, urmându-se o filieră austro – germană. Dar mai ales, s-a infiltrat pe la Gurile Dunării, unde, în timp, corăbiilor italiene li s-au substituit vasele anglo – franceze. Nave propulsate de forța vântului și, mai târziu cu aburi, înaintau în șuieratul brizei sau în zgomotul sacadat al zbaturilor și elicelor din largul Mării Negre. Ancorau în porturile Galați și Brăila care se deschideau ca niște porți spre lume pentru Valahii. Vapoare sub diverse pavilioane occidentale, dar în special engleze, încărcau din roadele acestui pământ și desfăceau din manufacturile și mărfurile produse prin atelierele și fabricile Vestului. În mod just, s-a considerat că dacă, politic, progresul a plecat de pe străzile Parisului pentru a ajunge la București și Iași, în plan economic, a pornit din danele Londrei pentru a sosi în magaziile din Galați și Brăila. După unirea Dobrogei cu România, rolul a fost preluat de porturile Sulina și Constanța care au contribuit decisiv la accelerarea dezvoltării ținuturilor noastre. Prin Dunărea de Jos și, mai târziu, Marea Neagră, țările române au putut să se conecteze la ritmul economic alert al continentului. S-a petrecut o integrare perfectă în această mașinărie, încât România s-a apucat să dea ora exactă în Europa pentru comerțul cu grâne, prin bursa agricolă de la Brăila. Gurile Dunării au fost ușa de intrare a comerțului, dar

51

și a ideilor progresiste din Occident ce legau, la nivel de elite, principatele române de Europa. Să nu uităm că la Galați s-au aprins pentru prima dată luminile prin înființarea unei loje masonice. Ceva mai târziu, această faclă a fost răspândită în întreaga țară și de tinerii idealiști reveniți în patrie de la Paris, unde în Muntenia a scânteiat Frăția. Masoneria a fost laboratorul secret unde acești tineri au conceput, în confor- mitate cu modelul democrației occidentale, proiectul național. A fost vizat un scop îndrăzneț constând în modernizarea societății și înfăptuirea statului național unitar. Obscu- rantismul în care plonjase națiunea română și pe care autocrațiile din împrejurimi îl împrăștiau, prin regimurile lor anacronice, reprezenta principalul inamic. Așadar, răspân- direa luminii implica nu doar o luptă internă împotriva diferitelor mentalități, ci și o înfruntare externă cu absolu- tismul care oprima națiunea română în Transilvania, Basarabia și Bucovina. Nu întâmplător, desăvârșirea procesului de unitate națională s-a produs în urma Primului Război Mondial în care România s-a alăturat democrațiilor occidentale, strânse în jurul Antantei, pentru a lupta contra autoritarismului reprezentat de Puterile Centrale1. e. Cortina izolării Oricât am identifica fire care ne-au legat de ghemul civilizației europene, trebuie să acceptăm că o cortină grea și veche s-a lăsat în acest ungher de lume. Sub acoperirea ei, întunericul solitudinii a sporit din cauza particularităților geografice ale plaiului mioritic. Oglindirea în istorie a acestui spațiu a însemnat, într-o măsură importantă, imaginea izolării noastre în raport cu lumea din afară și chiar în înăuntrul propriilor ținuturi. În interiorul spațiului românesc, relieful a ridicat multiple bariere naturale. Cădeau la fiecare pas în fața străinului care se încumeta să treacă prin teritoriile noastre. Bătătorind drumurile întortocheate de pe 1 Totuși, prezența, în fază inițială, a Rusiei în tabăra Antantei a afectat această dihotomie.

52

aceste meleaguri, călătorului îi era încercată răbdarea atunci când privirea îi înfrunta ascuțișul unghiului de la curbura munților. Pătrunzând dinspre est, contorsionarea Carpaților avea să-l înșele vizual, făcându-l să creadă că a ajuns în tărâmuri fără margini. Apropiindu-se de Carpați și ajuns la curbura lor, punct obligatoriu de trecere pentru rutele care se dirijează în spațiul nostru, străinul constata brusc că munții se îndepărtau cu repeziciune spre vest. Încumetându-se să-și urmeze drumul mai departe spre apus, înainta pe culoarul dintre Dunăre și Carpații Meridionali. Traversa o sumedenie de râuri puternice (Ialomița, Argeș, Olt, Jiu) și sfârșea în fundătura de la Cazane. Descumpănit, se trezea ferecat, în mod halucinant, la Porțile de Fier. Era închis între fluviu și munte la adăpostul cărora își făcuse curaj să cutreiere ținuturile noastre. Nimerise într-un teritoriu care, pe hartă, părea să ducă în orice direcție, dar, în realitate, dădea spre nicăieri. Un destin similar îi era hărăzit dacă alegea să traverseze Carpații Orientali… Niște munți ce-i păreau oarecum accesibili, având în vedere numeroasele trecători care-i deschideau calea spre vest. Dar la capătul acestui drum, străinul se înfunda în Depresiunea Transilvaniei – o zonă închisă aproape perfect de arcul Carpaților. Nu doar Carpații aveau să deruteze, ci și podișurile și colinele pe care munții le-au sedimentat în jurul lor1. Ondularea frecventă a reliefului a modelat drumuri încurcate în care călătorii păreau, mai degrabă, a rătăci pe coclauri. Cădeau repede pradă năucirii într-un spațiu acoperit de păduri. Spre munți, se întindeau codrii întunecați, străpunși doar de tumultul râurilor. În vastele stepe prelungite din inima Eurasiei, prin Moldova și Muntenia, Dunărea și afluenții săi se revărsau frecvent. Pământurile erau împânzite de o rețea de mlaștini înșelătoare, scufundate în stufăriș. Totodată, fluviul și râurile sale erau însoțite de zăvoaie de nepătruns iar, 1 Podișurile și colinele constituie forma dominantă a reliefului românesc.

53

în ariile mai umede (Oltenia și partea vestică a Munteniei), pădurile se lățeau nestingherite până în câmpie1. Incertitudinea nu putea fi decât sentimentul ce punea stăpânire pe ființa străinului care călătorea prin ținuturile noastre. Era nevoit să pribegească printre dealuri și văi, ce se derulau cu repeziciune în fața ochilor, și să-și încerce șansa, dar mai ales curajul să traverseze succesiv râuri, mlaștini și păduri. Zărăstea pe drumuri pierdute în nori imenși de praf, care adesea se înfundau. Rămânea cu trăsura împotmolită prin băltoace, la prima ploaie torențială, și prin troiene, la prima ninsoare mai zdravănă. Și, totuși, cumva, Carpații aveau să întoarcă roata norocului și în favoarea călătorului. Deși, într-o măsură însemnată, ținuturile noastre reprezintă un apendice al stepelor înfricoșătoare, munții au puterea de a mai tăia din asprimea climei. Peste arealul românesc s-a așternut, ca o plapumă, o climă temperat continentală. Era prielnică tranzitării în siguranță a meleagurilor noastre din acest punct de vedere. Astfel, în călătoria lui, străinul nu trebuia să înfrunte fenomene meteorologice extreme… Fără să îndure năduful arșițelor cumplite sau frigul gerurilor aprige, așa cum se întâmpla în miezul stepei2. f. Catapeteasma izolării Să îndrăznim a ne uita spre izolare nu doar ca la o cortină, dar și ca la un iconostas. În spatele lui s-a ascuns altarul unde s-a înfăptuit miracolul românesc. Catapeteasma a ferit enigma mioritică de privirile hămesite ale feluritelor imperii. Elementele naturale, dublate de anumite realități sociale, au indus un caracter limitativ pentru spațiul nostru. Această restricție ne justifică de ce 1 De exemplu, Teleorman provine se pare din cumană și înseamnă pădure nebună (ca și corespondentul Deliorman, situat între Balcani și stepa dobrogeană, provenit probabil din osmanlie). 2 În zona apendicelui (România), nu se înregistrează vipiile din inima stepei și nici gerurile aspre din Asia Centrală.

54

pământurile românești au fost un punct de interferență între diverse puteri aflate în expansiune. Dar mai ales, ne arată de ce au eșuat aceste imperii, care nu au putut să ne stăpânească ținuturile pe deplin și într-un mod trainic. Au fost nevoite să ne ocolească, deviindu-și cursul expansionist prin alte părți. Teritoriul nostru era prea greu de ocupat în integralitatea sa și prea dificil de organizat. Eșecul istoric era consecința dificultății soluționării unei probleme strategice, și anume: surmontarea discontinuităților de flux specifice arealului românesc. Orice imperiu extins în spațiul nostru se îmbolnăvea subit, fiind sortit pierii. Era diagnosticat imediat ca suferind de aritmie și insuficiență circulatorie. Cu un puls slab, cordul nu putea pompa suficient sânge pentru a ține legate țările române de imperiile dezvoltate în regiune. Colapsul istoric al stăpânirilor ajunse la noi nu a fost decât efectul logic al acestor realități geografice. Să nu uităm, de pildă, că expansiunea otomană și-a fixat ca ținte Camenița, în Europa Orientală, și Viena, pentru Europa Centrală. Și nimic nu părea să reziste în calea turcilor în timpul lui Soliman Magnificul și urmașilor săi. Cuceriseră faimoasele cetăți ale Sucevei și Târgoviștei, dar nu au putut ocupa efectiv Moldova și Muntenia, care s-au bucurat de un statut special în teritoriile cârmuite de Înalta Poartă. Era prea complicat și prea costisitor chiar pentru un imperiu aflat în plină glorie. Nici măcar Casa de Habsburg care, începând sub geniul lui Eugeniu de Savoia, a avansat spre sud, în Balcani, nu a anexat Oltenia decât vremelnic. Imperiul avea să-și dea obștescul sfârșit peste secole în vestul Balcanilor, încercând să stăpânească Bosnia, mult spre apusul ținuturilor noastre. Sub Maria Tereza, zgripțorul a privit îndrăzneț spre est, în Galiția, dar ajuns în vecinătatea Moldovei, nu s-a năpustit decât asupra nordului acestei provincii pe care l-a luat în gheare… Viena a râvnit la toată Moldova pentru a lărgi aria de protecție a Galiției. Visa să creeze o zonă tampon în fața arcului carpatic, transformată într-un bastion împotriva oricărei amenințări

55

din răsărit. Deși austriecii au ocupat Transilvania, teritoriul s-a dovedit anevoios de gestionat. Diversitatea reliefului a favo- rizat dezvoltarea unei realități etno – confesionale complexe, care a manifestat nu doar tendințe centrifuge în raport cu Viena, ci și conflictuale între segmentele componente. Poate că eșecul cel mai răsunător a fost cel al rușilor, visul lui Petru cel Mare, de cucerire a Țarigradului, spulberându-se pe plaiurile mioritice. Elanului, pornit de la curtea imperială din Sankt – Petersburg, spre Marea Mediterană, i se tăia suflul în țările române. Pietroiul rus, în rostogolirea sa spre Balcani, părea de nestăvilit, strivind sub greutatea lui orice fir de iarbă. Gâfâind, imperiul rus nu a mai avut forța necesară de a ajunge la malurile Bosforului. Privind la suprafață, pare de neconceput așa ceva… Țarii moșteneau de la Genghis Han expansionismul mongol specific stepelor nesfârșite, care i-au făcut o putere continentală de temut. Rusia întrunea toate datele necesare pentru a-și împlini și ambițiile maritime nemăsurate. Drumul cel mai scurt spre apele calde ale oceanului planetar era oarecum la îndemână. Nu trebuia decât să acapareze principatele dunărene pentru a ajunge la popoarele slave din Balcani. Uitându-ne, însă, în adâncul situației, eșecul devine perfect explicabil. Rușii, similar altor invadatori din stepe, ajunși înaintea lor în ținuturile noastre (pecenegii, cumanii etc.), nu au înțeles niște realități geografice simple. Pentru imperiile expansioniste provenite din stepă, spațiul românesc nu era decât un fund de sac, legat la gură între Dunăre și Carpați. Izolarea a dictat ritmul evoluției societății românești, marcând durabil caracterul nostru excepțional. Solitudinea a însemnat nu doar tristețe, ci și bucurie. Suntem niște supraviețuitori miraculoși în vremurile tulburi care au curs ca un torent necruțător pe aceste meleaguri. Sub greutatea izolării s-au prăbușit cumplite silnicii și împărății odioase.

56

g. Roza vânturilor După cum observăm, imperiile care au râvnit la pământurile noastre, le-au vrut doar pentru a-și satisface diverse interese strategice aflate permanent într-o acerbă concurență. Deși au urmărit obiective divergente, aceste puteri au avut totuși același scop: să ne folosească meleagurile ca spațiu de tranzit. Fie l-au utilizat drept cap de pod, așa cum s-a întâmplat în cazul rușilor și al otomanilor, fie ca spațiu – tampon, așa cum s-a petrecut în situația ungurilor și a austriecilor. Sunt raportări diferite la teritoriul nostru ce rezultă din viziuni antagonice. Strategiile au gravitat în jurul nevoii Occidentului de a se apăra în fața stepei, unde s-au clădit puteri orientale având tendința naturală de a se extinde în interiorul Europei. Pe acest fond, au prevalat, oarecum, particularitățile influenței estice față de cea vestică. Într-un spațiu tampon trebuie investit în multiple planuri, în special pe zona de infrastructură, pentru a putea servi scopurilor geostrategice, nu și într-un cap de pod, care este folosit în vederea îndeplinirii unor necesități temporare. În iureșul acestei lupte pe axa vest – est, ambiguitatea pământurilor noastre, de a fi aproape și departe în același timp de scena unde istoria își juca rolul principal, ne-a ferit de o anihilare completă. Să nu uităm că dacii au fost cuceriți taman pentru că romanii i-au dorit pentru aurul lor. De abia, mult mai târziu, teritoriile noastre au mai avut de oferit ceva de preț, respectiv petrolul care ne-a costat destul de mult. A fost una dintre mizele majore ale confruntării germano – sovietice din ultima conflagrație mondială. Înfruntarea putea să se răsfrângă fatal asupra noastră, mai ales că am avut de suportat ocupația militară a țării. Singura resursă valoroasă din neolitic și până în prezent a fost pământul fertil. Din fericire, nu a interesat foarte mult, deoarece a existat din abundență în jurul nostru. Spațiul ucrainean a absorbit consistent din tensiunile înregistrate în regiune în urma înfruntărilor dintre Vest și Est. A filtrat, mai degrabă, decât a ecranat, din teribilele

57

amenințări care puteau să ne fie chiar letale. Am riscat să ne prăbușim sub apăsarea izolării noastre, a cărei greutate i-a fost sporită de puterile ce ne-au râvnit pământurile. Am avut de înfruntat popoare cu pretenții universaliste, clădind megaconstrucții ce se voiau indestructibile. Au dispărut însă în negura istoriei, din care mai radiază doar amintirea civilizației lor. Am fost salvați nu doar de spațiul, care a desenat un relief complicat pentru orice invadator, sau de timpul sub a cărui curgere nemiloasă se macină orice putere. Aceste imperii, care ar fi putut să ne schimonosească chipul și să ne pervertească sufletul, s-au năruit și pentru că fuseseră întemeiate pe nisipuri mișcătoare. Autopsia lor a scos la iveală că reprezentau viziuni limitate la propria voință… De aceea, nu au putut să zidească nimic durabil. Erau incapabile să înțeleagă că nu aveau cum să reziste vremurilor, atât timp cât nu își subordonau interesele mascate de pretenții universaliste nevoilor fiecărei națiuni față de care și le afirmau. Au greșit fatal fiind preocupate, mai degrabă, să ne cotropească pământurile, pe care să le înglobeze propriilor imperii spre gloria lor vremelnică, decât să cucerească mințile și spiritele noastre1. Izolarea din noi

Sursa acestui râu al izolării noastre izvorăște, într-o oarecare măsură, chiar din noi înșine. Este o apă mai primejdioasă decât orice formă de relief sau voință imperială, plină cu bulboane în care ne putem îneca, dispărând în vâltoarea lor. Sunt adâncituri la care s-a săpat prin modul deformat în care mulți dintre noi au înțeles și au trăit sensul vieții (ca indivizi și colectivitate). Și au preferat să înoate, de-a lungul râului, prin preajma acestor vârtejuri… Le-au excavat 1 Un nou model care tinde să se impună față de aceste vechi concepții imperiale ar putea fi, totuși, considerată Uniunea Europeană.

58

fără niciun rost, prin mentalități și fapte, aruncând un greu blestem asupra pământurilor noastre. Prin felul lor de a fi l-au alungat chiar și pe străinul care se afla într-o simplă vizită la noi. Apropiindu-se de târgurile noastre, călătorul era întâmpinat de la porți de urlete groaznice. Răzbăteau din piepturi de haiduci și tâlhari. Pentru luare aminte, erau schingiuiți de gâzi în văzul lumii. Erau arși, sfârtecați și trași pe roată, pentru nelegiuirile lor. În mulțimea adunată buluc, străinul își intersecta vederea cu privirea avidă a hoților care îl măsurau din ochi. Pungașii l-ar fi furat și de vise dacă le-ar fi ținut ascunse prin buzunare. Pe treptele bisericilor, vedea cum se înghesuiau milogii care, jeluindu-se, se aninau de hainele trecătorilor. Mai degrabă, multă lume era superstițioasă decât credincioasă, chiar dacă se prosterna la icoane și moaște. Aproape fiecare căuta în rugăciunile lui să găsească norocul în viață decât mântuirea sufletului. Erau niște piperniciți în ale credinței. Sub privirea împăciuitoare a unui episcop ghiftuit, un popă lumeț și șugubăț vorbea mirenilor de virtutea scăpătăciunii. Prin boscheți, zăceau haimanale trândave duhnind a transpirație. În șanțurile din preajma tavernelor, sforăiau bețivi. Erau bâzâiți de muște, atrase de putoarea țuicii. În apropiere, cârciuma mazacă se afunda sub apăsarea depravării. Un miros rânced răzbătea dinăuntru. De pereții ei, se rezemau muieri deocheate. Țineau în brațe pisici jigărite și aruncau ocheade. Își ascundeau chipul neîngrijit, boindu-se. Erau văpsite cu un strat gros de sulemeneală liliachie. Purtau la gât mărgele de sticlă, iar în picioare conduri. Pe acordurile duglișe ale unei lăute amețite, își mișcau lasciv trupul obosit. Scofâlcitele își înveșmântau dezmățul în rochii colorate strident. Plozi murdari și mâzgăliți pe față, descărnați și supți de păduchi, rătăceau desculți prin preajma lor. Erau atât de pricăjiți, încât mila îl copleșea pe străin la vederea lor. Câini schilozi mâncau din traista unui prostănac care se puse a-i da sfaturi străinului cum să-și vândă marfa. Sub

59

privirea lui, javrele turbate îl sfâșiau pe nătângul care îndrăznise să-și recupereze desaga. În piață, călătorul era acostat de cămătari și vânat de negustori cu ocaua măsluită. Locul viermuia a marafeturi și mișmașuri… Peste tot, mustea a viclenie și mârșăvie. Tocmeala răspândea un iz acru de șarlatanie. Păcălit, străinul își căuta dreptatea în fața unui slujbaș. Dădea peste un agă nădușit care nici nu se scremea să-l asculte fără să știe, musai, de bacșiș. Îl apucau hachițele dacă nu era măcar măgulit. Brusc, străinul era înconjurat de o liotă de lefegii mărunți, dar plini de sine. Până și conțopiștii izvodeau pe seama lui o grămadă de matrapazlâcuri și chiar fărădelegi, mai dihai decât însuși vătaful agiei. Erau cu toții în așteptarea unui ciubuc din partea călătorului care să le spulbere imaginația vinovăției asupra lui. La sfârșit voiau, fără a glumi, să fie acoperiți cu aferim, pentru că nu l-au pedepsit (deși acesta nu făcuse nimic). Calici zdrențuroși și ogârjiți hoinăreau pe străzi. Își zgâncileau în fața lui bubele provocate de păduchi, sub care stătea să crape puroiul. Nădăjduiau să se împiedice de vreo pungă cu galbeni pentru a fi izbăviți de viața mizeră. Prin gunoaie, colcăiau șobolanii care băgau spaima în motani. Purici, ascunși în colbul drumurilor pietruite, mușcau trecătorii, răspândind ciuma. În fiecare bortă se năștea și creștea câte o cotoarbă. Pacostea se hrănea până aproape să plesnească din mizeria strânsă în întunericul cotloanelor. Pe la porți, erau scoase cadavrele celor răpuși de holeră. Lumea o luase razna. Zbiera și fugea, de parcă scăpase de la balamuc. Se ascundea prin case, ferecând ușile și trăgând obloanele. Doar cioclii se încumetau să străbată străzile, adunând mortăciunile în dricuri, învăluite în miasmă de hoit.

60

4. SFÂNTA GLIE a. Între hotare naturale Țările române, a căror unire o moștenim noi, astăzi, în statul modern, s-au dezvoltat în Evul Mediu într-o anumită logică naturală. Întemeierea și formarea lor s-au realizat între limitele care marchează spațiul românesc. Mai târziu, României i-au fost imprimate caracteristicile acestui sistem natural circular (perfect oglindit mai ales în perioada interbelică). Privind dintr-un unghi geologic, apariția și dezvoltarea Moldovei s-au petrecut într-o perfectă armonie naturală. Principatul a evoluat în limitele Podișului Moldovei, mărginit la vest, de Carpații Orientali, la est, de Nistru, la nord, de Prutul superior, iar la sud, de Siretul inferior. Dacă pe axa vest – est se poate spune că Ruso – Vlahia a moștenit granițe puternice, nu același lucru ar putea fi zis pe direcția nord – sud. La miazănoapte, pe vremea stăpânirii Pocuției, frontiera voievodatului era una naturală. Limita se întindea până la un afluent al Nistrului, Bistrița Nadvornaia. Acest râu delimitează zona unde Podișul Moldovenesc se află în contact direct cu Munții Carpați de cea unde reapare molasa precarpatică (cu dealuri subcarpatice și lărgită tot mai mult spre vest în Galiția). În consecință, centrele de putere medievale s-au dezvoltat spre hotare naturale, urmând firul acestor realități geografice. De la Halici, extinderea a fost mai degrabă în amonte, spre dealurile subcarpatice și dincolo Nistru în zona de silvostepă de la poalele Podișului Volhinic (așa cum a fost cazul Cnezatului de Halici – Volînia). În schimb, de la Șipeniț, tendința a fost una spre aval și dincoace de Nistru (așa cum a fost cazul Moldovei). Nu întâmplător, este regiunea unde a apărut Țara Șipenițului, important nucleu

61

valah la est de Carpați, coagulat cu mult înainte de întemeierea Moldovei1. Frontiera pe Ceremuș a principatului a fost stabilită definitiv de extinderea în regiune de pe direcția nord – vest a Poloniei. La miazăzi, Moldova nu avea nevoie de un hotar natural care să o apere. Încă din Antichitatea timpurie, locuia același popor, cu unele diferențe nesemnificative tribale, iar apoi regionale. Dar întreaga ecuație a frontierei naturale nu trebuie redusă doar la cursul Siretului Inferior. Spre deosebire de malul stâng al Siretului, partea sa dreaptă se continua, în Muntenia, cu un șir de bariere naturale (stepa Bărăganului, mlaștinile și bălțile Buzăului și Râmnicului Sărat). Separarea teritoriilor românești, care aveau să formeze mai târziu voievodatele Muntenia și Moldova, a fost efectul tulburărilor provocate de popoarele migratoare. Vreme de peste un mileniu, Dunărea de Jos a fost unul din ultimele sedii ale năvălitorilor. Localizarea lor în Bărăgan și regiunile adiacente, Bugeac sau, parțial, Dobrogea a creat inclusiv o separație în rândul autohtonilor în această zonă. Din cauza dificultăților geografice și istorice, Dunărea de Jos a format una dintre cele mai slab populate regiuni. După ce au pacificat aceste locuri, principatele noastre au fost nevoite să își stabilească o limită. Mai întâi s-au extins muntenii până în sudul Basarabiei (teritoriul dintre Prut și Nistru luându-și de altfel numele de la dinastia întemeiată de urmașii lui Negru Vodă). Apoi s-au dezvoltat, mai firesc, în lungul unor axe naturale, moldovenii2. În cele din urmă, s-a statornicit o frontieră între Muntenia și Moldova, pornind de pe Siret. Se urca apoi pe unul dintre afluenții săi, Putna (Gârla Leica), până la confluența cu Milcovul și se continua mai departe spre 1 Chiar până astăzi, în Pocuția se păstrează nenumărate toponime românești, mai ales în zona montană (cea de podiș dintre Prut și Nistru, împadurită și mai slab populată, fiind mai ușor penetrabilă în fața migrărilor prin vadurile Nistrului). 2 Muntenia se situa pe altă axă, dirijată dinspre Ungaria spre Imperiul Otoman (anterior spre Bulgaria), iar interesele sale în nord – est erau limitate.

62

izvoare1. Fiind o zonă deschisă, țările române nu au putut să mențină sub controlul lor regiunea Dunării de Jos, otomanii anexând, pe rând, Dobrogea și Bugeacul. Dintre principatele noastre, Muntenia s-a dezvoltat și, implicit, a rezistat cel mai bine între limitele naturale. Și e firesc să se fi întâmplat astfel atât timp cât era cuprinsă în îmbrățișarea Dunării pe trei laturi (spre est, domnitorii munteni au căutat o graniță la fel de puternică, Marea Neagră). Hotarele Dunării prezentau avantajul că, pentru a le traversa și a-și menține o poziție ofensivă, invadatorii erau nevoiți să creeze capete de pod (dificil de apărat). De aceea turcii s-au limitat doar la ocuparea și transformarea câtorva orașe în raiale care să asigure controlul asupra capitalei. În plus se puteau bizui și pe amenințarea pașalelor de la Vidin și Ruse. Nu au ajuns în situația să extindă continuu aceste raiale așa cum au făcut în sud – estul Moldovei. În nord, Ungro – Vlahia era protejată de crestele Carpaților Meridionali cu pasuri a căror trecere era riscantă pentru invadatori. De altfel, actul de independență față de regatul maghiar a fost semnat tocmai printr-o bătălie desfășurată într-o trecătoare. Victoria lui Basarab I, la Posada, a însemnat desăvârșirea luptei de neatârnare, începută sub Litovoi. Formată în interiorul arcului intracarpatic, Transilvania nu a găsit un adăpost ideal, pentru că munții noștri nu au fost o barieră de nepătruns. Ungaria, iar mai târziu Austria, aproape că au copiat politica Imperiului roman. Au ocupat Ardealul, Banatul și au supus mai apoi Oltenia. Situația a fost posibilă datorită existenței unor sinapse, mai precis a unor depresiuni care au înlesnit transferul de o parte și de alta a versanților (Brașov, Sibiu, Hațeg etc.). Cea mai mare expunere a fost cunoscută de Transilvania în partea sa vestică. Invadatorii au valorificat culoarele deschise de râuri 1 Împădurit în trecut, cursul Milcovului separă înălțimi subcarpatice bine conturate, curgând mai apoi pe un pinten carpatic ce desparte Munții Buzăului de cei ai Vrancei.

63

prin Munții Apuseni (în principal Mureșul și, în secundar, Crișul sau Someșul). Aceste căi au facilitat celeritatea asimilării elementelor vlah, slav și turanic întâlnite de unguri în Transilvania. În pofida procesului intens de maghiarizare și catolicizare, românii au continuat să formeze majoritatea provinciei, conservându-și identitatea în mediul țărănesc. Totuși, pentru a se menține sau a promova pe diverse trepte ierarhice, elitele noastre s-au integrat în sistemul de putere maghiar. Nu întâmplător sângele românesc a curs prin venele unor importanți lideri politico – militari ai Ungariei (Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Nicolaus Olahus). b. Discontinuitățile logicii naturale Așa cum am văzut, țările române au tins să se extindă spre frontiere naturale care să le protejeze mai eficient față de regatele și imperiile din împrejurimi. Din păcate, principatele noastre nu au reușit decât episodic să se dezvolte în limita unor hotare naturale. Prin urmare, au devenit vulnerabile în fața expansiunii străine care a anexat porțiuni consistente din teritoriile noastre. Nici măcar în momentul nostru de glorie, odată cu victoria diplomatică de la Versailles, nu am putut crea un stat care să fie perfect încadrat natural. Pe alocuri, trasarea frontierei nu s-a putut realiza exclusiv după criteriile geografiei fizice. Au funcționat preponderent criterii de ordin social. Așa cum s-a arătat încă din perioada interbelică, nu a existat o logică naturală în stabilirea hotarului vestic. S-a dorit împingerea graniței până la Tisa care reprezenta limita vestică a spațiului românesc (așa cum Nistrul o forma pe cea estică). Dar Tisa în sine nu putea constitui un hotar propriu – zis, și, nu întâmplător, niciodată în istorie nu a jucat un astfel de rol. Deși mare, râul este molatic. Se mișcă agale printr-o amplă câmpie aluvială, cu vaste mlaștini, extinse în zona confluențelor până

64

departe spre est1. În consecință, aceste mlaștini, și nu cursul Tisei, au trasat limita vestică a frontierelor noastre în perioada interbelică. Într-o epocă a naționalităților, un cuvânt greu de spus l-au avut și realitățile etnice. Extinderea frontierei până la Tisa ar fi însemnat cuprinderea unui grup masiv și compact de maghiari care ar fi complicat situația. De altfel, frontiera etnică era complexă și în proximitatea graniței fixate prin Tratatul de la Trianon. În Crișana, orașele aveau un caracter eterogen, majoritar alogen, mai ales Oradea și Satu Mare. În schimb, mediul rural era predominator autohton (românesc). S-a dat câștig de cauză satelor, anticipându-se că, prin migrația rurală, în timp, orașele urmau să capete aceeași majoritate. Este ceea ce s-a și petrecut la Arad și Oradea, iar, parțial, la Satu Mare. De asemenea, logica dispunerii rețelei de așezări umane reclama păstrarea unei legături nord – sud. Așadar, a fost trasată o linie care să se deruleze pe la poalele Carpaților Occidentali, pe direcția Satu Mare – Arad și care să se continue spre Timișoara. În Banat, limita, până la confluența Dunării cu Tisa, putea fi privită drept o frontieră naturală, dar considerentele de ordin etnic au prevalat și în acest caz. Extinderea graniței pe direcția respectivă nu ar fi o avut logică etnică. Ar fi însemnat cuprinderea, de către statul nostru, a unor teritorii locuite de un număr consistent de maghiari și sârbi. S-a ajuns la negocieri care să nu dezavantajeze pe nimeni, luându-se în calcul criteriul majorității etnice. Prin urmare, trasarea frontierei a condus la existența unor minorități sensibil egale ca pondere (sârbo – croată, respectiv românească). În schimb, șvabii au fost separați funcție de noua graniță româno – sârbă. Și în Maramureș, s-a avut în vedere, în discuțiile cu Cehoslovacia, o limită etnică, chiar dacă, parțial, cursul 1 De pildă, amintim de fosta mlaștină Ecedea din zona Satu Mare sau cea de la confluența Crișului Alb cu cel Negru.

65

superior al Tisei forma un hotar natural1. Normal ar fi fost ca frontiera noastră să se întindă pe crestele Carpaților Păduroși. Până la urmă s-a convenit ca de ambele părți ale graniței să rămână minorități apropiate numeric (ruteni, respectiv români). În Dobrogea, problema frontierei a fost rezolvată în perioada antebelică. Dificultatea ei a fost strict legată de fixarea limitei sudice, având în vedere că, în rest, provincia beneficia de hotare naturale. Erau asigurate de cursul Dunării, la vest și nord, iar de Marea Neagră, în est. Din punct de vedere geografic, limita sudică includea obligatoriu Varna, deoarece se suprapunea peste vastul Podiș al Deliormanului (continuare a ceea ce numim noi Podișul Dobrogei). Se putea astfel vorbi de o linie care se dirija de la Varna spre Ruse. Între aceste puncte urbane se desfășura (și se desfășoară încă) un spațiu mai strâns legat de București și Constanța, decât de Sofia datorită atât distanțelor, cât și a accesabilității. După obținerea independenței, rușii, cu interese majore în Bulgaria, au propus ca frontiera să urmeze linia Constanța – Cernavodă. Am refuzat și am insistat pentru mutarea hotarului spre miazăzi, respectiv pe direcția est – Silistra, sud – Mangalia2. Ulterior, am profitat de războaiele balcanice și am reușit să avansăm spre linia naturală Ruse – Varna, prin încorporarea Cadrilaterului. c. În competiția austro – rusă Aspirația dinastiei Mușatinilor pentru stăpânirea Pocuției a avut la bază profunde considerente strategice. Provincia era esențială pentru supravieţuirea politică şi economică a Moldovei încă din zorii 1 Mai degrabă, se poate spune că, în zonă, Tisa reprezintă un ax al depresiunii Maramureșului. 2 Deși ne aflam în epoca națiunilor, bulgarii (sau rușii în locul lor) nu aveau cum să invoce argumentul etnic deoarece erau slabi reprezentați în întreg arealul dintre Tulcea, Ruse și Varna, unde predominau turco – tătarii. La un moment dat, rușii au propus și o limită Ruse – Varna, sub condiția ca România să declare că renunță la orice pretenții în Basarabia.

66

nașterii sale ca stat medieval. Asigura o frontieră naturală mai consistentă care securiza Moldova şi o conecta la ruta comercială ce lega Cracovia de Liov și mai departe de Kiev. Secole de-a rândul, provincia a fost un spațiu intermediar, nici moldovenesc, nici halician, și cu o populație mixtă (românofonă și ucrainofonă)1. Pocuția a fost un vis încă de pe vremea lui Petru Muşat, care s-a împlinit sub Ştefan cel Mare, dar care s-a spulberat definitiv sub Petru Rareş. Nu întâmplător, reperul cel mai de seamă din istoria Moldovei îl constituie domnia lui Ștefan cel Mare, care și-a impus autoritatea asupra Pocuției. Din păcate, Moldova a întâmpinat, din partea Poloniei, o opoziție mult prea puternică pentru a păstra regiunea. Pentru leși, Pocuția reprezenta o veritabilă marcă, adică un ținut de margine capital ca să poată controla un spațiu vecin, respectiv Moldova însăși. Mai trebuie adăugat și faptul că Polonia a fost de multe ori legată dinastic de Ungaria, iar unul dintre drumurile transcarpatice importante trecea prin Pocuția. Drept urmare, avea nevoie de această regiune și pentru a-și croi acces spre Ungaria și, implicit, Transilvania. Peste veacuri, când au anexat nord – vestul Moldovei, unde au inventat Bucovina, austriecii au invocat aceleași necesități strategice, respectiv de a conecta Transilvania de Galiția. În realitate, Viena s-a folosit doar de un pretext, pentru că i-ar fi fost suficiente conexiunile transcarpatice pe care le controla cu mult înainte de a se năpusti asupra Moldovei. Ne referim la ruta care unea Maramureşul de Galiţia prin trecătoarea Iaremcea, aflată în Carpații Păduroși, dar și la drumul, mult mai bătucit, care lega Transcarpatia de Galiția prin pasul Verecske, situat în Munții Beskizi. De altfel, odată înstăpâniți peste Bucovina lor, austriecii nu au mai construit nimic care să lege Cernăuții de Bistrița (prin Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei). Șoseaua peste pasul 1 În timp, s-a produs o reducere treptată a elementului românofon care a migrat spre Moldova, antrenând astfel și deplasarea factorului ucrainofon.

67

Tihuța și calea ferată prin trecătoarea Grădinița, care unesc Moldova de Transilvania, au fost inaugurate în perioada interbelică de România. În schimb, Austria s-a interesat doar de trasarea căii ferate Liov – Iaşi, prin Cernăuţi, Suceava. Conectată numai la Galiția, Bucovina s-a aflat într-o permanentă stare de izolare, fiind cea mai săracă regiune a imperiului. Mai grav, prin încorporarea efectivă la Galiția, a fost deschisă calea rutenizării nord – vestului Moldovei, modificându-se substanțial realitățile etnice. Mai târziu, invocând majoritatea ucraineană formată pe timpul stăpânirii habsburgice, sovieticii au pretins și ocupat Ținutul Cernăuților. Bucovina, scornită de austrieci, a fost folosită doar cap de pod pentru cucerirea unei părți cât mai mari din Moldova. După cotropirea nord – vestului provinciei, Casa de Habsburg și-a încordat puterea ca să-și întindă stăpânirea în zona apuseană a Moldovei. A urmărit cu ardoare să mute granița la est de râul Siret. Inițiativa se derula pe fondul presiunii resimțite din partea altei puteri care creștea la răsărit și râvnea la teritoriile noastre. Austriecii voiau să o ia înaintea rușilor care tocmai ajunseseră în acel moment la Bug. Înaintarea rapidă a țarilor, care prin Tratatul de la Iași, și-au stabilit granițele pe Nistru, i-a făcut pe austrieci să renunțe la planul lor. Cu timpul, s-au mulțumit doar cu Bucovina pe care o născocise pe seama Moldovei. De atunci nu au mai avut ambiții spre est, înțelegând că vor trebui să se confrunte cu Rusia care reclama aceeași zonă de influență. Inițiind procesul de dezmembrare teritorială a Moldovei, Viena a jucat prost din punct de vedere strategic pe termen lung. La scurt timp, Rusia a uzurpat întreaga parte de răsărit a provinciei, stabilindu-și hotarul pe Prut. Austriei i-ar fi fost mai utilă extragerea Moldovei din sfera otomană, folosind principatul în propriul beneficiu ca spațiu tampon, pentru a se proteja mai eficient de pericolul rus. Nu a făcut decât să lărgească zona de contact cu Sankt – Petersburgul

68

care, din multe privințe, era superior Vienei. De altfel, pentru a supraviețui în fața Rusiei, Austria a ajuns, pe timpul lui Franz Josef, dependentă, pe plan extern, de Prusia (Germania, mai târziu) și a fost obligată la concesii interne față de Ungaria, prin înființarea dualismului. Unicitatea teritoriului Moldovei a constat tocmai în această poziție de contact între cele trei imperii ale vremii. Interesele ruso – austriece s-au întrepătruns în istmul ponto – baltic, fapt ce a condus la sacrificarea Poloniei și Moldovei. În schimb, Muntenia și Transilvania au fost mult mai ferite de urgie. În cazul Țării Românești, interesele ruso – austriece nu au intrat puternic în coliziune. Mai degrabă Sankt – Petersburgul s-a ciocnit cu Stambulul în acest teritoriu, iar Ardealul nu s-a aflat niciodată într-o situație care să determine partajul (fiind sub dominație otomană, apoi austriacă). În cele din urmă, după Primul Război Mondial, prăbușirea Austro – Ungariei în Galiția a făcut posibilă recuperarea Bucovinei, așa cum dezmembrarea lui în Câmpia Panonică a permis unirea cu Transilvania. Rusia nu a putut să profite pentru că trecea, la acel moment, prin prefaceri cumplite odată cu abolirea țarismului. În zonă și-a refăcut apariția Polonia, o țară aliată cu care ne-am propus să stăvilim puhoiul sovietic. Din păcate, chiar împreună, nu am fost suficient de puternici pentru a-l îndigui. Astfel, după al Doilea Război Mondial, Moscova s-a substituit Varșoviei în Galiția de unde ne-a anexat Ținutul Cernăuților și, suplimentar, Herța1. d. Între rivalitățile turco – ruse În nord, printr-o acțiune îndrăzneață, Petru Rareș a crezut că va putea recupera Colomeea de la polonezi, dar a pierdut Pocuția. În sud, cutezanța l-a făcut să pretindă redobândirea Chiliei de la turci, dar l-a costat Bugeacul. Oricum turcii nu aveau de gând să se mulțumească doar cu Chilia și Cetatea Albă, pe care le 1 S-a făcut printr-o trasare a graniței pe hartă cu un creion cu vârful bont, de către I.V. Stalin.

69

cuceriseră chiar de la Ștefan cel Mare. Într-o singură domnie, Moldova a fost decuplată de teritoriile strategice din nord și, mai ales, din sud, înscriindu-se pe un curs descendent. Cu timpul a devenit un stat din ce în ce mai pirpiriu din trupul căruia nu au ezitat diverse puteri să se înfrupte. Totuși, s-ar putea spune că prin acțiunile sale, Petru Rareș a impus o anumită prudența din partea Sublimei Porți. După cucerirea Tighinei, turcii nu s-au mai extins în provincie câteva secole. Otomanii și-au reluat expansiunea pe seama Moldovei după un eșec similar, în pofida sprijinului rus. La Stănilești, Dimitrie Cantemir și Petru I au suferit o grea înfrângere având drept consecință directă pierderea Hotinului. La fel de grav a fost faptul că Stambulul a decis să controleze nemijlocit țările române prin impunerea domniilor fanariote. Se temea de puterea de atracție rusă asupra principilor valahi. Revendicarea titlului de moștenitoare a Bizanțului și arogarea celui de protectoare a ortodoxiei făceau din Rusia un imperiu care putea fascina nu doar Iașiul, ci și Bucureștiul. Să nu uităm că însuși Constantin Brâncoveanu tratase în secret, la un moment dat, și cu rușii. Impunerea sistemului fanariot în țările române a fost și consecința evoluțiilor politico – militare din Europa Centrală. Linia frontului se retrăgea spre Balcani, iar acest teritoriu strategic era râvnit de la est, de Romanovi, iar dinspre vest, de Habsburgi. După eșecul asedierii Vienei și condițiile grele suportate prin Pacea de la Karlowitz, Poarta Otomană s-a trezit că are de înfruntat, pe lângă Rusia, și Austria, aflată în plină expansiune teritorială spre răsăritul continentului. Schimbarea raportului de putere în Europa Centrală a fost sesizată în Muntenia de Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino, care nu au ezitat să stabilească legături în secret cu Habsburgii. Îndrăzneala lor avea să-i coste pe ultimii doi nu doar tronul, ci și viața. Pe Constantin Brâncoveanu nu l-au putut salva, în fața turcilor, nici averea fabuloasă și nici pânza de spioni pe care o

70

țesuse prin lume. Așadar, pentru a-și consolida poziția în țările române, ai căror principi tratau cu rușii și austriecii, sultanii au preferat să numească domnitori din rândul dragomanilor greci. Fanarioții formau, în cadrul imperiului, o elită politico – administrativă presupusă a fi loială Stambulului. Apariția acestor ighemoni în istoria noastră nu s-a făcut brusc. Anterior epocii fanariote, unele familii grecești au stabilit legături de rudenie în mediul elitelor autohtone, formând influente case boierești ai căror reprezentanți au ocupat chiar tronul (Calimach și Cantacuzino). În pofida declinului suferit, otomanii au continuat să reprezinte o putere în Europa Orientală, care exercita o presiune imensă asupra spațiului românesc. Transilvania reușise să se sustragă influenței Sublimei Porți, însă Muntenia putea fi stăpânită pe mai departe cu ușurință cu ajutorul pașalâcurilor (Vidin, Ruse) și raialelor (Giurgiu, Brăila). Față de Moldova, prin preluarea Tighinei și a Hotinului, otomanii au obținut două poziții cheie, prin intermediul cărora controlau ambele maluri ale Nistrului. Edisanul și Podolia erau două provincii la care turcii au râvnit și pe care le-au deținut mai mult sau mai puțin timp. Inițial, au fost nevoiți să înfrunte Uniunea polono – lituaniană sau chiar Hanatul Crimeii care se înstăpânise peste stepele nord – pontice. Ulterior, s-au confruntat cu un rival de temut din răsărit care a crescut repede, înaintând spre miazăzi. Nici alianța cu tătarii nu i-a ajutat să zăgăzuiască torentul rus care s-a revărsat peste teritoriile din Edisan. În scurt timp, țarii au ajuns la Nistru de unde au abătut furtuna nenorocirii peste Moldova. Profitând de slăbiciunea otomană, Alexandru I a stabilit fruntariile imperiului său pe Prut. Dorise să acapareze întreaga Moldovă sau măcar cea mai mare parte din aceasta, prin fixarea hotarului pe Siret. A fost nevoit să renunțe în fața lui Napoleon I care se pregătea să invadeze Rusia. Și toate acestea s-au petrecut la niciun secol de când fusese semnat Tratatul de Luțk. Atunci, în schimbul protectoratului rus, Petru

71

I îi garanta lui Dimitrie Cantemir integritatea Moldovei, inclusiv recuperarea teritoriilor ocupate de turci. Deși scăpat de pericolul francez, Sankt – Petersburgul nu a mai avut timp de a redesena în favoarea sa harta Moldovei. Cu sprijinul Occidentului, a avut loc Mica Unire prin alegerea aceluiași domnitor în persoana lui Al. I. Cuza. Pentru Moldova, după pierderile teritoriale cauzate de Austria și Rusia, unirea cu Muntenia era unica variantă politică și economică. Opțiunea unionistă s-a conturat tot mai pregnant și pe fondul formării conștiinței naționale românești. Rusia a rămas însă, peste veacuri, puterea care, sub diverse pretexte, și-a impus voința în regiune, în special în dauna noastră. Să rememorăm grotescul explicației pentru care, deși, în Războiul de Independență, ne-a garantat integritatea teritorială, a cotropit Bugeacul. A pretins că protecția noastră opera împotriva altor state și nu a celor care ne-au asigurat-o, adică a Rusiei însăși. Sau să ne amintim de ridicolul protestelor sovietice față de așa – zisa ocupație a Basarabiei de către Romania. Se reclama distanța prea scurtă ce separa granița de Odesa. Mai târziu, nimic nu i-a deranjat pe sovietici să-și împingă frontiera în proximitatea Galațiului și a Iașiului. Deși reușisem, pe fondul colapsului țarist, să recuperăm Basarabia, poziția ocupată de Moscova în stepele nord – pontice ne-a fost fatală. Din zona Odesei au fost dirijate rețele de spionaj și sabotaj împotriva României Mari și au fost concepute planuri de invazie militară. Prezența rușilor în preajma Gurilor Dunării ne-a făcut să pierdem încă o dată Basarabia. Destinul spațiului românesc a fost, este și va fi influențat enorm de stăpânitorul acestor stepe care freamătă necontenit. Iar astăzi, răzbate până la noi fiorul neliniștilor din Transnistria și Donbas1. 1 Transnistria și Donbas fac parte dintr-un șir de conflicte înghețate cauzate și / sau alimentate de Rusia în jurul Mării Negre, pentru a descuraja avansul euro – atlantic spre Europa Orientală (Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte).

72

e. Moștenirea prezentului Pentru a păzi hotarele României Mari, după Primul Război Mondial, am susținut diverse alianțe regionale. Am aderat la Mica Înțelegere, pentru a preveni revizionismul maghiar, și am inițiat Antanta Balcanică, pentru a combate pretențiile bulgare. Din păcate, împotriva Uniunii Sovietice, nu ne-am putut bizui decât pe alianța defensivă cu Polonia. Pentru a ne proteja de amenințarea rusă, am propus în secret Angliei, cea mai importantă putere maritimă a epocii, să-și dezvolte o bază navală pe Lacul Tașaul1. Și se pare că timpul nu a schimbat cu nimic strategia noastră, dat fiind că, în postcomunism, am pus la dispoziția SUA baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu. Fără a putea rezista presiunii din răsărit, în urma celei de a doua conflagrații mondiale, am suferit pierderi teritoriale grave, prin cotropirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Rapturile suferite, pe baza Tratatului Ribbentrop – Molotov, sunt resimțite și astăzi ca o rană adâncă pe trupul țării. Pentru a pricepe ce s-a întâmplat atunci, nu trebuie să ne gândim doar la faptul că ne-am trezit în mijlocul luptei dintre doi coloși oribili. Nu aveam cum să scăpăm nevătămați din confruntarea teribilă dintre cele două sisteme totalitare macabre… Așa s-a petrecut și cu celelalte țări mici și mijlocii care au fost prinse cu sau fără voia lor în cumplitul război. Trebuia să ne așteptăm la un posibil deznodământ înfricoșător pentru ființa noastră statală și chiar națională. Să nu uităm că am ținut să ne angajăm în această înfruntare pe viață și pe moarte. Am luptat când de partea unuia, când a altuia dintre giganții odioși, cu gândul de a ne recupera pământurile furate. Victoria nazistă ar fi presupus cu probabilitate pierderea unei părți din Ardeal, pe baza Dictatului de la Viena. Au învins sovieticii care ne-au deposedat de porțiuni însemnate din Moldova, impunându-și voința prin Tratatul de la Paris. 1 Propunerea a fost făcută de România prin intermediul lui Nicolae Titulescu și nu s-a materializat.

73

Când am văzut că soarta războiului e defavorabilă lui Adolf Hitler, nu am avut nicio reținere de a întoarce armele împotriva lui, deși l-am însoțit ca aliat, sub Ion Antonescu, până la Don. Mihai I, un rege tânăr, dar curajos a avut inspirația de a limita dezastrul național care se prefigura, schimbând tabăra beligerantă. A fost un gest ce ar putea fi calificat drept controversat din punct de vedere moral, dar în perfectă concordanță cu principiul rațiunii de stat, deoarece s-a recâștigat Transilvania, pierdută în fața lui Miklos Horthy. Nu a însemnat că I. V. Stalin a înțeles să menajeze din sensibilitățile naționale datorită acestui gest. În Basarabia și nordul Bucovinei a dezlănțuit teroarea asupra noastră. Pentru a ne diminua ponderea, a reluat politica țaristă de colonizare cu elemente alogene, în special slave. A decupat și alipit pământuri din și la Basarabia, pentru a-i șterge frontierele naturale și a-i sustrage teritorii cu valoare strategică. În est, i s-a atașat o regiune fictivă, Transnistria, astfel că, parțial, s-a extras Basarabia din spațiul românesc (care, în răsărit, se întinde până la Nistru). Implicit, prin această alipire forțată, provincia a ajuns oricând vulnerabilă în fața convulsiilor din stepe. Pentru a vlăgui Basarabia, nordul și sudul i-au fost anexate Ucrainei. Prin urmare, regiunea a fost lipsită de protecția naturală a Nistrului dinspre miazănoapte, iar la miazăzi, de accesul la Marea Neagră și Dunăre. Așa cum ziceam, este nevoie să coborâm mult în timp, pentru a înțelege că există o cauzalitate directă între moștenirea prezentă a statului nostru și imposibilitatea dezvoltării în trecut a Moldovei în limitele unor frontiere naturale. f. Silniciile trecutului comunist În țară, Moscova a introdus comunismul, un regim slut și slugarnic care a detestat tot ce era românesc, mai ales în faza sa incipientă (Gheorghe Gheorghiu – Dej). Comunismul a fost în stare să stoarcă din ființa națională tot ce era mai urât. Mizeria umană

74

plutea la suprafață, strângându-se în bălți de nomenclaturiști. În această zoaie, s-a născut o caracatiță hidoasă care și-a întins tentaculele peste întreaga țară. Purta pe brațele sale nemernici frustrați pe care i-a așezat în fotoliile puterii de unde s-au apucat să dărâme edificiul românesc. De pildă, colectivizarea și sistematizarea rurală au urmărit să distrugă satul tradițional, primejduind grav ființa națională. Moscova nu se simțea ghiftuită cu bucățile din Moldova pe care le înghițise. A atentat în continuare la integritatea noastră teritorială. A năzuit să ne lipsească și de Dobrogea, ca să-și poată spori influența în Balcani. Nu făcea decât să continue politica țaristă de a-și deschide o cale spre Mediterana. A fost un moment al adevărului istoric în care s-a văzut că, de fapt, raptul Basarabiei nu constituia o etapă intermediară pentru cotropirea întregii Moldove, ci mai degrabă pentru anexarea Dobrogei. De altfel, decuparea Bugeacului și alipirea lui la RSS Ucraineană se înscria în această logică rusească, de a asigura contact teritorial direct care să permită regiunii Odesa să atașeze Dobrogea. În paralel, Moscova luase în calcul să menajeze oarecum interesele noastre. Pentru a nu ne priva total de accesul la oceanul planetar, avea în vedere să permită Bucureștiului să-și mențină controlul asupra portului Constanța. În consecință, a îndemnat la construcția unui canal care să deschidă României un culoar dinspre Bărăgan spre Constanța. Șansa noastră a fost că decesul lui I.V. Stalin a survenit prea repede pentru ca acesta să-și poată impune voința. Păstrarea Dobrogei a fost vitală deoarece sovieticii nu s-au putut furișa, așa cum o făcuse otomanii, ca un pumnal în coasta Munteniei. Dar, mai ales, ne-am putut conserva posesia asupra unui teritoriu strategic care a dictat, vreme de milenii, ritmul progresului în spațiul românesc (Gurile Dunării). În această conjunctură, și-a făcut, însă, apariția Canalul Dunăre – Marea Neagră de care servila orânduire comunistă s-a folosit pentru a extermina, la ordinul Moscovei, elitele

75

naționale autentice. Pe șantierele morții sau în lagăre și-au găsit sfârșitul mulți dintre cei mai buni fii ai neamului care au ridicat România pe culmile gloriei sale politice, militare, economice și culturale. Și e suficient să ne amintim numai de Sighet pentru a conștientiza dimensiunea acestei tragedii naționale unde au fost încarcerați și au pierit Iuliu Maniu, Constantin Argetoianu, Mihail Manoilescu, Grigore Georgescu, Henri Cihoski, Gheorghe Brătianu, Anton Durcovici, Ioan Suciu. Milițienii au început să umple temnițele săpate în Grădina Maicii Domnului cu mărturisitorii lui Hristos. La Aiud, Pitești, Sighet, Gherla, Târgu Ocna și în alte locuri de prin țară, s-au deschis porțile gheenei pe unde au intrat, învăluiți în lumină, martirii națiunii. În celule sordide, bătuți și batjocoriți, și-au aflat sfârșitul sfinți ai neamului românesc (Vasile Aftenie, Valeriu Gafencu, Vladimir Ghika ș.a.). Acestea sunt doar niște detalii care ne revin mereu în minte deoarece s-au produs relativ recent. Găsim încă bunici și chiar străbunici care să ne povestească de acele vremuri groaznice. Iar, pentru a împiedica repetarea unor asemenea grozăvii, avem datoria nu doar de a nu uita nimic din ele, ci și de a le spune mai departe copiilor și nepoților noștri. g. Un aliat de încredere Pentru a ne feri din calea vrăjmășiilor, am căutat, pentru ținuturile noastre, protecția naturii. Am luptat, cu mai mult sau mai puțin succes, pentru a ne înconjura țările de frontiere naturale, nădăjduind că vor sta pavăză în fața răutăților care pohteau la meleagurile noastre. Natura a fost, totodată, cel mai de încredere aliat pe care ne-am putut bizui în lupte. În războaiele pe care le-am purtat pentru apărarea pământurilor noastre, am fost nevoiți să compensăm inferioritatea numerică prin folosirea avantajelor oferite de natură. În general, strategiile noastre s-au bazat pe

76

surprinderea sau atragerea inamicului într-un loc anume, cunoscut doar nouă, unde să nu-și poată valorifica superioritatea. Putem decela trei toposuri ce au înlesnit bătăliile noastre defensive pe parcursul veacurilor: pasurile montane, regiunile mlăștinite și zonele împădurite. Interesant este că nimic nu pare să se fi schimbat din aceste strategii. S-au regăsit de la începutul existenței noastre statale din Evul Mediu și până în timpurile recente ale modernității sau chiar contemporaneității. Victoriile din trecătorile Posada și Ghindăoani asupra oștirii maghiare au avut un ecou, în Primul Război Mondial, în luptele de la Oituz contra ofensivei austro – germane. Succesele repurtate în codrii Plonini și Cosminului asupra cavaleriei poloneze și-au aflat corespondent în ambele conflagrații mondiale. De pildă, avem în vedere organizarea rezistenței în hățișurile din Subcarpații Vrancei, respectiv linia Iași – Chișinău, care urma contactul dintre pădure și silvostepă. Izbânzile asupra armatei otomane din mlaștinile de la Rovine, Podul Înalt şi Călugăreni s-au regăsit, în al Doilea Război Mondial, în linia Focşani – Nămoloasa pentru a respinge atacul sovietic. Să privim cu atenție, pentru un moment, asupra zonei Focșani – Nămoloasa care, datorită particularităților sale, a jucat nu doar un rol militar, ci și politic. Nu întâmplător, în multe dintre studiile de natură geo – demografică, această regiune delimitează practic Moldova de Muntenia, mult mai fidel decât în regiunea subcarpatică unde întrepătrunderile sunt mai vizibile. Linia Focșani – Nămoloasa a fost o barieră naturală, alungită pe Siretul Inferior până spre bălțile și Delta Dunării, cu doar câteva puncte de contact spre Dobrogea (Brăila – Ghecet – Măcin, Galați – Zaclău – Gârvan, Oblucița – Isaccea). Valoare ei strategică era ranforsată și de faptul că se continua pe direcția nord – sud cu zone mai salubre (Terasa Brăilei, respectiv Piemontul Curburii sau Câmpia Tecuciului). Totodată, această barieră era dublată în sud – vest de una

77

similară, în lungul Buzăului, unde existau numeroase lacuri (Balta Albă, Jirlău etc.). Izbânda ghiaură

De cum a dat buzna în țara ghiaurilor, pașa se gândea că nici nu trebuia să ducă vreun răzbel. Numai văzându-l, necredincioșii se vor înspăimânta de el. Până și vârcolacii care bântuiau ținuturile se vor teme de puterea semilunii. Vor încerca să fugă cu toții din calea turcului. Dar pentru că nu aveau unde să se ascundă, i se vor înfățișa plini de umilință. I se vor ploconi de îndată, cerșind milosârdie și punându-se la cheremul lui. Își închipuia ce groază trebuie să fi cuprins sufletele acestei stirpe de țărani. Cum li se strecura teama în mădulare, zărindu-i armatele care îngroșau linia orizontului. Depărtările stăteau să se povârnească dintr-odată, strivindu-i. Era semnul năpastei care se apropia. Nimic nu părea să poată sta în calea teribilei sale armate, să reziste cumpliților ieniceri și spahii căliți în războaie. De frica lor, știa o creștinătate întreagă. Regi și cezari, care i-au înfruntat, își pierduseră coroanele și, odată cu ele, chiar și capetele. Numai voievodul acestei țări neînsemnate de la marginea împărăției îndrăznise să tulbure pacea sultanului. În obrăznicia lui, refuzase să plătească haraciul. Și mai ales, și-a permis să se amestece în treburile prealuminatului, supărându-l foarte. Nu rămânea decât ghiaurul să fie aspru pedepsit. Pașa privea cu mândrie și încredere spre puternica lui armată. Se desfășura ca o uriașă dâră neagră. Mânjea albul dealurilor și văilor ninse. Se furișa ca un iatagan spre inima acestui principat mărunt. Știa că era ascunsă într-o cetate de la miazănoapte pe care nimeni nu o cucerise vreodată. Totuși după câteva zile, trufia pașei se mai înmuiase sub gerul năprasnic al iernii. Simțea greutatea troienelor

78

viscolite care apăsau ținuturile. Întâlnea în calea lui doar locuri pustiite. Nicio țipenie de om în aceste tărâmuri ascunse sub zăpezi. Părea că îi înghițise pe toți pământul. Nu apărea nimeni care să-i ceară îndurare. Apa din fântâni fusese otrăvită, iar hrana, tăinuită. Foamea și setea îi chinuiau grozav armata care devenea tot mai chealfădă. Așa că trimisese akingii să iscodească împrejurimile, pentru a găsi niște sate pe care să le prade… Sau măcar să dea de urma oștirii ghiaurului pe care să o zvânte în bătaie. Dar soarta lor a fost nemiloasă. Erau pândiți din apropiere de cete de viteji care îi răpuneau. Nimeni nu risca să rămână în urmă. Erau hărțuiți din toate părțile. Voinici călare apăreau și dispăreau, ca niște năluci, din pâlcurile de pădure. Îndoiala se adâncea cu fiecare zi petrecută în aceste pământuri blestemate. Știau că nu aveau decât să lupte pe viață și pe moarte. Înfrângerea le aducea un sfârșit groaznic. Înfipți în țepe aveau să zacă, în chinuri, poate chiar și zile, până să-și dea duhul. Deja, aveau hojma vedenii cu pădurea de țepe care li s-a ridicat. Gândeau cu toții că trebuiau cât mai degrabă să părăsească aceste ținuturi înspăimântătoare. Într-o zi, păru că vremea începu să țină și cu pașa. Se bucură văzând că moina puse a se înstăpâni. Dar își dădu repede seama că se înșelase amarnic. Marșul lui se transformă într-o enormă capcană. Nimerise într-o vale înmlăștinită cuprinsă între brațe împădurite și peste care se așternu o pâclă deasă. De-a valma, caii și oameni se scufundau în glodul negru, smuncindu-se zadarnic. Artileria devenise o cumplită povară. Tocmai, în acest ceas, trâmbițe, surle și tobe s-au pus a face o grozavă zarvă. Semn că oștirea ghiaurului era pe aproape și se pregătea să purceadă la atac. Învăluit de ceață, pașa s-a repezit cu putere într-acolo. Nădăjduia să-l răpună grabnic pe acest voievod potrivnic. Dar nimic nu fusese mai amăgitor decât să se năpustească orbește. Nu făcuse decât să se afunde și mai mult în noroi. Îi îndesă pe toți într-un loc strâmt de pe fundul unei văi înmlăștinite. Și nu găsise decât o mână de țărani care

79

făcuse atâta larmă. Nici urmă de oștean în această văgăună afurisită. În acel moment, tunurile ghiaurului, ascunse la marginea pădurii, se puseră a bubui. Nici nu apucă să-și revină din tehuiala ghiulelelor, căci auzi un vuiet. Își dădu seama că se apropia un iureș cumplit de pe unul dintre dealurile împădurite. Flancul lui drept a fost izbit năprasnic, clătinându-i serios armata. Însuși acest voievod necredincios a condus atacul cavaleriei. La scurt timp, a fost pălit și în coasta stângă. Vâzdoage și ciomege, mânuite de răzeși, zdrobeau țeste și oase. Crezuse pentru o clipă că trupele îi erau atacate de niște urși turbați încotoșmănați cu sumane și cojoace. Degeaba încerca pașa să-i facă pe toți să reziste. Să apere steagurile de luptă ale preamăritului. Nu-i mai dădea nimeni ascultare poruncilor. Înfricoșați peste măsură, fiecare începuse a fugi care încotro. Baș-agalele o luaseră la goană mai abitir decât toți. Se uita, buimac, cum o droaie de ieniceri încerca să scape de ascuțișul sabiei. Cu paloșul, ghiaurul își ridica biruința pe movile din leșurile lor. Nu mai avuse de ales și, cu sufletul mâhnit, pornise în galop spre fluviu. Fusese urmat în grabă de spahii disperați. Hăituiți ca niște lighioane înspăimântate se aruncau în apele înghețate unde dispăreau sub valuri.

80

5. COLINDÂND PRIN TÂRGURI a. Cetăți de prin Transilvania Încă din Antichitate, au fost trasate drumuri pentru exploatarea şi valorificarea bogăţiilor pământului. Aceste căi au format scheletul a ceea ce avea să devină infrastructura statelor. Nucleul lor s-a coagulat în jurul unui oraş din proximitatea resurselor naturale, iar cu timpul s-au dezvoltat în adevărate capitale. Să ne gândim, de pildă, la sarea şi aurul din Apuseni. În preajma lor avea să fie întemeiată, în Munții Orăștiei, Sarmizegetusa Regia, devenită centrul politic și religios al dacilor. După cucerirea Daciei, romanii au păstrat, din considerente similare, capitala în apropiere, fondând Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Puteau astfel controla punctul strategic de trecere dinspre Transilvania spre Banat. Depresiunea Hațegului, unde fuseseră amplasate Sarmizegetusele, făcea legătura nu doar spre Banat, prin Porțile de Fier ale Transilvaniei, ci și spre Oltenia, care, la rândul ei, asigura contactul peste Dunăre cu Moesia. Existau două rute ce puteau fi accesate între Transilvania și Oltenia, respectiv: una de defileu, prin pasul Lainici, utilizată de romani, și alta de altitudine, prin trecătoarea Vâlcan, folosită de daci (și, dintotdeauna, de mocani și ciobani1). Ceea ce explică importanța curburii carpatice interne ca areal de coagulare a primelor nuclee urbane și statale este strâns legat de râul Mureș, care leagă Transilvania de Panonia. Mureșul a fost principalul, dar nu singurul ax care facilita accesul în interiorul arcului carpatic din zona stepei panonice (pustei). Celălalt culoar a fost deschis de Crișuri și de Someș. Așa cum am văzut, ambele rute au fost exploatate încă din 1 A fost folosită ca rută a transhumanței.

81

neolitic de primele civilizații agricole care s-au înrădăcinat în spațiul românesc. În Antichitate, pe fiecare din aceste culoare, romanii au întemeiat, în Podișul Transilvaniei și la adăpostul Munților Apuseni, două castre. Nu întâmplător, în perioada medievală și modernă, așezările respective aveau să devină capitalele Transilvaniei: Apulum și Napoca. Urbanizarea indusă de cucerirea romană a avut un caracter defensiv, prin dezvoltarea ei în interiorul Depresiunii Transilvane1. Principalele rute se dirijau dinspre Depresiunea Hațegului spre valea Timișului, iar mai departe, prin Tibiscus și Dierna, spre Singidunum și Drobeta, pentru a conecta Transilvania la spațiul vest balcanic2. În perioada medievală, regatul maghiar a colonizat Transilvania cu sași care au fondat sau, după caz, refondat o serie de orașe (Orăștie, Sibiu, Brașov, Mediaș, Cluj, Sighișoara, Bistrița, Sebeș etc.). Dintre aceste burguri, se vor remarca în special cele apărute în lungul Carpaților (Brașov, Sibiu, Bistrița), care au exercitat o influență majoră asupra Moldovei și Munteniei. Prin amplasarea lor în vecinătatea trecătorilor din Carpați, aceste centre comercial – meșteșugărești s-au situat pe o poziție defensivă din punct de vedere politico – militar. În schimb, din perspectivă economică, au probat ofensivitate, valorificând oportunitatea proximității cu cele două Valahii. Dezvoltarea burgurilor în interiorul arcului carpatic a făcut, pentru o perioadă însemnată, ca viața de oraș să se concentreze în această zonă. Vestul Transilvaniei a rămas mult timp mai slab urbanizat. Începând cu Epoca modernă, Budapesta a acordat o valoare strategică mai mare Clujului3, 1 Este o caracteristică întâlnită și în lungul Dunării: Sucidava, Singidunum, Drobeta. 2 Nu întâmplător, dintr-o perspectivă etnografică, sud – vestul Transilvaniei și Banatul au păstrat afinități cu spațiul central și vest balcanic (inclusiv dinaric). 3 Multă vreme Dejul a concurat regional Clujul, valorificându-și poziția de la confluența Someșelor.

82

datorită poziționării sale relativ centrale. Orașul a fost folosit de Budapesta ca releu major de manifestare a influenței politice maghiare în detrimentul mult mai puternicelor burguri săsești. Pentru a mai dilua din tăria aspirațiilor Budapestei față de Transilvania, Viena a susținut episodic Sibiul drept capitală în dauna Clujului. În pofida concurenței, care a fost generată de diverse puteri, Clujul, Brașovul și Sibiul au rămas, până în perioada contemporană, principalele centre urbane din Transilvania. b. Orașe de prin Muntenia Drumul pornit din Brașov, pentru a se continua prin Bran – Râșnov, spre Câmpulung – București – Giurgiu, a fost folosit încă din Antichitate. Dispunerea așezărilor dacice întâlnite de-a lungul traseului reprezintă o mărturie în acest sens. În epoca romană, axul principal care lega Transilvania de Muntenia s-a situat mult mai la vest. Trebuia ferit din calea turbulențelor din sectorul estic al Câmpiei Române, Bărăganul, în special, devenit sediul mai multor triburi războinice (roxolani, goți etc.). Așa a ajuns preferabilă ruta dirijată prin valea Oltului, care, de la vărsarea în Dunăre, se continua în aval, din motive de siguranță, pe malurile sale (mai ales pe cel stâng). Primele capitale medievale, Câmpulung Muscel și Curtea de Argeş, au valorificat, prin poziționarea lor, cele două culoare existente încă din Antichitate. Desigur, suntem tentați să explicăm situația, aproape exclusiv, prin prisma localizării târgurilor în bazinul Argeșului... Adică, să luăm în calcul doar vecinătatea lor cu Țara Făgărașului de unde s-a petrecut descălecatul dinastiei Basarabilor care a împlinit moștenirea politică lăsată de Seneslau. Totuși, să nu uităm că aceste capitale au apărut pe rutele ce legau Muntenia de burgurile înființate, nu chiar cu foarte mult timp înainte, de sași în Transilvania. Ca orice orașe comercial - meșteșugărești prospere, atât Sibiul, cât și Brașovul aveau nevoie de un hinterland. Ca să ajungă la Dunăre, pentru a se continua spre

83

Constantinopol, prin vadul de la Giurgiu – Ruse (Rusciuc), drumul de la Brașov traversa Pasul Bran, trecând prin Câmpulung Muscel, iar cel de la Sibiu, Pasul Turnu Roșu, în direcția Curtea de Argeș. Ulterior, deoarece ruta prin Brașov s-a dovedit mai importantă pentru economia Munteniei, capitala a fost stabilită la Târgovişte. Drumul prezenta avantajul că secționa pe o linie mediană Țara Românească. Totodată, față de Câmpulung Muscel, Târgoviște era plasat ceva mai la sud, într-o zonă oarecum centrală. Această poziționare geografică asigura o mai bună chivernisire a treburilor țării. În acea perioadă, drumurile clasice, dinspre Transilvania spre Muntenia, erau cele care traversau pasul Bratocea, între Săcele și Măneciu, pe valea Teleajenului, dar mai ales culoarul Bran – Rucăr, și coborau pe Dâmbovița. Această din urmă rută avea avantajul de a se putea direcționa fie spre Târgoviște – București – Giurgiu, fie spre Pitești – Slatina – Craiova. Principalul vad folosit pentru continuarea drumului spre Imperiul otoman era cel din zona Giurgiu – Ruse, unde fluviul se îngustează considerabil. Peste Dunăre, la Ruse, se varsă râul Rusenski Lom, care formează o cale naturală de pătrundere spre bazinul superior al Iantrei și spre Balcanii Centrali (exact în zona pasului Șipka). În apropiere, mult mai bine poziționat, se află vadul de la Oltenița – Turtucaia, dar, situat într-o regiune deschisă, a fost socotit mult prea vulnerabil pentru a fi folosit regulat. Un alt vad important este cel de la Calafat – Vidin, legând Sofia de Craiova. Avea și încă mai are capacitatea de a colecta rute dirijate în Oltenia fie dinspre Transilvania, urmând firul Jiului (prin Târgu Jiu) sau al Oltului (prin Râmnicu Vâlcea), fie dinspre Banat, pe culoarul Timiș – Cerna. Să amintim în treacăt și de vadul care leagă Bărăganul de Dobrogea, unde a ființat Târgul de Floci, important centru urban în perioada medievală. Ca și Moldova, Țara Românească nu a avut decât un singur port fluvial important. Astfel, cotropirea Dobrogei,

84

de către turci, a făcut din Brăila principalul port al țării deoarece era situat cel mai aproape de Gurile Dunării. Nici Târgoviște nu și-a putut menține statutul de capitală, fiind nevoit să suporte concurența unui alt oraș. E vorba de București care s-a impus cu o oarecare ușurință. A existat și un argument strict politico – militar, în sensul că Bucureștiul a fost preferat de Poarta Otomană. Spre deosebire de Târgoviște, era un oraș neîntărit și ușor de controlat cu ajutorul raialelor stabilite de-a lungul Dunării, în special a celei din Giurgiu. Totuși, afirmarea Bucureştiului s-a datorat unor avantaje geografice pe care le-a valorificat din plin. Localizat în proximitatea vadului de la Giurgiu – Ruse, orașul a interferat cu ambele rute din Transilvania care treceau prin Sibiu, respectiv Brașov. Deținând o poziție centrală, se situa cu aproximație la jumătatea căilor de comunicație de pe direcțiile nord – sud și vest – est. Adică, devenise un punct de răscruce atât pentru drumurile care porneau de la Câmpulung Muscel pentru a sosi la Giurgiu, cât și a celor plecate din Brăila, pentru a ajunge la Turnu Severin. Fără a avea fortificațiile Târgoviștei, compensa prin protecția naturală de care beneficia. Astfel, întemeiat în interfluviul dintre Argeș și afluentul său Dâmbovița (inițial), Bucureștiul era relativ ferit în comparație cu alte târguri din Muntenia. Era plasat într-o zonă împădurită, parte a Codrilor Vlăsiei, mărginită de bălți și mlaștini (Snagovul, Căldărușanii, Balta Comanei). Poziția centrală deținută în cadrul Câmpiei Române și protecția naturală a zonei fuseseră exploatate din Antichitate de geto – daci. Să ne amintim că, în apropiere de București, a ființat Argedava, presupusa capitală a puternicului regat al lui Burebista. Cu timpul, Bucureștiul și-a găsit o cale directă cu Brașovul, pe valea Prahovei, prin pasul Predeal1. Implicit, drumul a ocolit fostele capitale, Târgoviște și Câmpulung 1 Până la trasarea căii ferate, valea superioară a Prahovei era aproape nelocuită cu excepția mănăstirii Sinaia.

85

Muscel, a căror evoluție a început să se înscrie pe o traiectorie descendentă. În epoca modernă, această rută directă a fost impusă de trasarea căii ferate spre Sinaia. Accesibilitatea a dictat traseul în condițiile în care ar fi fost mai dificil de construit o cale ferată prin zona Bran – Rucăr, deoarece ar fi presupus un ocol până la București. Au existat, de asemenea, considerente politice, favorabile acestui proiect, dacă luăm în calcul domeniul regal de la Sinaia, unde, la faimosul Castel Peleș, suveranii se retrăgeau frecvent. Descoperirea în aceeași perioadă, în proximitatea axei de circulație, a rezervelor de petrol, a accentuat importanța rutei1. Înființarea unor rafinării pentru prelucrarea lui a avut ca efect dezvoltarea pe traseu a Ploieștiului. Este un oraș care a crescut mereu în apropierea Bucureștiului și care a reușit să se mențină chiar dacă extracțiile petroliere s-au extins în timp mai la est, spre Buzău, sau mai la vest, spre Dâmbovița și Argeș. Valea Prahovei s-a impus ca ax principal care leagă Muntenia de Transilvania și din cauze naturale. Râul Prahova debușează în câmpie prin- tr-un imens con de dejecție, suportând spre vărsare o subsidență care generează numeroase arii umede. De aceea, în zona situată între Buzău (unde se află orașul omonim) și Ialomița (unde se află Târgoviște), era dificil să găsești un sit pentru oraș2. c. Târguri de prin Moldova Siretul a reprezentat încă din Antichitate un ax cu o valoare deosebită. A deschis, pe diverse direcții, căi de comunicații pe teritoriile situate la est de Carpați. Romanii au explorat valea Siretului, pornind de la Barboși (Galați) de unde au înaintat până la confluența 1 Mai ales că, la momentul respectiv, calea ferată era deja construită și asigura infrastructura de transport necesară valorificării petrolului. 2 Mult timp, capitala ținutului a fost deplasată când mai spre nord, când mai spre sud. În cele din urmă, s-a impus Ploieștiul, avantajat de poziționarea lui la mijlocul distantei dintre cele două râuri. Beneficia de acces la drum comercial spre Brașov, prin Văleni, de trasarea căii ferate și a soselei prin pasul Predeal.

86

Trotușului (la Adjud), pentru a continua în amonte spre pasul Oituz. Probabil, drumul comercial nu se oprea în dreptul Adjudului, ci urca mai departe spre nord pe firul Siretului1, fiind un segment dintr-o rută de anvergură care se dirija în istmul ponto – baltic. Poate că, nu întâmplător, primele capitale ale Moldovei, Baia, Siret, Suceava și, pentru scurt timp, Roman, au apărut exact pe o rută comercială ce secționa provincia pe culoarul deschis de râul Siret. Sub loviturile migratorilor slavi și turanici, decăderea treptată a Imperiului Roman de Răsărit, care își avea sediul puterii în Balcani, a făcut ca traseul să se modifice în Evul Mediu în zona Romanului. A fost deviat spre est, pe Bahlui și peste Prut, pe valea Bâcului, la vadul Tighinei, și mai departe spre Cetatea Albă, sau de pe Prut, spre Chilia2 (dintotdeauna ruta a fost cunoscută sub denumirea de drumul moldovenesc). Primele capitale s-au dezvoltat ca târguri fie pe râul Siret, fie pe afluenți ai acestuia (Suceava și Moldova). Există tentația de a justifica alegerea capitalelor exclusiv prin prisma proximității lor față de Țara Maramureșului, de unde au descălecat Dragoș și Bogdan I. Se evidențiază mai ales faptul că, în jurul lor, s-a format embrionul statului medieval Moldova ca marcă de apărare creată de Ungaria împotriva tătarilor. Să avem în vedere și că aceste târguri din Țara de Sus se aflau pe drumuri ce mergeau spre Bistrița, centrul comercial – meșteșugăresc fondat, peste munți, de sași. Siretul și Romanul au apărut în puncte de trecere, așa cum a fost la vadul Siretului, respectiv la cel al Moldovei. Au fost însă opțiuni temporare și conjuncturale, motivate mai degrabă politic. Astfel putem vorbi doar de Baia și Suceava ca orașe – capitală veritabile. Baia și Suceava au fost întemeiate 1 Mărturie stau tezaurele arheologice găsite în zonele Roman și Cernăuți. 2 În timp, drumul a fost divizat în mai multe trasee: de la Roman, pe Siret, spre Galați (cunoscut ca drumul Siretului); de la Iași, pe Prut, spre vadul de la Isaccea (cunoscut ca drumul Vizirului, principala legătură spre Stambul); de la Ungheni peste Prut, spre Tighina și Vozia (cunoscut ca drumul tătăresc).

87

în locuri mai ferite, în apropierea zonei subcarpatice, mai populată în acea vreme față de regiunile de podiș și câmpie aflate în calea tătarilor. Baia ocupa o poziție strategică pe una dintre terasele superioare ale Moldovei, aspect ce îi permitea să observe până departe în valea Siretului. Singurul dezavantaj al orașului, greu de depășit în condițiile epocii, îl reprezenta inundarea lui. Râul se revărsa frecvent, obturând canalul de legătură al capitalei cu teritoriul dominat. Nu întâmplător, în timp, orașul a fost părăsit de populație, care s-a retras într-un loc mai ferit din preajmă (Fălticeni). Baia și-a pierdut statutul de capitală în dauna Sucevei, nu doar din cauza revărsărilor dese ale Moldovei. Situată puțin mai la nord, dar pe o terasă mai înaltă, Suceava beneficia, astfel, de o poziție superioară. Putea supraveghea zona pe o arie mult mai extinsă decât o făcea Baia. Suceava a început să formeze centrul unui rețele de fortificații, ridicate sau întărite de dinastia Mușatinilor. De la Suceava se comanda un sistem defensiv, compus din cetăți, care protejau principatul în fața unor incursiuni din vest și sud (Neamț, Crăciuna), dar mai ales din est (Hotin, Soroca, Orhei, Tighina). Accesul la Marea Neagră și Dunăre de care depindea comerțul Moldovei i-a făcut pe domnitori din îndepărtata lor Cetate de Scaun să-și consolideze pozițiile în zonă (Cetatea Albă, Chilia). Din păcate, stăpânirea asupra Bugeacului a fost pierdută, astfel că Galațiul a ajuns singurul port al Moldovei la Dunăre, fapt ce a determinat și o creștere constantă a importanței acestui oraș. În cele din urmă, pe fondul centralizării puterii și stabilizării limitelor principatului, Suceava avea să cedeze Iașiului privilegiul de oraș – capitală. Nu doar accederea la domnie a unor boieri din Țara de Jos și preferința Sublimei Porți pentru un târg fără fortificații și mai apropiat de Stambul au înclinat balanța în favoarea Iașiului. Trebuie avute în vedere și argumentele de ordin natural care au cântărit la fel greu. Iașiul era situat cu aproximație exact în centrul țării, fapt

88

ce permitea o administrare mai eficientă a principatului. Această poziție a făcut ca Iașiul să se afle la o răscruce de drumuri ce se dirijau în regiune. De exemplu, în est, drumul de la Iași putea ajunge fie la Soroca, prin Bălți, fie la Cetatea Albă, prin Tighina; în nord, fie la Cernăuți, prin Suceava, Siret, fie la Hotin, prin Botoșani, Dorohoi; în vest, la Brașov, prin Bacău; în sud, la Galați, prin Vaslui, Bârlad. În timp, poziția centrală a făcut din Iași un oraș mai ferit față de Suceava, fosta Cetate de Scaun resimțind mai puternic tensiunile polono – otomane care afectau Țara de Sus. Rapturile teritoriale suferite de Moldova au influențat nefast destinul Iașiului. L-au plasat într-o poziție vulnerabilă dinspre est prin proximitatea sa față de hotarul stabilit pe Prut. De asemenea, l-au lipsit de ocrotire din partea pericolelor ce puteau curge pe Siret dinspre nord. Odată cu decuparea, de către Austria și Rusia, a unor tronsoane semnificative din ruta moldovenească însăși soarta economică a principatului a fost periclitată. Treptat, mai ales începând cu perioada comunistă, Iașiul a început să suporte concurența unui alt oraș. Bacăul și-a fructificat din plin avantajul poziției sale centrale în Moldova din dreapta Prutului. În ținuturile cotropite, Viena și Sankt – Petersburgul au favorizat dezvoltarea unor capitale provinciale din rândul unor așezări care nu aminteau prea mult de trecutul moldovenesc… Și, în special, se aflau într-o zonă periferică, ușor de controlat. Așa s-a optat pentru Cernăuți, care, spre deosebire de Suceava, Rădăuți și Siret, nu purta foarte mult din amprenta moștenirii moldovenești (monumente, clădiri etc.). Casa de Habsburg a ales Cernăuțiul drept capitală a Bucovinei întrucât a dorit să creeze un oraș nou care să reflecte caracterul austriac în întreaga provincie anexată. Ca poziționare, Siretul și chiar Rădăuțiul erau mult mai îndreptățite să poarte titlul de capitală. Dar, pentru planurile Austriei, Cernăuțiul prezenta avantajul proximității față de Liov de unde se putea exercita un control eficient.

89

În Basarabia, a fost adoptată de ruși o decizie cu valoare strategică asemănătoare. În locul fostelor cetăți care evocau perioada de glorie a Moldovei, țarii au optat pentru Chișinău. A fost construit cu repeziciune un oraș leit după capitalele guberniilor rusești. Spre deosebire de Cernăuți, Chișinăul ocupa, oarecum, o poziție centrală, dar putea fi lesne strunit deoarece se afla nu foarte departe de Tiraspol și mai ales Odesa, centrul Novorusiei învecinate… Odesa era un oraș construit relativ recent în interfluviul dintre Bug și Nistru, care a eclipsat rapid Cetatea Albă. În timpul sovieticilor, soarta Chișinăului a fost mult complicată prin ridicarea, în coasta sa, a Tiraspolului (oraș puternic industrializat, dezvoltat ca avanpost al Odesei). d. Așezări de prin Maramureș, Crișana și Banat După înfrângerea de la Lechfeld, când și-au reorientat expedițiile de jaf și cucerire spre est, maghiarii au pătruns în Transilvania prin culoarele Mureș, respectiv Someș – Criș1. Înaintarea lor a fost îngreunată, nu doar de factori politico – militari (rezistența opusă de Gelu, Glad și Menumorut), ci și de realități naturale. Râurile debușau într-un vast spațiu mlăștinos care, în linii generale, avea să se constituie într-un fel de frontieră etnică între români și unguri. Expansiunea maghiară pe văile acestor cursuri de apă a însemnat resuscitarea vieții urbane în Crișana și Transilvania. Au fost fondate orașe în preajma unor așezări defensive ridicate de populațiile întâlnite de unguri în calea lor, respectiv vlahi, slavi sau turanici (Oradea, lângă Biharia; Cluj, probabil lângă Gilău; Cuvin, lângă Arad). Este, deci, fără noimă a spune că maghiarii nu au întâlnit pe nimeni atunci când au ajuns în Transilvania. Dacă, de regulă, în interiorul arcului carpatic, dezvoltarea burgurilor s-a reușit cu sprijinul coloniștilor sași, 1 Voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut erau situate pe aceste culoare, Mureș, respectiv Someș - Criș (voievodatul lui Menumorut avea capitala la Biharia, cel al lui Glad, la Cuvin, iar al lui Gelu, la Gilău).

90

în exteriorul lui, maghiarii au înființat singuri orașe importante. Astfel, pe culoarul Someș – Criș, au fost întemeiate Satu Mare (Sătmar) și Oradea, în timp ce pe axul Mureșului, a apărut Aradul. Cele trei orașe s-au impus datorită situării lor pe râuri (Someș, Crișul Repede și Mureș), aflate în punctul curgerii lor în zona de câmpie, nu foarte departe de confluența cu Tisa. Oradea și Aradul au fost nevoite să îndure rivalitatea unor centre mult mai bine poziționate din Ungaria, care au constituit adevărate relee de influență ale Budapestei pentru spațiul românesc. E vorba de Debrețin care, situat într-un loc mai ferit, dar și mai fertil din pusta Hortobagy, domină nordul Câmpiei Panonice, respectiv de Seghedin, care controlează punctul de vărsare al Mureșului în Tisa. În schimb, Satu Mare a fost el însuși multă vreme un veritabil centru regional care își exercita influența până în Maramureș și Transcarpatia. Afirmarea sa ca nucleu regional s-a făcut cu ajutorul unor alte orașe folosite ca relee: Sighetul Marmației, Hust, Muncaci (Mukacevo) sau Ungvar (Ujgorod). Satu Mare a început să decadă fiind ocolit de trasarea căii ferate și chiar de procesul de industrializare. În apropiere, într-una dintre zonele sale de influență, respectiv Maramureș, avea să se ridice Baia Mare. Deși nu se bucura de o poziție nemaipomenită, Baia Mare a reușit să se impună nu doar în raport cu alte orașe miniere din preajmă, așa cum era Baia Sprie, ci inclusiv la nivel regional. Un rol important l-a jucat în destinul său procesul masiv de industrializare pentru exploatarea minereurilor complexe, începând cu perioada interbelică și continuând în comunism. În Banat, mult timp, Oravița, Caransebeș și Lugoj au format așezările de seamă ale provinciei. Se aflau în arii naturale mai ferite față de cetatea Timișoarei, ridicată într-un loc expus. De aceea, avântul Timișoarei s-a produs relativ târziu, mai precis pe vremea preluării ei sub controlul habsburgic. Orașul, cucerit de sub stăpânire otomană, a fost reconstruit după model austriac, impulsionat de colonizarea

91

ținutului cu șvabi. În cele din urmă, situarea în centrul câmpiei Banatului s-a transformat într-un avantaj. Timișoara a devenit nucleul în jurul căruia s-a coagulat rețeaua densă de căi ferate din regiune. Odată cu apartenența la România, rolul Timișoarei a sporit considerabil. Vehiculul devenirii sale a constat în poziționarea sa în proximitatea frontierei atât cu Iugoslavia, cât și Ungaria. Nu întâmplător, la Timișoara, s-au realizat investiții masive, fiind dezvoltate multiple domenii industriale, cu precădere, în perioada comunistă. De altfel, se poate spune că, într-o anumită măsură, șansa afirmării Timișoarei, Aradului și chiar a Oradiei a fost România. Dacă ar fi făcut parte din Ungaria, aceste orașe ar fi fost nevoite să crească în umbra unor centre urbane regionale mult mai puternice: Seghedin, respectiv Debrețin. e. Localități de prin Dobrogea Primii germeni ai urbanizării în spațiul românesc au încolțit în Antichitate în Dobrogea. Desigur, avem în minte fondarea de către greci a unor polisuri pe țărmul vestic al Mării Negre (Histria, Tomis și Calatis). Mult timp, aceste orașe au prosperat pe litoralul pontic din comerțul maritim, chiar dacă și-au schimbat frecvent stăpânii (romani, bizantini și, la un moment dat, geto – daci). Cursul fast al vieții lor avea să fie curmat, în Evul Mediu, de invaziile migratoare. Cu timpul, au decăzut, ajungând simple sate pescărești. Pentru Constanța, situația avea să rămână neschimbată sub lunga stăpânire otomană. În plină epocă modernă, Constanța era un sat care aduna români și ruși – lipoveni, iar, alături, ființa o simplă mahala turcească cu populație adusă din Anatolia (Anadol – chioi). Capitala sangeacului (regiunii) era la Silistra, iar centre de caza (raion) se aflau la Măcin, Isaccea, Tulcea, Babadag, Hârșova, Cernavodă, Medgidia și Mangalia. Mai târziu, creșterea importanței Babadagului ca oraș garnizoană l-a transformat în centrul administrativ în locul Silistrei. În schimb, pentru Aegyssus (Tulcea), așezarea

92

înființată de grecii antici chiar la intrarea în deltă, destinul a fost ceva mai radios sub otomani. Alegerea canalului Sulina ca traseu de navigație spre Stambul a reprezentat o oportunitate pentru porturile aflate pe această rută. Tulcea și Sulina au profitat de situație, cunoscând o dezvoltare însemnată. Așa se explică de ce la momentul Războiului de Independență, Sulina era cel mai important port în posesia căruia intra România după preluarea Dobrogei. Apartenența la România a însemnat pentru Constanța șansa de a deveni principalul oraș – port la Marea Neagră. A fost valorificată poziția sa geografică deosebită, respectiv localizarea în punctul cel mai apropiat de Dunăre. Avantajul a fost observat de englezi, iar la propunerea lor, otomanii au trasat o cale ferată pentru transbordarea mărfurilor peste Dunăre, la Cernavodă, pe nave maritime, la Constanța. Nu a mai fost răgaz și pentru construcția unui port artificial la Constanța, deoarece în urma războiului ruso – româno – turc, Stambulul a pierdut Dobrogea. Inițiativa a fost preluată de București care a legat trainic Muntenia de Dobrogea prin ridicarea podului de la Cernavodă și înființarea portului la Constanța. Deși a existat și planul construcției unui canal navigabil, din cauza costurilor imense pe care le implica, a fost abandonat inițial. A fost însă reluat și pus în aplicare în timpul regimului comunist. Așa a apărut Canalul Dunăre – Marea Neagră, care se întinde de-a lungul culoarului văii transversale Carasu din Podișul Dobrogei. Odată cu refondarea orașului sub statul român, Constanța nu a mai lăsat loc pentru dezvoltare niciunui alt port din provincie. Tulcea a subzistat cumva, dar poziția sa este una precară, deoarece se situează în proximitatea frontierei. f. Capitalele României Unirea Principatelor a adus, inevitabil, în discuție necesitatea alegerii unei capitale pentru statul român. Cu toate că erau orașe relativ egale ca importanță, Bucureștiul s-a impus în fața Iașiului fără prea

93

multă greutate. Și aceasta s-a petrecut chiar dacă în anumite privințe Iașiul era superior Bucureștiului. De pildă, deși cu o populație mai redusă numeric, Iașiul avea un aspect și o infrastructură urbană mult mai avansate. Desigur, există tendința de a explica opțiunea prin considerente de ordin politic. Se invocă faptul că, în schimbul numirii pe tron a unui domnitor moldovean, era, oarecum, firesc ca Munteniei să-i revină capitala politică1. În realitate, Bucureștiul a devenit capitala României moderne din motive geografice foarte bine întemeiate. În primul rând, după cedările teritoriale făcute fără niciun drept de otomani pe seama Moldovei, Iașiul se afla mult prea aproape de frontiera cu o Rusie amenințătoare. În al doilea rând, ne raportăm la București ca la un oraș de talie mare la nivel european2, poziționat pe un traseu funcțional ce lega Stambulul de Budapesta, ca variantă a rutei prin Sofia – Belgrad. În al treilea rând, Bucureștiul era poziționat în statul român, care în acele vremuri se întindea exclusiv în aria extracarpatică, undeva pe la mijlocul distanțelor față de orașele importante aflate în punctele extreme ale țării (Craiova, Constanța și chiar Iași). Paradoxal, pentru titlul de capitală, Bucureștiul a concurat cu Focșaniul, și nu neapărat cu Iașiul. Focșaniul putea fi o soluție mult mai pragmatică pentru statul român mai ales că se situa pe granița care despărțea principatele. Astfel, Focșaniul ar fi creat premisele unei evoluții policentrice a rețelei urbane din Vechiul Regat. Ar fi avut, totodată, avantajul proximității de dubletul Galați – Brăila, cu posibilități de conectare mai facilă spre Dobrogea. Deși era un proiect fezabil, absența unei infrastructuri și proximitatea relativă de 1 Din punct de vedere religios, Iașiul ar fi fost compensat și prin faptul că, potrivit unei cutume a Bisericii Ortodoxe Române (care nu s-a respectat întotdeauna), patriarhul este ales de pe scaunul de mitropolit al Moldovei. 2 Bucureștiul era al treilea oraș ca mărime din Imperiul Otoman după Istanbul și Smirna.

94

frontiera cu rușii au dezavantajat Focșaniul. Pericolul rus era prea mare pentru a se risca alegerea unei capitale în Moldova. La acel moment, nimic nu garanta că țarii nu vor ocupa și restul provinciei. Din păcate, frica, perfect explicabilă, a transformat Moldova într-un spațiu de protecție față de amenințarea rusă și, apoi, sovietică. Din acest motiv, Bucureștiul, timorat, nu a făcut niciodată investiții majore în Moldova, exceptând zona Galațiului (în domeniul siderurgic). După înfăptuirea României Mari, Bucureștiul s-a trezit brusc într-o poziție periferică. Centrul geografic al țării translatase în jurul Brașovului, așa că au fost avansate propuneri privind mutarea capitalei în Țara Bârsei. Candidatura Brașovului era una serioasă, fiind situat la o răspântie de drumuri provenite din toate provinciile românești (având la îndemână cheia pasurilor Oituz și Rucăr – Bran). Și totuși Bucureștiul a continuat să fie capitala țării fără prea multă dificultate dintr-un motiv foarte simplu. În plină epocă a naționalismului, în numele căruia se purtase și marele război, Bucureștiul era cu mult mai românesc decât Brașovul. g. Sub puterea metamorfozei În Antichitate, procesul de urbanizare a purtat în spațiul românesc amprenta puternică a civilizației greco – romane. Desigur, a existat o nuanță care le diferenția semnificativ. Orașele grecești de pe litoralul pontic aveau preponderent un caracter comercial, în timp ce în Dacia romană, jucau precumpănitor un rol militar. În Evul Mediu, Transilvania a cunoscut, datorită aportului civilizațional german, cea mai importantă dezvoltare urbană (cu precizarea că elementul autohton majoritar se manifesta cu precădere în spațiul rural). Transilvania nu a reușit să-și mențină acest statut, ajungând să fie provincia cu cel mai scăzut nivel de urbanizare din Imperiul austro – ungar. La începutul Epocii moderne, Moldova a intrat într-o fază rapidă de urbanizare, ca urmare a difuziei fenomenului evreiesc

95

dinspre Galiția și Podolia1. Odată cu rapturile teritoriale suferite, avantajul a fost pierdut de Moldova în dauna Munteniei, care a progresat grație Bucureștiului (deținerii capitalei). Deși s-ar putea vorbi de acest fenomen încă din timpul Epocii moderne, sub impactul industrializării, începând cu perioada antebelică și continuând în interbelic și comunism, procesul de urbanizare s-a generalizat în spațiul românesc. Orașele, mai ales din Moldova și Transilvania, care fusese dominate de elemente alogene, au dobândit, treptat, o majoritate românească. Acest proces s-a datorat, în special, migrației pe considerente profesionale a populației de la sate spre centrele industriale. Similar cu ceea ce s-a petrecut în Europa, industrializarea a cunoscut mai multe faze în spațiul românesc din care au rezultat centre urbane cu grade diferite de influență. În Epoca modernă, exploatarea resurselor subsolului a făcut posibilă, de pildă, ascensiunea Ploieștiului. Dezvoltarea portuară s-a impus mai mult la Constanța ori Galați – Brăila și mai puțin la Tulcea sau Turnu Severin. În perioada interbelică, diversificarea activităților industriale și procesul de metropolizare (dezvoltarea serviciilor) au avut ca beneficiari Bucureștiul, Clujul, Timișoara, Sibiul, Iașiul și Târgu Mureș. În vremea comunismului, industria grea, mecanică, mai ales, s-a dezvoltat la Brașov, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Onești. Industria complexă, diversificată, a favorizat centrele care dețineau capacitați însemnate (Bacău, Piatra Neamț, Craiova, Arad, Oradea, Satu Mare). Industrializarea forțată s-a impus la nivelul unor centre secundare, reprezentate de foste și actuale capitale de județ (Suceava, Botoșani, Alexandria, Slatina, Zalău, Bistrița). 1 Difuzia s-a datorat în special progromurilor pe care le îndurau evreii în Imperiul țarist.

96

Viața la curte Șușotelile acopereau ulițele pietruite ale târgului. Pluteau, pe deasupra scăfârliilor ca un nor greu. Când tuna și fulgera, ploua cu zgomote ciudate. Pe cât de slabe și prelungi, pe atât erau de sâcâitore. Picuri de șoapte înfundate și posomorâte se strecurau ca niște furi în urechile târgoveților. Înțelesul lor nu putea fi tălmăcit, dar știa oricine că nu prevesteau nimic bun. Orașul, căzut în stenahorie, își revenea în simțiri, însă acești picuri nesuferiți de șușoteală îl făceau searbăd și urâcios. Pe străzi, începu să băltească rău a vrajbă. Guri spurcate de boieri hicleni, adunați pe sub zidurile curții domnești, trăncăneau. Răspândeau cu iuțeală dihonia. Se întreceau în a cleveti și unelti împotriva lui vodă. Ascunși pe sub ișlice și caftane îmblănite, brodate cu fir de aur, complotau, urzind minciuni sfruntate. Le ticluiau în palavre lungi și dese cât bărbile lor. Punga cu galbeni, prinsă la brâu cu șnur de piele, sălta sub mișcările burdihanului. Zornăiala lor se întretăia arareori cu șușotelile boierilor. Își spuneau că aveau nevoie mare să-l pârască pe vodă atotputernicei stăpâniri, acuzându-l de hainlâc. Așa că… nici mai mult, nici mai puțin, trebuia să fie ucis repede și în chinuri. Și-l imaginau deja pe capugiul trimis cu firman de mazilire. Visau la gealatul care înconjura palatul cu ienicerii, pentru ca hainul să nu aibă scăpare. Cum călăul nemilos scufunda curtea în calamandros. Cum îl prindea în iatacul doamnei, unde vodă stătea ascuns pe după zăvese. Cum să năpustea asupra lui și-l sugruma în juvăț, iar, mai apoi, îi tăia capul cu un satâr. Cum îi punea căpățâna într-un sac pentru a-l înfățișa sultanului, semn că își isprăvise treaba. Purtând o mantie de postav negru și un calpac, căptușite și tivite cu blană de samur, vodă ședea în jilț. Și nici că-i păsa de toată zavistnicia din jurul lui. Știa cât de mult îl pizmuiau boierii, dar nu se temea prea tare. Râdea chiar pe seama acestei adunături de nevolnici care, numai cum îl

97

vedeau, se puneau a se căciuli în fața lui. Singura lui frică era să nu poată plăti haraciul către stăpânire. De spaimă, nopți în șir, nu apuca să închidă ochii, măcar un ceas. Strașnic îl mai muncea acest gând pe care încerca să-l alunge în zadar din minte. Așa că aștepta răbdător să fie lingușit de boieri pentru că avea scoase la mezat câteva isprăvnicii și moșii… Acești ranchiunoși și becisnici erau mușterii lui cei mai statornici. În lăcomia lor fără de margini, agoniseau felurite dregătorii și proprietăți chiar dacă nu le erau de niciun folos. Se împopoțonau cu diverse zapise domnești ce mărturiseau despre multele lor moșii și isprăvnicii1. Tronul și chiar capul lui vodă depindeau de grăsimea peșcheșului. Trebuia să-l facă să plesnească sub greutatea lui. De zbir îl știau și țăranii pe care îi împovăra de dări și zile clacă. I se părea în toată vremea că visteria îi goală. Dacă nu ajungea, mai punea și câțiva copii sănătoși strânși de pe ulițele satului. Era pregătit la rândul lui să se arunce în genunchi la picioarele stăpânitorului. Și să-și țuguie buzele pentru a-i pupa papucii. Pe cât era de crud cu supușii lui, pe atât era de smerit în fața prealuminatului.

1 Să ne amintim, de pildă, de demnitățile publice (ban, vornic, logofăt, spătar și pârcălab), dar și de cele de curte (paharnic, vistiernic, pitar, sluger și postelnic).

98

6. LA RĂSPÂNTIE DE DRUMURI a. Pe cărări bătătorite Evoluțiile trecute, prezente și viitoare au fost, sunt și vor fi profund influențate de realitățile geografice. Relieful a impus o anumită dinamică tuturor formațiunilor statale întemeiate în interiorul lui. Istoria ținuturilor noastre a fost scrisă de rutele strategice la care se conectează. Ne raportăm la un mecanism natural care a reglat cu precizie cursul istoriei noastre. Așadar, avem posibilitatea nu doar de a înțelege trecutul și prezentul nostru, ci să scrutăm viitorul, pentru a dezlega din tainele ce ne așteaptă. Confruntarea dintre puterile care au pretins supremația, cu mai multă sau mai puțină îndreptățire, a evoluat pe traiectoria acestor axe strategice. Pentru împlinirea unor ambiții imperiale mai mari sau mai mici, drumurile au fost bătătorite de călcătura adâncă a diverselor puteri europene și eurasiatice. Inevitabil, căutarea propriei măriri i-a adus și prin locurile noastre, dar spre mirarea lor, își dădeau seama că ajungeau pe un tărâm uitat de lume. Așa cum am văzut, izolarea pământurilor noastre este rezultatul încăierării titanilor din adâncuri. La suprafață, încleștarea a avut ca efect contorsionarea lanțului montan. Forma circulară, pe care o descriu Carpații în desfășurarea lor, a fost responsabilă de apariția rutelor principale. Aceste drumuri, din motive ce țin strict de accesibilitate, au ocolit arcul carpatic la poalele căruia am apărut ca popor. Prin urmare, teritoriile noastre au fost, dintotdeauna, străbătute doar de drumuri secundare care s-au conectat la axele strategice din proximitatea inelului montan. Raportat la poziționarea lor față de spațiul românesc, putem discuta de trei rute principale care ne-au influențat

99

destinul. Mai întâi, este vorba de axa vest – est care trecea pe la nord de teritoriile noastre, pe direcția Cracovia, Liov, Kiev. Apoi, avem în vedere axa sud – est, care, pornind din zona Bosforului, ne-a intersectat pământurile, trecând prin zona Gurilor Dunării, pentru a înainta spre stepele ponto – caspice (s-a dirijat pe traseul Constantinopol, Constanța, Cetatea Albă, mai târziu, Odesa). Iar, în cele din urmă, luăm în calcul axa sud – vest, care pleca tot din regiunea Bosforului, se continua pe la sud de plaiurile românești pentru a ajunge în Europa Centrală (s-a derulat pe linia Constantinopol, Sofia, Belgrad, Budapesta, Viena). Să facem însă unele precizări necesare pentru a înțelege importanța și, totodată, complexitatea acestui sistem de axe strategice. În primul rând, cele trei rute au influențat distinct soarta țărilor române. Astfel, axa vest – est a fost responsabilă de destinul Moldovei. Cea pe direcția sud – est s-a înrâurit profund asupra dezvoltării Moldovei și Munteniei. Iar cea situată pe linia sud – vest și-a pus amprenta hotărâtor asupra evoluțiilor din Muntenia și, mai ales, Transilvania. În al doilea rând, exceptând ruta sud – est, care își desfășura un segment și la noi, am fost conectați la celelalte două trasee numai prin intermediul unor drumuri secundare. În raport cu Stambul (Constantinopol) – Budapesta, am dezvoltat o variantă prin București, Brașov, Cluj (sau Sibiu, Arad). Față de Cracovia – Liov – Kiev, ne-am legat prin drumul Cetatea Albă, Tighina, Iași, Suceava, Cernăuți. Destinul fiecărei provincii a depins de puterea care domina fiecare rută. Iniţial, a fost vorba de Polonia pentru Moldova, iar pentru Muntenia şi Transilvania, de Ungaria. Ulterior, puterile s-au succedat, făcându-și apariția ca hegemoni regionali Turcia, Austria și Rusia. În al treilea rând, valoarea strategică a rutelor nu a fost una constantă pe parcursul istoriei. Și-au diminuat importanța odată cu apariția unei noi axe care dictează de câteva secole ritmul istoric al Europei, respectiv Paris – Berlin – Varșovia –

100

Moscova. De fapt, cele trei rute formate în jurul arcului carpatic au fost influențate profund de această axa situată mult spre miazănoapte de teritoriile noastre. Figura nr. 1. La un capăt de lume Moscova Berlin Kiev Cracovia Liov Viena stepele nord - pontice Budapesta

Belgrad Sofia Istanbul b. Puternica rută vest – est Cracovia – Liov – Kiev a reprezentat principala axă ce a deschis Europa Centrală spre lumea stepelor de unde au năvălit popoarele migratoare. Celălalt traseu concurent, care pornea din Asia Centrală și se continua prin nordul Mării Negre pentru a ajunge în Balcani, s-a dovedit mai complicat. Trebuiau trecute obstacolele naturale ridicate în special de Dunăre și Carpați. Pentru a înțelege situația, este necesar să ne uităm o clipă pe hartă. Vom observa că două elemente au făcut din Cracovia – Liov – Kiev cea mai puternică rută începând din Evul Mediu până spre mijlocul Epocii moderne. Pe de o parte, de la Cracovia axa se continua și se continuă lesne spre Viena prin celebra Poartă Morava care bordează spre vest Carpații Slovaci, separându-i de Munții

spațiul

românesc Marea Neagră ----------------------------------------

101

Sudeți și de Podișul Ceho – Morav. Putem spune că este un fel de prelungire a Câmpiei Panonice spre nordul continentului. Face posibil urcușul dinspre Bratislava spre miazănoapte, pe văile Moravei și afluenților săi, până în zona izvoarelor Odrei și Vistulei cu care comunică prin pasuri foarte joase. În acest mod, accesul dinspre nordul spre centrul Europei se realizează într-o manieră extrem de facilă. Nu întâmplător, a fost direcția de pătrundere mai mult pentru invadatorii veniți din est, și mai puțin pentru cei din nord (din Câmpia Germano – Polonă, plină de mlaștini și lacuri)1. Culoarul morav asigură legătura între bazinul Dunării superioare și cele ale Odrei și Vistulei. Acest punct strategic de intersecție a fost valorificat de Viena, de unde ruta putea fi continuată în jos pe firul Dunării spre Balcani, fie pentru a ajunge la Marea Neagră, fie la Marea Mediterană. Pe de altă parte, ruta era și este ușor de străbătut deoarece între Viena, situată pe Dunăre, și Kiev, aflat pe Nipru, nu se interpune niciun alt fluviu major. Axa Cracovia – Liov – Kiev intersectează Vistula și Nistrul în zona dinspre izvoare. Această realitate geografică a jucat un rol semnificativ în evoluția raporturilor austro – ruse, cu efecte care s-au propagat în arealul limitrof din Baltica și Balcani. Pentru a înțelege limitele influenței pe care o exercita axa, să aruncăm o privire în istorie și spre extremitățile sale. În jurul Cracoviei, s-a coagulat inițial regatul polonez (Malopolska) și a urmat o direcție de expansiune spre răsărit pe linia Liov – Kiev. Polonezii au fost, oarecum, forțați de anumite realități politice regionale să ia calea estului, atât timp cât în vest locul era ocupat de principii cehi. După răpunerea Kievului sub loviturile mongole, tendința de expansiune spre răsărit a devenit și mai vizibilă. Polonia a înaintat vertiginos pe teritoriul ucrainean, beneficiind de puteri sporite pe fondul asocierii cu Lituania, și a ajuns, vremelnic, să ocupe Moscova. 1 A fost un obstacol care explică, de exemplu, izolarea naturală a balticilor, feriți de primejdia asimilării.

102

La rândul lui, Kievul s-a subsumat axei din considerente geografice, dar și istorice. Nordul Ucrainei era și mai este încă dominat de mlaștini, care bordează spre sud Podișul Volîno – Podolic. Zona de contact dintre regiunile înmlăștinite a ghidat evoluția sistemelor de populare1. Este regiunea unde s-a format celula inițială a triburilor slave care s-au extins la începuturile lor tocmai în lungul axei respective (după caz, spre vest sau spre est)2. Kievul are o poziție excepțională și numai proximitatea față de stepele turbulente l-a împiedicat să și-o valorifice eficient. Este practic locul din care întreg bazinul Niprului converge, adunându-și cei mai importanți afluenți… Implicit, este punctul din care se deschid traseele ce însoțesc arterele hidrografice din estul Europei: Donul spre sud – est în zona stepelor, Oka și colectorul său, Volga, spre pădurile boreale, Dvina de Vest, Nemanul și Volhovul, cursul esențial care formează fluviul Neva, spre Marea Baltică. Kievul își exercită mai greu influența în bazinul inferior al Niprului. Se intersectează cu traseul nord – pontic care pleacă din stepe pentru a ajunge în Balcani, cu refugiul peninsular crimeean și cu axa paralelă a istmului ponto – baltic. Eșecul Kievului a însemnat ridicarea Moscovei care, mult mai ferită de pericolul stepelor, s-a adaptat la specificul arealului boreal. După ce a cucerit treptat acest spațiu, rușii s-au orientat și spre ținuturile nord – pontice. Ruta Cracovia – Liov – Kiev a sfârșit prin a fi dominată la rândul ei de o axă care a desenat harta istoriei continentului 1 Ne referim la oferirea unor condiții optime locuirii (nu numai soluri fertile, ci și păduri etc.). 2 Kievul se află la contactul zonei forestiere boreale cu stepa, la fel ca și alte orașe situate la est – nord – est, Cernigov, Kursk până departe spre Volga, direcție în care s-a și orientat axa de populare slavă în perioada medievala timpurie. Sub impulsul migrațiilor dinspre est, slavii au fost obligați să se deplaseze spre sud, prin pasurile Beskizilor sau prin nordul Mării Negre. Ori au fost împinși spre nord, în lungul Niprului care a creionat astfel o axă perpendiculară, de la gurile Nevei în Crimeea (Kievul având avantajul că se afla la intersecție).

103

și chiar a lumii în ultimele veacuri. Schimbarea a fost generată de o serie de evenimente istorice: mutarea capitalei poloneze spre nord – est (Varşovia) în urma extinderii în răsărit; afirmarea ca putere a Prusiei; expansiunea spre vest a Rusiei, unde și-a transferat centrul de putere (Sankt – Petersburg). Așadar, axa Cracovia – Liov – Kiev a ajuns să se subordoneze liniei Moscova – Varşovia – Berlin, care se continua spre Paris. Puteri continentale au încercat să controleze această rută, așa cum s-a întâmplat Franţei bonapartiste, Germaniei hitleriste și Rusiei staliniste. Inutil, Austria a reușit să se instaleze confortabil în Galiția pentru o perioadă relativ îndelungată. Din momentul în care, pierzând competiția cu Prusia, nu s-a conectat la axa Berlin – Varșovia – Moscova, destinul Vienei a fost unul tragic. A avut parte de o moarte lentă, prin sufocarea imperiului său devenit tot mai debil. Geografic, apariția noii rute strategice s-a datorat, așa cum se întâmplă de obicei, accesibilități. Se evidențiază absența unor obstacole geomorfologice majore și transferul facil care se realizează dintr-un bazin hidrografic în altul. De la Moscova spre Varșovia se trece ușor prin Podișul Valdai. Se urmează cursul superior al Niprului pentru a ajunge în bazinul Nemanului și mai departe al Vistulei. La rândul ei, Vistula comunică simplu cu Oderul prin afluentul său Warta. Odată traversat Oderul, se intră în bazinul Elbei și se poate înainta până spre Rin. Din această zonă, se poate urca pe Mosel sau pe Meuse cu afluenții lor pentru a se ajunge la Paris, lăsând pe stânga Masivul Ardeni și Colinele Champagne. c. Mirajul căii sud – est Unul din cele mai vechi trasee, dar și din cele mai periculoase a fost cel pornind din zona Bosforului. Trecea pe la noi, pe la Gurile Dunării, pentru a se continua prin tărâmurile nord – pontice până în stepele central – asiatice. Această rută, care conecta Asia Mijlocie de Balcani, nu a reprezentat decât o cale de refugiu. Numeroase triburi au folosit-o încercând să scape din fața feluritelor

104

vitregii: populații mai puternice sau chiar capriciile naturii care i-au alungat din arealul de origine. În pribegia lor, acești nefericiți căutau medii naturale cât mai apropiate de locul de obârșie unde să se poată adapta rapid. Pe meleagurile noastre se găsesc regiuni biogeografice diverse care au permis statornicirea, de-a lungul istoriei, a multor neamuri. Nu întâmplător, de pildă, o parte a rușilor – lipoveni, provenită din zona Donului și a Niprului, unde se îndeletnicea cu pescuitul, s-a refugiat, din calea prigoanei, în Delta Dunării. Traseul sud – est nu are sens prin el însuși, mai ales din punct de vedere comercial. Nu face decât să lege pe uscat porturi care, în mod normal, sunt debușee. Ruta terestră a fost umbrită și de faptul că, pe cale maritimă, distanțele se scurtează considerabil. Să ne amintim de grecii care au urmat firul țărmului vest pontic de unde au preferat doar să avanseze spre Bugeac. Trecând vadurile fluviului, pe la Isaccea, sau folosindu-se de navigația costieră, elenii au înaintat spre est, unde au înființat polisuri de-a lungul mării. Așa cum arătam, pe pământurile noastre, ruta traversează Dobrogea, a cărei importanță este conferită de Gurile Dunării. Pentru a-i cuprinde în întregime valoarea strategică, trebuie să luăm în calcul și aria de influență exercitată de Gurile Dunării în împrejurimi. Ansamblul respectiv formează regiunea Dunării de Jos, care se extinde până în Bugeac și teritoriile adiacente din Moldova și Muntenia. Suntem ispitiți de gândul că pericolul a circulat doar pe sens unic pe această imensă autostradă a istoriei. Mai precis, trăind cu impresia că amenințările au debordat numai din zbuciumata Asie Interioară și au curs năvalnic spre Balcani. Tentația își trage seva din memoria îmbibată cu amintiri dureroase și îndelungate, începând cu migrațiile devastatoare ale triburilor indo – europene din Antichitate și sfârșind cu cele turco – mongole din Evul Mediu. Dar să nu ne lăsăm înșelați, pentru că Bosforul nu a fost doar capul de pod care

105

racorda peninsula la ritmul civilizației așa cum s-a întâmplat în neolitic și Antichitate (culturile agricole și civilizația greco – romană). A fost și strâmtoarea pe unde s-au furișat, în bezna istoriei, ca un pumnal, pericole mortale. Destinul Balcanilor a fost îndeaproape conectat la cel al Anatoliei. Platforma micro – asiatică a conexat Europa de Orientul Apropiat, mai exact de partea estică a bazinului mediteranean, unde au înflorit nu doar civilizații avansate economic, ci și militar. Așadar, legătura cu lumea civilizată a Orientului Apropiat s-a realizat în cadrul unor schimburi comerciale pașnice, dar și al unor confruntări militare. În Antichitate, pe această direcție, a pătruns Darius I, învins de geți, aliați cu sciții, cărora persanii le invadaseră teritoriile din apusul Mării Negre. Mai târziu, în Evul Mediu, prin aceste locuri s-a revărsat potopul otoman. Fiind influențată profund de evoluțiile din zona micro – asiatică, soarta tragică a Balcanilor fusese pecetluită încă din momentul în care bizantinii nu au izbutit a-i alunga pe turcii selgiucizi din Anatolia, în urma bătăliei de la Manzikert. Căderea Constantinopolului și cea a întregii peninsule nu au fost decât consecințe firești, produse odată cu scurgerea vremurilor, ale acestui eșec. Deși funcționarea ei a avut un caracter excepțional, fiind utilizată ca o cale de refugiu pentru a supraviețui în fața pericolelor ivite în stepă, evoluția rutei a fost influențată de două lanțuri muntoase. Ne referim la Caucaz și Carpați care, totuși, date fiind particularitățile lor, și-au interpretat diferit rolurile de barieră și refugiu. Cea mai importantă distincție constă în faptul că Munții Caucaz formează un lanț continuu, masiv între două întinderi de apă (Marea Neagră și Marea Caspică). Se deschide, spre nord, către un areal semideșertic, fără interes practic, unde s-au sedentarizat doar kalmucii. Comunică, spre sud, cu vastele întinderi micro – asiatice sau iraniene unde platourile înalte alternează cu masive având o orogeneză complexă. Astfel se explică pulverizarea masei umane în zona caucaziană într-o multitudine de particule cu

106

tot atâtea individualități (indo – europene, caucaziene, turcice1). În schimb, Carpații sunt mai scunzi și contorsionați, înconjurați de arii joase, unele, în trecut, pline de mlaștini. Au fost ocolite de invadatori, fapt ce le-a permis unor comunități să-și găsească adăpost (de pildă, iașii). Numeroasele pasuri care traversează Carpații au favorizat o anumită omogenitate etnică. Poate fi întâlnit, de regulă, același fond ancestral pre – indo – european tracizat și apoi romanizat, slavizat sau maghiarizat, după caz. Poziționarea și forma acestor lanțuri muntoase și-au pus amprenta pe traseul care se dirija din Asia Centrală spre Balcani. Au funcționat ca niște obstacole naturale, chiar dacă au făcut-o într-o manieră diferită. Pe de o parte, înfățișându-se ca o barieră impenetrabilă, în spatele căreia s-a ascuns o puzderie de comunități, Caucazul i-a descurajat pe invadatori. Triburile plecate din stepe au fost nevoite să-și urmeze calea prin nordul acestor munți. Și a fost o provocare nu doar pentru migratorii din stepe, ci chiar și pentru imperiile sedentare. Controlul porților caucaziene s-a dovedit o misiune dificilă. Nici persanii nu au putut avansa spre miazănoapte prea mult, dar nici rușii spre miazăzi, din cauza structurii naturale și umane întortocheate din arealul caucazian. Pe de altă parte, ajuns în dreptul Carpaților, cursul migrator a fost deturnat de forma lor curbată și de zidul uman compact existent. Astfel, triburile respective au fost nevoite să își continue traseul spre sud. d. Curgerea rutei sud – vest Este o axă care a luat, precumpănitor, calea apelor, mai exact a urmat anumite cursuri de râuri și fluvii (Marița, Vardar, Dunăre). A pornit din zona Bosforului și s-a strecurat printre munții din Balcani, 1 Caucazul a devenit un fel de receptacul al tuturor populațiilor refulate dintr-un spațiu care aproape că se suprapune Lumii Vechi, de o diversitate genetică surprinzătoare (ceceno – ingușii, la kabardino – abhazii, albano – lezghinii, kartvelienii, armenii, azerii, avarii).

107

pentru a ajunge în Câmpia Panonică. A fost direcția principală pe care s-a propagat, în străvechime, agricultura din Orientul Apropiat spre Câmpia Panonică de unde s-a răspândit și pe pământurile noastre. În istorie, acest drum, început la Constantinopol, a urmat linia Sofia – Belgrad – Budapesta, pentru a sfârși la Viena. Deși au avut propria valoare strategică, prin poziționarea lor, fie la poalele unor munți (Sofia), fie în zona de confluență a unor cursuri de apă (Belgrad, Budapesta), aceste centre urbane s-au aflat, totuși, într-o zonă relativ deschisă. Din cauza vulnerabilității lor, orașele au fost mai degrabă miza confruntării dintre imperiile care și-au avut centrele de putere stabilite la Constantinopol și Viena. Confruntarea austro – otomană pentru supremația Balcanilor s-a derulat parcurgând exact drumul la care ne referim. Nu o să insistăm prea mult evocând importanța geostrategică a Bizanțului (astăzi Istanbul). Sunt de notorietate avantajele deținute de oraș: cheia lacătului care ține ferecată Marea Neagră; puntea care leagă Europa de Asia; punctul din care se dirijează multiple rute intercontinentale. Ne vom concentra ceva mai mult asupra Vienei, pentru a înțelege că destinul imperial habsburgic a fost influențat de anumite realități geografice. Stăpânirea acestui oraș, situat între culmile nord – estice ale Alpilor și protejat de Dunăre, a asigurat o bază de expansiune veritabilă pentru a domina Europa de Mijloc. Este punctul inițial din care s-a dezvoltat proiectul imperial austriac urmând firul Dunării și al Tisei. Ulterior a luat cursul unor afluenți estici (Someș, Criș, Mureș), pentru a pătrunde și în ținuturile noastre. Ferită din spate de munți și întinzându-se pe insule fluviale, Viena a fost și o adevărată redută naturală în fața căreia asediul otoman a eșuat. Căderea orașului, pe care nu ar trebui să ni-l închipuim ca fiind inexpugnabil, ar fi primejduit Occidentul. Deși de la Viena nu se mai întrevăd axe atât de evidente, lanțul alpin din proximitate deschidea, aievea, căi

108

nebănuite de invadatori. Aveau opțiuni atât spre sud, pentru a ajunge în Câmpia Padană, cât și spre nord – vest, în direcția masivelor hercinice germane și Valea Rinului, de unde se pot traversa Vosgii spre câmpiile galice. Orașul s-a înscris, în Antichitate, pe o axă perpendiculară Munchen – Viena – Budapesta. Era corespondentă oarecum nucleului civilizației La Tene, iar, mai târziu, a fost exploatată pe vremea lui Charlemagne (celebrul nepot al lui Carol Martel). Afinitățile dezvoltate pe această linie au durat în timp și au făcut posibile combinații politice ale Austriei fie cu Bavaria, fie cu Ungaria. Viena s-a impus în detrimentul celorlalte două centre urbane oarecum ușor. Fiind expusă, Budapesta a fost o pradă ușoară pentru turcii care au urcat din sud pe drumul transbalcanic Stambul – Sofia – Belgrad (pe atunci, Buda și Pesta erau două orașe distincte). Deși mai bine protejat natural, istoria a făcut ca Munchenul să nu fie niciodată un centru cu o importanță exclusivistă în sudul Germaniei. A fost nevoit să suporte concurența puternică a unor orașe ca Nuernberg, Augsburg sau Konstanz. e. Destrămarea unui vis De regulă, se spune că domnitorii Moldovei, în special sub dinastia Muşatinilor, prestau jurământ regilor Poloniei (Uniunii polono – lituaniene), pentru a contrabalansa influența maghiară în zonă. De fapt, se încerca înlăturarea tutelei sub oblăduirea căreia se înființase marca de apărare moldovenească împotriva tătarilor. Și suntem tentați să ne însușim acest punct de vedere dacă ținem seama de contextul istoric… Adică, să ne amintim de extinderea rapidă spre est a Lituaniei, până la ţărmul Mării Negre, care a filtrat din ameninţarea tătară din Crimeea. A fost un cutremur geostrategic medieval de care, pe fondul reașezării plăcilor tectonice, Moldova a profitat. Atingerea litoralului pontic sub Roman I nu a fost doar o coincidenţă temporală cu expansiunea lituaniană, ci chiar consecința ei.

109

Reorientarea Moldovei spre acest nou pol regional de putere s-a datorat, însă, unor cauze mult mai profunde. Istoria Europei Centrale și de Est s-a supus unei legități geostrategice fundamentate pe supremația puterii care își asigura controlul axei Cracovia – Liov – Kiev. Raportat strict la situația principatului, putem afirma că puterea care stăpânea ruta deţinea, implicit, o poziţie dominantă față de Moldova. Acest drum a fost mult timp, între sfârșit de Ev Mediu și început de Epocă Modernă, stăpânit de Polonia (Uniunea polonă – lituaniană). Pentru a prospera sau chiar supraviețui proiectul statal moldovenesc, era necesar ca drumul Cetatea Albă – Tighina – Iaşi – Suceava – Cernăuţi să se conecteze la segmentul galiţian al rutei Cracovia – Varșovia – Kiev. În mod special, un anumit oraș a reprezentat un punct strategic de maximă importanţă pentru Moldova, valorificat datorită proximității geografice. E vorba de Liov, unde drumul moldovenesc se intersecta cu ruta pornită de Cracovia pentru a ajunge la Kiev1. Atât de puternică a fost atracția puterii leșești, încât la apogeul ei în debutul Epocii moderne, deși Moldova era închinată turcilor de ceva secole, mai existau domnitori care gravitau în jurul Poloniei. Căderea Uniunii polono – lituaniene la scurt timp a adus după sine noi stăpânitori ai rutei Cracovia – Liov – Kiev, care au înţeles să-şi exploateze brutal ascendentul dobândit asupra Moldovei. Inevitabil, principatul nostru a urmat soarta nemiloasă a regatului polonez. Împărțirea Poloniei, între Austria, Prusia și Rusia, a produs efecte nefaste și asupra Moldovei. Abuzând de incapabila Poartă Otomană, Casa de Habsburg și-a apropriat doar nord – vestul provinciei (așa – zisa Bucovină), deși vizase să anexeze un areal mai extins. 1 De altfel, acesta este înțelesul scrierilor de prin cronici unde, de pildă, se menționa despre importanța negustorilor lioveni cărora li se acordau largi privilegii în Moldova.

110

f. Autopsia unui eșec Conexiunile dintre ruta Cracovia – Liov – Kiev și drumul moldovenesc își au originile în străvechime. Considerat axul primordial al lumii slave (Cracovia – Liov – Kiev), în realitate, acesta nu a fost decât o interfață între civilizațiile neolitice (Cucuteni – Tripolie) și seminomazii balto – slavi cu o cultură militară și tehnică relativ avansată. Prin aria neolitizată timpuriu în sud – estul Europei, axul principal se dirija dinspre Gurile Dunării și se difuza spre nord – vest (în direcția Liov) și spre nord – est (în direcția Kiev). În Evul Mediu, după căderea Kievului, ruta s-a reorientat spre sud – est, generând o axă de densă populare (Liov – Cernăuți – Iași – Odesa). Să ne gândim că, totuși, drumul moldovenesc, pornind de la Cetatea Albă și ajungând la Liov, nu a avut niciodată șansa de a deveni tronsonul unui traseu în istmul ponto – baltic. În realitate, acest drum nu era decât o prelungire a rutei care lega Bosforul de Gurile Dunării. Urca pe firul afluenților Dunării pe direcția nord – vest, după caz, pe Siret sau pe Prut1. În partea sa nordică, i-au fost potrivnice, la început, extinderile teritoriale făcute de polonezi, interesați să avanseze mai degrabă spre Nipru, într-un spațiu slav ancestral. Mai târziu, a avut de suferit de pe urma divizărilor făcute de austrieci și ruși care au reorientat traseul spre nucleele lor politico – militare2. Cât timp în nord – estul continentului nu a existat un centru de putere, direcția de deplasare împrumuta mai degrabă traseul istmic în lungul Carpaților Orientali. De altfel, pe această direcție s-au dirijat treptat spre sud triburile celtice, germanice și slave. 1 Drumurile ocoleau stepa, pentru că erau dificil de apărat în acesată regiune. Drumul moldovenesc, continuat cu cel tătăresc, spre Crimeea era sigur doar pe teritoriul nostru, pentru că, dincolo de Nistru, tătarii sau cazacii făceau legea. 2 Viena – Moscova și Berlin – Moscova sunt două variante (în parte, comune după ce se trece de Kiev și Minsk) ale unui traseu transcontinental.

111

De asemenea, segmentul sudic al drumului moldovenesc a fost aproape în permanență afectat de prăpădul zămislit din frământarea stepelor. Dezordinea punea stăpânire adesea pe acest traseu. Cauza pentru care s-a risipit visul ponto – baltic, în partea sa de miazăzi, nu este doar una istorică, ci și geografică, dată fiind interpunerea lui cu zona umedă de la Dunărea de Jos. Nevoia ocolirii regiunii a generat interesul medieval pentru Chilia, Brăila, Cetatea Albă, iar mai târziu, pentru Galați sau Ismail. g. Strânsoarea cleștelui Încă din Antichitate, pământurile noastre au fost prinse în fălcile puternice ale unui clește geostrategic, respectiv, între cele două rute care se dirijează din zona Bosforului pentru a ajunge direct sau indirect pe meleagurile noastre. Să ne întoarcem în vremurile antice pentru a înțelege cum a funcționat această strânsoare. Pentru greci, pământurile geto – dace nu meritau riscul cuceririi lor, atât din cauza izolării, în sensul că nu deschideau porți spre alte lumi așa cum o făcea Persia, cât și din cauza unor impedimente strategice. Un atac frontal asupra ținuturilor noastre presupunea trecerea Dunării și Carpaților. Pentru a înainta până în Câmpia Panonică, efortul se dubla, pentru că fluviul și munții trebuiau traversați încă o dată. Atrași de bogățiile acestor pământuri, în special de aurul necesar finanțării campaniilor militare, romanii și-au asumat sarcina cuceririi lor. A fost, însă, un risc foarte bine calculat care a implicat rezolvarea, în prealabil, a problemelor strategice. Soarta Daciei fusese pecetluită cu mult timp înainte de războaiele purtate de Decebal și Traian. Acvila romană se rotea amenințător, țintind de ceva vreme asupra lupului dacic pe care se pregătea să-l răpună. Încorporarea Panoniei și cea a Sciției Minor la imperiu prinseseră de mult teritoriu dac în cleștele roman. Adăpostul Carpaților și protecția lui Zalmoxis nu mai erau argumente suficiente în fața realităților strategice.

112

Axul Mureșului, care deschidea porțile Munților Apuseni, și cel al Oltului, care secționa Carpații Meridionali, fuseseră exploatate decisiv pentru a asigura succesul unor operațiuni de pe flancuri. Au permis susținerea unei ofensive directe asupra Sarmizegetusei, pornită de la Cazane și continuată prin defileul Jiului pentru a traversa apoi Carpații. Romanii s-au extins dinspre vest, și nu dinspre sud, asupra spațiului românesc. Dacă ar fi înaintat de la miazăzi, aveau de înfruntat dificultățile legate de traversarea nenumăratelor coline moldave sau văi muntene. În plus, nu ar fi avut o limită (un limes) ușor de apărat. Ar fi fost nevoiți să atingă Niprul spre est și mlaștinile Podlasiei spre nord, întrucât canionul Nistrului nu reprezenta decât parțial o frontieră naturală, exact pe porțiunea care mai târziu va separa Podolia de Moldova. În Evul Mediu, considerente strategice similare au făcut ca Țara Românească și Transilvania să ajungă sub dominație otomană. Mircea cel Bătrân a luptat din răsputeri pentru a păstra Dobrogea în componența voievodatului. A înțeles foarte bine nu doar oportunitățile comerciale pe care le implica accesul la Marea Neagră, ci și amenințarea otomană care a se apropia de coasta sa ca un junghi. Din păcate, urmașii săi nu au fost în stare să-i păstreze moștenirea. E drept că regresul a avut loc în condițiile creșterii puterii otomane în fața căreia nu mai rezista aproape nici o oaste a creștinătății. Deși Înalta Poartă nu căutase decât timid să cotropească Muntenia, pierderea Dobrogei deschidea căi de pătrundere spre interiorul țării prin vadurile de peste Dunăre. În pofida continuării luptelor anti – otomane sub Vlad Țepeș sau Radu de la Afumați, care au salvat țara de la transformarea ei în pașalâc, deznodământul nefast nu a putut fi evitat. Destinul avea să se deruleze cu repeziciune odată cu înaintarea fulgerătoare a turcilor pe axa Sofia – Belgrad – Budapesta (reiterăm că, la momentul respectiv, Buda și Pesta erau două orașe separate de fluviu). Victoriile lui Iancu de Hunedoara

113

împotriva lui Mahomed Cuceritorul nu au fost suficiente pentru a stopa avansul otoman. Politica de maximă circumspecție a lui Matei Corvin, respectiv de a evita o confruntare majoră cu Baiazid al II – lea, nu a făcut decât să amâne epilogul tragediei. Înfrângerea regatului maghiar de către Soliman Magnificul, în bătălia de la Mohacs, a însemnat dispariția principalului protector sau aliat, după circumstanță, pe care se baza Țara Românească pentru a rezista presiunii turcești. Stăpânirea semilunii se întindea peste axele strategice în care debușau drumurile muntenești, fie direct la Dunărea de Jos, fie indirect, prin Ardeal, la Dunărea de Mijloc. Astfel, domnitorilor munteni nu le-a mai rămas decât să recunoască de bunăvoie suzeranitatea Înaltei Porți1. Spre deosebire de Țara Românească, soarta Transilvaniei a fost strâns legată numai de ruta care se dirija dinspre Bosfor spre Câmpia Panonică. Depresiunea a fost conectată, îndeosebi, la convergența hidrografică din sudul Câmpiei Tisei datorită culoarului deschis de Mureș. Așadar, inevitabil, prin controlul exercitat asupra acestui punct nevralgic, Imperiul otoman nu avea cum să nu sensibilizeze Transilvania, care a devenit, la rândul ei, principat vasal Stambulului. În schimb cealaltă falcă a cleștelui avea să strivească fără milă destinul Moldovei. După cotropirea Dobrogei, Imperiul otoman a continuat să avanseze spre nordul litoralului pontic, anexând Bugeacul. Având consolidat flancul vestic prin ocuparea Câmpiei Panonice, turcii și-au reluat ofensiva în zona Europei Orientale. Au reușit să supună Hanatul Crimeii, pentru ca apoi să se îndrepte spre Polonia, fostul regat protector al Moldovei. Astfel, Moldova a fost transformată de otomani într-o bază de expansiune spre Podolia. Au angajat lupte în care au slăbit puterea leșească, 1 Dată fiind dependența comercială de Transilvania, nu întâmplător, negustorii brașoveni se bucurau de privilegii în Muntenia. Depresiunea Brașovului a fost o veritabilă piață de adunare a drumurilor din zona Curburii și a Dunării de Jos.

114

fără a-și da seama făceau loc unei alte primejdii care le-a fost fatală. În pădurile boreale din nord, își făcuse apariția, în jurul Moscovei, o putere care, în absența unor obstacole naturale, se extindea cu agilitate spre sud, în zona stepelor. Inevitabil, a urmat o perioadă destul de lungă în care pentru a-și menține controlul asupra teritoriilor nord – pontice, turco – tătarii au fost nevoiți să se confrunte cu amenințarea rusă. În cele din urmă, sub Ecaterina a II – a, armia rusă a luat sub stăpânire teritoriul dintre Bug și Nistru. Sub presiunea țaristă, construcția statului moldovenesc a fost zdruncinată puternic din temelii. Raptul Basarabiei, pe vremea lui Alexandru I, a fost consecința directă a preluării controlului de către Rusia a segmentului nord – pontic. Țarii nu au ezitat să forțeze extinderea influenței spre Gurile Dunării în dauna unui Imperiu otoman slăbit și anacronic, ținut în viață mai mult de interesele Occidentului de a bloca marșul rus spre Mediterana. Puterea unei minuni Târgoveții s-au zbârlit văzând cum, în zare, se ridica un nor uriaș. Se înălța într-atât de mult încât părea să acopere soarele dogoritor al amiezii. Nu puteau distinge prea bine ce ascundea îndărăt, căci era acoperit de un val imens de praf. Înainta cu iuțeala unui vânt năvalnic. De furia acestui vârtej părea că nu putea scăpa nimeni. Răscolea și înghițea tot ce întâlnea în calea lui. O cumplită spaimă a pus stăpânire pe întreg orașul, retras pe una dintre culmile dealului. Nici nu se putea altfel, privind la grozăvia care se înfățișa. Norul și-a făcut apariția la poalele colinei ca o uriașă năpastă care se întindea între cer și pământ. Groaza i-a cuprins pe târgoveții care au reușit să distingă sunete din interiorul lui. S-a apropiat atât de tare încât se puteau desluși tot mai clar strigăte disperate. Erau

115

ale unor nefericiți care nu au apucat să fugă, adăpostindu-se din fața nenorocirii. Urletele lor erau înăbușite de tropotul greu al cailor. Galopau, purtând pe șeile lor, războinici temuți și nemiloși. Trăiau din jaf, ducându-și viața în vărsare de sânge. Tătarii s-au pornit din stepe cu gândul de a prăda ținuturile din împrejurimi. Au înaintat repede, mânându-și caii ca o vijelie. S-au strecurat rapid printre dealuri și văi. Au avut grijă să se ferească de codrii, pentru a nu se rătăci, ori pentru a nu fi hăituiți de lupi și de haiduci. Au reușit astfel să-i ia pe neașteptate pe oamenii acestor pământuri. Mulți gospodari nu au apucat să-și ascundă familiile și agoniseala. Erau jecmăniți de acești tâlhari ai stepei, iar copiii lor duși în robie, de unde nu aveau să-și mai revadă vreodată părinții. În târg, de prin turle de biserici, au început să bată clopotele cu putere. Cu lacrimi în ochi și suspinând, lumea își strângea catrafusele. Aruncau la întâmplare tot ce li se părea mai de preț în căruțe. Porneau cu toții în grabă pentru se a se feri din calea pustiiri. Se îndreptau spre una dintre pădurile de prin apropiere. Se gândeau că trebuie să stea ascunși până se domolește furia acestei pacoste. Apoi aveau să revină în târg cu tot calabalâcul ca să-și reia, ca de multe alte ori, viața de la capăt. Preoții și călugării de la mănăstire au strâns în lăzi odoarele și icoanele făcătoare de minuni. S-au adunat, la urmă, cu pioșenie, în jurul raclei cu sfintele moaște. Trebuia luată și ascunsă degrabă pentru a nu cădea în mâinile păgânilor. După ce au făcut rânduiala cuvenită, preoții au înșfăcat racla, dar fără să o poată urni din loc. Era semn că sfântul cerea rugăciuni stăruitoare pentru a face o minune. S-au aruncat cu toții în genunchi și au început a citi molifte și a cânta psalmi. La scurt timp, miracolul s-a înfăptuit, chiar atunci când grosul hoardei trecea râul din apropierea orașului. Din senin s-au ivit nori negri care, scăpărând și trăsnind, au

116

revărsat o ploaie grea. Apele râului s-au învolburat și, umflându-se, s-au năpustit asupra hoardei călare. De mânia cerului, au pierit mulți tătari, înecându-se sub povara grea a prăzii. Înspăimântați, cei care au scăpat de furia râului s-au pus a fugi mâncând pământul. S-au cărăbănit înapoi în stepe de unde nu au mai îndrăznit vreodată nici măcar cu gândul să se apropie de oraș.

117

7. CHEILE ÎMPĂRĂȚIEI

a. Moștenirea romană Nimic din ceea ce se petrece în prezentul nostru geostrategic nu este întâmplător. Este consecința unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, după cum și momentul contemporaneității va fi un reper pentru a explica în viitor anumite evoluții. Confruntarea geostrategică actuală nu își are originea în Epoca modernă, ci datează din Evul Mediu. Această lupta durează de milenii având ca miză moștenirea Antichității, mai precis custodia patrimoniului politic și cultural roman (de fapt, greco – roman). În vest, încercarea lui Carol cel Mare de restaurare a Imperiului roman a atras după sine o competiție franco – germană pentru supremație pe continent. Ideea s-a coagulat fie în jurul nucleului austriac (catolic), fie a celui prusac (protestant). Așa s-a ajuns ca, pe parcursul istoriei, să fie generate trei sfinte imperii romane de națiune germană. Franței nu i-a rămas decât să se opună acestor imperii care tindeau să supună întreg Occidentul. Cu mai mult sau mai puțin succes, s-a împotrivit pe vremea domniilor lui Filip al II – lea, Francisc I, Ludovic al XIV – lea și Napoleon I. Apariția unui hegemon, fie german, fie francez, a fost împiedicată și de efortul Angliei de a impune o balanță a puterilor. Londra trebuia să preîntâmpine ridicarea pe continent a unui stat puternic, capabil să-i amenințe existența insulară. Ideea refacerii imperiului a animat toate fostele provincii. Italia a manifestat, însă, o apetență scăzută pentru proiect, fiind mai degrabă parte a scenei unde s-au confruntat

118

interesele franco – germane1. Spania a fost atrasă inițial în această dispută, dar descoperirile geografice i-au schimbat prioritățile istorice2. Totuși disputa franco – germană a continuat să tulbure liniștea Europei, fiind pe cale să provoace o tragedie globală prin cele două războaie mondiale. A fost nevoie de peste un mileniu de confruntări, care au dobândit, în timp, un caracter tot mai distructiv, pentru a ajunge la o soluție pașnică. Reconcilierea franco – germană a pus bazele unui proiect non – religios și non – național, pe fundamente democratice. S-a concretizat prin apariția comunității europene. În linii generale, UE face parte dintr-un univers mult mai complex, respectiv spațiul euro – atlantic. În est, prăbușirea Bizanțului, urmaș legitim al Romei a declanșat o confruntare ruso – turcă. Invocând filiera ortodoxă și căsătoria Sofiei Palaiologhina, nepoata ultimului basileu, cu Ivan al III – lea, Rusia a revendicat moștenirea bizantină. Nu s-a sfiit să proclame ceva mai târziu Moscova ca fiind cea de a treia Romă. Otomanii au clamat, la rândul lor, argumentul cuceririi Constantinopolului. Mahomed al II – lea, învingându-l pe Constantin al XI – lea, a pretins și titlul de autocrat al Imperiului Roman de Răsărit. Revendicând moștenirea bizantină, rușii și turcii nu au vrut decât să-și sporească prestigiul, prin asocierea cu o civilizație mult mai avansată… Și, desigur, au dorit să-și legitimeze acțiunile în Balcani, prin invocarea unui pretext care să le justifice ingerințele. În realitate, ambele puteri s-au născut în vastitatea stepelor, neavând legătură cu Imperiul roman sau măcar cu amintirea lui. Mai degrabă, confruntarea ruso – otomană s-a dat pentru moștenirea mongolă lăsată de Genghis Han (sau, mai corect spus, turco – mongolă). Într-o epocă în care factorul politic se confunda cu religia, Rusia ortodoxă a avut, inevitabil, câștig de 1 Pulverizată în numeroase state, Italia a generat totuși Renașterea și capitalismul. 2 Lumea Nouă a distras atenția mai tuturor puterilor europene de la proiecte continentale, în special a celor cu acces la Atlantic.

119

cauză în fața Turciei musulmane. Și-a jucat abil rolul de eliberatoare a popoarelor slave și ortodoxe din Balcani. Rusia, pretinsă continuatoare a Bizanțului și implicit a Romei, a reușit să se impună nu doar propagandistic, ci și militar. Înfrângerea Turciei a făcut-o să se reformeze și să se alăture, de câteva decenii, comunității euro – atlantice (deși au existat și derapaje). A urmat calea reconcilierii cu Grecia, iar prin apartenența comună la NATO, s-au pus bazele garantării unei minime stabilități în Balcani. În schimb, Rusia a continuat să evolueze ca putere absolutistă, exprimându-se în diferite forme (totalitarismul din timpul defunctei Uniuni Sovietice sau autocrația specifică actualei Federații Ruse). b. Vâltoarea timpurilor actuale Trăim vremuri decisive în care, sub ochii noștri, se desfășoară o confruntare de proporții în Europa Orientală. Destinul țării noastre va fi modelat durabil de rezultatul acestui război care opune comunitatea euro – atlantică și Rusia. Ne referim la o bătălie care își propune să câștige, mai degrabă, minți și suflete decât teritorii. Este restul unei lupte care a izbucnit după ultima conflagrație mondială între lagărul comunist, construit de Uniunea Sovietică, și lumea democratică, reprezentată de Occident. Dezintegrarea URSS fusese anunțată de casarea celor două inele de securitate pe care Moscova și le-a creat în Europa de Est. Primul a fost alcătuit din statele cărora tancurile sovietice le-au impus un regim diform, comunismul1. Cel de-al doilea, a fost compus din rapturile teritoriale făcute pe seama țărilor din proximitatea frontierei2. Occidentul a 1 A fost vorba de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria și Iugoslavia. Breșe în interiorul acestei zone au apărut pe parcursul istoriei fie prin afirmarea unor dizidențe politice așa cum s-a întâmplat cu I. B. Tito sau N. Ceaușescu, fie prin declanșarea unor revolte și revoluții împotriva ocupantului sovietic: Polonia, Ungaria și Cehoslovacia. 2 De regulă, avem în vedere anexări pe care URSS le-a făcut în urma cârdășiei cu Germania hitleristă (Tratatul Ribbentrop – Molotov), sens în care a încorporat

120

profitat de înfrângerea adversarului pentru a avansa rapid spre răsăritul continentului. Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în UE, adică într-o structură de integrare politică. La această uniune s-au raliat imediat statele cărora li s-au impus sau și-au asumat neutralitatea după război1. Deceniile de umilință trăite sub ocupația sovietică au făcut ca țările din inelele de securitate să adere fără a pregeta la UE. În prezent, asumarea proiectului european reprezintă subiect de dezbatere în țările ex – sovietice. Este o temă care suscită dispute ce au degenerat în conflicte (Georgia și Ucraina, de exemplu). Tensiunea survine pe fondul împotrivirii Moscovei de a permite fostelor republici sovietice de a lua drumul spre UE. Pentru a le menține în sfera de influență, după ce a eșuat cu CSI, Moscova se folosește de vectorul eurasiatic. Dorește să-și creeze propria structură de integrare regională care să concureze UE (aflată în plină criză). Deși i se spune Uniunea Eurasiatică, în realitate, e vorba de același Sfânt imperiu mongol de națiune rusă... Să nu uităm că la fondarea acestei împărății apărute în vremea țarismului, au contribuit din plin familii de boieri provenind din rândul tătarilor creștinați2. Imperiul a funcționat și sub URSS, chiar dacă i s-a negat caracterul religios de către regimul comunist ateu. Sfântul imperiu mongol de națiune rusă își are originile în modelul central – asiatic fundamentat pe întruchiparea puterii de un despot. Întreaga putere se află în mâinile unui singur om care dispune discreționar de ea, așa cum au făcut-o Genghis Han și Tamerlan. Numai o voință personală, care se crede infailibilă, diriguiește un stat atotputernic. Regimul își manifestă ostentativ disprețul față de orice valoare individuală (nu există cetățeni în adevăratul sens Estonia, Letonia și Lituania, precum și provincii istorice din România, Polonia și Finlanda. 1 Este vorba de Austria, Finlanda și Suedia. 2 Să ne amintim de familiile Rahmaninov, Șeremetiev sau Ermak.

121

al cuvântului) și repulsia față de factorul străin, perceput ca amenințare la adresa lui. În afirmarea voinței sale, imperiul stepelor se manifestă intransigent și arogant. Argumentul forței sale se bazează pe vastitatea teritoriului și masa demografică sub greutatea cărora tinde să zdrobească pe oricine. Însă impertinența autocratului îi camuflează adesea propria angoasă și nepricepere. Conduce un stat imprevizibil pentru toată lumea, dar predictibil pentru sine însuși întrucât decizia se ia funcție de toana pasageră în care se află. Actualul proiect eurasiatic își trage seva nu doar tradițiile politice ale Asiei Centrale, ci și din imensele resurse naturale exploatate din Siberia. c. Chipul ispitei Vehiculul ideologic care poartă structura de integrare eurasiatică este reprezentat de pan – ortodoxism. Negreșit, ne raportăm doar la un simplu instrument prin care factorul religios este pus să slujească scopuri politice. Fiind un popor majoritar ortodox, proiectul eurasiatic ar putea să ni se pară o ofertă tentantă. Ar fi trist să ne lăsăm ademeniți, uitând că am îndurat apăsarea tiraniei stepelor, indiferent că a purtat blazon țarist sau stemă sovietică (deportări, execuții, spolierea resurselor, schingiuirea identității). Noi nu suntem compatibili nici cu viziunea fundamentalist religioasă a Rusiei pravoslavnice. Nu întâmplător, conform firii noastre mai liniștite, am optat pentru creștinismul răsăritean mult mai tolerant, și anume cel propovăduit de Bizanț. Să ne amintim că nu ne mai permitem nicio greșeală… Conduși de o elită mediocră, nu am reușit să profităm de disoluția URSS pentru a reîntregi spațiul românesc. Nu am avut niciun lider în stare să se ridice la înălțimea titanilor care au făurit România Mare (Ferdinand I, Ionel Brătianu, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Nistor, Iancu Flondor, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida – Voevod ș.a.). Am știut, în schimb, să ne complicăm singuri situația,

122

tărăgănând momentul pornirii pe traseul european. Am ratat startul în raport cu alte foste țări socialiste. După prăbușirea comunismului, în alte capitale din apropiere s-a pășit imediat pe acest drum, în timp ce noi eram răvășiți de felurite tensiuni interne (mineriadele, de pildă)1. Poate că ne-am lăsat momiți de faptul că Rusia părea că vrea să urmeze calea democrației. Așa am crezut că puteam să îndulcim cumva soarta amară a românilor din teritoriile cotropite de Uniunea Sovietică. Probabil, nici noi nu știam exact ce voiam sau ce puteam face. Doar vacarmul insuportabil al armelor ce au declanșat războiul în Transnistria ne-a făcut să ne trezim din acest vis amăgitor. Întârzierea ne putea costa mult având în vedere că am făcut parte din ultimele țări care au aderat la UE și NATO. Prinderea țării noastre în menghina contextului tensionat din regiune, fără a fi integrați în sistemul euro – atlantic, ne putea strivi fatalmente. Nu doar că am reușit să ne ferim la timp, dar putem să privim cu încredere spre viitor, dacă UE va reuși să coopteze R. Moldova și mai ales Ucraina. În eventualitatea în care Kievul va adera la UE, democrația ar avea șanse să se răspândească, într-o generație, la Moscova, fapt ce ar putea determina un recul al absolutismului în partea europeană a Rusiei. Întreaga Ucraină reprezintă o poartă uriașă care a deschis, dintotdeauna, Rusiei drumul către inima continentului. Fără a deține cheile asupra acestei porți, Sankt – Petersburgul și Moscova au riscat să rămână cu imperiile lor înfundate în stepe. Nu trebuie uitat că Rusia a reușit să se afirme ca putere odată cu preluarea stăpânirii asupra ținuturilor ucrainene. Iar forța sa politico – militară a sporit pe fondul extinderii controlului asupra întregului spațiu 1 Noi am adoptat declarația de la Snagov, prin care clasa politică românească își asuma opțiunea europeană, la mult timp după ce alte state s-au grupat pentru a-și focusa efortul pe direcția CE / UE (de pildă, grupul de la Vișegrad, care avea să adere înaintea noastră la structurile euro – atlantice).

123

ucrainean. Nu întâmplător, după ultimul război mondial, URSS a crescut artificial teritoriul Ucrainei pe seama altor țări, pentru a-l folosi ca rampă de lansare a ofensivei sale spre Europa. Pentru noi, important este faptul că integrarea europeană a părții sudice a istmului ponto – baltic ar avea capacitatea de a estompa din amenințările stepei care ne-au tulburat liniștea timp de milenii. De asemenea, aderarea la UE a R. Moldova ar însemna refacerea, într-o anumită măsură, a spațiului românesc, prin apartenența comună la zona euro – atlantică. d. Frontiera internă Deși ne-am găsit calea care ar trebui de urmat în afară, nu putem spune că înăuntru totul este lămurit. Suntem pândiți acasă de pericole pe care dacă le ignorăm ne pot fi fatale. Să ne gândim că între brațele vânjoase ale Carpaților ne-am aruncat adesea, pentru a ne ascunde din calea vrăjmășiilor ce ne puteau răpune. Dar progresul tehnologic a făcut ca munții să nu mai reprezinte un adăpost natural eficient. Încă din timpul Primului Război Mondial, se simțeau oarecum efectele acestei schimbări. Armamentul și tacticile militare i-au făcut mai permisivi. Caracterul lor limitativ a încetat complet să mai existe în fața tehnologiilor militare avansate folosite în ultima conflagrație mondială. În mod paradoxal, în pofida acestui progres, lanțul muntos a continuat să fie pentru români un obstacol natural, deși fusese cuprins între hotarele statului național unitar. Dacă în epoca modernă, reprezentau granița până unde s-au extins sau își manifestau influența diverse imperii în spațiul nostru (austro – ungar, rus sau otoman), Carpații au devenit o frontieră chiar în interiorul României contemporane1. Apariția frontierei interne își are cauza, într-o măsură determinantă, în 1 Fenomenul se manifestă mult mai puternic în Ucraina, unde Transcarpatia se afirmă ca fiind complet diferită de restul Ucrainei (tendință impulsionată și de proximitatea față de Europa Centrală).

124

viziunea strategică deficitară a guvernelor care s-au succedat la conducerea țării. E trist să constatăm că, la aproape un secol de la momentul România Mare, Carpații tind, mai curând, să ne separe decât să ne unească. Nu am fost în stare să dezvoltăm o infrastructură puternică, prin construcția de autostrăzi și căi ferate, care să-i străpungă pentru a lega coerent provinciile românești. Putem vorbi, totuși, de un început în forță, în care energiile naționale au fost canalizate spre proiecte de infrastructură esențiale. În perioada interbelică, s-a realizat legarea unor capete de linie ferată pentru a uni diferite provincii românești: Ilva Mică – Vatra Dornei, Hațeg – Caransebeș, Bumbești – Livezeni (cea din urmă continuată sub comunism). Apoi nu s-a mai petrecut nimic, părând a se sfârși elanul sub care debutase edificarea României contemporane. De pildă, o inițiativă cu adevărat importantă era și chiar mai este conectarea Brașovului cu Galați – Brăila… Ne referim la un demers relativ facil pentru că traversarea munților nu presupune înfruntarea unor bariere naturale. Și nu se cere decât construcția câtorva zeci de kilometri de cale ferată de la Nehoiu la Întorsura Buzăului. Ajunsă în zona Galați – Brăila, ar fi necesar ca ruta să se continue ca o punte peste Dunăre spre Tulcea – Constanța. Așa s-ar ridica primul pod peste fluviu care să lege Moldova și Dobrogea. Acest proiect realizabil și deloc costisitor ar conduce la reducerea caracterului de obstacol, imprimat de Curbura Carpaților, regiunii dintre Valea Oituzului și cea a Teleajenului, care a devenit, astfel, una dintre cele mai izolate zone din țară. Un alt plan strategic ar fi fost și mai este conexarea mult mai rapidă a Iașiului de Cluj, nevoite să comunice printr-un traseu ocolitor (Suceava – Vatra Dornei). S-ar putea concretiza prin conectarea nodului feroviar situat pe Siret, la Pașcani, cu unul din orașele aflate pe Mureș (mai fezabil Toplița, prin Târgu Neamț – Poiana Teiului – Tulgheș). E regretabil că, în absența legăturii, în orice analiză a

125

accesibilității, Carpații Orientali joacă rolul evident de obstacol natural, producând efecte mai ales în partea Moldovei. Un exemplu de inerție inexplicabilă este și abandonul inițiativei de a lega, mult mai consistent, Deva de Oradea. Sunt suficienți doar câțiva kilometrii de linie ferată de la Deva până la Brad și alți câțiva între Hălmagiu și Vașcău. e. Spectrul izolării Trebuie să conștientizăm riscul pe care îl induce existența frontierei interne. Altminteri, vom constata, neputincioși, cum acești munți se vor ridica împotriva noastră ca o barieră imensă. Va hrăni separatismul de tot felul, de o parte și de alta a Carpaților. Deja segmente importante din teritoriul românesc tind să graviteze în jurul altor ținuturi din vecinătate care dezvoltă o forță de atracție puternică. Și aceasta se întâmplă pentru că, spre deosebire de noi, alții și-au rezolvat problemele. De pildă, bulgarii au avut de înfruntat Munții Balcani care despart nordul de sudul țării lor. Au preferat să îi ocolească prin cele doua mari magistrale, una spre Plovdiv – Burgas, alta spre Plevna – Varna (ambele unindu-se la Sofia). Orientarea pe direcția est – vest a traficului în țara vecină ne-a generat, indirect, dificultăți. Ruta bulgară se opune unei axe preponderent nord – vest / sud – est în România, astfel încât nu poate fi valorificată oportunitatea conectării la spațiul greco – turc. În plus, obstacolul muntos balcanic este dublat de unul dunărean (relativ, recent deschis prin breșa de la Vidin – Calafat). Fluviul își reduce rolul de barieră de abia în aval de Ruse – Giurgiu, mai precis în sectorul Cernavodă – Hârșova, izolând spre apus complet România de Bulgaria. Așa ni se reliefează una dintre cauzele majore care explică vulnerabilitățile demografice și economice ale Olteniei. Impasul poate fi surmontat, dar totul trebuie judecat sistemic. După cum vedem, vrând, nevrând, de la o barieră naturală să ajunge repede la alta. În acest caz, imperativă devine crearea unei legături Silistra – Călărași. Avem în minte

126

o magistrală care să se continue în direcția Buzăului, cu bifurcații spre Moldova și Ardeal, iar spre sud în direcția Varnei, Burgasului și Istanbulului. Crearea unui punct nodal în sud – estul Munteniei ar alina din suferința acestor meleaguri. Și nici nu-i incomodează foarte tare pe bulgari deoarece acest proiect le profită indirect. Astfel, s-ar stimula dezvoltarea infrastructurii pe sectorul Varna – Burgas unde nu există legătură feroviară directă, iar cea rutieră este relativ precară. Ungaria, care și-a dezvoltat o infrastructură modernă, are capacitatea de a exercita o influență majoră. Budapesta captează, aproape în totalitate, traficul din spațiul românesc spre UE. Proiectele noastre actuale se limitează la construcția de autostrăzi de la București fie prin Brașov, fie prin Sibiu, spre Arad și Oradea. Ajunse în aceste puncte, se conectează la rutele maghiare care se continuă spre Austria. Riscul e generat de faptul că, privind numai spre vest, Transilvania este legată aproape exclusiv de sistemul autorutier din Ungaria. Arealul extra – carpatic nu mai prezintă interes major și în niciun caz nu mai reprezintă un spațiu de refugiu, așa cum s-a întâmplat cu mulți români ardeleni care au plecat în bejanie în Moldova sau Dobrogea pentru a scăpa de opresiune. În sens invers, migrația regională din considerente profesionale dinspre Moldova spre Transilvania s-a redus considerabil. Pentru românii moldoveni, Ardealul nu a ajuns decât un spațiu de tranzit pentru a-și urma drumul mai departe pentru a munci în Occident, cu precădere prin Italia și Spania, unde s-au acomodat rapid datorită apropierii lingvistice. Dacă va adera și Serbia la UE, va fi sporit efectul de barieră al unor masive precum Apuseni sau Godeanu – Retezat. Difuziunea acestui efect se va propaga în unde concentrice spre est și sud, în direcția celorlalte lanțuri carpatice, a Dunării sau a Prutului. Deși aproape nesemnificativ ca debit, dar fiind un râu de graniță, Prutul exercită un puternic efect de barieră, superior Siretului, Oltului sau Mureșului pe care le putem considera ape interne.

127

E dificil de contracarat un astfel de risc, din cauza poziției geografice avantajoase a Budapestei. Din Câmpia Panonică ruta se dirijează spre Belgrad și Sofia până la Istanbul, ocolind spațiul românesc, dar exercitând asupra lui o putere de atracție însemnată. Spuneam că e spinos, dar nu imposibil de străbătut acest drum al provocărilor. Pentru a reuși avem nevoie de o viziune strategică, debarasată de orice interes meschin al unor indivizi sau grupuri care vor să speculeze în beneficiul personal. Dacă ne-am analiza mai pătrunzător, vom observa că există niște oportunități pe care le ratăm dintr-un motiv simplu. Ne concentrăm în exclusivitate atenția doar spre direcția vest. Nu ne uităm, din păcate, cu băgare de seamă în jur, chiar în apropierea noastră. Din perspectiva Bucureștiului, o necesitate stringentă este legarea lui rapidă de cele mai mari orașe din apropiere: Istanbul și Odesa. Astfel s-ar dezvolta, spre est și sud – est, posibilități necunoscute de sinergie pe multiple planuri. Prioritară este și deschiderea unei căi de la București spre sud – vest, prin Craiova, Sofia și Skopie spre Marea Adriatică, având legătură și spre Belgrad. Doar așa Bucureștiul ar putea căpăta anvergura unui centru de convergență majoră. Își va măsura puterile pentru a concura cu succes centrele vecine, Budapesta și chiar Varșovia, care sunt doar etape ale unor rute continentale. Altfel spus, ar trebui să ne uităm de la București mai mult spre Istanbul, profitând de proximitatea lui. Moscova, Parisul sau Londra sunt prea departe, mult prea departe, pentru a fi luate în calcul. Constanța ar trebui obligatoriu înscrisă în traseul ponto – baltic, care să se dirijeze de la Marea Neagră prin Galați, Iași și Liov spre Marea Baltică și Marea Nordului. S-ar acorda o șansă enormă, mai ales din punct de vedere economic, Moldovei de pe ambele maluri ale Prutului. Având Iașiul în centru, am putea reface drumul moldovenesc, legându-ne la sud de Odesa, ocolind Transnistria prin

128

Chișinău, Căușeni, Palanca. Odesa ne permite accesul la magistrala estului (pe direcția nord – sud), Moscova – Kiev, și la cea transcontinentală în lungul stepelor Rostov pe Don – Astrahan – Alama Ata – Urumci – Beijing. Spre nord, de la Iași, ne putem racorda, prin Suceava, la Cernăuți și Liov. Implicit, din acest ultim punct, ne conectăm la sistemul autorutier polonez care ne deschide calea spre Occident. Reintrarea Galiției sub zodia europeană, pe fondul apropierii Kievului de UE, este una de bun augur pentru noi. De aceea, trebuie să fim pregătiți din timp pentru a profita de acest moment istoric. Oricât de paradoxal ar putea să ni se pară, drumurile Moldovei spre Occident trec prin Liov. Așa s-a petrecut mult timp, mai ales în Evul Mediu și Epoca modernă, când pentru a ajunge la Viena sau Leipzig (Lipscani), trebuia urmată calea Galiției. Să nu uităm nici de nevoia reinventării drumului ce lega pe vremuri Asia Mică de Sciția Minor și de regiunile din nord – vestul Mării Negre… Adică, de Istanbul – Varna – Constanța – Galați – Iași, care se prelungea spre Bălți, Vinița, Kiev, pentru a ajunge la Moscova. Este de altfel cel mai scurt traseu al Rusiei la Marea Mediterană. Refacerea celor două axe majore ar reda sens uneia dintre cele mai sărace provincii nu doar din România, ci și din Europa. Rațiunea Moldovei istorice de a exista a fost de debușeu al rutelor comerciale dinspre orașele Ligii hanseatice spre litoralul pontic, unde erau transbordate mărfurile provenite din Orient după ce au parcurs lungul Drum al Mătăsii. f. Privind printre pasuri Pericolul ridicării unei bariere montane chiar în interiorul țării noastre pare de neînțeles, mai ales dacă rememorăm câteva episoade din istorie. Carpații ni s-au înfățișat ca o piedică pusă de natură în calea noastră, dar ușor de trecut. Să ne amintim că regii Ungariei și-au afirmat, la un moment dat, puterea asupra

129

Munteniei și chiar a Moldovei fără a fi împiedicați de vârfurile Carpaților. Sau să ne gândim la pendularea Moldovei între suzeranitatea maghiară și cea polonă care se exercitau cu ușurință peste munți. Aceste manifestări de putere au fost posibile întrucât Carpații sunt fragmentați de numeroase trecători care se constituie în adevărate culoare. Fără a avea, neapărat, legătură cu vreun râu anume, ci, mai degrabă, convergând spre ele, pasurile sunt zone mai joase din diverse arii muntoase care înlesnesc traversarea. Să acordăm mai multă importanță acestor căi de comunicație pentru a ne feri de spectrul izolării și să le valorificăm avantajele. Să privim spre câteva din trecătorile ce au jucat un rol esențial în istoria noastră și să surprindem importanța axelor pe care le dezvoltă pe o arie extinsă. De pildă, pasul Predeal cuplează bazinul Oltului superior cu cel al Prahovei, prin intermediul afluentului Timișul de Sus. Tot astfel, pasul Giuvala, din culoarul Bran – Rucăr, unește bazinul Oltului superior de cel al Argeșului, prin intermediul afluenților Bârsa, respectiv Râul Târgului / Dâmbovița, cu posibilitatea de derivație și spre bazinul Ialomiței. Ni se deschid în fața ochilor căi, cu duiumul, care ne duc din Ardeal spre toate direcțiile din Muntenia. Nu foarte departe de pasul Predeal, se află un alt exemplu important… Pasul Oituz unește bazinul Oltului superior de cel al Siretului Inferior, prin intermediul afluenților Râul Negru, respectiv Oituz – Trotuș, adică leagă Transilvania de Moldova. Mai departe, se poate urca pe Tazlău pentru a debușa la Bacău în bazinul Siretului Mijlociu. Suntem la vărsarea Bistriței în râul Siret. Dacă vom urca și pe firul Bistriței vom ajunge în regiunea Dorna, unde vom da peste alte trecători majore, pentru a reveni în Transilvania dinspre Moldova. Tihuța este unul dintre numeroasele pasuri din aria de lăsare dintre bazinul Dornelor și Masivul Bârgăului, pe unde a fost construită

130

șoseaua pentru a ajunge la Bistrița. În preajmă, un alt pas la fel de facil este și Grădinița spre valea Ilvelor, pe unde trece calea ferată. În esență pasurile Bârgaielor leagă bazinul Someșului superior de cel Bistriței, care printr-un sistem transversal de trecători (Mestecăniș, Petru Vodă), permite tranzitul spre bazinul superior al Siretului. g. Curajul de a regândi Pentru a acorda o șansă dezvoltării proiectului nostru statal, trebuie să reconceptualizăm și masterplanul privind infrastructura românească. Curajul de a regândi prezentul ne permite să ne răscumpărăm o parte din greșelile trecutului (și chiar să fim recompensați de viitor). După cum am văzut organismul statal e unul care suferă profund de o circulație deficitară venoasă, cauzatoare de grave afecțiuni ce pot provoca sucombarea lui. Este inadmisibil ca marile centre urbane să nu fie interconectate. La momentul actual, totul a fost gândit să ajungi cât mai rapid din București în orice colț al țării. Avem de a face cu o viziune hipercentralistă care se află în dezacord complet cu modernitatea. Nu trebuie să ne concentrăm întreg sistemul de autostrăzi în jurul Capitalei, care stă așezată comod, dar în niciun caz relaxat față de alte centre urbane regionale. Bucureștiul este doar un punct pe o axă secundară care leagă Istanbulul de Budapesta, prin Adrianopol, Ruse, Brașov sau Sibiu, Arad. Succesul acestei rute este, oarecum, unul de moment. Se preferă drumul prin București pentru a se ocoli Serbia, unde în mintea unora mai este întipărită imaginea războiului recent din Iugoslavia. Așadar e absurd să se investească masiv doar în acest tronson care pleacă, pe teritoriul nostru, de la Giurgiu pentru a ajunge, de regulă, la Arad (deși ceva eforturi se fac și pentru segmentul Cluj – Oradea). Trebuie luată în calcul și dezvoltarea altor culoare care pot conecta Bucureștiul, în principal, dar și alte orașe, în secundar, la centre urbane

131

importante din proximitate (de pildă, așa cum am văzut Odesa, Liov). Diversificarea acestor opțiuni de comunicații nu poate fi decât benefică pentru toți. Orașelor din provincie li se oferă șansa de a deveni sau, în cazul unora, de a redeveni nuclee gravitaționale în jurul cărora să se coaguleze o oarecare prosperitate (de exemplu, aproape indispensabil, acest imbold pentru centrele din est: Suceava, Iași, Galați). Însuși Bucureștiul ar avea de profitat prin conectarea sa fie directă, fie indirectă, prin intermediul orașelor din provincie, la axele principale ce traversează Eurasia. Nu își va continua destinul fiind legat doar la rute secundare, așa cum se întâmplă în prezent. Reamintindu-ne de pericolul barierei carpatice, este vital, nu numai pentru dezvoltarea, ci pentru supraviețuirea noastră, să făurim un inel autorutier, care să străpungă munții1. Astfel vom reuși să unificăm principalele puncte subcarpatice. Din acest cerc s-ar putea desprinde raze de legătură spre punctele periferice importante, adică spre direcțiile: Suceava – Bacău – Buzău – Ploiești – Pitești – Târgu Jiu – Deva – Cluj; Suceava – Cernăuți – Liov; Iași – Bălți – Vinița – Kiev; Iași – Chișinău – Odesa; Galați – Constanța – Varna – Istanbul, București – Ruse – Istanbul, Craiova – Vidin – Sofia – Salonic (sau Vidin – Niș); Deva – Timișoara – Belgrad (sau Arad – Szeged); Cluj – Oradea – Debrețin; Cluj – Satu Mare – Kosice (sau Ujgorod – Liov). Spre interior ar trebui legat Iași de Cluj și Brașov, Deva de Brașov și Pitești prin Sibiu, iar la margini de interconectat: Craiova de Galați; București de Constanța; Suceava de Satu Mare; Oradea de Timișoara. 1 Până și Afganistanul are așa ceva prin creearea rutei Kabul – Kandahar – Herat – Mazir i Sharif – Kabul.

132

Pe drumuri de la o margine de lume Nimic nu îndemna străinul a se aventura în ținuturile noastre aflate în acest colț uitat de lume. Era pândit, chiar la drumul mare, de tâlhari mărunți, puși pe căpătuială, care jinduiau la averile lui. Ticăloșii visau să ascundă în peșteri, neștiute de nimeni, avuții închipuite. Tânjeau să fure trăsuri cu domnițe frumoase și fandosite chiar…, dar rătăcite în promenade prin poienițe. Străinul era nevoit să înainteze pe la umbra codrilor, în urlete de lupi flămânzi. Înspăimântați de haitele care îi adulmecau, armăsarii tresăreau și nechezau de spaimă. În ascunzișuri, bidivii purtau pe șeaua lor haiduci care așteptau, răbdători, caleștile de boieri, pentru a le jefui. Cântați în balade, doinite din fluier, ortomanii erau jurați să rupă lanțul asupririi… Și să împartă dreptatea socială sub plumbii flintelor și tăișul hangerelor. Pe înserate, călătorul trăgea pentru adăpost prin hanuri dubioase, nădăjduind a se feri de bucluc. Bucuros că a mai scăpat o zi plină de pocinoage, asculta vrăjit muzica tarafului. Ostenit, se așeza pe laviță și își ținea capul sprijinit în mâini, având coatele înfipte în masă. Se uita spre lăutarii care îi cântau din cobză și țambal. Începea chiolhanul, turnându-și, din carafe, vin aromat în pocale. Își umplea pântecele cu fripturi la frigare pentru a sugruma chiorăiala mațelor. Dacă foamea îl mai căznea încă, hangiul avea, berechet, cu ce să-l ospăteze (ciorbă, pastramă, sarmale, ciulama, pilaf, musaca). Se desfăta mai apoi cu tutun tras din lulea, cafea, rahat și baclava. La sfârșitul zaiafetului, trăgea un rachiu pentru a-l lua somnul mai repede. Urca în odaie, în cântecul înfiorător al cucuvelei. Își făcea cruce cu limba și scuipa în sân, să nu fie prădat chiar de hangiu care, după ce îl cinstise, îl privea banditește cum pleacă la culcare. Ajuns în cameră, se repedea să închidă bine fereastra pentru a-l ține departe pe Dracula. Știa că, sub clar de lună, însetat de sânge, vampirul își lua zborul ca un liliac din turnul castelului său. Frica se încuiba în

133

sufletul său din care numai voia să-și ia sborul până în zori. Nu-i rămânea decât să se apere toată noaptea cu rugăciuni. Numai așa putea să alunge strigoii. I se părea că vede cum, prin odaie, bântuie stafii și aude râsete de vrăjitoare. Dimineața, străinul își continua drumul, trecând prin sate unde pe moșii se ridica un fum gros și înăbușitor. Era ca o perdea de sub care răzbăteau icnete și cârteli. Pentru vini închipuite și reale, țăranii nevoiași ispășeau felurite pedepse. Erau ținuți cu capul în fum de ardei iute și bătuți la tălpi cu varga. În conace, boierii huzureau, înconjurându-se de argați. Afișau dispreț de la fereastră. Se gândeau că acești nepricopsiți nu-i puteau ajunge nici măcar cu jalba în proțap. Prin iatacuri, strângeau în brațe ibovnice focoase. Credeau că, pedepsindu-l crunt, vor putea să potolească mânia țăranului nedreptățit. Și că vor toci coasa țărănimii, sub ascuțișul căreia se temeau că aceasta se va răscula. În curțile oamenilor, ispravnicii strângeau zeciuiala în numele lui vodă. Scoteau în plânsete de copii datornicii din bordeie. Surzi la rugămințile și bocetele nevestelor, îi despuiau de haine și, beștelindu-i, îi biciuiau fără milă. Îi snopeau în bătaie pe acești necăjiți care nu-și plătiseră dijma. Prin pielea crăpată de lovituri, șiroia sângele țăranilor. Îndurau pe spate bătaia nemeritată a sărăciei trăite de veacuri, care sporea sub nesațul arendașilor. Mergând mai departe, la marginea târgurilor, străinul vedea înălțându-se în soare cadavre spânzurate în ștreang. Un nor de bâzdâganii hidoase, înnebunite de duhoarea cărnii putregăite și al sângelui năclăit, s-a așternut peste ele.

134

135

PARTEA A II–A

DESPRE NEAMUL NOSTRU

136

137

1. PE CĂI RĂTĂCITE a. Imagini deformate Înainte de a ne ocupa concret de modul cum a apărut și evoluat identitatea noastră, suntem nevoiți să facem o scurtă introducere, și pe alocuri un excurs, pentru a combate anumite concepții mutilate asupra subiectului. Sursa acestei viziuni deficitare este omiterea, cu sau fără știință, a faptului că identitatea unui popor ar trebui să se fundamenteze pe originea lui, urmând firul care duce la ghemul realităților genetice. Pentru a descifra secretul matricei noastre genetice, suntem nevoiți să ne ocupăm de studiul haplogrupurilor. În linii generale, haplogrupul (Hg) este un grup de indivizi care au aceeași secvență, aceeași distribuție a cromozomilor și markerilor genetici, dovedind descinderea lor dintr-un strămoș comun. Markerii permit localizarea lor în timp și, implicit, stabilirea vârstei lor genetice. În momentul când un individ suferă o mutație genetică, adică o rearanjare a cromozomilor sau a conținutului lor, se naște practic un nou haplogrup. Pe lângă haplogrupurile obișnuite, în cazul cărora fondul genetic se transmite din tată în fiu și de la mamă la fiică, există și haplogrupuri mitocondriene (Hg mt), în care transferul operează numai de la mamă la copii (indiferent de sex)1. Importanța studiului Hg mt derivă din faptul că acesta este responsabil de mutațiile genetice care conduc la apariția unui nou genotip. Pentru a realiza, însă, o fotografie care să capteze exact imaginea identității noastre trebuie să acordăm o atenție sporită studiului Hg pe linie paternă (în comparație cu Hg mt). 1 Mitocondriile sunt niște celule de mici dimensiuni (organite celulare), integrate celulelor eucariote, fiind un fel de miniuzine energetice (asigură energia celulei).

138

Această necesitate se fundamentează pe câteva considerente cu o importanță deosebită. În primul rând, avem în vedere că, în ultimele milenii, societatea noastră, și, în general, cea umană, a fost patriarhală. Să ne amintim că migrația indo – europeană a răsturnat dominația matriarhatului care data încă din neolitic. Astfel, răspunzători de afirmarea unei identități au fost bărbații în timp ce femeile nu au făcut decât să-i urmeze prin asumarea ei. În al doilea rând, identitatea întregii comunități era influențată de rezultatul diferitelor războaie dat fiind că luptele pentru resurse au avut aproape exclusiv un caracter masculin. Așadar, putem aduce în discuție faptul că, pe parcursul istoriei, a primat identitatea învingătorului. În al treilea rând, impunerea identității nu s-a realizat într-un sens strict genetic (de exemplu, prin masacrarea populației învinse de către învingători). Afirmarea unei identități în detrimentul alteia s-a realizat în plan religios și lingvistic, adică prin impunerea, funcție de epocă, a unei credințe sau a unei limbi. Să nu absolutizăm conținutul acestor constatări pe care tocmai le-am făcut, pentru că au fost întâlnite și excepții ce ar trebui luate în seamă. Femeile au reușit să-și conserve, în unele momente, mult mai bine identitatea decât bărbații, fiind cunoscut că renunță mai greu la limba maternă. Și nu este un lucru pe care să-l trecem ușor cu vederea pentru că pruncii și, mai apoi, copiii sunt mult mai legați de mame decât de tați. Relația strânsă, care se manifestă puternic în plan afectiv, are la bază necesități biologice derivate din creșterea și îngrijirea copilului de către mamă1. Indiferent cât de categorică a fost victoria pe câmpul de luptă, învingătorul nu și-a putut impune propria identitate dacă s-a aflat în inferioritate culturală. Cazul grecilor și al persanilor care, în pofida stăpânilor nemiloase îndurate, au supraviețuit peste veacuri, este pilduitoare. În acele situații 1 De aceea, ne raportăm la limba maternă, și nu paternă, atunci când ne referim la limba vorbită de cineva în momentul nașterii sale.

139

când a primat identitatea învingătorului, aceasta s-a impus și datorită unui model cultural superior pe care îl reprezenta. Totodată, atât timp cât femeile nu au fost angrenate în războaiele bărbaților, a fost imposibilă absorbirea genetică, de către învingători, a unei colectivități învinse. De exemplu, în vestul și nord – estul Europei, avem o oarecare omogenitate masculină1 și o diversitate pe linie feminină. b. Miezul confuziei Având în vedere cele expuse, putem spune, fără echivoc, că e un lucru greșit să credem că identitatea noastră, din care ne tragem și numele, rezultă în special din faptul că vorbim o limbă romanică. Suntem induși în eroare de propria confuzie pe care o facem între etnogeneză și glotogeneză. Ne raportăm la procese cu o interrelaționare foarte dinamică în timp, care se pot cupla, așa cum o fac adesea, dar și decupla. Putem întâlni popoare la care etnogeneza și glotogeneza să fie similare sau să difere. În acest ultim caz, din care facem parte și noi, factorul lingvistic primează, de obicei, asupra celui etnic în exprimarea identității naționale. În consecință, prin manifestarea lor în plan istoric, popoarele respective rezonează mai degrabă cu acele comunități apropiate lingvistic decât etnic. Se poate spune chiar că vibrează într-o comuniune cu efecte majore în plan cultural și politico – strategic. Pentru a înțelege funcționarea acestui mecanism al afirmării identității, nu trebuie să ne uităm prea departe. Să comparăm situația noastră cu cea a bulgarilor. Pe cât de viguroase sunt legăturile lingvistice, pe atât de firavă este conexiunea genetică a românilor cu spațiul latin, respectiv a bulgarilor cu cel slav2. Doar limba vorbită ține ambele națiuni conectate la arealul de la care își revendică originea. Din punct de vedere genetic, românii și bulgarii sunt popoare oarecum 1 E cazul lui Hg R1b. 2 Ponderea lui R1a specific slav, întâlnită în Rusia, Ucraina, Polonia, Cehia, este redusă la bulgari.

140

identice. Au la bază aportul consistent al genotipului specific paleoliticului peste care s-a așezat contribuția haplogrupurilor din neolitic1. Apartenența lingvistică deosebită i-a făcut pe români și bulgari, în pofida apropierii lor genetice, să facă alegeri politice și culturale diferite. Au reprezentat, la nivel regional, curente civilizaționale aflate în anumite momente ale istoriei chiar în competiție. În contextul formării națiunilor în perioada modernă, factorul lingvistic a fost motorul orientării bulgarilor spre Rusia, în jurul căreia gravita universul slav. În schimb, în calitate de urmași ai Romei, noi am răspuns chemărilor îndepărtate ale Occidentului, uitându-ne plini de speranță spre Franța. Într-o epocă în care Vestul se străduia să împiedice marșul triumfal al țarilor spre Mediterana, racordarea statului român, încă de la înființarea sa, la civilizația franceză, a reprezentat un obstacol serios de care Rusia avea să se poticnească. Nici măcar apartenența comună la spațiul ortodox cu rușii și bulgarii nu ne-a făcut sensibili în fața Sankt – Petersburgului. Suferințele, care ne-au fost provocate gratuit în Basarabia, au lăsat răni adânci și deschise. Opunându-ne rușilor, i-am ținut departe de lumea slavă din Balcani unde erau așteptați ca eliberatori, înlăturând apăsarea seculară a jugului turc. Altminteri, creându-și o bază solidă în peninsulă, țarii i-ar fi smuls pe sultani din brațele cadânelor din harem și i-ar fi aruncat din Palatul Topkapî direct în Marmara. Planurile întocmite iarna, la Ermitaj, sau vara, la Tsarskoe Selo, ar fi putut transforma în realitate visul Rusiei de a ajunge la apele calde ale oceanului planetar. c. Complicațiile induse de geopolitică Cursul normal al suprapunerii perfecte a identității peste originea unui popor a fost abătut de complicațiile induse de geopolitică. Devierea este rezultatul faptului că afirmarea etnică se subsumează nu doar realităților genetice, ci și identității teritoriale, existând 1 Are la bază haplogrupul I2 peste care s-au așezat genotipurile J2, E3 și G2.

141

frecvent situații când a prevalat cea din urmă. Așa devine explicabil cum unele triburi, inițial, extrem de reduse, au reușit să ajungă popoare numeroase. E suficient să privim în împrejurimi, spre unguri și, mai ales, ruși. În Evul Mediu timpuriu, ambele popoare nu reprezentau decât confederații tribale relativ restrânse, dar care au reușit să își impună puterea pe un spațiu vast. În cadrul procesului de expansiune teritorială, rușii au încorporat în imperiul lor diverse populații (slavi, turco – tătari, fino – ugrici) cărora, fie prin forță, fie pe cale pașnică, le-au modificat identitatea. Asimilarea a constituit un instrument prin care Moscova și Sankt – Petersburgul au vizat să asigure organizarea și administrarea imperiului pe baza unor elemente definitorii pentru națiunea rusă. Întreg efortul de omogenizare etnică s-a canalizat pe dezvoltarea și aplicarea a două pan – idei ca bază a geopoliticii ruse, respectiv pan – slavismul și pan – ortodoxismul. Totuși, asimilarea nu s-a limitat la impunerea factorului etnic rus și a celui religios ortodox. A presupus, adesea, un proces complex, mai ales în raport cu popoarele non – slave. Rușii, în special pe vremea sovieticilor, au excelat în crearea de identități artificiale cu precădere pe seama populațiilor turcofone1. I-au divizat în permanență pe turco – tătari, cu un potențial demografic amenințător, inventând minorități pe care să le poată manipula și controla mai ușor. Din păcate, noi înșine am fost supuși acestui experiment în perioada interbelică, atunci când sovieticii au confecționat în stânga Nistrului o așa – zisă națiune moldovenească diferită de cea română. Moscova a impus-o cu forța în Basarabia, odată cu reanexarea provinciei după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru URSS, a reprezentat, chipurile, o bază științifică pe care s-a încercat legitimarea pretențiilor geopoliticii rusești de a acapara întreaga Moldovă. 1 De exemplu, poate fi evidențiată distincția făcută între kazahi și kirghizi, în funcție de mediul la care s-au adaptat cele două comunități: stepă, respectiv munte.

142

În realitate, a fost privită ca fază intermediară de slavizare a romanității orientale din interfluviul pruto – nistrean. d. Identitatea prezentului Identitatea etnică pe care ne-am asumat-o, aidoma multor altor popoare din întreaga Europă, este relativ recentă. Durează numai de câteva secole, consolidându-se prin exersarea în timp a naționalismului care a debutat și s-a manifestat cu putere în Epoca modernă. De atunci și până acum, criteriul lingvistic a rămas cel mai important reper în definirea apartenenței etnice. Cele două Franțe care au schimbat lumea, revoluționară și, apoi, imperială, au jucat un rol crucial în insuflarea și propagarea acestei identități. Războaiele nu s-au mai purtat între elite belicoase, ci s-au bazat pe armate populare. Animate de idealuri, armatele franceze au aprins flacăra naționalismului, care s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Trebuie consemnat că, în paralel, în aceeași epocă, la Paris s-a creat o identitate subsumată, mai degrabă, cetățeniei. Spre deosebire de apartenența bazată, în interiorul anumitei comunități, pe vorbirea unei limbi de circulație, identitatea circumscrisă cetățeniei se referă la împărtășirea de valori comune. Adică presupune asumarea unor drepturi și obligații cetățenești, indiferent de apartenența etno – lingvistică și religioasă. Cele două tipuri de identități nu sunt incompatibile, putând fi exersate concomitent la nivel individual, chiar dacă, în cadrul discursului oficial, se face o distincție între ele. Așa – numita identitate moldovenească reprezintă cel mai potrivit exemplu. Sub umbrela unei cetățenii artificiale, nu putea să se adăpostească decât o naționalitate incertă. Moldovenismul fluid se evaporă ușor în fața identităților reale care se exprimă puternic, așa cum este cazul majorității românofone sau a minorității rusofone1. Singura modalitate de afirmare a cetățeniei R. Moldova este conformarea la cadrul legislativ – 1 Cea din urmă având capacitatea să se suprapună și la nivelul altor etnii: ucraineană și găgăuză.

143

fiscal impus de aparatul de stat. Trăim încă în epoca naționalismului, când apartenența lingvistică este definitorie ca formă de manifestare a identității. Atât de pătrunzător a fost spiritul naționalismului încât s-a manifestat cu putere și în plin comunism. Dar orice început cunoaște, în această lume trecătoare, și un sfârșit, iar noi ne îndreptăm cu pași repezi spre el. Soarele naționalismului e trecut cu mult de amiază, radiind în spectacolul de culori al amurgului. Vântul rece al înserării va bate în curând peste această epocă și nu rămâne decât istoriei să o judece, punând-o în balanță. e. Identitatea viitorului Apartenența la o anumită cetățenie pare să devină proxima formă dominantă de exprimare a identității. Unele nații mai avansate din Occident au reușit să o impună la nivelul conștiinței colective până la o anumită reticență față de orice conotație etnică. Au acceptat în schimb cu mult mai mare ușurință orice denominațiune religioasă. În general, peisajul confesional se reconfigurează cu mult mai mare rapiditate și nu afectează substanța care asigură coeziunea corpului social identificat prin cetățenie (limba oficială). Este politica adoptată de numeroase state occidentale asaltate de imigranți, scontându-se pe faptul că identitatea lor etnică se va dilua în melting – pot – ul lingvistic oficial. Vor continua să-și păstreze temporar doar marca religioasa distinctă, nu atât de deranjantă în țările puternic secularizate. Ipotetic, se deschide în fața noastră orizontul unei cetățenii globale sau chiar a unei limbi unice. Doar timpul ne va putea confirma, respectiv infirma în ce măsură aceste teorii ar putea deveni realitate. Concretizarea lor pare a fi dificilă din simplul motiv că marca umanității a fost dintotdeauna diversitatea, iar distanța impune chiar și în prezent limite și distincții. Foarte importante devin identitățile de tip regional – continental, mulate pe similarități culturale și asumate sub

144

condiția libertății de circulație și expresie. Adică vom trece de la epoca statelor națiuni la cea a civilizațiilor. Nu putem nega că noi, cei din România actuală, am dobândit în ultimii ani, o identitate europeană sau chiar euro – atlantică. Crivățul rus, care a sulfat cu putere, în ultimele veacuri, peste plaiurile mioritice, ne-a împins sub adăpostul casei europene. Remarcabil este faptul că această identitate se impune la noi cu repeziciune față de alte nații care și-au asumat-o mai de demult (deși diferențele transpar mereu). Frecvent, ne raportăm cu această identitate la ceilalți care ciocănesc la ușile UE sau NATO și provin din alte blocuri politice, economice și culturale. Interesant este că, totuși, în interiorul UE, continuăm să ne afirmăm identitatea etno – lingvistică. Să ne uităm pentru o clipă cu atenție la identitatea noastră și vom observa că aceasta nu se exprimă unitar. Suntem prinși ca într-o menghină de aspirații contradictorii, derivate din cele două trăsături definitorii: limba latină și credința ortodoxă. Ne dorim să fim cât mai occidentali (latini), pentru a ne conecta la progres, dar, în același timp, să ne prezervăm orientalismul ferit de modernitate. Riscăm să fim striviți sub greutatea propriei ezitări de a stabili ce este definitoriu pentru noi. Ideal, ar fi să avem capacitatea de a proba o abordare pragmatică. Să ne întoarcem spre noi înșine și să găsim înțelepciunea de a armoniza aceste aspirații pentru a avea un avantaj competitiv. Ambele opțiuni ne lărgesc orizonturi, putând privi spre îndepărtări la care să ne facem curajul de a ajunge. f. Identitatea trecutului Anterior epocii naționalis- mului, bazată pe afirmarea lingvistică, identitatea se manifesta, mai degrabă, în termeni confesionali și religioși. Nu înseamnă că pacea propovăduită de creștinism s-a așternut lin peste societatea umană și, în special, europeană. Din păcate, religia a stat la baza izbucnirii unor războaie care au opus catolicii protestanților (sau chiar ortodocșilor) și creștinii

145

musulmanilor. De pildă, în Transilvania, Viena a manevrat cu abilitate diferențele confesionale existente în rândul maghiarimii a cărei nobilime constituia o opoziție redutabilă. Așa au reușit austriecii să-i învrăjbească pe unguri, unii împotriva altora, încât au ajuns să se înfrunte în războaie ce au opus catolicii și protestanții (reformați / calviniști). De asemenea, apartenența religioasă a fost folosită drept criteriu discriminatoriu în Transilvania, ortodocșii și mozaicii având, în cele mai fericite domnii, statutul de tolerați1. Totuși, plaiurile mioritice au fost ferite de spectrul uciderii omului de semenul său într-un război purtat în numele lui Dumnezeu. Comunități cu diverse origini au putut conviețui pașnic, asumându-și o identitate politică subsumată unei religii dominante. În nordul Moldovei, rutenii și românii au trăit amestecați vreme îndelungată2, iar, după numele provinciei unde trăiau, au fost considerați laolaltă moldoveni. Firul care îi lega în această comuniune ținea de apartenența la ortodoxie și clasa țărănimii (comparativ cu alte etnii cum ar fi germanii, evreii, armenii și chiar polonezii care se ocupau, după caz, cu meșteșugăritul, mineritul, negustoria ș.a.). De abia, sub dominațiile austriacă și țaristă, rutenii au început să își reconsidere statutul etnic în funcție de limba vorbită, mai ales în plină epocă a naționalismului. Adesea, afirmarea identității pe baze lingvistice a fost impulsionată de afluxul de populație înrudită din Galiția și Podolia. Această migrație a avut ca efect ucrainizarea părților nordice ale ținuturilor Hotin și Cernăuți. A fost o politică de stat a curților imperiale de la Viena și Sankt – Petersburg îndreptată împotriva noastră. Au opus românilor din teritoriile cotropite, respectiv Bucovina și Basarabia, o populație cu un nivel de 1 În Transilvania acelor vremuri, existau doar patru religii recepte (oficiale): romano – catolică, luterană, calvină și unitariană. 2 Acest model de conviețuire care se baza pe dreptul valah nu se limita doar la Moldova, ci se extindea până în Galiția și Podolia, unde existau multe sate dublete (de exemplu, Pisarevska Russka, Pisarevska – Voloska).

146

conștiință națională mai scăzut. Spre deosebire de ucraineni, românii reușiseră să-și creeze un stat național și să-și asume o identitate solidă pe baze lingvistice și chiar confesionale. Deoarece asimilarea religioasă comporta riscul diluării sau chiar volatilizării identității etno – lingvistice, am respins orice inițiativă de catolicizare sau calvinizare a noastră. Astfel de tentative au existat nu doar în Transilvania, ci și în Moldova. Refuzul de a ne asuma confesiunea opresorului a reprezentat o garanție pentru supraviețuirea identității noastre. Atât de înrădăcinat a fost acest refuz, încât unii domnitori și-au pierdut tronul doar pentru bănuiala că simpatizau o altă credință decât cea ortodoxă (Iacob Eraclide, cunoscut ca Despot Vodă, Bogdan Lăpușneanu). g. Proiectul latin Identitatea latină, clamată mai ales odată cu apariția statului modern, este adânc înrădăcinată în sufletul poporului nostru. Nici arestarea și dislocarea unei mase imense de români pe care sovieticii au condamnat-o la muncă silnică sau chiar au împușcat-o în mijlocul stepei nu au fost suficiente pentru a ne șterge urma în Basarabia și nordul Bucovinei. Într-o măsură determinantă, proiectul latin s-a impus datorită elitei pașoptiste care urmărea să conecteze principatele române la Occidentul progresist. Opțiunea latină a constituit nu doar o inițiativă de modernizare a țării, ci și o formă de opoziție față de Rusia care, propovăduind pan – slavismul, tindea să șteargă de pe fața pământului românismul. Succesul a avut și cauze externe, fiind posibil datorită Occidentului, interesat să conserve existența unui spațiu latin care rupea legătura directă a Sankt – Petersburgului cu popoarele salve din Balcani. Raportându-se la teritoriul românesc, atât Occidentul, cât și Rusia nu au luat în calcul decât propriile interese geostrategice, umflate de egoism și orgolii, aflate în contradicție cu privire la chestiunea strâmtorilor (Bosfor și Dardanele). Alegerea noastră a fost una

147

simplă și logică, în favoarea unui Occident, preocupat să ne protejeze identitatea, și în detrimentul Rusiei care voia să ne asimileze. Se repeta episodul când țările române preferau să se supună de bunăvoie otomanilor, care, aflându-se undeva mai departe, erau mai toleranți, și nu ungurilor sau polonezilor din vecinătate care ne puneau în discuție identitatea națională și integritatea statală. Dacă ar fi menajat sensibilitățile românești față de Basarabia și nu s-ar fi ridicat ca un val pregătit să ne nimicească, Rusia ar fi putut exploata, cu beneficii în plan politico – strategic, mult mai eficient zestrea slavă pe care o moșteneam lingvistic și cultural. Adstratul medio – bulgar, care influențase masiv limba română în Evul Mediu odată cu afirmarea identității ortodoxe, era suficient pentru a fi folosit de ruși ca să-și clădească solid propriile interese în regiune. Au ratat momentul, care a fost de scurtă durată, limitat la câteva decenii. Elita pașoptistă, școlită la Paris, a preluat inițiativa și a așezat peste temelia identității noastre blocul de piatră francez. În scurtă vreme, modelul cultural francez, realizat printr-un import de neologisme, dar și de modă și de mofturi, mai mult sau mai puțin amuzante, a devenit reper de orientare pentru întreaga societate. Candela românismului arzând în Siberia

Într-un timp al smintelii ideologice, dube negre străbăteau în goană străzi și ulițe, umplându-se cu oameni nevinovați. Între țevile de pușcă și colții dulăilor, românii erau scoși cu forța din case și duși în gări. Pe peroane, se înșirau destine oropsite sub priviri demente și glasuri tăioase de nacealnici. În vagoane se stivuia suferința, încărcându-se cu scâncete de prunci și plânsete de copii. Suspine și oftaturi scuturau mame. În mâini de tați, era frământată neputința. Frunțile bătrânilor erau brăzdate de riduri în care se ascundea

148

deznădejdea. Sub greutatea tragediei pe care o purta, trenul se afunda în pământul mut. Încovoia calea ferată, iar șinele se înălțau spre cerul surd. Scrâșnetul roților acoperea strigătul disperat al nevinovaților. În fumul gros, locomotivele cu aburi înaintau gâfâind spre destinația finală. Gulagurile se căscau ca niște guri flămânde, înghițind trenurile suferinței. În lagăre, identitatea se reducea la un simplu număr. Românii deveneau niște cifre introduse într-o contabilitate a morții. În măsele stricate de sârmă ghimpată, comunismul sfărâma și mesteca inocența. Dar candela românismului a continuat să pâlpâie, înfruntând viscolul năprasnic care sufla din străfundul Siberiei. Și nu a rezistat doar în Basarabia și nordul Bucovinei, ci chiar până în adâncurile stepei unde românii au fost exilați. Mai arde și acum până în zările îndepărtate ale Karagandei. Oricât vom căuta în istoria recentă, nu vom găsi o izbândă mai grea, dar mai frumoasă decât păstrarea limbii și a tradițiilor românești în aceste condiții vitrege. Despărțiți de țară, prin garduri de sârmă ghimpată, care urmau linia unor frontiere abuzive, ne-am trezit în Basarabia și nordul Bucovinei singuri în fața unui dușman nemilos și atotputernic. Moscova se afla la apogeul puterii ei politice și militare, fiind pregătită să ne strivească sub cizme în teritoriile pe care ni le anexase. Limba strămoșească, vorbită în șoaptă, ziua, la munca pământului sau, noaptea, pe ulițele satelor, a păstrat aprinsă flacăra românismului. Conservarea identității a fost forma de rezistență pe care am opus-o în provinciile cotropite de sovietici. În timp, a devenit una dintre cele mai puternice arme în lupta cu Moscova care și-a recunoscut înfrângerea într-un final. Chiar în preajma falimentului său politico – economic, alfabetul latin a fost reintrodus în RSS Moldovenească, iar odată cu declararea independenței de către R. Moldova, româna a devenit limba oficială.

149

Plutoanele de execuție și gulagurile nu au putut răzbi în fața mândriei de a fi român, astfel că sovieticilor nu le-a rămas decât a se pune pe confiscat conștiința neamului. În laboratoare pretins academice, funcționari sadici au supus istoria, cultura și limba română unor experimente groaznice din care au extras o așa – zisă identitate moldovenească. Concepută în eprubetă la Moscova, această identitate continuă să bântuie prin Basarabia ca o iazmă.

150

2. SÂNGELE STRĂBUNILOR

a. Formarea moștenirii genetice Timp de milenii, viața a izvorât și izvorăște din trupurile și sufletele noastre, umplând de existență aceste ținuturi dintr-un colț de lume. Apariția și formarea noastră ca neam trebuie privite ca o mare în care s-au vărsat și se varsă în permanență râuri și fluvii de populații. Și nu este doar cazul nostru, pentru că etnogeneza fiecărui popor a însemnat un proces complex și continuu de sedimentare. Sub curgerea lor, în marea existenței oricărei națiuni, s-au format depozite imense de ADN (acid dezoxiribonucleic). Valuri uriașe de molecule organice străbat în lung și în lat vastele întinderi de apă, purtând pe crestele lor secretul etnogenezei noastre. Din păcate, în România studiul haplogrupurilor se află în fază incipientă. Astfel, în absența unor cercetări aprofundate, ne este imposibil să zugrăvim un tablou care să surprindă fidel realitatea. În niciun caz, nu avem pretenția că prezentarea noastră este una exhaustivă. Totuși, din compilarea surselor existente, putem stabili cu aproximație anumite direcții generale ale acestei realități genetice. Pe linie paternă, spre marea noastră, umplută de spirale ADN, s-au îndreptat patru fluvii importante de-a lungul timpului, printre care s-au strecurat râuri și pâraie de populații. Primul și, de altfel, cel mai mare fluviu a curs în paleolitic, odată cu apariția în spațiul românesc a populației indigene (Hg I2)1, alcătuită din culegători și vânători. La finele 1 În general, cercetările creditează complexul paleolitic, adică Hg I, cu aproximativ 30%, deși sunt studii care urcă spre 40%, iar altele coboară până spre 20% din totalul ansamblului nostru genetic (în această pondere Hg I2 constituie cvasi – totalitatea, însă trebuie inclus și Hg I1, atestat cu câteva procente).

151

paleoliticului, a izvorât din zona Asiei Centrale un râu de triburi care s-a statornicit în Anatolia (Hg R1b). De pe platforma micro – asiatică, acest râu și-a revărsat apele și pe meleagurile noastre. În neolitic, pe aceeași direcție, a curs lent spre mare cel de-al doilea fluviu, rezultat din confluența a trei râuri de populații, respectiv grupurile de agricultori care proveneau din Mesopotamia (Hg J2), zona caucaziano – iraniană (Hg G2) și nordul – estul Africii (Hg E3)1. La sfârșit de neolitic, un braț al râului caucazian care scălda Anatolia (Hg R1b) și-a umflat iarăși apele îndreptându-și-le spre Balcani. În același timp, celălalt braț al acestui râu (Hg R1b) și-a schimbat cursul spre nord. A contribuit decisiv la făurirea și forjarea, la poalele Munților Caucaz, a triburilor indo – europene. Din stâncile acestor munți semeți, a țâșnit, odată cu epoca metalelor, cel de-al treilea fluviu care a curs cu putere urmând calea stepelor nord – pontice. Torente helenice și traco – ilire s-au dirijat spre regiunea balcanică (Hg R1b și R1a). În paralel, apele ginților italo – celtice și central – europene (Hg R1b) s-au decantat în arcul carpatic, de unde, limpezindu-se, au curs mai departe spre apus. Zona caucaziano – iraniană a continuat să reprezinte, atât în Antichitate, cât și în Evul Mediu, o sursă generatoare de râuri de populații care au inundat, mai mult sau mai puțin, plaiurile mioritice. Așa a fost cazul sarmaților și a numeroaselor ramuri care s-au desprins din trunchiul lor: iazygii, roxolanii, alanii, iașii (Hg G2, dar aflat într-un proces avansat de mixare, pot fi adăugate și componente specifice genotipurilor R1b și R1a sau chiar J2). La sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu, s-a vărsat în marea etnogenezei noastre cel de-al patrulea fluviu. A fost ultimul și cel mai mic, dar care a colectat râuri tumultoase curgând în cataracte. În 1 De regulă, complexul neolitic – Hg J2, G2 și E3, este creditat în cadrul studiilor cu aproximativ 30% din total, din care circa jumătate ar putea fi Hg J (nu doar J2 care deține cvasi – totalitatea, ci și J1, care reprezintă câteva procente), iar restul în proporții aproximativ egale se împarte între Hg E și Hg G (deși sunt cercetări care susțin că ar trebui luate în calcul și L – T, chiar dacă are o pondere infimă).

152

apele sale, s-au împletit varietăți de haplogrupuri: R1b, pentru migratorii de origine germanică; R1a, pentru slavi; Q, pentru turco – mongoli; N, pentru fino – ugrici. S-a năpustit pe meleagurile noastre ca un puhoi care a captat, pe un fond genetic de tip indo – european, slavo – germanic, dar și iranian, componente central – asiatice și caucaziene (goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii). În Evul Mediu, au țâșnit pâraie care s-au îndreptat spre ținuturile noastre odată cu retragerea armenilor din Caucaz, în mai multe valuri, a rutenilor din Polonia și a migrării romilor (țiganilor) din nordul Indiei spre Imperiul bizantin (Hg R1b este definitoriu pentru armeni, Hg R1a, pentru ucraineni, iar pentru romi – Hg H). În perioada modernă, a urmat curgerea rușilor – lipoveni și a evreilor (o componentă R1a importantă există la ruși – lipoveni, dar și la evrei ca descendenți ai khazarilor, populație turcofonă, unde sunt amestecate Hg R1a și Q) 1. Pe linie maternă, în marea etnogenezei noastre, străbătute de valuri zbuciumate, în spuma cărora se ascund mitocondrii, s-au vărsat, în general, două fluvii majore. Ambele haplogrupuri (Hg mt) au izvorât din zona Orientului Apropiat și a Caucazului. Un prim fluviu a curs în paleolitic încă din timpurile în care omul era doar un simplu vânător și culegător (respectiv Hg mt H, HV, U, K, X2)2. 1 În linii generale, se apreciază că acest complex format în Antichitate, Evul Mediu și Epoca modernă, este dominat de Hg R care constituie aproximativ 35 % din total, cu evidențierea faptului că unele studii insistă că ar putea fi vorba de o paritate relativă între Hg R1a și Hg R1b, în timp ce altele susțin că ponderea celui de al doilea ar putea fi mai mare în raport cu primul. Trebuie precizat că o parte importantă din R1b s-a dirijat în spațiul românesc și în perioada neoliticului. Restul până la completarea totală a ansamblului nostru genetic, aproximativ 5%, este reprezentat de Hg N, Q și mai ales H. 2 În general, cercetările estimează că acest complex reprezintă între 50% și 65%, în acest ultim caz, evidențiindu-se că aproximativ 40% provine din complexul HV (paleolitic balcanic), iar circa 25% provine din complexul U (paleolitic mediteranean).

153

Figura nr. 2: Fluvii și râuri de populații (Hg masculin) Paleolitic Hg I2 Neolitic Hg J2 + G2 + E3 Neolitic Hg R1b Antichitate Hg R1b + R1a Antichitate – Ev Mediu Hg R1b + R1a Antichitate – Ev Mediu Hg Q + Hg N Ev Mediu – Epoca modernă Hg R1b + R1a + H + Q Cel de-al doilea s-a îndreptat spre pământurile noastre în neolitic, adus de grupurile de agricultori (corespondent Hg mt J, T)1. În rest, nu s-au dirijat decât râuri fără însemnătate care au însoțit diverse triburi și populații ajunse pe pământurile noastre începând cu perioada Antichității până în Epoca modernă. În general, nu au făcut decât să consolideze componenta haplogrupurilor / subcladelor mt deja existente. Doar prin excepție, și-au făcut apariția haplogrupuri noi, dar în proporții reduse (așa cum este cazul lui W). Ne raportăm la un ansamblu vechi și compozit cu o pondere mai consistentă a genotipurilor mt 1 De regulă, se apreciază că acest complex este dominat de Hg mt J, care reprezintă circa 25 %.

marea

etnogenezei

noastre

154

rare față de restul Europei1. Figura nr. 3: Fluvii și râuri de populații (Hg mt) Paleolitic Hg mt H + HV + U + K + X2

Neolitic Hg mt J + T Antichitate – Epoca modernă Hg mt W b. O evaluare necesară Analizând, din punct de vedere genetic, structura populației noastre, atât pe linie maternă, cât și paternă, putem spune fără urmă de tăgadă că este definită de două trăsături esențiale. Pe de o parte, se remarcă varietatea accentuată a haplogrupurilor, identificată în ambele cazuri. Pe de altă parte, reține atenția caracterul autohton (pe segmentul masculin), respectiv excepțional (pe componenta feminină) al unor genotipuri care dețin o pondere consistentă în raport cu restul Europei. În consecință, putem concluziona că ambele trăsături pun în evidență vechimea populației noastre (similar altor națiuni din Balcani). Geografia a jucat un rol decisiv în acest sens datorită condițiilor naturale mai prielnice. Meleagurile noastre au constituit una dintre ariile principale de refugiu unde oamenii s-au pripășit încă din cele mai vechi timpuri, așa cum s-a 1 Se remarcă prin vechime Hg mt H și U, apărute în Orientul Apropiat în paleoliticul mijlociu și migrate în Europa (au o proporție mai redusă față de cea mai mare parte a Europei de aproximativ 1/5, respectiv de circa 1/14). La noi, ponderea Hg mt rare este de 1/8 (comparabil cu Italia, Serbia, Bosnia - Herțegovina, Elveția sau Caucaz), provenind din categoria N.

marea

etnogenezei

noastre

155

petrecut și în alte zone sudice ale Europei, respectiv Grecia și Italia. Dar spațiul românesc a fost atât un teritoriu unde omul s-a adăpostit în vremuri de restriște, cât unul dintre primele în care s-a stabilit în Europa. Nu putem face abstracție de faptul că, pe linie paternă, plaiurile noastre reprezintă locul de baștină a singurului haplogrup autohton. Totodată, se remarcă supraviețuirea în această regiune a unor genotipuri rare pe linie maternă care nu s-au difuzat prea mult în restul continentului (de pildă, Hg mt N). Și a fost firesc ca tărâmurile noastre să formeze una dintre primele case în care omul s-a adăpostit în Europa având în vedere realitățile geografice. Să nu uităm că Bosforul a reprezentat pragul trecut aproape obligatoriu de grupurile umane din Africa și / sau Orientul Mijlociu care au căutat să-și găsească un cămin primitor în Europa. Inevitabil, Balcanii au devenit pridvorul în care s-au stabilit numeroase populații. Unele dintre ele, în condițiile avantajoase asigurate de ținuturile noastre, au preferat să rămână pentru totdeauna. Și a fost cazul unor fluxuri de populații care au durat timp de milenii pe perioada paleoliticului și a neoliticului. În particular, existența ponderii crescute a genotipului autohton sau a celor rare ne sugerează că pământurile noastre au fost, în general, ocolite de aporturile umane mai târzii. Nu mai astfel se poate explica, într-o manieră acceptabilă, cum anume au reușit să supraviețuiască pe aceste meleaguri haplogrupurile vechi. În schimb, în alte părți ale continentului s-au înregistrat modificări majore relativ recente. Așa s-a petrecut, de exemplu, în vestul Europei, pe fondul mișcării populațiilor germanice, sau în est, din pricina slavilor. Totuși structura noastră genetică are, într-o măsură importantă, un caracter compozit. Spațiul românesc a fost o răspântie de drumuri care a jucat un rol însemnat în destinul multor triburi și popoare. Geografia locului, fasonată în special de forma Carpaților, ne susține pe deplin afirmația. Desigur, este o aserțiune a cărei valabilitate nu se aplică pe linie

156

maternă unde zestrea genetică provine într-o proporție uriașă din paleolitic și neolitic. Se referă în exclusivitate la evoluția noastră pe linie paternă. Astfel, nu suntem nici excesiv de balcanici, păstrând ceva mai mult din Caucaz și Orientul Apropiat, dar și câte puțin din moștenirea central – europeană (germanică) și est – europeană (slavă). c. Sub impactul modelării Edificiul genetic al unui popor se bazează, de obicei, pe o fundație autohtonă, peste care migrațiile clădesc încontinuu (având diverse aporturi). Interesant este faptul că ambele procese de construcție sunt influențate, într-o mai mare sau mai mică măsură, de factorul natural care le poate genera și chiar modela. Autohtonia pe meleagurile noastre ar putea avea legătură cu schimbările naturale abrupte din paleoliticul superior, marcate de efectele glaciațiunii. Ne referim la apariția singurului haplogrup european reprezentat de vânătorii – culegători care, mai târziu, și-au însușit practicile agriculturii (Hg I). Migrația trebuie să o înțelegem ca fiind, în principiu, gestul firesc al unor populații dislocate de instinctul supraviețuirii în fața vicisitudinilor naturii și a vitregiilor istoriei. De pildă, în tragica soartă a armenilor, refugiați pe pământurile noastre, regăsim întotdeauna licărul speranței de a rezista prigoanei imperiilor nemiloase (bizantin și otoman), nimicirii hoardelor năvălitoare (tătare și mongole) și chiar distrugerii cutremurelor înfricoșătoare. Așa cum potopul nu a reușit să scufunde arca lui Noe, niciun cataclism, oricât de devastator, nu a avut tăria de a risipi moștenirea legendarului Haik. Dar modificarea compoziției etnice a survenit nu doar în urma migrației, ci a fost și rezultatul politicii unor imperii de a coloniza populații pe teritoriile noastre. Procesul de intervenție a diverselor state în modelarea structurii populației își are începutul odată cu romanii care au adus coloniști din întreg imperiul, în special din Orientul Mijlociu și

157

Iberia. A continuat cu ungurii care au populat Transilvania cu sași și secui; cu otomanii, care i-au susținut pe turco – tătari să se stabilească în Dobrogea și Bugeac, sau în epoca fanariotă, când a fost promovat factorul grec; cu austriecii și rușii care au favorizat în principal elementul slav (preponderant rutean, în Bucovina, respectiv ucrainean și bulgar în Basarabia), iar, în secundar, cel german (șvabii în Banat, respectiv germanii în Bugeac). S-a terminat cu sovieticii care au strămutat felurite etnii din întreg cuprinsul propriului imperiu. Au pestrițat nordul Bucovinei, dar mai ales Basarabia cu diverse culori, respectiv minorități aduse din Caucaz până în Orientul Îndepărtat. Cursul acestei politici, chiar dacă a avut un caracter excepțional, l-am urmat și noi la un moment dat. Am colonizat Dobrogea cu aromâni, mai ales Cadrilaterul, cu gândul de a-i salva din mijlocul torentului slav care părea să-i înghită în apele sale zbuciumate. Ar fi poate util să ne uităm atât la fluxul, cât și la refluxul uman dirijat de politica de stat prin care au fost strămutate comunități de pe teritoriul nostru. Este un proces care a debutat demult, odată cu romanii, care și-au retras administrația și armata în fața năvălirii goților și s-a finalizat recent cu naziștii și sovieticii, unii repatrindu-și propria populație și prigonind evrei, ceilalți, deportând masiv români și germani. d. Perspectiva demografică sud – asiatică Urmărind direcția de propagare, pe linie masculină, a migrațiilor pe tărâmurile noastre, putem îndrăzni să facem, oarecum, și o prognoză. În evaluarea noastră trebuie să avem în vedere că arealul indian a fost punctul inițial din care s-a dirijat prima mare migrație în interiorul Eurasiei (Hg F). Din acest bloc imens s-a dislocat și ultimul fragment, de o mai mică mărime, care și-a pus amprenta genetică asupra continentului nostru, inclusiv pe plaiurile mioritice (romii, în special purtători ai Hg H). Rolul important ce revine subcontinentului indian se

158

datorează poziționării sale geografice. Avem în minte imaginea unui pivot care susține întreaga Eurasie spre interiorul căreia dirijează multiple rute. India a fost prima regiune unde omul a găsit un mediu de viață apropiat celui din estul Africii pentru care era perfect adaptat1. Chiar dacă grupul uman, care a traversat Bab el Mandeb, s-a stabilit în zona costieră, fiind dependent de resursele marine, cu timpul a pătruns și spre interiorul arealului indian, unde s-a putut readapta ușor2. Subcontinentul este vast ca întindere3, adăpostind în interiorul său, medii naturale extrem de variate (semideșertice, de savană – tropicale și subtropicale, forestiere), unde și-au făcut apariția numeroase comunități. Fiecare macro – grup dezvoltat în India s-a dirijat, la rândul lui, divergent căutând în Eurasia condiții naturale similare locului de origine. Comunitățile care au stat la baza proto – mongoloizilor s-au îndreptat spre est (China și Indochina), unde au găsit păduri tropicale și subtropicale. Cele care au generat proto – europoizii s-au deplasat spre nord – vest în direcția ariilor montane înalte și a stepelor vaste. În Asia Centrală s-a produs o nouă divergență care a fost responsabilă, în linii generale, de ceea ce reprezintă astăzi tabloul genetic în Eurasia. Astfel, pe de o parte, și-au făcut apariția Hg NO și Q care s-au alăturat urmașilor Hg C și D, contribuind la apariția populațiilor mongole în Orientul Îndepărtat. Pe de altă parte, s-a dezvoltat linia Hg R din care au derivat triburile indo – europene. În timp, cei din urmă s-au suprapus peste descendenții Hg F, respectiv Hg G și IJ, stabiliți în Orientul Apropiat și pe continentul nostru. 1 Să nu uităm că India și Africa, împreună și cu Australia, formaseră, cândva demult, supercontinentul Gondwana. 2 Comunitățile care ș-au continuat aventura de-a lungul țărmului eurasiatic, căutând zone costiere bogate în pește, au generat grupurile rasiale australoide (sau chiar au păstrat aproape intacte trăsăturile antropoligice africane, așa cum, de exemplu, este cazul triburilor din Insula Andaman). 3 Este aproape echivalentul Europei, fără partea sa rusă.

159

Grupurile umane deplasate spre vest, cu urmașii lor poposind și pe meleagurile noastre, au căutat condiții naturale mai apropiate de lanțul himalayan. Au scotocit după vânat și plante aflate și în alte zone muntoase situate spre apus (Elbrus, Zagros, Caucaz, Taurus, Balcani, Carpați, Alpi). Au umblat să se așeze și în stepe subtropicale bogate în ierburi înalte așa cum erau cele din Punjab, identice cu cele din Mesopotamia antică sau Câmpia Europei Orientale. Două au fost rutele prin care s-a migrat spre Europa dinspre subcontinentul indian. Fie au traversat Hindukușii spre Asia Centrală, de unde pe calea stepelor se putea ajunge până la Atlantic. Fie au mers de-a lungul văilor montane și contactului cu ariile mai joase, care deschideau drumul spre Orientul Apropiat și, mai departe, Balcani (poartă de intrare spre restul Europei, unde sunt așezate și pământurile noastre). e. Ridicarea unui potențial val migrator Posibilitatea ca subcontinentul indian să devină, în perspectivă, generatorul unei noi migrații de amploare trebuie calculată nu doar în raport cu poziționarea sa geografică avantajoasă, ci și cu potențialul său demografic. Ne îndreptăm cu pași repezi spre supremația demografică indiană care, în câteva decenii, va surclasa China. Așa cum s-a întâmplat dintotdeauna, surplusul de populație, dacă nu este gestionat corect, poate genera dezechilibre socio – economice grave, ceea ce implică migrația indivizilor și a colectivităților afectate. Totuși, suprapopularea este una relativă, India fiind un subcontinent cu opțiuni agricole foarte variate care permit încă o creștere a productivității. Totodată, practicarea mai multor culturi într-un an mărește potențialul agricol. Problema principală care poate face din India în curând cel mai important emițător de populații este una de legată de accesul egal și de administrarea echitabilă a resurselor. Cea mai probabilă direcție spre care se vor deplasa aceste comunități defavorizate va fi Europa.

160

Atractivitatea continentului nostru nu se limitează doar la bunăstarea caracteristică, ci și la regiunile depopulate unde se pot adăposti acești potențiali oameni năpăstuiți. Această presiune se va suprapune valului migrator de o mai mică amploare, dar care face în prezent un mare zgomot, cauzat de războiul civil, terorismul și foametea din nordul Africii și Orientul Mijlociu1. Potențiala situație privește atât India, cât și o zonă mai întinsă din Asia de Sud, formată din țări unde se petrec combinații cu potențial exploziv: creșterea pauperității și a sporului demografic. De aceea, în această ecuație, trebuie să includem și alți actori, cum ar Bangladeșul sau mai ales Pakistanul. În prezent, cea mai mare rată a emigrației se înregistrează în Pakistan, putând fi identificate cauze explicative care țin de realitățile geografice sau de sistemul de autoguvernare2. Spre deosebire de vremurile de demult, când fluxul migrator dirijat din zona sud – asiatică avea nevoie de zeci, sute sau chiar mii de ani, pentru a-și manifesta prezența în Europa, transportul performant din prezent subdimensionează spațiul și timpul. În Occident, sunt țări care resimt efectiv puterea acestui fenomen cu o multiplicare 1 Mediatizarea excesivă, din cauza faptului că provine dintr-o zonă de conflict în care se petrece mult dramatism, face din valul migrator din Orientul Mijlociu să pară că este de noutate și are o mare amploare. În comparație cu valul migrator din subcontinentul indian care presupune migrarea anuală a câtorva sute de mii de oameni numai în Marea Britanie, acest flux din Orientul Mijlociu are o pondere similară în toată Europa. De asemenea, migrația din zona Orientului Mijlociu spre Europa datează de ceva timp, având în vedere existența unor comunități creștine (de origine asiriană la Sodertalje, suburbie a Stockholmului, sau de confesiune nestoriană la Sarcelles, în apropierea Parisului). 2 Pe de o parte avem în vedere: terenurile cultivabile se restrâng la valea Indului și câmpia Punjabului, influența musonului se manifestă rar, debitul mai redus al Indului comparativ cu cel al Gangelui etc.. Pe de altă parte, ne referim la: gestionarea defectuoasă a relațiilor interetnice, influența factorului religios asupra celui politic etc..

161

rapidă, așa cum este cazul Marii Britanii1 sau nordul Americii. Cei care pleacă spre Soare – Apune, aparțin unor categorii mobile prin excelență. Fie au tradiție comercială (parși, sikhi, tamili chettyar), fie sunt mai avansate cultural – educațional (punjabi, malabarezi, bengalezi), ceea ce înseamnă că își vor pune amprenta genetic, dar și civilizațional. Țara noastră a fost ocolită, momentan, de acest aflux, probabil din cauza situației economice, dar este vorba numai de o chestiune de timp. Să scrutăm chiar de azi depărtările, unde vom zări noul val migrator care se ridică de pe țărmurile Oceanului Indian. Să fim pregătiți din timp să atenuăm din șocul pe care l-ar putea produce asupra noastră: modelându-ne structura demografică și identitatea culturală. Și ne gândim atât la noi, cât și la întreaga Europă, pentru că, în prezent, ne aflăm spre sfârșitul unui proces etnogenetic. A început, pe continentul nostru, odată cu migrația popoarelor, dar s-a închegat în Evul Mediu și Epoca modernă timpurie. Așa cum evoluează lucrurile devine evident că, peste câteva decenii, peisajul etnic al Europei va fi modificat substanțial. Situația se agravează pentru că, în paralel, tabloul lingvistic tinde să se simplifice, mai ales că pe continentul nostru trăiesc numeroase comunități restrânse numeric2. Modificările distribuției populației nu rămân fără urmări majore. Așadar să ne gândim din timp cum ne vom putea apăra de eventuale atacuri, demografice sau chiar militare, în condițiile în care ne vom împuțina tot mai mult. f. Straturile etnosului Prin aportul lor la cristalizarea etnosului, cele trei straturi (substratul, superstratul și 1 În migrația spre Marea Britanie, și tradiția istorică de imperiu extins în țările respective a jucat un rol important (măcar din punct de vedere al mentalităților). 2 Situația se manifestă inclusiv la nivel global. Au dispărut, numai în ultimul veac, jumătate din limbile vorbite pe mapamond.

162

adstratul) au o importanță variabilă de la un caz la altul1. Privind la construcția noastră ca popor, vom vedea că substratul reprezintă o temelie solidă, clădită pe linie maternă și paternă încă din paleolitic și neolitic. Peste această fundație, s-a așezat, în Antichitate, superstratul. Deși nu a avut consistență genetică, a marcat definitiv identitatea și trăsăturile edificiului nostru. A urmat, în Evul Mediu, adstratul cu o contribuție minoră la completarea genetică a construcției noastre ca popor. Contribuția haplogrupurilor din paleolitic și neolitic la etnogeneza românească reprezintă aproximativ două treimi, în timp ce aportul celor din Antichitate și Evul Mediu, numai o treime. Figura nr. 4: Piramida noastră genetică (Hg masculin) aprox. 1 / 3: Hg R1b + R1a ANTICHITATE + EV MEDIU aprox. 1 / 3: Hg J2 + G2 + E3 NEOLITIC aprox. 1 / 3: Hg I2 PALEOLITIC În această lumină, să încercăm, fără a clipi, a ne uita prin ochean spre originile noastre îndepărtate. Sub unghiul mărit, ni se înfățișează realități neștiute până acum cu privire la apariția și devenirea noastră ca neam. În fața descoperirilor, mirarea ne copleșește cu izbituri puternice. Evidența ne forțează să pășim cu mintea în alte tărâmuri ale cunoașterii. Gândurile ni se îndreaptă către nevoia revizuirii unor axiome 1 Sunt popoare actuale la care substratul este mai important, altele la care superstratul este la fel de important și unele la care diversele adstraturi, care au urmat cristalizarii noului etnos, sunt mai importante.

163

înscrise de multă vreme și cu multă trudă de feluriți cărturari în manualele de istorie. Nu avem, pe linie genetică, aproape nimic în comun cu romanii, iar legăturile noastre cu dacii sunt inconsistente. Aportul dacilor la construcția edificiului românesc a fost supradimensionat. În realitate, din participarea indo – europeană la formarea noastră s-a păstrat destul de puțin pe filieră geto – dacică. Și nu doar e cazul lor, ci și al slavilor, presupuși că au așezat multe cărămizi la zidirea seminției noastre. Mai degrabă, putem spune că am rămas cu o parte din contribuția triburilor înrudite, de aproape sau de departe, cu geto – dacii și slavii, provenind din Caucaz și Orientul Mijlociu. În România, aportul R1b, specific romanilor, dar și unei părți a geto – dacilor, este preponderent de origine hitito – armeană, în timp ce R1a, specific și dacilor, dar și slavilor, este de origine iraniană. Și totul devine explicabil dacă ne gândim la faptul că geto – dacii și slavii au reprezentat elitele care s-au sacrificat, preluând sarcina apărării pământurilor noastre. A fost vorba de un risc asumat care avea să-și producă efectele în urma războaielor, reducându-le ponderea genetică. Aceste triburi, stabilite prin ținuturile noastre pe care le-au stăpânit vremelnic, și-au consumat, inevitabil, substanța în confruntări înverșunate. Printr-un astfel de unghi, poate fi privit și impactul genetic nesemnificativ germanic și turco – mongol. Vitejia era afirmată pe câmpul de luptă în fața dușmanilor și reprezenta o constantă a vieții acestor triburi. Îi privea, predominant, doar pe bărbați, nu și pe femeile lor care aveau grijă de aspectele de ordin casnic. Virtutea îl însoțea pe fiecare războinic de la naștere până la moarte și trebuia demonstrată în orice împrejurare. Pentru a înțelege, este îndeajuns să ne amintim de daci, descriși de istoricii Antichității ca fiind cei mai viteji dintre traci. Curajul nu își avea neapărat sursa în adâncurile fluviului sacru, când, pentru a izbândi în bătăliile cu dușmanii, dacii se sfințeau, bând din

164

apa Dunării. Izvora, mai ales, din străfundurile sufletului acestui neam neînfricat. Nepăsarea în fața morții era cheia care deschidea războinicilor porțile ferecate ale împărăției lui Zalmoxis. Pentru fiecare dac, orice sacrificiu, chiar și cel suprem, nu era decât o sfântă datorie. Într-un ritual al morții, era o cinste să fie ales dintre cei mai viteji războinici pentru a deveni solia tribului în fața lui Zalmoxis. Să-l înduplece să-și manifeste atotputernicia față de poporul lui. Azvârlit de pe o culme, trupul plonja în aer, îndreptându-se spre ascuțișul sulițelor. Un neam întreg privea plin de admirație și speranță spre pieptul străpuns de tăișul vârfurilor. Moartea mesagerului însemna că Zalmoxis primise rugămințile dacilor. Și nimic nu putea fi mai onorabil decât acest sacrificiu de sine. Căci rămânerea în viață însemna acoperirea cu rușinea ocărilor de a nu fi fost demn de sarcina încredințată. g. Risipirea moștenirii genetice Oricât de glorioase și demne au fost viața și moartea acestor războinici, totuși ereditatea lor s-a irosit în acte de sacrificiu pe care le-au trăit aproape în fiecare clipă. În aceste condiții, avea să reziste moștenirea unor oameni pașnici și simpli, adică masa vastă de haplogrupuri formată din Hg I2, J2, G2 și E3. Este o succesiune care s-a perpetuat până în prezent de-a lungul unui șir de generații începând cu perioada străveche. Și nu este doar cazul nostru, ci și al altor nații din Balcani. Acești oameni liniștiți au preferat să devină supuși ai unor populații belicoase (Hg R1b, R1a, Q și N), care s-au aciuat pe lângă dânșii. Au stat deoparte și au privit cum hoardele duceau lupte crâncene pentru putere. Se uitau din țarinele pe care le trudeau din greu la cum se perindau pe jilț stăpânitorii cruzi. Coroana și sceptrul erau trecute de la o căpetenie îmbățoșată la alta. S-au supus poruncilor, plecându-și capul, dar au fost cruțați de tăișul sabiei. Instinctul supraviețuirii la acești blajini a fost mai puternic decât orice emoție în fața trecerii prin foc și sabie a propriilor ținuturi. Nimic nu avea să-i miște nici măcar sub

165

apăsarea tributului. A fost un mod simplu, dar chibzuit, de abordare a vieții și a morții. Așa au putut aceste populații să-și poarte moștenirea în timp până în zilele noastre. Au rămas pe pământurile noastre ca niște pietre peste care a curs, năvalnic, apa războinicilor. Neîntâmpinând nicio rezistență, invazia diverselor triburi belicoase a fost, exceptând unele episoade, pașnică. Supraviețuirea peste milenii a populației bărbătești, care reprezintă și astăzi majoritatea covârșitoare în țara noastră, constituie o probă de netăgăduit (mai ales dacă o vom compara cu destinul unor linii masculine masacrate aproape în totalitate de cuceritori1). Desigur nu putem spune că moștenirea noastră genetică, adunată încă din paleolitic și a neolitic, nu a fost vânturată de stihiile care s-au abătut asupra gliei. A fost împrăștiată, uneori, sub impactul războaielor care au implicat-o într-o mai mare sau mai mică măsură. Să nu uităm că odată cu apariția națiunilor și, mai ales, sub impactul Revoluției franceze, conflictele au dobândit un caracter de masă. De altfel, luptele duse, de pildă pentru obținerea independenței și de reîntregire a neamului românesc, au angrenat segmente largi de populație. Trebuie să punctăm și faptul că războaiele fiind purtate între bărbați, zestrea maternă nu a cunoscut nici măcar o adiere plăpândă și chiar avea să atenueze din tăria acestor vântoase. Cuceritorii teritoriilor noastre și-au luat, cel mai probabil, soții dintre femeile învinșilor și, mai ales, ale localnicilor. Așa s-au amestecat până aproape de contopire în vasta masă compusă din aceste ființe docile.

1 De exemplu, în Puerto Rico, 3/4 din moștenirea genetică masculină este europeană (evident, majoritar iberică), în timp pe pe linie maternă, 2/3 este zestre amerindiană.

166

Sfânta simplitate țărănească Nimic nu putuse a-l sili pe Ion să-și părăsească glia strămoșească. Dacă trebuia, era pregătit să îndure cea mai aspră osândă. Iar pe deasupra, putea să mai ducă în spate corvezi grele și ocări nemeritate. Nu se gândise vreodată că i-ar fi fost mai bine pe meleaguri străine. Fusese de câteva ori pe la talciocul și iarmarocul din târgul de peste deal. Dar se înspăimântase când văzuse gloata de precupeți, zarafi și slujbași vicleni. Năravurile dănțuiau în tot locul. Se temuse să mai treacă pe sub poarta orașului, pentru ca neomenia să nu îl ia sub stăpânire. Se culcase în fiecare seară, mulțumindu-i lui Dumnezeu că îl așezase departe de acest loc venetic. În zori, cântecul ascuțit al cocoșului se furișă cu vicleșugul unui cuțit, spintecând liniștea. Sunetul străbătu curtea cu repeziciunea unui fulger și se înfipse în urechea lui Ion, spărgându-i timpanul. Pleoapele i se întredeschise cu greu și privi spre tavanul odăii. În penumbră, pe pereții de chirpici se puse a juca luminile de afară, animate de razele soarelui. Țăranul se întoarse pe o parte și închise ochii. Mai zăbovi nițel, visând la bobul de grâu. Se făcea că îl vede cum crește iarna sub oghealul de zăpadă. Era atât de fascinat, încât se trezi râzând prin somn. Reuși până la urmă să se rupă de divan, sculându-se alene. Osteneala îi dobora ființa, pătrunzându-i până în fiecare mădular. Răvășit, se îndreptă cu pași mărunți și împiedicați spre tindă. Luă o cană și o scufundă în donița plină cu apă de fântână. Bău pe nerăsuflate, pentru a-și ostoi setea care îi ardea gâtlejul. Se uită apoi spre doagele care dădeau să plesnească. Se gândi că trebuie să-și facă vreme să le dreagă, dar nicidecum într-o zi de sărbătoare. Umplu un ulcior și își turnă apă peste față și corp, spălându-se. Își trase ițarii și cămașa de pânză pe care o încinse cu un brâu. Se așeză pe țol în genunchi și se închină la icoana din colț împodobită cu busuioc. Se rugă, stăruind, pe lângă Iisus Hristos și Fecioara

167

Maria, să-i dea putere să treacă și peste această zi de muncă istovitoare. Se întoarse în cămăruță și își sărută ușor nevasta și copiii, pentru a nu le strica dulcele somn al dimineții. Inima i se mohorî, văzând chipul muierii încercat de griji. Brațele mamei, strângând la piept odorii, îi amintiră de nevoile ce îi tulburau liniștea familiei. Surâsul nevinovat care se întindea pe buzele copiilor îl făcu brusc să uite de necazuri. Reveni în tindă unde apucă plosca și o afundă în cofă, umplând-o cu apă. Își luă de pe masă traista cu merinde pe care femeia, grijulie, i-o pregătise de cu seară, și ieși în cerdac. Pentru o clipă se uită spre soare și avu impresia că se privesc ochi în ochi. Simți că i se înmoaie orice răutate din sufletul cercat de greutăți. Se așeză pe prispă de unde aruncă grăunțe pentru orătăniile care se s-au pus pe ciugulit. Apoi, se îndreptă spre grajdul cam dărăpănat unde doi boi bălțați adăstau. Rumegau leneși pentru a-și sătura foamea din mâna de fân pe care stăpânul le-o aruncase de ieri. Cu o jordie, reuși să-i urnească, încet, spre unul din colțurile gospodăriei. Îi înhămă, iar din șoproneață scoase un plug de lemn pe care îl urcă în car. Nu uită nici de baltagul atât de drag lui de care nu se despărțea nicicând. Bărbatul își făcu cruce când părăsi poarta și se puse a mâna boii. Într-o grozavă huruială, carul se porni pe ulița satului, plină de hârtoape. Îl hurduca într-atât de tare pe Ion încât acesta părea că sta să cadă numaidecât. Dar țăranului nici că-i păsa de zdruncin, văzându-și mai departe de treabă. Pocnea din bici și striga din când în când, ba hăis, ba cea. Pe drum se întâlni cu Gheorghe, cumătrul și vecinul lui, care călărea un murg. Mai încolo, prinse din urmă și căruța lui Vasile, cumnatul, plecat cu noaptea în cap, dintr-un cătun îndepărtat. Merseră o vreme împreună, vorbind, între râsete și oftaturi din rărunchi, despre bucurii și tristeți. Făceau, așijderea, haz de necaz, fără, însă, a uita să dea binețe celor pe care îi întâlneau pe drum. Treceau pe lângă oameni cu sapa și bocceluța pe umăr, care se îndreptau spre țarina satului

168

pentru a plivi. Ajunși la tarla, cei trei se despărțiră, fiecare văzându-și de treaba lui. În fața ogorului sfânt, Ion se închină cu evlavie, mulțumind Domnului. Apoi, se apucă, de îndată, de iujdeală. Deshămă boii de la car și îi înjugă la plug. Își frecă palmele bătătorite de munca grea și, răcnind la dobitoace, se puse a desțeleni pământul. Apăsându-l din puterea brațelor, înfigea adânc plugul în brazdă, de se zguduiau împrejurimile. Din arătura răscolită, se ițea pământ reavăn. Răcoreau tălpile crăpate și uscate ale țăranului care îl călcau cu sete. Lăsă în urma lui dâre adânci în care avea să semene, la toamnă, grâu. După ceasuri de trudă, ajuns la miezul zilei, Ion se opri și se uită spre soarele dogoritor al verii. Se retrase cu boii undeva la marginea vlăstărișului. Îi slobozi, lăsându-i să pască oleacă. Se apucă, apoi, să scoată apă dintr-o cumpănă din apropiere și adăpă vitele. Nădușise, simțind cum cămașa asudată i se lipi de piele. Era leoarcă așa că o scoase și o azvârli îndărăt. Din desagă luă plosca din care trase vârtos o dușcă. Își turnă ceva apă și peste grumazul ars. Băgă apoi mâna adânc și găsi un boț de mămăligă, niște slănină, niscai brânză și o ceapă pe care o crăpă numaidecât. Le puse pe un ștergar și, făcându-și cruce în gând, se apucă să mănânce. Plugarul își reluă apoi cu osârdie lucrul, până spre seară. La întoarcere, își găsi copii cățărați pe zăplazul casei, așteptându-l. Râdeau și strigau de bucurie, văzând cum se apropie carul cu boi. Zarva o rupse și pe nevastă din treburi și îl întâmpină în bătătură, zâmbind. Se îmbrățișară cu toții în curte, chiar sub bradul care le priveghea ograda.

169

3. OBÂRȘIA NEAMULUI a. Rădăcini înfipte adânc Să ne aplecăm, cu luare aminte, asupra ideii autohtoniei noastre. Să avem curajul să reformulăm adevărul și să zicem răspicat că, pe linie paternă, suntem autohtoni nu atât pentru că descindem din daci și romani, cât mai ales din populațiile din paleolitic (Hg I2). Nu în Antichitate trebuie să ne oprim în a ne căuta strămoșii, privind plini de admirație spre Decebal și Traian. Este anapoda a crede că dacii au fost exterminați de romani în războaie și astfel nu au putut contribui la formarea noastră ca popor. Dar la fel de năstrușnic este gândul că, atunci când au ajuns în spațiul românesc, dacii au umplut un vid de populație ori au stârpit semințiile pe care le-au găsit. Așadar, să pornim căutarea mai departe, uitându-ne nu atât spre anonimii agricultori din neolitic, cât mai ales spre vânătorii și culegătorii din străvechime. Din punct de vedere genetic, nici nu se poate coborî mai mult pe scara timpului. Pe linie masculină, populațiile apărute în paleoliticul superior se află pe prima treaptă de jos deoarece formează unicul haplogrup european autohton (Hg I). Spațiul românesc se include pe deplin în aria de răspândire a uneia dintre ramurile desprinse din trunchiul acestui genotip (Hg I2). Să îndrăznim a gândi chiar că ținuturile noastre au fost leagănul nașterii acestei populații căreia, pe filieră bărbătească, i-a fost predestinat să moștenească Europa. În ultimul interglaciar, nord – vestul Mării Negre, cu o concentrație în interfluviul pruto – nistrean, a constituit unul dintre cele trei refugii de pe continent ale omului paleolitic. Și nu era vorba, în acele vremuri grele, de niște

170

locuri total izolate față de restul lumii. Nivelul Mării Negre era mult mai scăzut, astfel încât accesibilitatea îi era la îndemână omului paleolitic. Din zona Dunării de Jos, putea merge, urmând firul litoralului, până în nordul Caucazului, alt loc de refugiu din fața zăpezilor1. Deși în Alpii Dinarici sunt înregistrate valorile cele mai ridicate ale genotipului (ramura Hg I2, prezentă și la noi), această zonă muntoasă nu poate fi considerată locul lui de baștină. În acele timpuri, clima nu era prielnică supraviețuirii, Alpii Dinarici fiind dominați de ghețuri care stăpâneau inclusiv împrejurimile. În vecinătate, se aflau Munții Alpi acoperiți de calota glaciară care se întindea pe o suprafață imensă până spre zona baltică. Retragerea ghețarilor a făcut posibilă răspândirea agriculturii pe meleagurile noastre de către grupurile migrate din zona asiatică și africană (Hg J2, G2 și E3). De la acești semănători, o parte a populației autohtone, care a preferat să rămână pe loc, a învățat tehnicile revoluționare de cultivare a pământului ca formă de subzistență (devenind Hg I2). Cealaltă parte a oamenilor străvechimii s-a îndreptat spre Scandinavia. Adaptați la asprimea tundrei, au continuat să ia urma mamuților, vânându-i până în nordul îndepărtat (transformându-se în Hg I1). Pe aceste tărâmuri de gheață, cutezanța a meșteșugit un destin pentru om la lumina aurorei boreale. Păstrându-și îndeletnicirile vânătorești, adică un mod de viață mai violent, grupul avea să opună rezistență năvălirii indo – europene de mai târziu (Hg R1b)2. Aflați într-un stadiu de dezvoltare mult mai avansat, invadatorii i-au decimat pe acești vânători iscusiți, reducându-le ponderea genetică. Confratele său, rămas la noi, adică în locurile de baștină, căruia civilizația agricolă i-a modelat un caracter mai blând, a reușit să reziste mult mai bine. 1 Cel de-al treilea loc de refugiu este Iberia cu sudul Galiei. 2 Este posibil ca din coliziunea lui I1 cu R1b să se fi rezultat o combinație explozivă care a stat la baza formării caracterului războinic al populațiilor germanice.

171

b. Temelia construcției genetice Omul paleolitic reprezintă temelia construcției etnice nu doar pentru noi, ci și pentru populațiile care stăpânesc teritorii întinse de la Marea Adriatica până în bazinul Niprului. Și în prezent, în acest spațiu, grosul populației a păstrat fondul genetic paleolitic, Hg I2 continuând să fie majoritar sau dominant în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a îndurat. Îl găsim repliat masiv în lanțul muntos carpato – balcanic, unde s-a readaptat condițiilor naturale. Așa a reușit să supraviețuiască acest genotip în vremurile de restriște. Invadatorii s-au mulțumit să-l fugărească, fără a-l urmări prin depresiunile împresurate de codrii întunecoși unde s-a ascuns. De aceea, în România, haplogrupul a ajuns să fie și în zilele noastre majoritar în Carpații Orientali1. Năvălitorii nu au exterminat întreaga masă autohtonă rămasă pe loc, dar i-au afectat întrucâtva ponderea genetică. Arealul moldo – podolian a format casa în care s-a născut Hg I2. Incontestabil, numărul consistent al haplogrupului în această regiune reprezintă un argument solid pentru a sprijini aserțiunea2. Dacă spațiul moldo – podolian este casa unde a crescut genotipul, atunci Carpații sunt leagănul nașterii sale. Indiscutabil, prezența în zona Carpaților a tuturor tipurilor acestui haplogrup constituie un element important care să susțină ipoteza (respectiv I2a, I2b și I2c). Complexul moldo – podolian a fost făuritor de civilizații, lucrând ogorul din care a răsărit cea mai avansată cultură din Europa acelor vremuri. Cucuteni – Tripolie a 1 Situația mai poate fi invocată și pentru sudul Italiei, Sardinia sau unele arii izolate unde s-a refugiat populatia în perioada post – glaciară, respectiv Alpii, Pirineii și sudul Scandinavei. 2 Se estimează că, în regiunea moldo – podoliană, cumulat, locuiesc aproximativ 20 milioane de indivizi din care circa 2/5 aparțin Hg I2 (comparativ cu Alpii Dinarici care deși înregistrează un efectiv de 2/3, concentrează cel mut 5 milioane de indivizi în regiune).

172

apărut la poalele Carpaților Orientali și s-a răspândit spre bazinul Niprului. Sub tăvălugul indo – european, strămoșul nostru necunoscut a fost nevoit să se retragă spre munți unde a păstrat aprinsă flacăra tradițiilor Cucuteni – Tripolie. Această civilizație misterioasă este urma pașilor Hg I2, devenit agricultor după întâlnirea cu Hg J2, E3 sau G2, pe nisipul care curge în clepsidra istoriei. Așadar, fondul genetic autohton (Hg I2) a fost fasonat în timp de contactul cu alte grupuri umane, sub impactul căruia s-a format identitatea noastră etnică. Ne raportăm la un proces de lungă durată care s-a petrecut cu multă vreme în urmă. Astfel, începând cu perioada neolitică până în Evul Mediu, fondul autohton a fost supus unor impulsuri migratoare. În linii generale, au avut loc trei fuziuni, mai mult sau mai puțin pașnice, pe baza cărora au fost generate diverse complexe genetice, de o mai mică sau mai mare amploare. c. Fuziuni genetice mai vechi Să trecem iarăși prin ciur migrațiile, pentru a cerne detaliile, iar fructul lor să-l decojim și să îl curățăm până la cotor unde se găsește sâmburele adevărului despre fuziunile genetice. Să-l smulgem și să-l crăpăm între degete, scoțând la iveală, din miezul lui, prima poveste pe care o ascunde. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, un tată (Hg A, genotipul primordial, apărut în Africa), care a avut un fiu (Hg B) și mai mulți nepoți și strănepoți (Hg C, D, E, F). Trei dintre ei (Hg C, D, F) s-au învrednicit să traverseze Poarta Lacrimilor spre a cuceri lumea. Și-au început aventura împreună, migrând de-a lungul coastei eurasiatice. Unul a rămas în subcontinentul indian (Hg F), în timp ce ceilalți (Hg C, D) au înaintat până în Orientul Îndepărtat. Cel mai îndrăzneț din fire (Hg C) a traversat chiar strâmtoarea Bering, pătrunzând în America. Acasă, tatăl își alina suferința cu fiul care a stat mai aproape de vatra părintească (Hg B poate fi găsit doar în sudul și vestul Africii)

173

și cu unul dintre strănepoți (Hg E), care a renunțat în ultima clipă să treacă Bab el Mandeb. Cel din urmă (Hg E) a hălăduit mult timp prin Cornul Africii, iar, mult mai târziu, fiii lui s-au încumetat să cucerească zările. Unul s-a îndreptat spre Africa subsahariană, iar ceilalți doi spre nord – estul continentului. S-au dirijat fie spre Maghreb, fie până în Anatolia, de unde au pătruns în peninsulele balcanică și italică (Hg E3). Ajuns la rândul lui tată (Hg F) a avut mai mulți feciori de ispravă. Unul (Hg H) a rămas pe loc în India și s-a extins în împrejurimi. Altul (Hg IJ) a plecat în pribegie spre Soare – Apune, fiind urmat de un frate (Hg G), desprins la sud de Marea Caspică, dar care s-a întors și spre Cașmir. A mai fost unul (Hg K) care a pornit din India și a mers spre nord, până în Asia Centrală. S-a dovedit a fi cel mai prolific, din trunchiul său crescând multiple ramuri care s-au întins pe întreg pământul. Pe când mai era încă în India, (Hg K) a pus bazele a două triburi. Unul (Hg L – T) a luat-o spre sud – vest și nord – vest, încât a ajuns până în Cornul Africii, respectiv nordul Europei. Celălalt (Hg M) s-a îndreptat spre sud – estul Asiei, Noua Guinee și Australia. După ce a sosit în Asia Centrală (Hg K), s-a desprins un trib care a înaintat spre est, pătrunzând în China (Hg NO). O parte din acest ultim grup (Hg NO) s-a extins tot mai mult spre orient unde s-a divizat. O linie (Hg N) a luat-o spre nord, iar cea de a doua (Hg O), spre sud. În schimb, cealaltă parte care a rămas pe loc (Hg NO) a generat în timp o secvență distinctă (Hg P), din care au rezultat două genotipuri ce și-au pus amprenta decisiv asupra istoriei umanității. Primul (Hg Q) s-a deplasat spre nordul Asiei, unde a participat la sinteza popoarelor turco – mongole, iar un trib restrâns s-a aventurat peste strâmtoarea Bering, unde s-a amestecat cu grupul anterior (Hg C) și a format populația amerindiană1. Cel de-al doilea (Hg R) are legat de numele său destinul apariției populațiilor indo – europene (subiect tratat separat). 1 Hg Q s-a extins timpuriu chiar și în Orientul Apropiat, fiind întâlnit la unele populații arabofone (druzii, mai ales) și chiar la populația evreiască (în special, la askenazi).

174

Din această piramidă gigantică, ne interesează doar anumite blocuri de piatră care au fost șlefuite de timp, fiind așezate la clădirea edificiului genetic românesc. Cel mai important aport a fost generat de divizarea care s-a petrecut, în paleoliticul mijlociu în Orientul Apropiat, când o parte din Hg IJ s-a deplasat spre Europa, unde a format Hg I, care a devenit unicul genotip nativ pe continentul nostru. Așa cum am văzut una dintre variantele lui (adică Hg I2) reprezintă fondul nostru autohton, peste care s-au suprapus linii ale unor haplogrupuri responsabile cu răspândirea agriculturii în Europa (J2, G2 și E3). Sfârșitul glaciațiunii l-a dezghețat pe autohtonul Hg I2 care s-a aventurat spre est până în Kurdistan, Iran și chiar Afganistan1, ceea ce înseamnă că migrațiile au avut un dublu sens. Bosforul nu a fost traversat doar dinspre Anatolia spre Balcani, ci și invers, implicând un schimb demic consistent între Orientul Apropiat și sud – estul Europei (adică între Hg I2, pe de o parte și Hg J2 și G2, pe de altă parte). Pe acest curs s-a inserat ceva mai târziu și fluxul dirijat din nord – estul Africii, mai precis din Egipt (reprezentat de Hg E3). Așa a apărut primul complex genetic care s-a așternut și peste ținuturile noastre, respectiv cel balcano – anatolian. A rezultat din fuziunea unor grupuri cu origini extrem de diferite, dar înrudite în diverse grade. Hg I2 se înrudește cu J2, având, să zicem, același bunic – Hg IJ; cu G2, având, un străbunic comun – Hg F; iar, cu E3, are undeva în trecutul imemorabil un strămoș comun. Din punct de vedere cultural, ceea ce definește această structură genetică pașnică și matriarhală, sunt civilizațiile agricole, dintre care s-a remarcat Cucuteni – Tripolie. 1 Hg I2 este întâlnit în cantități semnificative la kurzi, luri, bahtiari și chiar, izolat, la paștuni.

175

Figura nr. 5: Fructele arborelui nostru genetic d. Fuziuni genetice mai noi Mai există o a doua poveste la gura sobei, pe care o tratăm distinct, pentru că e una foarte complexă și complicată. Să-i depănăm firul, ascultând-o cu răbdare și să îi înțelegem tâlcul… Cică demult, de foarte de demult, undeva prin mijlocul Eurasiei, în așa – numitul complex Bactra – Margiana – Asia Centrală, a fost un tată (Hg R1) care a avut doi fii (R1a și R1b) proveniți, să zicem, din mame diferite (dar înrudite). Înfruntând vitregiile naturii, cei doi frați s-au pus a umbla prin lume. Au moștenit spiritul de aventură de la bunicul lor (Hg R, originar din nordul Asiei și

Hg A

Hg B Hg C Hg F Hg D Hg E

Hg H Hg I-J Hg G Hg K

Hg I Hg J Hg N-O Hg M Hg L-T

Hg P Hg O Hg N

Hg Q Hg R

176

îndeletnicit cu vânarea mamuților)1. Unul dintre ei (Hg R1b) a fost mai precoce și mai mobil, deplasându-se, la finele paleoliticului, spre apus. A ajuns până în sud – vestul Asiei și chiar Europa. Cam în aceeași perioadă, celălalt (Hg R1a) a preferat să se îndrepte spre nord, spre ținuturile de baștină ale bunicului său. Sosit în Siberia, odată cu retragerea ghețarilor, s-a adaptat la viața de stepă. Cel dintâi, extrem de războinic (Hg R1b), s-a stabilit pe platforma micro – asiatică, punând bazele a cinci clanuri patriarhale puternice. Unul a rămas în locurile indigene, formând ramura anatoliană / hitită (R1b1). Urmașii lui s-au extins în vest spre Balcani, inclusiv zona carpatică, iar spre est până în Pamir, trecând prin Kurdistan și Iran. Îndreptându-se spre teritoriile noastre, aceste triburi războinice au invadat populațiile pașnice ale civilizației Cucuteni – Tripolie, producând o modificare însemnată a peisajului genetic. Alt clan a plecat din Anatolia spre nord – estul Africii. Mai târziu, din cauza aridizării climatului în Sahara, s-a retras spre zonele mai umede din interiorul continentului negru, condensându-se în Valea Nilului și Lacul Ciad2. Ultimele trei clanuri au migrat din Anatolia spre nord, traversând Caucazul, unde au pus bazele culturii Maikop. În perimetrul nord – caucazian, descendenții lor fie și-au păstrat individualitatea, fie s-au amestecat cu alte populații venite dinspre sud. Important este că, la un moment dat, aceste trei triburi s-au hotărât să meargă spre apus. Ajunse în arcul carpatic, au rămas timp de milenii. Aici, unii s-au amestecat în masa autohtonă sau cu moștenitorii clanului anatolian (hitit) care migrase spre Balcani (R1b1). Cei mai mulți și-au continuat drumul mai încolo, spre marginile Europei. Cele trei triburi nu au mai mers împreună, ci s-au despărțit, luând-o fiecare pe trei direcții diferite. Spre sud – vest s-au îndreptat italicii, spre 1 În cantități reduse, Hg R este întâlnit astăzi în Caucaz, însă foarte frecvent în sudul Asiei, de unde se întinde până în Noua Guinee și chiar Australia. 2 Este prezent în ponderi foarte mari la populațiile ciadene (haussa, kirdi etc.).

177

nord – vest, boemii / central – europeni, care au generat grupul germanic, iar spre vestul extrem, celții care s-au dovedit și cei mai ingenioși. Celții au descoperit metode de extragere și prelucrare a metalelor pe baza cărora au fondat civilizațiile avansate La Tene și Halstatt. Figura nr. 6: Ramificații războinice (linii Hg R1b) Așadar, a doua fuziune s-a petrecut între structura balcano – anatoliană (alcătuită din Hg I2, peste care s-a suprapus Hg J2, G2 și E3) și ramura originară din zona micro – asiatică (R1b1). Trebuie spus că acest ultim haplogrup nu a făcut decât să sporească aportul anatolian la complexul genetic existent. Astfel, se impune a avea în vedere nu doar originea micro – asiatică a grupului, ci și angrenarea prin mișcarea sa a altor genotipuri din sud – vestul Asiei prezente deja în Balcani (Hg J2 și G2). Grupurile italo – celtic și boem nu au participat efectiv la acest proces deoarece ocupau o poziție periferică în aria carpato – panonică. Celălalt frate vitreg (R1a) a avut mai mulți fii. Unul a luat-o spre sud, fiind strămoșul populațiilor indo – iraniene.

Hg R

Hg R1b

nilo-sahariană caucaziană anatoliană

italică boemă celtică

178

Altul s-a îndreptat spre nord – est, devenind ascendentul comun al triburilor altaice și având o contribuție importantă la formarea grupului tiurcic. Ultimul s-a stabilit în stepele ponto – caspice, iar descendenții lui s-au aflat întotdeauna în contact cu familia primului (indo – iranian), având un schimb demic intens. La acest proces interactiv nu a participat un frate, o ramură balto – balcanică (R1a1). Acesta a migrat de timpuriu spre zona forestieră, inclusiv la noi, unde a intrat în contact cu restul civilizației Cucuteni – Tripolie, peste care năvălise mai demult verii săi îndepărtați (Hg R1b1). Linia ponto – caspică s-a extins în regiunea baltică, Balcani, Anatolia și Caucaz, unde a fondat cultura Yamna. Amestecul, generat de urmașii Hg R1a, în combinație cu descendenții unor populații locale mai vechi (Hg L – T și G2), a făcut ca din segmentul ponto – caspic să derive, mult mai târziu, încă două linii (una slavă și una scandinavă). Deși linia slavă se înrudește și s-a aflat într-o conexiune permanentă cu ramura balto – balcanică, între ele există diferențe evidente. Figura nr. 7: Ramificații războinice (linii Hg R1b)

Hg R

Hg R1a

indo-iraniană

altaică balto-balcanică

slavă scandinavă

ponto-caspică

179

Prin urmare, cea de a treia fuziune s-a produs prin migrarea grupurilor indo – europene cantonate în zona de silvostepă, care s-au suprapus peste ansamblul balcano – anatolian rezultat din contopirile anterioare (Hg I2, J2, G2, E3 și R1b1). Advecția balto – balcanică (R1a1) a complexificat structura genetică din care făceam parte, mai ales ramura sa de miazănoapte. Impactul slav asupra ansamblului genetic din istmul ponto – baltic a fost major în partea sa nordică, dar nesemnificativ în rest, adică la noi (în regiunea carpato – balcanică)1. e. Modelarea definitivă a identității Putem spune că, în ceasul istoriei care a bătut exact atunci când s-a îngemănat neoliticul cu Antichitatea, am ajuns la sfârșitul procesului de fuziune. Din melanjul genetic perpetuu produs vreme îndelungată, s-au desprins, din rândul popoarelor indo – europene, traco – ilirii care s-au așezat în Balcani. Din această ramură a înfrunzit și înflorit neamul geto – dacilor care și-au întins stăpânirea în întreg spațiul românesc și chiar, în anumite momente istorice, peste hotarele lui. Este punctul în care putem discuta de modelarea definitivă a întregului ansamblu genetic rezultat din cele trei fuziuni. L-am denumit, având în vedere apariția lui în timp, complexul daco – neolitic și îl considerăm responsabil de formarea identității noastre etnice. Și am optat pentru această variantă chiar dacă, pe parcursul veacurilor, mai ales în urma războaielor cu romanii, dacii și-au pierdut din moștenirea genetică. În compoziția genetică a geto – dacilor, a primat aportul indo – european, având în vedere corespondentele identificate, în fază inițială, pe filiera Hg R1b1. Ulterior, pe fondul intensificării migrațiilor, s-a dezvoltat și componenta 1 Balții, care locuiau spre interiorul continentului, au fost împinși de slavi mai spre nord, exercitând la rândul lor o presiune asupra fino – ugricilor. Mai târziu, slavii au preluat acesată presiune asupra fino – ugricilor.

180

Hg R1a1, care a dobândit un caracter preponderent. Contopirea geto – dacilor cu structura genetică a populației întâlnite pe meleagurile noastre a fost accelerată tocmai de faptul că înșiși traco – ilirii reprezentau un amestec de grupuri umane diferite. Această diversitate s-a accentuat în timp, fiind rezultatul contactului invadatorilor indo – europeni cu masa civilizațiilor agricole (Hg R1a1, R1b1, respectiv Hg I2 G2, J2, E3)1. Legăturile strânse dintre geto – daci și complexul balcano – anatolian nu au implicat doar apartenența la un fond genetic comun. Să nu uităm că, de pildă, Hg R1b era prezent în spațiul românesc cu mult înainte de apariția traco – ilirilor. Trebuie să luăm în calcul existența unei comuniuni mult mai importante și, implicit, mult mai durabile, rezultată din împărtășirea de valori culturale. Această realitate profundă, pe care s-a ridicat templul spiritualității românești, este reflectată de oglinda tradițiilor populare străvechi ce au supraviețuit până astăzi. f. Sfintele tradiții În pământul roditor, strămoșii noștri și-au semănat credințele din care aveau să răsară Sânzienele (Drăgaicele)2 și Crăciunul, datini larg răspândite în vremea neoliticului și a Antichității. Izvorând din sufletul unei civilizații agricole, aceste sărbători nu putea fi închinate decât atotputernicului soare care, radiind lumină și căldură, făcea posibilă viața. Credințele aparțineau unui cult solar în care astrul era celebrat în cele două zile ale anului corespunzând maximei, respectiv minimei străluciri pe cer, adică de Sânziene (solstițiul de vară) și Crăciun (solstițiul de iarnă). 1 La fel s-a petrecut și cu balto – slavii, cu diferența că raportul între genele tipic indo – europene (R1a - R1b) și restul este invers: la traco – iliri 1/3 versus 2/3, iar la balto – slavi 2/3 versus 1/3. 2 Sărbătoarea a fost redenumită în urma ocupației romane sau datorită influenței slave din Balcani. Numele sărbătorii de Sânziana provine de la Sfânta Diana (fiind întâlnit în Ardeal și Moldova), în timp ce Drăgaicele poate deriva din cuvântul dragoste (fiind răspândit în Muntenia).

181

Atât de adânc s-au înrădăcinat credințele străvechi în ființa strămoșilor noștri încât biserica nu a putut să le șteargă urma cu totul, fiind integrate în patrimoniul creștin. Poate că unicitatea și unitatea spațiului românesc, din punct de vedere cultural, sunt reflectate cel mai fidel de Călușari. Acest dans ritualic, moștenit de la complexul daco – neolitic, este specific doar locurilor noastre și se joacă în toate provinciile istorice. Din salcia plângătoare, la trunchiul căreia se așezau pentru a hodini, strămoșii noștri au rupt o ramură. Cu un cuțit, au curățat-o și crestat-o până au meșteșugit un fluier. Doinind, au început să-și cânte jalea și dorul care le stăpâneau sufletele. Se întâmplă ca, uneori, temele și motivele doinei să facă parte și din folclorul altor popoare îndepărtate, aflate peste munți și țări (cum ar fi cântecul tradițional georgian sau nord – iranian). Însă, întotdeauna, acțiunea s-a derulat pe fondul unei coregrafii balcanice de tip străvechi și s-a petrecut pe meleaguri cunoscute și dragi nouă. Apartenența la o arie civilizațională comună, din timpul societăților agricole, a făcut posibilă această interferență. De atunci nimic din influențele culturale ulterioare, aduse de năvălitorii care s-au năpustit spre plaiurile mioritice, nu au avut puterea de a altera substanța doinei. Din caiere, fire de lână au tors strămoșii noștri și strai frumos și-au țesut. Cu dibăcie, l-au ornat și brodat, gătindu-se de sărbătoare. Deși variat ca decorațiuni și cromatică, de la o regiune la alta, costumul (portul) popular românesc prezintă aceleași caracteristici pe întreg cuprinsul țării și se aseamănă cu cel al altor neamuri din Balcani. Aria lui de răspândire se suprapune peste teritoriul stăpânit de triburile traco – ilire, ceea ce înseamnă că a fost moștenit de la geto – daci. g. Secretul izbânzii După cum vedem, se poate spune că starea noastră de simpli țărani a făcut posibilă înfăptuirea unui miracol. Candela moștenirii noastre, aprinsă încă din

182

străvechime, a putut să ardă neîncetat. Satul a fost altarul unde s-au păstrat cu sfințenie tradițiile neamului pe baza cărora s-a născut identitatea noastră. Totuși, trebuie să evidențiem că această minune a fost posibilă și superiorității civilizaționale pe care am avut-o în raport cu o parte dintre invadatori. Astfel, asimilarea unora dintre triburile belicoase s-a datorat și necesității lor de a se adapta la un mod de viață superior pe care l-am dezvoltat de-a lungul veacurilor. Este cazul aparte al hoardelor turco – mongole care, obligate, de regulă, de schimbările climatice abrupte, migrau în diverse direcții pe supercontinentul eurasiatic. Vreme îndelungată, aceste triburi au învățat să supraviețuiască în cadrul natural ostil caracteristic Asiei Centrale. Rezistența lor s-a datorat dezvoltării, în pofida condițiilor vitrege, a unui sistem social – cultural și, mai ales, economic, funcțional. Întregul lor univers gravita în jurul păstoritului care exploata eficient particularitățile geografice ale stepelor, înconjurate de zone deșertice și lanțuri muntoase. Turco – mongolii au avut capacitatea de a se adapta la mediile din stepă, semiaride, dar relativ înierbate care permiteau păstoritul nomad, precum și la cele montane, afectate de secetă, unde se adăposteau pășuni bogate de altitudine, propice transhumanței1. Așadar, forțați de fragilitatea și capriciile mediului natural din centrul Eurasiei, turco – mongolii și-au mânat turmele înfometate și însetate spre extremitățile mai îmbelșugate ale masei continentale. Hoardele au căutat, găsit și ocupat locuri similare celor de baștină care să asigure continuarea propriului sistem bazat pe păstorit. Nu întâmplător, unele triburi s-au înstăpânit, în Europa, peste stepele ponto – caspice sau cele panonice. Altele au preferat să ocupe, în Asia, pășunile de altitudine din Anatolia și Iran. Populațiile turcice au rezistat și chiar, în unele cazuri, au 1 Pe parcursul istoriei, s-a remarcat că mongolii s-au adaptat mai degrabă la primul mediu, iar cele turcice la cel de-al doilea.

183

prosperat, impunându-se în detrimentul autohtonilor deoarece au introdus un mod de viață bazat pe transhumanță în regiuni unde acesta era inexistent. De pildă, azerii reprezintă o populație turcofonă de origine iraniană. Explicația reușitei acestor triburi constă în faptul că modul lor de viață nu a avut un sistem concurențial în mediul autohton. Astfel triburile azere au monopolizat resurse naturale care le-au permis nu doar să supraviețuiască, ci chiar să se dezvolte de-a lungul timpului. În schimb, în partea europeană, din Balcani până în Iberia, a existat o străveche tradiție a transhumanței, sub o formă mult mai evoluată decât în Asia Centrală. Rolul determinant l-au jucat stabilitatea mult mai mare a așezărilor și îmbinarea mult mai eficientă a activităților pastorale cu cele comercial – artizanale. Prin urmare, nu trebuie să ne mire prea tare că populațiile turce, rămase pe plaiurile mioritice, au fost nevoite să se adapteze la acest mod de viață superior. Așa cum s-a întâmplat frecvent pe parcursul istoriei, asimilarea nu a fost decât o consecință firească a necesității unei comunități de a se adapta la un sistem social – cultural și economic mult mai evoluat al altui grup uman. În acest fel, și-au pierdut urma puternice triburi războinice de obârșie turco – tătară. Ironia este că se revendicau, cu mai mult sau mai puțin temei, ca demni urmași ai lui Genghis Han, care năzuia să transforme întreaga lume într-o stepă. Au dispărut, însă, în amestecul cu masa autohtonă pașnică, dar mai avansată civilizațional. Așa s-a petrecut cu neînduplecații războinici pecenegi, cumani sau chiar tătari.

184

Noapte magică În fiecare an, în noaptea din miezul verii, magia pogora din ceruri peste ținuturile noastre. Din văzduhurile în care pluteau, ielele se uitau spre pământ. Hojbăiau după locuri nespurcate de umblătura de multe ori netrebuincioasă a omului. Aveau pe alese, prin codri și câmpii, unde nimeni nu îndrăznise să le calce sfințenia. Sânzienele coborau lin și tăcut în cerc. Priveau în jur pentru a nu fi pândite de feciorii curioși care s-au furișat prin apropiere. Se dezbrăcau cu mișcări delicate, trăgând de șiretul ce lega cămășile albe de in. De pe umeri, veșmintele se rostogoleau ușor peste sâni, coapse și genunchi, căzând pe glezne. Nuduri și chipuri de o frumusețe nepământeană erau luminate de razele lunii. Doar părul despletit, ținut pe creștet de o cunună de flori, le mai acoperea goliciunea. La un semn, se prindeau de mână și, în chiote de veselie, se puneau a se învârti. Horind, pârjoleau iarba sub tălpile și călcâiele încinse de jocul lor fermecat. Locul rămânea ars încât nici otava nu avea să mai crească pe el. Cu muțenie și sminteală îi pedepseau pe băietanii care nu se puteau stăpâni a le iscodi. Dansul lor vrăjit făcea să rodească pântece de mame și holde lucrate de tați. Plantele căpătau puteri miraculoase, rupând farmece și deochiuri. Babe gheboșate se întreceau în a strânge ierburile numai de ele știute, pentru a face leacuri care să tămăduiască și să aline bolnavii. Erau amestecate în licori doftoricești pe care suferinzii le sorbeau pe nerăsuflate. Fete, dornice de măritiș, piteau flori pe sub perne, pentru a-și visa ursitul. Nevestele și le ascundeau în sân pentru a fi mai drăgăstoase. Așteptau roua dimineții în care se tăvăleau goale pentru a putea prunci. Bărbații se încingeau cu tulpini de cicoare ca să aibă spor la seceriș. În sat, lumea întâmpinase cum se cuvine Sânzienele, înțolindu-se ca de nuntă. Femeile se gătise cu cel mai frumos strai la care muncise iarna întreagă. Și nu era treabă ușoară

185

căci se lucra la fuior și roata de tors, după care se trecea la războiul de țesut și gherghef. Dar nicio osteneală, oricât de mare și de lungă, nu fusese prea apăsătoare. Se găsea oricând vreme pentru tors și țesut, pe lângă dereticatul făcut prin casă. Din răbdarea unor mâini harnice, se făcea veșmânt ales cu care mândrele furau privirile flăcăilor. Culori intense, de roșu și galben, aprindeau pe fundaluri negre și albe bundițe, ii, catrințe, bârnețe și năframe. Țăranii așteptau cu nerăbdare ca magia acestei nopți sfinte să izbăvească satul de spiritele rele și hâde. Și nimic nu era mai înspăimântător ca moroii care bântuiau prin case și ulițe. În cântec de bucium, au fost aprinse, pe tăpșan, focurile sacre încă de cu seară. Odată cu văpăile care se înălțau, străpungând întunericul, oamenii se puneau a certa duhurile necurate. Le sfădeau cu putere și aruncau în flăcări pulberi mirositoare, pentru a le zăpăci și alunga din sat. Când totul se liniștea, pe cer, bătrânii căutau cu privirea spre rânduiala stelelor pentru a ști dacă este prielnic semănatul.

186

4. LIMBA DE FOC

a. Înrâurirea latină Lingvistic, complexul daco – neolitic s-ar putea să fi contribuit nu doar la apariția unor fonetisme, ci și a unui întreg vocabular, atribuit în prezent nouă și slavilor. Pre – existența unui fond indo – european romanizării și pretinsei slavizări nu trebuie să ne pară un lucru cu neputință. Prezența unor sensuri sau modificări fonetice aparent anormale, raportate la evoluția cuvintelor de origine certă latină, ar putea susține valabilitatea acestei ipoteze. De pildă, așa cum am transformat slavonul iubi în iubire, prin adăugarea unui sufix roman, la fel, este posibil ca rădăcini tipic geto – dacice, relativ similare cu cele romane, să fi fost modificate într-un sens mai apropiat de limba latină. Firește, absența unei cunoașteri a dialectelor geto – dacice ne complică mult situația deoarece se introduce un element cu grad crescut de incertitudine asupra originii unor cuvinte1. Ceea ce vorbim noi astăzi și îi spunem, cu îndreptățită mândrie, limba română s-ar putea să-și tragă seva din rădăcini mult mai vechi decât credem. Dacă ar fi să acceptăm acest punct de vedere, înseamnă că, pe fondul cuceririlor făcute de romani în Balcani, latina nu a făcut decât să cearnă lexicul populației învinse, respectiv traco – ilir (geto – dacic pentru spațiul nostru). La rândul ei, anterior, traco – ilira ar fi indo – europenizat vocabularul oamenilor străvechimii pe meleagurile cărora migratorii s-au năpustit. Astfel, poate că, de pildă, cuvântul soare nu derivă din latinescul sole, ci din forma sanscritică surya. Nimic nu ne împiedică să acceptăm că este 1 Să nu uităm totuși că în dicționarul limbii române este consemnată o pondere relativ însemnată de cuvinte cu etimologie necunoscută (dintre care măcar o parte ar putea proveni din limba geto – dacilor).

187

posibil ca idiomurile traco – ilire să fi avut o forma similară, mai ales că proveneau, asemenea sanscritei, din categoria lingvistică satem. Așadar, dacă ar fi să urmăm firul logicii enunțate, latina nu a făcut decât să modifice forma cuvântului soare într-una cât mai apropiată ca pronunțare de sole. Formarea limbii noastre ar fi putut cunoaște un proces masiv de creolizare care a dat întotdeauna câștig de cauză fondului lingvistic autohton. Ținuturile noastre nu ar fi un caz singular apărut în urma cuceririi Daciei de romani sau, ulterior, de felurite triburi migratoare. Și în Galia este posibil să se fi produs o creolizare celto – italică facilă, pentru că în perioada antică diferențele dintre aceste limbi erau mult mai reduse, după care a avut loc o influență germanică odată cu migrația francilor. Prin urmare, ar fi interesant să determinăm în ce măsură influența puternică a latinei asupra limbii noastre s-ar fi datorat și unui potențial fond lingvistic comun, existent cu mult timp înainte ca Traian să cucerească Dacia. Poate ar trebui să ne amintim de întâlnirea, petrecută încă din neolitic, între populațiile străvechimii (Hg I2, J2, G2, E3) și triburile italo – celtice (R1b), care au rămas o vreme prin Carpați. A fost un contact între două grupuri umane, derulat pe o perioadă de câteva milenii, în care conviețuirea putea implica și exercitarea unei influențe lingvistice reciproce sau într-un singur sens1. b. Mitul slav Să evaluăm și gradul de înrâurire a factorului slav asupra limbii noastre. Pornim de la observația evidentă că graiurile românești nu prea au nimic în comun cu fonetismul slav. Dimpotrivă, bulgara are un fonetism geto – moesic, iar sârba, unul traco – ilir. Astfel, ar fi verosimil a presupune că o parte din vocabularul românesc considerat la origine slavon să fi fost unul local, adică traco – ilir. Este 1 Ulterior, aceste triburi au submers în toată Europa generând limbile italice și celtice, dar modelând limbile mai vechi din Balcani, inclusiv greaca.

188

aproape o enigmă că majoritatea cuvintelor atribuite slavonei pot fi întâlnite cu un sens și cu un fonetism specific numai românei, bulgarei și dialectelor macedo – slave sau sârbești de tranziție. Să îndrăznim, deci, a gândi că, de fapt, măcar unele din aceste cuvinte s-ar putea să fi fost împrumutate de slavi, cu ocazia invaziei lor în Balcani, de la populația autohtonă. Nu trebuie omis că, în momentul apariției slavonei liturgice, care s-a impus oficial în toate ținuturile slave, a fost vehiculat, însă, și un vocabular neslav pre – existent (grecesc și romanic). În consecință, este posibil ca, în acele vremuri, să se fi strecurat și numeroase cuvinte traco – ilire. Avem tendința de a fi induși în eroare de faptul că slavii au beneficiat de o limbă scrisă1 și, de aceea, îi atribuim o serie de cuvinte care ar putea fi geto – dacice (adică doar pentru simplul fapt că au fost preluate într-o limbă scrisă). Dar nu se știe cu exactitate dacă primele texte au fost redactate de Chiril și Metodiu într-o limbă vorbită întocmai de numeroasele triburi slave. Un argument suplimentar pentru susținerea ipotezei ar putea consta în faptul că slava din est, vorbită la Novgorod, era mult mai puțin impregnată de acest vocabular, realitate care s-a perpetuat până în prezent la limba rusă. Nu se poate face abstracție nici de faptul că, vreme îndelungată, în limbile slave s-au păstrat cuvinte diferite pentru multe elemente comune de vocabular. Astfel, limbile slave vestice au, pentru multe cuvinte similare cu cele din est și sud, elemente de vocabular preluate din germană și, mai ales, latină. Urmând firul acestor constatări, am putea ajunge la concluzia că impactul factorului slav la noi este exagerat. S-ar putea ca slavii poposiți în Balcani să fi fost influențați de substratul romanizat pe care l-au găsit, preluând mai multe cuvinte de la comunitățile locale. De aceea, ar trebui să fim mai prudenți atunci când presupunem că unele cuvinte le-am 1 Exceptându-i pe greci, am putea spune că a fost vorba de o noutate pentru Balcani.

189

moștenit de la slavi, și nu invers. Un caz tipic este cel al râului Bârzava, considerat de origine slavă, de la etimonul bârzo, adică, repede, în limbile slave sudice (opus lui bâstro din cele nordice). Dar râul era cunoscut încă din Antichitate drept Berzobis, astfel încât este necesar să avem în vedere o posibilă adaptare a lui de către slavi. Un potențial argument suplimentar al originii lui autohtone îl constituie frecvența acestui etimon în întreg spațiul românesc (Bârzu, Bârzota, Bârzoi, Bârzești etc.). Poate că influența autohtonă asupra slavilor a fost una mult mai profundă și nu s-a restrâns doar la aria lingvistică. Nu trebuie să ignorăm posibilitatea ca ascendenții slavilor să fi deprins agricultura și devălmășia de la urmașii civilizațiilor neolitice din spațiul carpato – nistrean (în special, Cucuteni – Tripolie). c. Rezistența lingvistică Supraviețuirea limbii noastre a fost strâns legată de capacitatea masei autohtone de a absorbi, în permanență, valurile migratoare. Niciunul dintre invadatorii, care ne-au călcat pământurile, nu a reușit să-și impună limba. Această neputință a constituit, pe lângă risipirea moștenirii genetice în războaie, una dintre cauzele majore ale vremelniciei lor. Dintre structurile imperiale extinse peste teritoriile noastre, doar două au reușit să-și pună amprenta lingvistic, respectiv Roma și Stambulul. Impactul lor a fost diferit, variind în funcție de anumiți factori politici și culturali cu care s-au aflat într-o relație direct proporțională. Deși urmașii lui Romulus stăpâniseră pentru scurtă vreme Dacia, influența masivă a latinei asupra limbii noastre s-a datorat fundamentului cultural avansat pe care s-a edificat construcția imperială romană. În schimb, suzeranitatea otomană exercitată, timp de veacuri, asupra țărilor române a implicat doar un împrumut de neologisme din limba turcă și greacă.

190

Paradoxal, stăpânirea Casei de Habsburg și cea a dinastiei Romanovilor au avut un efect minor în planul modelării limbii române, deși, în multe privințe, se aflau într-un stadiu cultural superior, comparativ cu Sublima Poartă. Nu putem să trecem cu vederea că aportul german a fost modest, limitându-se, de obicei, în zona termenilor tehnici. Importul maghiar și cel est – slav au fost rezultatul conviețuirii a ungurilor cu românii în Ardeal ori a rutenilor cu noi prin nordul Moldovei și a Maramureșului (proces care nu a fost, în niciun caz, unilateral, ci reciproc). Explicația acestei situații constă în faptul că am înțeles că Austro – Ungaria și Rusia erau pregătite, spre deosebire de Poarta Otomană, să ne asimileze prin suprimarea identității lingvistice. Refuzul de a ne însuși cuvinte din limba opresorului a reprezentat o formă de rezistență pasivă. Păstrarea graiului devenise o datorie sfântă și însemna chezășia supraviețuirii românismului în provinciile ocupate. Îndărătnicia de ne a lăsa dezrădăcinați în Basarabia a făcut ca, în așa – zisă limbă moldovenească, rusismele să ocupe un loc insignifiant. Pentru a ține în viață această limbă inventată, sovieticilor nu le-a rămas decât alegerea firească. Să o conecteze la aparate pentru a-i face permanent transfuzie de cuvinte din limba română… Acest proces s-a accelerat în mod natural odată cu declararea independenței R. Moldova. d. Registrul influențelor lingvistice După romani, limba noastră a continuat să fie mai mult sau mai puțin modelată sub impactul migrațiilor care s-au petrecut în spațiul românesc. La începutul epocii medievale, a existat un aport lingvistic slav, maghiar și turanic (peceneg, cuman), urmare a luării sub stăpânire, de către năvălitori, a pământurilor noastre. Factorul turco – grec și-a exercitat influența, odată cu extinderea în zonă a letargicului regim otomano – fanariot. A urmat, în perioada modernă și chiar contemporană, împrumutul masiv, dar benevol de neologisme franțuzești,

191

asistând, de câteva decenii, la înlocuirea lor cu englezisme. Așadar, schimbările intervenite în limba noastră s-au manifestat în contextul diferitelor cuceriri suferite de spațiul românesc, în urma cărora identitatea celor de la putere s-a impus, în diferite grade, învinșilor. A existat și varianta împrumutării benevole a unui bagaj lingvistic, pentru a ne ține conectați la ritmul progresului, indiferent de natura lui, cultural, politic, social, economic, tehnologic. Totuși, în linii generale, se pot remarca trei influențe majore, dar cu impact diferit, care au modelat fondul lingvistic autohton. Nu putem discuta de o filiație clasică de la limba latină la cea română, așa cum se întâmplă în cazul italienei, de pildă. Dar, totuși dintre toate înrâuririle, latina și-a pus cel mai vizibil amprenta. Marcarea profundă și durabilă a limbii noastre de către latină se explică prin faptul că Dacia a fost cucerită de cea mai importantă forță politică și culturală care a existat vreodată în istoria umanității: Imperiul roman. Așa avea să se nască mândria locuitorilor de pe pământurile noastre, rezultați din amestecul geto – dacilor cu populațiile străvechimii (complexul daco – neolitic), de a-și asuma ca identitate culturală și lingvistică originea romană. Acest proces produce efecte importante care definesc națiunea română și în prezent. Putem pretinde că de abia acum devine adevărată povestea descendenței din Decebal și Traian, deși, așa cum spuneam, moștenirea geto – dacă a fost vânturată de războaie, iar picături de sânge roman nu au curs aproape deloc prin venele strămoșilor noștri. În Evul Mediu, urmând o filieră bisericească, s-a depus adstratul lingvistic medio – bulgar. Asumarea credinței ortodoxe a adus după sine răspândirea, pe plaiurile noastre, a slavonei liturgice. Slujbele oficiate în slavonă nu aveau cum să nu prindă rădăcini la un popor credincios. Chiar dacă, la început, s-a înfiripat doar printre elitele clericale, scripturile citite în biserici aveau să împingă încet, dar sigur, slavona până în inimile și sufletele oamenilor. Este unicul mod

192

plauzibil de a explica această înrâurire lingvistică în condițiile în care aportul genetic slav este aproape inexistent în ținuturile noastre. Următorul adstrat major s-a produs în Epoca modernă, odată cu reorientarea, de către elita pașoptistă, a țării spre modelul cultural occidental. Nevoia de progres, prin smulgerea pământurilor noastre din lâncezeala orientală, a implicat și modernizarea vocabularului. A fost realizat un import masiv de neologisme din franceză care a accentuat caracterul latin al limbii române. Au fost împrumutați termeni de specialitate în domeniul politico – administrativ, militar și tehnico – științific, care au înlocuit cuvintele din slavă, turcă și greacă, preluate sub ocupație turco – fanariotă ori sub influența popoarelor slave din vecinătate. Ponderea însemnată și varietatea domeniilor în care s-a impus fac ca adstratul francez să fie aproape imposibil de dezlocuit, în pofida, tendinței actuale de anglicizare sau, mai precis, americanizare. e. Limitele influenței Limba noastră a cunoscut influențe, în plan lingvistic, din partea imperiilor care și-au exercitat puterea asupra spațiului românesc. Să nu credem că noi suntem un caz particular, căci această înrâurire a fost cunoscută de multe alte nații. Trebuie să facem, totuși, niște distincții importante. Pe de o parte, statutul de supus, respectiv stăpân nu a fost întotdeauna în favoarea celor din urmă. Pe de altă parte, influența a înregistrat grade diferite de manifestare. Ne raportăm la variabile care țin fie de cantitate, adică de numărul efectiv al invadatorilor, fie de calitate, respectiv de superioritatea civilizațională. În primul caz, e suficient să ne amintim de hoardele care au stăpânit vremelnic ținuturile noastre, indiferent dacă a fost vorba de invazii pașnice sau violente. Cu toții au fost asimilați lingvistic de masa autohtonă. În al doilea caz, se vede cu ușurință că nu putem pune pe același plan influența latinei cu cea a turcei, deși ambele au fost limbi oficiale în cadrul unor

193

imperii. Latina a modelat decisiv limba română și, implicit, conștiința poporului nostru, sub forța puterii civilizaționale pe care o reprezenta. Turca a avut doar statut de adstrat, vehiculând, la rândul ei, cuvinte importate din limbi mai cizelate din Orient. Cam toate cuvintele împrumutate atunci pe filieră turcă, referindu-se la civilizație și rafinamentul pe care îl implica, provin din vocabularul persano – arab. Din păcate, multe cuvinte turcești, care s-au păstrat până în prezent, au, mai degrabă, un sens vulgar sau peiorativ… Și nu trebuie decât să ne gândim la funcționarul corupt care trândăvește prin- tr-un birou. Așteaptă un bacșiș, peșcheș sau ciubuc pentru a-și îndeplini atribuțiile în fața cererii normale a unui cetățean oarecare. Maghiara a avut o soartă asemănătoare, inserând în limba noastră destule cuvinte germane, fapt ce explică existența formei ungurești a cuvintelor nemțești împrumutate. Aportul limbii ruse a fost cam sărac în raport cu influența politico – militară pe care a avut-o asupra pământurilor noastre. La momentul apariției lui, imperiul țarist vehicula, mai degrabă, limba franceză. A contribuit din plin la procesul de neo – romanizare care s-a petrecut în Epoca modernă. Până și modul de adaptare a multor cuvinte franțuzești a fost cel rusesc1. Pe terenul fertil al romanității orientale, Rusia, deși o putere slavă, s-a pus a cultiva franceza. Limba lui Descartes și a lui Voltaire, îngrășată de prestigiul politic și cultural al acelor vremuri, avea să prindă rădăcini adânci. De ceva timp, suntem expuși influenței exercitate de engleză, urmare a afirmării Statelor Unite ca putere politico – militară. Din nefericire, engleza este un vehicul lingvistic insidios care introduce în română cuvinte ca atare, ca într-o limbă fără scriere2. 1 De pildă, de la franțuzescul constitusion sau administration, avem în rusă și în română, constituția, respectiv administrația (fapt ce denotă direcția impulsului inițial al modernizării în societatea noastră). 2 De exemplu, avem în vedere termeni mondeni ca show, party, body etc..

194

Important este să reținem că, pe parcursul istoriei, cea mai profundă înrâurire au avut-o limbile care s-au instalat nu doar ca urmare a afirmării puterii politico – militare, ci și pe fondul unor revoluții culturale și morale. De pildă, latina s-a impus la noi și în contextul expansiunii creștinismului purtat din zona Orientului Apropiat spre Peninsula Balcanică. Apartenența noastră la creștinism durează de mai mult timp, adică din Antichitate, și nu am fost botezați de bulgari în Evul Mediu, așa cum pretind unii. Nu întâmplător, vocabularul nostru religios este compus din cuvinte latine a căror formă este atestată în documentele Imperiului Roman de Răsărit1. Mai târziu, influența slavă nu a făcut decât să urmeze aceeași cale, respectiv religioasă, pentru a intra în limba noastră. A reușit să se impună într-un moment în care populațiile romanizate din Balcani erau total lipsite de structuri clericale, practicând un creștinism popular, după chipul și asemănarea acestor neamuri de țărani simpli. Astfel au pătruns în limba română cuvinte cu specific ecleziastic care, la origine, sunt mai degrabă împrumutate din greacă decât din slavonă. f. Unitate și diversitate în Balcani Să privim și spre originea diversă a grupului traco – ilir. Deși, genetic, era majoritar indo – european primitiv, putea presupune existența unei ponderi mai consistente a lexicului pre – indo – european2. Se conturează tot mai credibil ideea că o mare parte din populațiile balcanice vorbeau, încă din neolitic, idiomuri indo – europene vechi, în combinație cu grupuri reziduale care păstrau substratul paleolitic mediteranean (de pildă, basc, care a supraviețuit până azi) sau asianic – caucazian (de exemplu, hitit, care s-a manifestat până în 1 De pildă, am moștenit cuvintele creștin (cristianus), cruce (croce), biserică (basilica), păgân (paganus), mormânt (monumentum) etc. 2 O dovadă este mulțimea de cuvinte din albaneză convergentă cu etrusca și basca, fapt ce implică posibilitatea ca albanezii să fie mai degraba urmașii unor populații mai vechi tracizate.

195

Antichitate). Ne raportăm la un fond lingvistic comun care a supraviețuit, sub o anumită formă, până acum. În cazul limbilor vorbite astăzi în Balcani, se remarcă o sumedenie de similarități sintactice, morfologice, idiomatic între română, bulgară, greacă, albaneză (turca jucând rolul de suprastrat). Compatibilitățile lingvistice s-au fundamentat pe realitatea faptului că populațiile care au migrat în peninsulă s-au înrudit îndeaproape. Pe baza acestor similarități s-a vorbit chiar de o unitate lingvistică balcanică. În pofida acestor similitudini, totuși, Balcanii se caracterizează printr-o diversitate lingvistică, din cauza absenței unui caracter liniar al etnogenezei. Fenomenul extrem de sinuos al etnogenezei a generat, inevitabil, complicații în procesul de glotogeneză. Astfel, grecii antici (preponderent Hg R1b) au păstrat mai mult din caracteristicile primului val indo – european, corespondent culturii Maikop, vorbind o limbă de tip centum, specific Hg R1b. În schimb, traco – ilirii (inițial Hg R1b) s-au contaminat mai mult de revărsările ulterioare, asimilând elemente Hg R1a, specifice culturii Yamna, fapt ce a condus la o satemizare a limbii. Impactul Hg R1a a determinat, indiscutabil, o modelare însemnată a structurii noastre etno – lingvistice din Antichitate1. Din pricina fluxului Hg R1a, triburile din grupul balto – balcanic, care vorbeau limbi centum, au fost separate și supuse unui proces de satemizare (redus, în cazul limbilor balcanice, masiv, pentru cele baltice). Ulterior acestui moment, diversificarea limbilor s-a accentuat treptat odată cu creșterea invaziilor migratoare și a imperiilor care s-au extins în Balcani. Fiecare și-a pus amprenta, într-o mai mică sau mare măsură. În acest fel, multe limbi au ajuns să aibă un grad diferit de 1 Triburile Hg R1a s-au dirijat și spre ținuturile noastre deoarece erau în căutarea unor arii lacustre și păduri de conifer, așa cum nu întâmplător, din motive similare, populațiile R1a s-au îndreptat și spre Câmpia Germano – Polonă și Scandinavia. Spre deosebire de populațiile Hg R1a, triburile Hg R1b au căutat să ocupe zone pielnice agriculturii și cu păduri de foioase.

196

mixare. Inclusiv româna, conține, pe un fond latin centum, elemente de substrat sau adstrat satem. g. Unitatea limbii române Indiferent de limba vorbită nu doar de astăzi și de ieri ci, aproape dintotdeauna, atât în cazul românilor, cât și al altor popoare din vecinătate (de origine slavă și fino – ugrică), se disting mai multe tipuri de fonetism. Această diversitate a rostirilor (pronunțiilor) a fost modelată de bariera naturală a Carpaților. Așadar, putem discuta de un fonetism est – carpatic (întâlnit și la graiul ceangău al limbii maghiare și la cel huțul al limbii ucrainene), unul sud – carpatic (similar celui din Bulgaria, Macedonia și Grecia), unul sud – vest – carpatic (asemănător celui din Serbia), unul intracarpatic (specific bazinului panonic). În pofida multitudinii de fonetisme, limba română a fost unitară, deoarece latina s-a impus peste dialecte ale aceluiași grup, respectiv complexul daco – neolitic. Pe acest fond, avea să se constate caracterul nedialectal al limbii noastre. Năvălirile migratoare (slave, germanice, turco – mongole și fino – ugrice) au produs un impact punctual asupra evoluției limbii române. Invaziile au reușit să diversifice fondul de cuvinte, fără a produce modificări asupra structurii gramaticale. Păstrarea unității limbii române a fost esențială pentru supraviețuirea neamului nostru. Fiind vorbită timp de milenii de un popor de țărani, am putea spune că limba noastră s-a născut la sat. Româna a fost vorbită prin bordeie sărăcăcioase și la muncile grele ale câmpului de oameni simpli, dar cinstiți în fața vieții și a morții. Biserica neamului a fost prima școală unde preoțimea și dăscălimea au predat limba română. În limba română nu există dialecte, ci doar graiuri, vorbite în provinciile moștenite de la strămoșii noștri. Graiurile sunt aproape identice, fiind diferențiate de puținele regionalisme specifice. Apariția graiurilor se află în strânsă legătură cu limitele naturale impuse de lanțurile muntoase din

197

peninsula noastră. Inițial, Carpații și Balcanii au separat graiurile romanității vorbite în sud – estul Europei încă din vremea Antichității. În cuprinsul spațiilor create de aceste ziduri de piatră s-au infiltrat, de-a lungul istoriei, diverse influențe lingvistice. Pentru a înainta spre originea lor, trebuie să le urmăm firul fonetic. În Muntenia, întâlnim un fonetism moesic, similar cu cel al limbii bulgare (mai ales în cazul graiurilor de pe cursul Dunării). În Oltenia, se manifestă un fonetism de tranziție, între cel moesic și cel tribalic, asemănător cu cel din partea vestică a Munților Balcani. De pildă, e cazul torlacilor, care la Sofia sunt asimilați bulgarilor, la Belgrad, sârbilor, iar la Skopie, macedo – slavilor. În Banat, există un fonetism de tranziție între cel tribalic și cel dacic, similar cu graiurile sârbești din Șumadia și Voivodina. În Crișana – Maramureș, se înregistrează un fonetism dacic nordic, cu multiple influențe celtice întâlnite și în graiurile slave din Slovacia (altădată, răspândite din Rutenia până în Câmpia Panonică și infiltrate în limba maghiară). Ardealul este privit, de obicei, drept o arie de divergență a graiurilor limbii noastre. Astfel, s-a consolidat ideea adăpostirii, în cadrul provinciei, a ceea ce înseamnă vatra românească1. Dar poate ar trebui să ne uităm spre Transilvania, mai degrabă, ca un areal de convergență între graiurile bănățene (din zona Hunedoarei), cele crișane (din zona Clujului), cele moldovenești (din zona Bistriței și a Mureșului superior) și cele muntenești (din zona Brașovului și Sibiului). În Moldova, există tendința de a observa în specificul graiurilor, determinat de fenomenul palatizării, o influență slavă (pe filieră rusă sau ucraineană). Ar fi nevoie să vedem dacă nu cumva, de fapt, această amprentă are o origine carpică. Dunărea de Jos, ca palcă turnantă între legăturile 1 Teza are la bază însăși realitatea geografică, respectiv strângerea regiunii, de jur împrejur, între brațele muntoase ale Carpaților.

198

terestre și acvatice ale Munteniei și Moldovei, a reprezentat o regiune de interferență între fonetisme trace, asemănătoare celor carpice. De altfel, nu putem face abstracție aromâna și meglenoromâna cunosc fenomenul palatizării moldovenești. O limbă sfântă

Învârtind cu putere o cheie mare și ruginită, dascălul a descuiat zăvorul de la ușa bisericii din sat. Prin deschizătură, în praful luminat de razele soarelui, s-a furișat cu repeziciune un tropot. Un zgomot greu s-a rostogolit pe podeaua din tinda bisericii, ca un bolovan uriaș prăvălit de pe sprânceana dealului. Au urmat glasuri vesele, dar ascuțite de copii care se puneau a tăia tăcerea. Privirea severă a dascălului a curmat, însă, tărăboiul. A sufocat lent harababura, țintuind cu ochii mai ales spre Ionică și Gheorghiță, puși pe șotii. Obraznicii pișcau de obraz și trăgeau de cosițe Catinci, Marii și Ilinci care dădeau a boci. Ultimele zbateri ale hărmălaiei s-au sfârșit odată cu așezarea elevilor pe băncile lungi de lemn. Liniștea s-a reașternut, continuându-și răsucirea firului pe fusul isonului care mai vibra încă din strană. Nu putea fi auzit, ci doar simțit cu inima și sufletul. În clarobscurul tainic, putea fi descoperită flacăra ultimei liturghii care mai pâlpâia. Liniștea nu ținuse prea mult căci pufnete de râs și șușoteli se strecurau printre învățăceii șăgalnici. La semnul lui Vasilică, toți copiii se ridicară deodată de pe bancă. Iliuță se prăbuși ca un bleg în hohotele celorlalți năzdrăvani. Și sfinții din icoane nu s-au putut abține. Uitându-se la năzbâtiile acestor poznași, pe chipul lor pictat li se putea desluși zâmbetul. Numai dascălul a rămas serios, așa cum fusese de la început. Aceste năsărâmbe nu-l mișcară cu nimic. Și-a dres vocea și s-a răstit scurt, astfel încât scufundă iarăși pronaosul în tăcere. Cu privirea, îi mustra și îi chelfănea iarăși pe neastâmpărați. Nu le îngăduia niciun giumbușluc.

199

Cheful de hârjoană puse, mintenaș, pe fiecare a gândi la orele de după școală pentru a se întrece în felurite jocuri ale copilăriei. Imașul de la marginea satului părea, dintr-o dată, prea mic pentru marea zbenguială, săturând pofta de oină și țurcă. Ar fi făcut orice, aproape, ca să se poată zbânțui pe izlaz deodată cu iezii și cârlanii. Sau măcar să iasă la scăldat, la iaz, ori să sară ulucii la furat de prin livezile vecinilor. S-ar fi mulțumit și cu furișatul în podul casei, unde mamele piteau oalele cu smântână de feluriți pofticioși. Nu trecu prea multă vreme căci, dintr-o dată, copiii se ridicară din nou de pe băncuțele de lemn… Apăru preotul care ținea strâns la piept un ceaslov. Legiunile de diavoli, care torturau sufletele sătenilor, se temeau de puterea lui duhovnicească. În cea mai mare grabă, dracii își luau tălpășița din fața lui. Pentru harul său, era prețuit de la pruncul care scâncea până la baba care se ținea de chilabaleală. În văzduhuri, de la atâta bârfă adunată se forma câte un nor de pălăvrăgeală care, cu putoarea lui, ademenea demonii. Prea cucernicul părinte i-a blagoslovit, uitându-se plin de mândrie la acești neprihăniți. Aveau fețele scăldate de luminile calde răspândite de vitralii. I se părea că privea sfinți născuți din niște țărani simpli. Și-au făcut cu toții cruce și s-au apucat a zice rugăciunea, așa cum se cuvenea înainte de începerea fiecărei zile de școală. Copiii s-au reașezat cuminți în bănci. Smaranda a fost chemată să învețe a buchisi slovele. Apăsa cu arătătorul fiecare literă din ceaslov, citind-o cu putere. Cuvintele s-au pus a se lega și apoi rosti în propoziții. Din gura ei a început a curge o limbă dulce ca mierea care umplu biserica și se revărsă în împrejurimi. De prin curți, pe unde stropoleau, țăranii s-au oprit și s-au închinat, ascultând această minunată limbă românească.

200

5. ÎNFĂPTUIREA UNUI MIRACOL a. Torța arzândă a romanității Pe vremea Antichității, exista un continuum teritorial și lingvistic al romanității care se întindea la nord și sud de Dunăre. În niciun caz, latinitatea nu era izolată în Balcani. Se afla în contact atât cu restul romanității orientale (prezentă în Anatolia și chiar Orientul Mijlociu), cât și cu partea ei occidentală. Arborele latinității din trunchiul căruia s-au desprins cele două ramuri și-a desfășurat coroana pe întreg teritoriul luat de Roma sub stăpânire. Fiind vorba de un imperiu puternic, politico – militar, dar și cultural, procesul de romanizare a fost pe măsură. Latinizarea nu s-a efectuat selectiv, ci s-a impus în întreg imperiul și s-a manifestat mai intens la populațiile barbare. Accesul la un vehicul lingvistic de prestigiu le facilita integrarea în avangarda civilizației1. În provinciile din răsărit, latina a concurat un timp cu elena care încă de la Alexandru Macedon derula un amplu proces de substituire a limbilor locale (Balcani, Anatolia și Orientul Mijlociu). Primele înlocuite au fost cele aflate de multă vreme în contact cu civilizația greacă (macedoneana, traca, frigiana). Atunci când romanii au cucerit aceste ținuturi, nu au fost nevoiți decât să impună latina în locul elenei ca limbă de circulație. Datorită prestigiului său mult prea puternic, elena nu a fost ștearsă complet de pe harta lingvistică. În pofida cuceririi romane, greaca a continuat să fie influentă în special în regiunile din sudul Balcanilor care au cunoscut o elenizare mai profundă. Greaca a rezistat pentru că era o limbă scrisă care se baza pe o cultură solidă. Dacă în alte 1 Pe parcursul istoriei, au mai existat astfel de vehicule lingvistice: franceza, pentru trecutul mai recent, și engleza, pentru prezent.

201

contexte istorice, limbi vechi de cultură au dispărut (sumeriana, akkadiana) sub presiunea exercitată de noii cuceritori, Roma nu a dus o astfel de politică de forță în raport cu Elada. Din contra, faptul că greaca era vorbită de la Eufrat până la Adriatica nu putea fi decât un avantaj pentru romani. Așa își puteau administra mai eficient provinciile îndepărtate din Orient1. Practic, spre finalul său, imperiul funcționa cu două limbi oficiale, latina și greaca, ceea ce a permis și divizarea lui în timpul declanșării migrațiilor devastatoare. Împărțirea a avut loc pe vremea lui Theodosius, făcând loc apariției la Roma, a unui imperiu de apus, iar la Bizanț, a unui imperiu de răsărit. În schimb, în nordul Balcanilor, romanizarea a avansat rapid acoperind aproape integral aria triburilor traco – ilire. Să ne amintim, de pildă, de cazul lui Iustinian I care provenea dintr-o familie traco – romană (sau iliro – romană), unde se vorbea latina. Succesul romanizării poate fi explicat prin prisma posibilei apropieri lingvistice dintre latină și idiomurile vorbite de populațiile traco – ilire, aspect care a înlesnit asimilarea celor din urmă. Demarcarea arealului supus în vechime romanizării de cel aparținând influenței elene urma, așa cum s-a observat, o linie imaginară. Începea de pe litoralul Mării Negre (actuala Românie), se continua pe direcția Munților Balcani (cu aproximație granița prezentă dintre Serbia și Macedonia) și se termina pe țărmul Mării Adriatice (Albania vremurilor noastre). Valul migrator care s-a revărsat peste Balcani a forțat retragerea Imperiului roman din regiune. Așa cum s-a remarcat, lipsită de ocrotire statală, populația latinofonă nu doar din Balcani, ci din întreaga Europă, s-a auto – organizat în romanii populare pentru a rezista năvălitorilor. S-a refugiat în zone inaccesibile invadatorilor ori plătindu-le bir. Furtuna slavă, care s-a abătut asupra Balcanilor, a avut 1 Mai târziu, și otomanii au menținut aceeași politică lingvistică, neînlăturând influența elenei, pentru a administra teritoriile creștine ocupate.

202

suficientă putere pentru a provoca discontinuitatea teritorială a spațiului latin. Migrația slavă a separat definitiv ramura occidentală de cea orientală a romanității. A rupt vechile legături cu Noricum și Reția unde, astăzi, doar în estul Elveției și nord – estul Italiei mai subzistă retrase graiurile reto – romane (cele mai apropiate de limba română și care formează o veritabilă punte spre italiană și franceză). Factorul slav a avut ca rezultat dispersarea romanității orientale și, implicit, apariția unor dialecte distincte: daco – româna, aromâna, megleno – româna și istro – româna. Din cauza absenței unor refugii naturale generoase, așa cum se găseau în nordul Dunării, comunitățile latinofone din sud au fost nevoite să se retragă în zone extrem de izolate (Munții Pindului, mlaștinile de pe coasta adriatică). Și nu a fost doar cazul nostru, ci și al triburilor traco – ilire. De pildă, dalmații s-au refugiat pe insulele Mării Adriatice și pe promontoriile ușor de apărat unde au creat orașe comerciale puternice (Ragusa). Confruntați cu riscul decimării, localnicii s-au repliat în regiuni inaccesibile năvălitorilor. Autohtonii au mai avut și varianta deplasării spre zone periferice în raport cu nucleele teritoriale în jurul cărora se coagulaseră statele salve. De exemplu, politica de oprimare, după care s-au ghidat cnezatele sârbești, i-a forțat pe albanezi și aromâni să migreze spre miazăzi. Destinul greu împărtășit în comun a făcut ca aceste comunități să rămână strâns legate până la convertirea albanezilor la islam. Explicația retragerii masive a autohtonilor în arii izolate sau marginale constă în faptul că, în vestul Balcanilor, atacurile slave au fost sângeroase. E suficient să apelăm la memoriile recente despre conflictul din fosta Iugoslavie ca să înțelegem spiritul războinic al triburilor slave din această zonă. Se pare că, în estul peninsulei, migrația slavă s-a petrecut inițial într-un mod ceva mai pașnic. Au putut avea loc astfel schimburi lingvistice mai puternice între graiurile

203

românești și cele macedo – bulgare. Simbioza dintre comunitățile slave și cele romanizate s-a manifestat în plin Ev Mediu, inclusiv în plan politic. Așa a apărut puternica împărăție vlaho – bulgară, ocârmuită de familia aromână a Asăneștilor, care s-a împoncișat bizantinilor. b. Conviețuirea slavo – latină Conviețuirea în Evul Mediu a populațiilor slavizate și a celor romanizate a constituit o realitate incontestabilă. Elementul latinofon a supraviețuit în Balcani și după retragerea, iar, mai târziu, dispariția Imperiului roman chiar dacă s-a petrecut într-o simbioză cu factorul slav. Așadar, furtuna slavă nu a avut puterea să stingă făclia romanității la sud de Dunăre. Miracolul s-a produs în condițiile în care slavii au întemeiat state puternice, uneori și cu aport romanic, exercitându-și influența inclusiv asupra teritoriilor noastre. Extinderea țaratului bulgar și a imperiului dualist (vlaho – bulgar) în spațiul românesc a lăsat urme palpabile. Le regăsim în prevalența toponimelor și antroponimelor de origine medio – bulgară pe care le putem citi în primele documente medievale slavone1. Dovada simbiozei profunde rezultă și din rădăcinile comune din care folclorul românesc și bulgar își trag seva, de la cel coregrafic, la cel muzical și narativ2. Este surprinzător să întâlnești coincidențe între regiuni aparent îndepărtate, precum Macedonia și Ardeal sau Tracia și Moldova. Foarte probabil, osmoza dintre populațiile slave și cele romanice nu s-a finalizat, la sud de fluviu, prin apariția unui nou popor tocmai datorită puterii conferite slavonei ca limbă liturgică și de cancelarie în imperiul vlaho – bulgar. Apărută în sudul Bulgariei, slavona a reușit să se impună în ariile romanice datorită sprijinului de care beneficia din partea 1 Sunt mult mai vechi decât cele rutene care s-au infiltrat mai târziu, urmare a influenței polone asupra Moldovei. 2 Pot fi evidențiate în acest sens: Mărțișorul, Baba Dochia, respectiv Evdochia, Meșterul Manole.

204

autorităților politice și religioase. Procesul s-a soldat cu slavizarea treptată a comunităților noastre sud – dunărene. Doar nucleele marginale, transhumante, aflate în contact cu elena, au rezistat, pentru că nu a existat o simbioză cu grecii bizantini. În schimb, la nord de Dunăre, înrâurirea slavă nu a mai fost atât de puternică deoarece organizarea ecleziastică a fost tardivă și a succedat înființării țărilor române. Totodată, victoriile bizantine, dar mai ales otomane au redus considerabil presiunea slavizării asupra noastră. Slavizarea înregistra un curs ascendent, purtat de vehiculul slavonei liturgice care acționa într-o societate profund religioasă. Dar slavona nu a mai avut în timp capacitatea de a asimila romanitatea nord – dunăreană care devenea tot mai conștientă de propria identitate. Treptat, au fost inserați termeni autohtoni pentru ca limba să se facă înțeleasă pentru întreg norodul. Scrisoarea lui Neacșu Lupu din Câmpulung Muscel către judele Brașovului, Hans Benkner, redactată în chirilică, dar concepută aproape într-un limbaj mixt slavono – român, este o dovadă a acestei tendințe. Răspândirea tiparului, sub impactul Reformei, care a permis propovăduirea credinței în limba maternă, a făcut ca procesul să devină ireversibil în favoarea românei. Cu timpul, limba noastră a substituit slavona la liturghie și în cancelarie. Afirmarea românei ca limbă oficială s-a petrecut pe vremea lui Matei Basarab și a lui Vasile Lupu. În Moldova, mitropolitul Varlaam a tipărit numeroase cărți bisericești care au accelerat procesul de impunere a limbii noastre. Puțin mai târziu, în Muntenia, mitropolitul Antim Ivireanul avea să introducă definitiv româna ca limbă liturgică. Perioada domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu s-a dovedit a fi deosebit de fecundă nu doar pentru limba română, ci pentru întreaga noastră cultură (prin realizarea de ctitorii, scrierea unor pravile, tipărirea de cărți, fondarea de școli etc.). Acumulările culturale sub acești domnitori au făcut posibile exploziile din timpul lui Constantin

205

Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Caracterul latin s-a accentuat prin aportul masiv de neologisme latino – romanice, în special franceze, care au înlocuit termenii de origine slavă. Un alt rol important l-a jucat renunțarea la alfabetul chirilic și introducerea grafiei latine pe vremea lui Al. I Cuza. A fost vorba de o reformă necesară având în vedere că alfabetul chirilic nu conținea semne pentru anumite sunete specifice limbii române. c. Supraviețuirea elementului latinofon Din punct de vedere geografic, romaniile și sclaviniile medievale se întrepătrundeau pretutindeni. Primele acopereau munții și codrii, iar cele din urmă, văile și depresiunile. În schimb, câmpiile se pare că au fost lăsate de izbeliște în fața nomazilor, aflați în căutarea de suhății pentru turmele lor. În aceste zone, s-au instalat triburi turcofone, pecenegi, cumani, bulgari, care au fost asimilate pașnic de populațiile slave și romanice. Delimitarea ariilor de influență romană, respectiv greacă, a fost foarte importantă în evoluția proceselor etno – lingvistice din Balcani. Slavizarea a fost mai facilă în arealul elenofon, cu populații trăind în spații deschise, ușor de cucerit (văi, depresiuni). În schimb, comunitățile latinofone s-au conservat mai bine în nord, unde modul de viață era legat de refugiul prin munți și codri greu de străpuns. Nu întâmplător, țaratul bulgar, condus de o elită turcofonă, dar care s-a impus peste o populație slavă, a reușit să pătrundă adânc în Balcani. S-a extins îndeosebi spre sudul peninsulei în detrimentul Imperiului bizantin. Într-un astfel de context, poate fi explicată creștinarea slavilor, de către frații Chiril și Metodiu, ca petrecându-se undeva mult spre miazăzi, respectiv în zona Salonicului. După victoria de la Kleidion asupra țaratului bulgar, Bizanțul și-a recuperate teritoriile, reușind fie să asimileze din populația slavă, fie să o împingă spre nord. În acest ultim caz, între Munții Balcani și Dunăre, slavii au întemeiat noi state, prin persecutarea autohtonilor, așa cum a

206

fost situația cnezatelor sârbești, ori au fuzionat cu elementul romanic, așa cum s-a petrecut în cazul imperiului vlaho – bulgar. Deși s-au aflat în conflict cu Bizanțul, noile formațiuni slave au funcționat ca un adevărat cordon sanitar în favoarea Imperiului Roman de Răsărit. Au filtrat din amenințările asupra Constantinopolului, dirijate din stepa panonică, dar mai ales din cea pontică. O asemenea protecție era cu atât mai necesară cu cât, după înfrângerea de la Manzikert în fața turcilor, imperiul pierduse aproape definitiv Orientul. Frontul se retrăgea spre apus, cantonând Bizanțul în arealul balcano – anatolian. În nordul Dunării, romanitatea orientală a supraviețuit, repliindu-se în fața atacurilor popoarelor migratoare prin munți, codri și regiuni mlăștinite. De regulă, năvălitorii nu se aventurau în aceste ținuturi de frică să nu cadă pradă vreunei ambuscade. Odată cu retragerea invadatorilor, populația românească revenea în zonele expuse năvălirilor, reușind să-i asimileze pașnic pe alogeni prin ponderea numerică mai ridicată și gradul civilizațional mai avansat. Doar pe teritoriile noastre, romaniile populare au rezistat, întemeindu-și în timp propriile formațiuni statale, respectiv cnezate și voievodate care au stat la baza formării țărilor române. În restul Europei, au fost asimilate aproape în întregime de migratorii germanici, în vest, respectiv, slavi, în est1. Nu doar noi ne-am găsit adăpost în cele mai inospitaliere spații din arealul dintre Dunăre, Carpați și Marea Neagră, ci și triburi care se retrăgeau din fața altor războinici mai de temut. Să ne gândim, de exemplu, la cazul iașilor, trib alanic cantonat în perioada invaziei mongole, atât în mlaștinile Tisei, cât și ale Prutului. Amintirea lor dăinuiește până astăzi pe meleagurile Moldovei. Pe unul dintre afluenții Prutului, Bahlui, au fondat orașul care le poartă numele – târgul Iașilor. 1 Conform toponimelor, romanii populare au existat în Occident în: Wales (Marea Britanie), Walcheren (Olanda), Valonia (Belgia).

207

Inexistența unor asemenea particularități geografice la sud de Dunăre a dezavantajat romanitatea orientală, fapt ce explică nivelul crescut de asimilare pe care l-a înregistrat. La miazăzi de fluviu, legăturile între versanți se realizau prin largi culoare de comunicare între văile principale, puternic expuse și avantajându-i pe cei care le stăpâneau. Totodată, pădurile sunt de altă factură biogeografică, cu un accentuat specific meridional, și nu permiteau ascunzișul înăuntrul lor. Regiunile mlăștinite erau rare, limitându-se mai ales la mărginirea țărmurilor egeice și adriatice. În consecință, romanitatea orientală de la sud de Dunăre a supraviețuit, de regulă, în zonele montane, și, în mod excepțional, în cele înmlăștinite (Albania1 și Epir). d. Amintiri sud – dunărene În absența unui cadru natural care să-i asigure un adăpost eficient, romanitatea sud – dunăreană a fost nevoită să-și rezume activitățile la păstorit și comerț. În mod special, au excelat aromânii, care au probat un simț dezvoltat al afacerilor. Imposibilitatea practicării agriculturii, care reprezenta baza economică a oricărei societăți, a influențat decisiv destinul nefericit al comunităților latinofone. Elementul romanizat s-a menținut astfel într-o stare de izolare geografică, fapt cu multiple repercusiuni în plan economic și socio – politic. Asimilarea latinofonilor a început dinspre vest, unde sârbo – croații i-au forțat să le accepte limba și obiceiurile. Până în Evul Mediu târziu au subzistat nuclee importante precum cel al Romaniei (situată la est de Sarajevo, unde s-au conservat toponime românești)2 sau al Stari – Vlahului (aflat la sud – vest de Belgrad, între văile Drinei și Moravei de Vest). Până spre începutul Epocii moderne, au rezistat și comunitățile valahe din actualul Kosovo (unde sunt 1 De exemplu, este cazul farșeroților din Albania care mai rezistă încă în câmpia Muzakiei la sud de Vlora, antica Valona. 2 Este cazul inclusiv al vârfurilor montane impozante Durmitor și Visitor.

208

consemnate toponime interesante)1. Cam în aceeași perioadă, au fost slavizate complet și comunitățile numeroase refugiate în zona montană de la granițele actuale ale Serbiei, Bulgariei și Macedoniei (bazinul superior al Moravei și Strumei) unde pot fi întâlnite multe toponime românești2. Factorul latinofon a contribuit din plin la particularizarea populației slave locale, numiți torlaci sau șopi3, cu tradiții populare foarte apropiate de cele ale vlahilor timoceni și chiar oltenilor. Celelalte nuclee, situate mai la sud, în masa populației albaneze sau grecești s-au conservat mai bine. În acest sens, au contat vechimea diferențierii dintre cele trei popoare și gradul ridicat de toleranță al relațiilor inter – etnice. În epoca națiunilor, acest climat a făcut posibil ca mulți dintre latinofoni să accepte cultura greacă fără opreliști. Numai păcurarii rămași izolați, păstorindu-și oile prin munți, și-au păstrat graiul. Așa s-a întâmplat ca mulți dintre grecii din Macedonia, Tesalia și Epir să aibă origini romanice, regăsite și astăzi în frecvența unor antroponime4. Și în Albania s-a înregistrat un fenomen similar încât, în perioada interbelică, erau destui care reclamau originea aromână5. Explicația pentru care începând de la Sofia spre est s-a întrerupt șirul comunităților romanice sud – dunărene ar putea consta în faptul că, în zonă, ocupația turcească a fost mult mai puternică. Slavii, stabiliți în zonele de câmpie, au fost obligați să se retragă spre regiunile muntoase unde au șters complet urmele romanității orientale. Deși au fost asimilate ori nevoite să se replieze la nord de Dunăre, amintirea acestor comunități s-a păstrat în multe toponime existente și în 1 Ne referim, de pildă, la Valbona, afluent al Drinului. 2 Avem în vedere orașul Surdulița, masivul Vlahinia ori lacul Vlasinka. 3 Torlacii s-au considerat bulgari până târziu dar teritoriul lor a revenit Serbiei în mare parte, și azi doar puțini mai au conștiința bulgară (în zona aflată la sud – est de Niș). 4 Este cazul numelor de genul Vlahos sau Vlahopol. 5 Se aproximează la o zecime din populație.

209

prezent1. Un refugiu al romanității sud – dunărene a fost și Dobrogea, respectiv codrii Măcinului și Podișul Oltinei. Luncile de pe aproape întreg malul drept al Dunării au reprezentat, totodată, un adăpost pentru strămoșii noștri, unde poate fi numărată și în prezent o populație românească (din păcate, aflată în fază avansată de bulgarizare2). e. Păstrarea focului latin Pentru a înțelege minunea petrecută pe pământurile noastre, respectiv conservarea în condiții istorice foarte complexe, a identității latine trebuie să maximizăm importanța Bizanțului. Este greu de crezut că rezistența romanității orientale doar în Ardeal și Banat (sau și în Tribalia) ar fi reprezentat singurul factor capabil să determine un influx consistent de populație care să creeze spațiul etnic românesc. Pentru valoarea sa strategică, respectiv accesul la Gurile Dunării, Sciția Minor s-a aflat mult timp sub stăpânirea Bizanțului. Dunărea de Jos a constituit un cap de pod care a menținut ținuturile noastre conectate la puterea imperială fondată pe malurile Bosforului. Prin urmare, modelarea identității noastre s-a petrecut sub înrâurirea lingvistică a Bizanțului. Fiind proclamat cea de a doua Romă, în acest oraș imperial, latina a beneficiat oficial, încă vreo câteva secole, de un statut privilegiat (chiar dacă în Apus, prima Romă se prăbușise între timp sub loviturile barbarilor). Atâta vreme cât basileii adormeau, în Sfântul Palat, cu gândul la restaurarea atotputernicului Imperiu roman, latina era un instrument indispensabil refacerii mărețului proiect. Visul strategic s-a înfiripat pentru o clipă în vremea lui Iustinian I prin cuceririle făcute în Peninsula Italică 1 De exemplu, putem întâlni satele Vakarel și Pasarel de la sud – est de Sofia, spre Plovdiv. 2 Dovada asimilării constă în puternica similaritate etnografică a bulgarilor din nord, de la Vidin la Silistra, cu muntenii și oltenii. Practic, întâlnim aceleași dansuri, ritmuri și costume populare care, spre est, în Dobrogea, capătă o amprentă mai puternică orientală (turcească, mai ales).

210

și nordul Africii, dar moștenirea lui a fost repede risipită de urmași. Inevitabil, retragerea puterii Bizanțului spre locurile de origine a făcut ca, în timpul lui Heraclius I, greaca să fie reintrodusă ca limbă oficială. Așa a fost deschisă calea reelenizării complete a Imperiului bizantin. Procesul de romanizare la Dunărea de Jos, care implica o arie de influență a Bizanțului extinsă până în Taurida, a presupus o contaminare spre Moldova și Muntenia. Dovada acestei mărturii constă în subzistența din abundență a toponimiei romanice în pofida numeroaselor invazii petrecute pe pământurile noastre. Inclusiv pe principalul culoar de direcție a migrațiilor, Dobrogea și Bugeac, putem întâlni și astăzi multe toponime de origine latină (mai ales pentru sudul Basarabiei1). Astfel, prin controlul deținut asupra Gurilor Dunării, Bizanțul s-a vărsat secole îndelungate ca un râu în fluviul latin izvorât pe pământurile noastre în urma cuceririi Daciei de către Traian. Aflată în calea invaziilor, parte consistentă a populației romanizate din zona Dunării de Jos a fost nevoită să se retragă spre Carpați. Numeroase triburi războinice și-au stabilit centrele de putere în această regiune (cu precădere, Bugeacul fiind ales ca sediu de către diverse imperii migratoare). Refugierea autohtonilor a avut ca rezultat consolidarea elementului romanizat în special din Moldova și Muntenia. Un alt curs latinofon care a alimentat ținuturile noastre a fost cel din Câmpia Panonică. Să nu uităm că Panonia s-a aflat sub influență romană o perioadă mai îndelungată decât Dacia. Din cauza reliefului deschis, zona era expusă năvălirilor, 1 De pildă, ne referim la: Reni (care provine din latinescul renie / arina - nisip și înseamnă grindurile de nisip), gârla Repedea, care leagă lacul Ialpuh de Dunăre, culmile deluruoase Malu Mare, Pietroasa sau numele cursurilor de apă Salcia, Lunga, Larga, Spinoasa, Sărata, Valea Adâncă, Frasin. În Dobrogea există și o toponimie slavă de tip sud – dunărean, dovadă a unei influențe bulgărești mai puternice, similară cu cea din Muntenia, infuzată mai ales în timpul imperiului vlaho – bulgar.

211

fiind de altfel, ocupată, pe rând, de mai multe triburi care devastau totul în calea lor (de pildă, hunii, avarii și maghiarii). Acest segment latinofon s-a retras spre Transilvania, protejată mai eficient de fortăreața naturală a arcului carpatic, adăugându-se populației romanizate care s-a păstrat din timpul Daciei Felix. Alte direcții urmate au fost spre miazăzi, alăturându-se comunităților sud – dunărene, și, mai ales, spre nord în zona de protecție a Carpaților Vestici și Păduroși, extinzându-se până în Moravia cehă1. f. Lumina din beznă Descălecatele trebuie să le privim ca acte fondatoare ale statelor medievale românești, reprezentând, practic, o renaștere a etnosului nostru. Desigur nu trebuie nicio clipă să uităm de contextul favorabil, în care ridicarea noastră istorică a fost posibilă datorită coborârii altora. Este vorba de retragerea uriașului val tătaro – mongol care, în revărsarea lui, acoperise inclusiv crestele Carpaților unde ne refugiasem. În aceste vremuri zbuciumate, să ne ațintim privirea spre fluxul și refluxul elementului romanic de o parte și de alta a lanțului carpatic. Am putea astfel spune că descălecatele s-ar putea să fi fost o întoarcere spre locurile de baștină a unor grupuri (care au revenit în rândul populației autohtone). Acest fenomen a fost larg răspândit în cadrul așa – numitelor migrații metanastatice (refugii urmate de reveniri) specifice nu doar Balcanilor, ci și Asiei Centrale sau Caucazului, profund tulburate de invazii. Să ne amintim de cazul Mușatinilor care par să fi fost originari din Țara Șipenițului de unde au migrat în Maramureș. Sub presiunea maghiarizării și cea a catolicizării care înaintau spre bazinul Tisei superioare, au revenit în Moldova. Odată cu dânșii, au dislocat o parte importantă a populației care i-a urmat peste munți, iar locul aproape gol a 1 Până în ziua de azi s-a menținut denumirea zonei Valașco – Mezirecie.

212

fost umplut de ruteni. La rândul lor, ucrainenii deja asimilaseră populația românească din regiune, transformând-o în huțuli, boici sau lemki (care între timp, a căpătat o origine mixtă)1. Nu întâmplător, în întreaga zonă a Carpaților Păduroși, toponimia majoră și chiar hidronimia sau oiconimia este românească2. Descălecatul s-a petrecut într-o vreme în care populația Maramureșului se afla într-o faza avansată de omogenizare în direcția românizării. Influxul masiv al rutenilor, care s-au extins în regiune pe fondul crizelor interne din Polonia, a complexificat structura etnică. Astfel de mișcări au mai avut loc în Carpații Orientali între zona secuiască și vestul Moldovei, unde pe un spațiu larg s-a produs o interasimilare reciprocă al cărei principal rezultat a fost apariția ceangăilor. Ne referim la o populație cu origini mixte, de limbă maghiară, dar având o conștiință românească3. Firul acestor comunități diverse, care au conviețuit pe ambii versanți ai Carpaților Meridionali, ar putea fi urmat și în cazul descălecatului din Muntenia. Sunt pline cronicile, mai ales cele scrise de sașii din Transilvania, care au consemnat existența unei comuniuni între vlahi și turanici (cumani și pecenegi). Țara Făgărașului, loc al amestecului etnic și de unde avea să pornească descălecatul, era foarte bine cunoscută de către coloniștii germani stabiliți în apropiere (la Brașov și Sibiu). Coabitarea româno – turanică a fost mai însemnată în Muntenia decât în Moldova, unde era marginală, spre Bugeac, și a avut un impact mai puternic, stând la baza fondării Țării Românești sub dinastia Basarabilor. g. Icoana românească Identitatea noastră ortodoxă este o moștenire sacră care ne-a fost încredințată de Bizanț. 1 Chiar dacă vorbesc o limbă slavă, aceste comunități sunt cultural – etnografic mai apropiate de români. 2 Pot fi întâlnite frecvent nume ca Măgura, Chicera și derivate de Pietrosul, Rotundul etc. În Transcarpatia, toponomia majoră este vest – slavă, mai precis slovacă. 3 Avem în vedere trăsăturile folclorice.

213

Propovăduirea creștinismului oriental pe pământurile noastre s-a realizat de Imperiul Roman de Răsărit prin stăpânirea Dunării de Jos. Predica Sfântului apostol Andrei în Sciția Minor avea să se răspândească și pe întreg cuprinsul ținuturilor noastre. Atașamentul nostru față de ortodoxie este rezultatul legăturilor profunde și îndelungate pe care le-am avut cu lumea bizantină. Așa se explică faptul că majoritatea dintre noi, deși vorbeam o limbă latină, am aderat la credința ortodoxă, și nu la cea romano – catolică. Atracția exercitată de universul bizantin a fost atât de puternică încât, oricât de departe spre nord sau spre vest, au trăit strămoșii noștri au păstrat aprinsă flacăra ortodoxă. De pildă, se cunoaște că, în zorii apariției statelor medievale românești, celebra mănăstire Peri, situată la miazăzi de Tisa, era dependentă de patriarhul Constantinopolului chiar dacă Maramureșul se afla sub ocupație maghiară. Dovada propagării ortodoxiei pe teritoriile noastre dinspre Gurile Dunării este atestată și de faptul că, în zonă, au fost întemeiate primele entități administrative bisericești pentru spațiul românesc. Să ne amintim de episcopia Vicinei, care a fost considerată de greci drept o structură ecleziastică destinată vlahilor. Ulterior, întemeierea statelor medievale românești a impus unități de rang superior, fiind înființate mitropolii. În Țara Românească, mitropolia înființată, sub Nicolae Alexandru, la Câmpulung, a înlocuit episcopia de la Vicina devenită inoperantă în condițiile ocupației otomane timpurii a Dobrogei. În schimb, în Moldova, mitropolia de la Suceava a preluat, mai degrabă, atribuțiile episcopiei de la Peri, o extensie a Patriarhiei Ecumenice pe teritoriile noastre îndepărtate. Înființarea mitropoliei la Suceava a fost inițial marcată de dispute între dorința voievozilor de a instala un ierarh local și cea a Bizanțului de a impune un grec. În cele din urmă, pentru a preveni căderea Moldovei în sfera de influență catolică, pe fondul presiunii politice a Ungariei și Poloniei,

214

Constantinopolul l-a recunoscut canonic ca mitropolit pe Iosif Mușat. Totuși, simbolic, Moldova a fost strâns legată de Patriarhia Constantinopolului. Să ne gândim, de pildă, la moaștele unor sfinți din spațiul bizantin care au fost aduse sau ne-au fost dăruite, pe vremea lui Alexandru cel Bun, respectiv a lui Vasile Lupu, pentru a patrona principatul. E cazul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava și al Cuvioasei Parascheva de la Iași, declarați ocrotitori ai Moldovei1. Consolidarea ortodoxiei în spațiul extra – carpatic, la adăpostul existenței unor entități statale, a permis supraviețuirea acesteia în Transilvania în condiții grele. Dovezile sunt multe, având în vedere bisericile și mănăstirile ridicate în arcul intra – carpatic de domnitorii Ungro – Vlahiei și Ruso – Vlahiei. Trebuie adăugat că mitropolia de la Suceava a înființat episcopii românești pe teritoriile din Ardeal și Maramureș aflate sub controlul Moldovei (așa cum a fost Episcopia Vadului). De asemenea, mitropoliților de la București li s-a conferit titlul de exarhi ai Plaiurilor, adică de reprezentanți ai Patriarhiei Constantinopolului în Transilvania. Influența celor două mitropolii s-a suprapus cu aproximație, în logica unor conexiuni geografice, peste divizarea lingvistică a Transilvaniei între graiul ardelenesc din nord, mai apropiat de cel moldovenesc, și graiul ardelenesc din sud care se confundă cu cel muntenesc. În Ardeal, al cărui pământ fusese cotropit de diverse puteri convertite la catolicism sau, mai târziu, protestantism, ortodoxia a avut statutul de religie tolerată. Considerați schismatici, românii au ajuns să fie persecutați pentru credința lor și au fost supuși unui proces de asimilare confesională sau unor măsuri ce au vizat preluarea controlului politic asupra lor. Să ne amintim de prozelitismul calvin, făcut sub patronajul principilor unguri în rândurile noastre, ca fază 1 Mai târziu, în epoca fanariotă, a fost reluată lupta de neatârnare a bisericii din Moldova față de politica domnitorilor de a impune în funcții ierarhi de origine greacă (luptă cunoscută sub forma de paisianism).

215

intermediară de maghiarizare a românilor. Să rememorăm politica austriacă de atragere la greco – catolicism a unei părți însemnate a clerului român ortodox. Inițiativa a reprezentat atât o tentativă de divizare a noastră pe criterii confesionale, cât și realizarea unei contraponderi la elita maghiară (calvinistă). Să nu uităm nici de silirea românilor din provinciile stăpânite de austrieci, din Banat, Transilvania și, mai târziu, Bucovina, de a se supune canonic ortodoxiei sârbe (mitropolia de la Karlowitz). Nedreptatea își avea originea în spaima trasă de nobilimea ungară și clerul romano – catolic din Transilvania în fața țărănimii române și maghiare răsculate la Bobâlna, pe care au înfrânt-o doar cu sprijinul secuilor și al sașilor. Învingătorii au semnat un pact prin care i-au exclus pe români de la drepturile sociale, politice și religioase. Această strâmbătate a durat prea mult, iar împotriva ei s-au ridicat, peste veacuri, Horia, Cloșca și Crișan. Dar suflul niciunei dușmănii nu a avut puterea să stingă flacăra lumânării din candela ortodoxă aprinsă de strămoșii noștri în Ardeal. A pâlpâit în continuare datorită curajului și strălucirii unor mireni, dar mai ales a unor duhovnici care au făgăduit credință neamului. Au întins o mână zdravănă de ajutor poporului care se opintea. Așa a fost cazul lui Andrei Șaguna, un aromân care a năzuit să-și deștepte frații din somnul lor adânc pentru a-și putea ridica fruncea în lume. Și nici politica dezbinării noastre pe criterii religioase nu a funcționat. La adăpostul greco – catolicismului, românismul a putut să se afirme politic și cultural în Transilvania. Din rândul credincioșilor uniți cu Roma, s-au născut fii ai neamului, crescuți într-un puternic simțământ patriotic, care au purtat stindardul latinității. Să privim, prin urmare, cu admirație la Școala Ardeleană și la cărturarii ei: Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Petru Maior. Emanciparea națională nu avea să țină seama în

216

Transilvania de apartenența noastră religioasă. Întâlnim angajați în lupta politică și militară fruntași pașoptiști transilvăneni care provin atât din rândul ortodoxiei, cât și al greco – catolicismului (Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Andrei Mureșanu, Timotei Cipariu). Aceeași solidaritate națională, ce nu a ținut cont de diferențele confesionale, s-a manifestat cu putere și în vremea memorandiștilor (Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu, Rubin Patiția). Ridicându-se împotriva dualismului, memorandiștii au deschis drumul Marii Uniri. Sub tricolor, unirea Transilvaniei cu România și-a aflat desăvârșirea în solemna îmbrățișare frățească dintre Iuliu Hossu și Miron Cristea. Am putea spune că afirmarea noastră ca identitate națională și religioasă a fost marcată de un paradox. Supraviețuirea lingvistică a factorului romanic oriental a fost strâns legată la apartenența la ritul bizantin (greco – ortodox și greco – catolic), și nu la cel latin (romano – catolic). Situația devine explicabilă nu doar prin prisma rolului jucat de Bizanț în creștinarea noastră, ci și a reflexului de autoapărare în fața tendințelor de asimilare din partea unor puteri romano – catolice (Ungaria, Austria și chiar Polonia). Să nu cădem în păcatul a gândi că romano – catolicismul este o confesiune care deznaționalizează prin ea însăși, ci reticența noastră s-a datorat preocupării unor puteri opresoare de a se folosi de factorul religios ca instrument politic. Între zidurile cetății

Pe tărâmuri scufundate în adâncul codrilor sau ridicate pe înălțimea munților, s-a întins, pe parcursul istoriei noastre, o măreață cetate. Între zidurile ei de nepătruns, ne-am adăpostit în vremuri de restriște, împinși fiind de mânia cotropitorilor vremelnici ai pământurilor noastre. Am transformat cărări de pădure și poteci de munte în ulițele

217

acestei fortărețe naturale. Cu cât erau mai întortocheate și mai înguste, cu atât ne credeam mai în siguranță. Le-am străbătut vreme îndelungată, încât am ajuns să le învățăm pe de rost. Știam colțul fiecărei pietre și spinul fiecărui mărăcine care se pregătea să ne taie ori străpungă. Picioare neobosite umblau pe ele cu grijă pentru a nu tulbura liniștea naturii. Ne îndepărtam de acest drum sigur și pătrundeam fără teamă pe tărâmul sălbăticiunilor care se deschidea în întunecime. Zi și noapte, arbori falnici și stânci semețe țineau departe privirea aspră a cotropitorilor. De la marginea pădurilor și a munților răzbătea zgomotul ascuțișului de spadă care străpungea platoșa. Mirosul de sânge țâșnea din trupul ucis. De frică să nu se rătăcească, străinii nu cutezau să umble pe cărările și potecile noastre. Ne îndemnau să ne părăsim adăpostul cu glasuri mieroase care ne îmbiau auzul. Te răscoleau cu chemarea lor atât de puternică încât unii dintre noi nu au rezistat. Dezrădăcinați din mijlocul nostru, s-au înstrăinat repede, lepădându-și limba și credința strămoșească. Au ajuns chiar să nege că ar fi făcut parte cândva din rândul nostru, punându-se a-și huli neamul din care s-au tras. Atât de tare s-au înverșunat încât au slujit, în războaie asupra noastră, ca joldunari sau chiar cătane la vrăjmași. Ne sculam dimineața de vreme, odată cu mulsul oilor. De cum mijea de ziuă, ne apucam a colinda pădurile, pentru a aduna cele trebuincioase traiului sărăcăcios din colibele noastre. Strângeam fără a șovăi din preaplinul dărniciei codrilor cu care ne înfrățisem. Brațele ni se umpleau de vreascuri, iar coșurile ni se încărcau de hribi și felurite poame1. Sub ascuțișul bărdițelor și topoarelor, mânuite de vajnici pădurari, cădeau brazi bătrâni. Erau legați și trași cu huțanii spre joagăre pentru a-i preface în bușteni. Dălți și rindele îi așteptau prin șoproanele dulgherilor. 1 Gândul ne poartă spre aromate zmeure, afine și mure.

218

Pe sub cetini, ne îndreptam spre case. Ne feream de năpârcile care se târau pe sub covorul de frunze. Traversam poienițe pe unde susurau izvoare de munte la care ne opream pentru a ne potoli setea. Ceva mai la vale, în satele noastre, șipotele creșteau râuri în care gospodinele spălau și clăteau ii și ițari. Întârziam din drum, întinzându-ne în luminiș ca să ne hodinim. Lăsam soarele amiezii să se joace pe fețele noastre, mângâindu-ne cu razele lui. Brusc, simțeam tensiunea aerului tăiat de șuieratul săgeții slobozite din coarda unui arc pentru a răpune vânatul. Urma imediat geamătul înfundat al căprioarei sau al mistrețului ascuns printr-un tufiș. În apropiere, urși și lupi pășeau cu grijă, ferindu-se de lațul capcanei. Dihăniile se lingeau pe bot, adulmecându-ne laolaltă cu prada. Din depărtare, tălăngi atârnate de gâtul oilor răsunau cu putere. Turmele acopereau pășunile care se revărsau din vârful muntelui. Spre amurg, ciobănașii își mânau mioarele și mieii, la înnoptat. Ajunși la stâne, aprindeau focul și doineau din fluier. După ce își cântau tristețea singurătății, se uitau cu luare aminte spre cerul de deasupra lor. Fețele li se luminau sub razele lunii, dezvelind niște chipuri de îngeri rătăciți prin creieri de munte. Pe obraji li se prelingeau lacrimi de bucurie. Trânteau cușmele de pământ și scoteau un chiot de veselie. Își dădeau seama că, pe cât de singuri, pe atât de liberi erau în acest colț uitat lume. Și așa urmau să-și ducă traiul, până când aveau să fie îngropați de fârtați în strungă spre odihna lor veșnică.

219

6. ROADELE MOȘTENIRII a. Firea liniștită Coca din care a fost plămădit caracterul nostru pașnic a fost frământată și pusă la dospit încă de pe vremea civilizațiilor neolitice (corespondentă amestecului Hg I2 cu Hg J2, G2 și E3). Organizarea socio – economică, întemeiată pe fundamente agricole și matriarhale, a fost vatra unde s-a copt pâinea care a devenit firea omului liniștit trăitor pe meleagurile noastre. Putem zice, fără ezitare, că reprezintă și astăzi o trăsătură esențială a neamului românesc. Acest cuptor avea să fie încins de natura care, din preaplinul dărniciei sale, și-a revărsat belșugul și peste ținuturile noastre. Spațiul românesc a făcut parte, așa cum am văzut, din solul bogat în care și-a înfipt rădăcinile revoluția agrară pornită din Cornul Abundenței. Valorificarea eficientă a pământului fertil, care reprezenta baza vieții economice, a depins, în plan social, de gradul sporit de fecunditate a comunității. În acest fel, organizarea socio – economică a avut, vreme îndelungată, femeia ca stâlp de bază a familiei. Prin procreare, se putea asigura un număr crescut de membri pentru a trudi ogorul. Motivația pentru conflict la aceste comunități nu s-a manifestat și datorită faptului că exista pământ suficient de expansiune agricolă. Terasele râurilor, semi – inundabile, pe care s-au fondat civilizațiile agricole, erau relativ ostile traiului. Prin urmare, la aceste terenuri nu prea râvneau nici măcar grupurile paleolitice rămase la stadiul de vânători și culegători (Hg I1). Mai violente datorită modului de viață păstrat, aceste populații preferau zonele împădurite ale munților sau întinderile stepei. Așadar, societățile dezvoltate în spațiul românesc au fost dominate mult timp de o puternică latură matriarhală

220

care, implicit, a modelat durabil caracterul nostru pașnic. A fost firesc ca, mai târziu, metalurgia, apărută prin podișurile înalte ale zonei anatoliano – iraniene și răspândită în împrejurimi, să capete, preponderent, valențe casnice la noi. În schimb, la societățile patriarhale, extragerii și prelucrării metalelor din Caucaz li s-au dat îndeosebi un rost militar (Hg R1b și R1a). Ca și în cazul comunităților matriarhale, totul devine explicabil dacă ne uităm cu atenție spre vârsta fragedă a prunciei și chiar a copilăriei lor. Nevoite să înfrunte, încă de la naștere, vitregiile naturii, aceste triburi au avut o proeminentă componentă patriarhală, pe fondul căreia s-au manifestat pornirile lor războinice. Nu în mod întâmplător, populațiile belicoase (indo – europene și turanice, aparținând Hg R1b, R1a și Q)1, care ne-au invadat pământurile, au fost zămislite undeva între Asia Centrală și Marea Caspică. Subzistența lor a depins de partea masculină a comunității care, pentru a valorifica resursele limitate din regiunile inospitaliere, a trebuit să lupte cu natura. Condițiile naturale restrictive au impus un mod de viață în care, inevitabil, pentru a supraviețui, aceste triburi au fost nevoite să-și formeze un caracter războinic. În zonele neprimitoare, comunitățile patriarhale nu au putut practica decât o agricultură primitivă. Pentru suplimentarea hranei, și-au menținut îndeletnicirile vânătorești care le-au stârnit permanent interesul pentru a construi arme eficace. Nu se dădeau în lături nici de la jaf pentru a-și asigura surplusul necesar. Totodată, pentru a domina relieful stepelor unde s-au născut și copilărit, populațiile din zona Mării Caspice și a Asiei Centrale au inventat care pentru a străbate întinderile fără de 1 Alte nuclee de populații războinice, exceptându-l pe cel central – asiatic care au apărut în condiții naturale dificile și care au jucat un rol important în istoria umanității sunt: sud – arabic (din care s-au dispersat semiții), saharian (din care s-au dispersat cușițiii și niloticii), tibetan (din care au divers sinicii și tibeto – birmanii), american (din care au divers aztecii și incașii).

221

sfârșit. Cu ajutorul acestor vehicule, războinicii indo – europeni și, apoi, turco – mongoli s-au deplasat rapid. Au dobândit cu ușurință, pe fondul migrațiilor, o supremație a expansiunii teritoriale pe cuprinsul Eurasiei. Aceste populații și-au măsurat puterile nu doar cu natura, ariditate excesivă și continentalism accentuat, ci mai ales cu alte grupuri umane. Migrația a fost destinul înscris pe făgașul normal al vieții, atunci când au fost înfrânte de stihiile naturii, dar și de alte triburi. Ajunse în ținuturi mai primitoare, locuite de ginți matriarhale, hoardele războinice le-au luat sub stăpânire cu ușurință. Agresivitatea lor, exersată în lupte crâncene, era net superioară bărbaților din societățile matriarhale. Trebuie, totuși, subliniat că, în spațiul românesc, ca și în alte regiuni din Balcani, triburile războinice au fost, de regulă, absorbite de masa autohtonă pentru că infiltrările s-au desfășurat, mai degrabă, succesiv. Această situație a permis dezvoltarea unui cadru favorabil asimilării reciproce, dar care s-a petrecut, preponderent, în detrimentul migratorilor. Nu s-au derulat inserții bruște și violente, așa cum s-a întâmplat în alte locuri ale peninsulei. În aceste zone, fondul autohton nu a mai putut să asimileze factorul alogen, iar, în timp, migratorii i-au imprimat propriul caracter războinic1. b. Împăcarea cu sine Etnosul poporului român nu a devenit unul militant, expansionist, caracteristic celor în care predomină elementele generate de revoluțiile metalifere (exemplificativ fiind cazul națiunilor din nordul și vestul continentului european). Așa cum am văzut, o posibilă 1 Semnificativ este faptul că R1a, specific markerului slav, are o pondere foarte redusă la bulgari și macedo – slavi, în timp ce la sârbo – croați acest genotip s-a conservat mult mai bine. Invazia slavă în vestul Balcanilor a fost una mai violentă, iar fondul autohton (Hg I2) s-a refugiat masiv în munți (Alpii Dinarici), unde, și în prezent, înregistrează cote ridicate. Spiritul războinic a fost imprimat, în timp, întregii populații care nu a putut asimila factorul alogen.

222

explicație ar putea consta în faptul că formăm un popor vechi care își trage seva din paleolitic și al cărui caracter pașnic a fost modelat decisiv în neolitic. De regulă, se spune că aceste populații au păstrat o apetență pentru conservarea stării actuale, un refuz constant al noutății, acceptată doar prin imitație, și nu prin creativitate. Au plonjat în meditații în locul acțiunii menite a rezolva situații de blocaj în fața cărora istoria le-a pus deseori. Dileme existențiale le-au frământat ființa, sădind întruna sămânța incertitudinii în gândurile lor. Au ajuns să fie prea șovăielnice, încurcându-se în multitudinea de variante pe care le-au conceput. Prea multă chibzuială chiar și pentru probleme care impuneau rezolvări relativ simple. Au tărăgănat, știind că poate pe moment au scăpat, dar mai târziu, s-ar putea să-și complice situația. În multe cazuri, acest mod de a înțelege și de a trăi viața a ajutat la conservarea identității lor, dar le-a exclus de la circuitul principal al schimbărilor istorice. Populațiile mai vechi au tendința de a fi mai liniștite, mai împăcate cu ele însele și cu soarta ce le-a fost hărăzită. Fatalismul a pus stăpânire pe mintea și sufletul lor, modelând caracterul acestor ființe care și-au asumat un destin pe măsură. Neîncrezătoare în propriile puteri, au preferat să îndure stăpânirea altora. Înarmate cu răbdare, au așteptat ca ocârmuirile să se prăbușească sub greutatea timpului. Ori să se șubrezească într-atât de mult, încât să fie siguri de clipa când bate ceasul dezrobirii pentru a acționa. La aceste populații, supunerea de bunăvoie a devenit nu doar un mod de a trăi, ci de a rămâne în viață în vremuri de restriște, iar istoria va judeca în ce măsură au avut sau nu dreptate. Pe un astfel de fond, au fost generate mentalități care au cântărit greu inclusiv în balanța existenței lor istorice. Un asemenea mod de a înțelege viața a înclinat decisiv talerul pe care s-a așezat instinctul supraviețuirii în defavoarea celui în care a fost pusă virtutea sacrificiului de sine. În acest fel, avea să apară și să se dezvolte o artă a compromisului care s-a

223

bazat pe disponibilitatea de a face concesii la vedere, dublate de aranjamente pe ascuns, pentru a servi un singur țel – supraviețuirea. Niciun preț nu a părut a fi prea mare ca să fie plătit pentru atingerea scopului. Prin urmare, avem în față o atitudine care ar putea explica nu numai durabilitatea moștenirii noastre, acumulată în paleolitic și neolitic, dar și un anumit mod de a face politică de stat, cu avantajele și dezavantajele inerente. c. Supunerea de bunăvoie Gândindu-ne la modul cum mentalitatea fatalistă s-a răsfrânt asupra politicii noastre de stat, amintirile ne poartă, negreșit, către lista interminabilă de domnitori care, fără luptă, și-au închinat țara în condiții grele. Nimic nu avea să-l clintească pe vodă în a se supune față de Înalta Poartă… Nici măcar apăsarea haraciului care încovoia spinarea țării ori jalea părinților ai căror copii erau luați în robie. Dar astfel vodă, oricare ar fi fost numele lui, credea că reușise să-și ferească poporul de asprimea otomană îndurată de alte nații care au îndrăznit să se împotrivească. Poate că, privit dintr-un anumit unghi, avea oarecum dreptate să exagereze în a fi precaut. Nicicând vreo oștire română nu a avut soarta crudă a armatei ungare după bătălia de la Mohacs. Niciodată poporul român nu a urmat destinul tragic al armenilor și asirienilor care s-au răzvrătit turcilor în Primul Război Mondial. Și, până la urmă, stăpânirea otomană era preferabilă față de cea a altor prinți creștini care puneau în primejdie ființa națională și statală, poftind la pământurile noastre și dorind să ne înlocuiască limba. Oricât ne-ar părea nouă de bizar, în acea epocă, a alege barbaria orientalilor în dauna civilizației occidentalilor însemna întrucâtva un gest prevăzător de supraviețuire1. Așadar, nu trebuie să ne mire că această realitate 1 Evident, există, aparent, dezavantajul hibridizării, deși unii au știut să îl transforme într-un avantaj (grecii sau turcii până la un punct).

224

istorică a reprezentat esența testamentului politic al lui Ștefan cel Mare. Se luptase aproape o domnie întreagă cu turcii, sub al cărui buzdugan i-a zdrobit adesea. Dar când și-a simțit sfârșitul aproape, și-a povățuit fiul, Bogdan cel Orb, să supună Moldova otomanilor. Decizia s-a dovedit una salvatoare pentru această provincie greu încercată de istorie. Supunerea de bunăvoie s-a petrecut la momentul oportun. Moldova nu fusese îngenuncheată pe câmpul de luptă de turci a căror putere urma să cunoască în curând apogeul sub Soliman Magnificul. Conservarea autonomiei politice interne a reprezentat garanția pentru câteva secole a integrității teritoriale și a supraviețuirii identității naționale. Turcii s-au comportat multă vreme relativ protector cu minoritățile religioase. De abia mai târziu, naționalismul inflexibil a produs derapaje abominabile. Otomanii au conservat procesele etnogenetice în stadiul în care le-au găsit, fără a le denatura1. Din păcate, după Ștefan cel Mare nu am făcut decât să ne aplecăm și mai mult în fața Porții Otomane, chiar și atunci când dădea semne că se șubrezește. Desigur, să nu comitem eroarea de a generaliza, pentru că au existat și excepții. Unele au fost remarcabile dacă ne gândim la curajul lui Ioan Vodă cel Viteaz, deși pentru înverșunarea lui avea să fie plătit totuși un preț (introducerea mucarerului în Moldova). De asemenea, se impune să nuanțăm unele aspecte, în sensul că au existat cauze interne și externe care au agravat constant declinul țărilor române și le-au sporit astfel dependența față de puterile străine. Să nu uităm că voievodatele noastre s-au confruntat cu o profundă instabilitate politică. Oricine avea sau pretindea că are os domnesc putea revendica tronul. Așa s-a ajuns ca domniile să dureze, de regulă, doar câțiva ani ori câteva luni, iar tronul să fie ocupat inclusiv de aventurieri străini (Despot 1 Dacă în Anatolia, unde prezența lor era mai veche, s-a produs o turcizare (prin islamizare, asumată și nu forțată în mare parte), în Balcani, procesul a fost marginal (bosniacii sau albanezii trecuți la mahomedanism și-au păstrat identitatea etnică).

225

Vodă, Gaspar Graziani). Se poate vorbi chiar de un adevărat război civil care s-a purtat între diferite linii dinastice, ilustrativă fiind confruntarea dintre cele două ramuri ale Basarabilor (Drăculeștii și Dăneștii). Peste aceste conflicte, s-au așezat disputele dintre familiile boierești pentru influență politică, așa cum s-a întâmplat între Cantacuzini și Băleni. Trădările boierilor și ale dregătorilor făceau parte deseori din realitatea politică, iar unele s-au petrecut în situații critice. Ieremia Golia l-a abandonat pe câmpul de luptă pe Ioan Vodă cel Viteaz, care și-a pierdut, odată cu bătălia, și propria viață. La rândul lui, Toma Cantacuzino a schimbat tabăra înaintea războiului, îngreunând situația lui Constantin Brâncoveanu. Neîncrederea domnitorilor față de boieri avea să implice persecuții și cruzimi neimaginabile. Alexandru Lăpușneanu și Mircea Ciobanu dădeau mese la care chemau boieri pentru a-i căsăpi mai ușor. Răzbunarea celor din urmă a fost pe măsură, având în vedere lista destul de lungă cu domnitorii pe care i-au omorât (Vlad Vintilă, Ștefan Lăcustă, Pătrașcu cel Bun, Alexandru Lăpușneanu, Gaspar Graziani etc.). Eclectismul clasei politice ar putea fi un alt factor explicativ al instabilității politice de la noi. Dacă studiem cu atenție numele feluritelor case boierești, vom observa că acestea au origini diverse. O astfel de realitate a presupus existența unor interese divergente ca sursă generatoare de conflicte. În Moldova, de pildă, întâlnim pe lângă liniile boierești autohtone (Movilă, Sturdza), familii de origine poloneză (Barnovschi, Crupenschi), turanică (Cantemir, Boldur), grecească (Rosetti), albaneză (Ghica) ș.a.. Să nu omitem nici faptul că instabilitatea a fost alimentată din exterior de diverse puteri care își disputau influența asupra spațiului românesc. Au susținut frecvent anumiți pretendenți la tron sau partide boierești. Nu au ezitat chiar să-i asasineze pe principii considerați incomozi (de exemplu, Ștefăniță Vodă a fost otrăvit de leși). Așa avea să fie strivită Moldova în menghina războaielor dintre poloni și

226

otomani, iar Muntenia în conflictul turcilor cu maghiarii (mai târziu, austriecii). Față de un popor prea slab și prea supus, turcii l-au tratat cu mult dispreț. Au consimțit, fără a avea niciun drept, de exemplu, la împărțirea Moldovei. Tratatul de la Kuciuk – Kairnagi și Pacea de la București au fost, într-o oarecare măsură, consecința acestei stări de fapt. Pe fondul slăbiciunii otomane, Stambulul a cedat Bucovina în fața șantajului austriac, și Basarabia, din cauza trădătorilor care lucrau pentru ruși la curtea sultanului1. Să reflectăm la faptul că nedreptatea ce ne-a fost făcută, și de pe urma căreia suferim și acum, a fost, oarecum, consecința și pe măsura persistenței în supușenia noastră, în care am ținut, să excelăm pe timpul ocupației turco – fanariote. Poate că ar trebui să privim prin lunetă și în proximitatea timpurilor actuale spre acest tip de politică. Să ne uităm la renunțările teritoriale făcute cu foarte mare lejeritate în ultimul război mondial. Fără a trage niciun glonț în apărarea granițelor, România lui Carol al II – lea a cedat, sub presiunea Germaniei naziste și Uniunii Sovietice. În acea vară infernală, prea ușor, am încuviințat răstignirea țării noastre. Am acceptat ca bucăți din trupul ei să fie sfârtecat și înfulecat de vecini hulpavi. Sub lupă, observăm că nu a fost nimic onorabil în acest gest, ci totul s-a limitat la ceva instinctual. Statul a reușit să se salveze, iar, odată cu acesta, națiunii române să i se asigure condițiile necesare pentru a dăinui. În acele vremuri de cumpănă, era nevoie de o casă, sub acoperișul căreia românii, după ce au trăit timp de secole în curtea unor imperii odioase, să se poată adăposti. Acum, nu ne este defel lesne a lămuri lumea de ce atunci ne-am codit. Am ezitat să înfruntăm niște imperii pe care le știam ilegitime. Intuiam de pe atunci că vor fi măturate la lada de gunoi a istoriei pentru crimele oribile pe care le înfăptuiseră. Am fost pedepsiți aspru imediat 1 Manuc – Bei a fost mituit de ruși pentru a obține condiții mai avantajoase în cadrul negocierilor.

227

de soarta nemiloasă, pentru această șovăială. Prinși în vâltoarea acelor vremuri cumplite, ne-am pus a alia când cu naziștii, când cu sovieticii pentru a recâștiga, cu pierderi grele, câte ceva din pământurile la care am renunțat. Șovăială avea să ne coste enorm în acest caz, mai ales că la sfârșitul conflagrației, am fost considerați țară agresoare, înfrântă în război. În consecință, ne-au fost impuse cedări teritoriale nedrepte în răsărit, obligați să plătim despăgubiri uriașe și să îndurăm ocupația soldatului sovietic. d. Amintirea războinică Ultimul stimul important, a cărui prezență politică și culturală s-a resimțit, vreme de secole, în ținuturile noastre și chiar în cele învecinate, a fost cel geto – dacic. De atunci, realizările noastre sunt fie excepționale și de scurtă durată, așa cum a fost cazul lui Mihai Viteazul, fie legate de elite militare străine, așa cum s-a întâmplat în situația regilor Carol I și Ferdinand I. Interesant ar fi de stabilit în ce măsură la construcția structurilor politice superioare geto – dacice a existat și un aport sarmatic (agatarși, roxolani, iazigi), având în vedere că sunt destule indicii ce nu pot fi ignorate. Trebuie luată în seamă măcar existența unor impulsuri din direcția iraniană care să se fi regăsit în originea unei părți a aristocrației geto – dacice1. Importanța clarificării este dată de faptul că populațiile indo – europene nu au fost unitare din perspectiva capacității politice, aspect care s-a repercutat asupra naturii și evoluției statelor întemeiate. Este posibil ca triburile celto – italice, din care au rezultat germanicii, să fi fost mult mai belicoase decât cele ponto – caspice, din care au derivat slavii. 1 Prezența iraniană poate fi identificată inclusiv în existența unor toponime care indică importanța acestui aport. De exemplu, Germisara, adică Geogiu, este exact persanul contemporan Garmsar, însemnând izvoare calde.

228

Din populațiile la nivelul cărora predomina Hg R1a, au făcut parte atât traco – ilirii, cu ramura geto – dacă, cât și sarmații. Ar putea însemna că aceste triburi erau mult mai capabile de compromis, permițând o fuziune mai facilă cu autohtonii pe meleagurile cărora au năvălit1. Incapacitatea de crearea a unor structuri de putere de durată este susceptibilă a dovedi la traco – iliri și amestecul profund cu fondul paleolitic și neolitic mai pacifist (matriarhal) care și-a menținut consistența. Ar trebui să facem o distincție și în rândul geto – dacilor, luând în calcul că, în pofida apartenenței la același fond etno – lingvistic, ar fi putut exista o diferență pe linia capacității lor politice. Pe de o parte, poate ar fi necesar să privim într-un fel spre triburile cărora romanii le spuneau daci, aflate în zona intra – carpatică. În acest caz, este posibil ca dacii să fi fost amestecați cu războinicii celți cu o prezență durabilă în Transilvania, unde, de pildă, s-a format regatul lui Decebal. Pe de altă parte, poate se impune a ne uita altfel spre populațiile pe care grecii le numeau geți, înstăpânite în aria extra – carpatică. În această situație, este posibil ca geții să fi fost amestecați cu sarmații mai pașnici, unde, în Câmpia Română, a stăpânit, de exemplu, Dromihete care căuta pacea, deși îl învinsese în două rânduri pe Lisimah. Indiferent, de existența unor nuanțe, neîndoios este faptul că, în plan politic, geto – dacii, cu sau fără aport alogen, au fost primii care au creat o structură de putere în ținuturile noastre. Și poate singurii care au reușit să-și dezvolte regatul și în împrejurimi până la limita unor frontiere naturale ce excedau cu mult spațiului românesc2. 1 Poate că, din acest motiv, în vestul extrem al continentului R1b a ajuns net predominant, în timp ce R1a nu depășește nicăieri (la nivel național), 60%. 2 Să nu uităm că, pe vremea lui Burebista, regatul dac reușise să se impună în vest până pe cursul Dunării Mijlocii, în sud, până la Munții Balcanici, în est, până la Bug, și în nord, până la Carpații Păduroși.

229

e. Efectele încremenirii În Balcani, noi suntem aproape printre singurii din mozaicul etnic care nu am cunoscut de câteva milenii o afluență genetică. Lipsa unui aflux nou și masiv de populații ar putea fi responsabilă de absența unui anumit dinamism. Să ne uităm, de pildă, spre începutul Evului Mediu, când, sub influența slavă, bulgarii și sârbo – croații au avut posibilitatea fondării și afirmării unor țarate și voievodate care s-au opus cu succes bizantinilor1. La noi, impulsul migrator de la sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu a fost unul redus și absorbit rapid de masa autohtonă. În consecință, aceste fluxuri nu au dus decât la apariția unor formațiuni statale cu impact limitat în plan istoric. În acea epocă, teritoriul nostru nu a fost sediul, ci, mai degrabă, locul aflat pe direcția de expansiune a unor imperii destul de fragile. Din dezintegrarea lor nu au rezultat entități politice solide… Să ne amintim, de pildă, de imperiul avar. Un imbold ceva mai consistent, dat mai târziu de pecenegi și mai ales de cumani, avea să genereze în plin Ev Mediu premisele dezvoltării pe ruinele imperiilor pe care le-a clădit a unor formațiuni statale românești. Probabil cu sprijinul unor elite turanice, au fost trezite din somnul milenar țări avându-și leagănul în spațiul românesc (ilustrativă fiind în acest sens dinastia Basarabilor). Nașterea lor s-a făcut grație mai ales destinderii situației politice regionale. Invazia mongolă spulberase sau slăbise puterile care se învecinau și chiar controlau părți din teritoriile noastre (Rusia Kieveană, Ungaria și Polonia). Nu întâmplător, popoare vechi, adormite politic până atunci, s-au sculat și au întemeiat structuri politice. Și nu a fost doar cazul 1 Afirmarea lor târzie nu a permis o consolidare a structurilor politice respective pentru a rezista expansiunii otomane. Aportul genetic specific slav s-a diminuat în timp, inclusiv în războiaele cu bizantinii, păstrându-se mai puțin la bulgari și ceva mai mult la sârbo - croați. Erodarea acestor elite și structuri politice în lupte a făcut ca atât bizantinii, cât și slavii să devină prăzi ușoare pentru turci.

230

nostru, ci și al lituanienilor ori chiar al albanezilor. Ascensiunea unora dintre statele fondate în istmul ponto – baltic s-a datorat și modificării unor realități economice. Importanța Drumului Mătăsii fusese profund afectată de invaziile migratoare de la sfârșit de Antichitate și început de Ev Mediu. Mongolii, care dominau aproape întreaga emisferă nordică a Eurasiei, au fost preocupați, pe timpul stăpânirii lor, pentru restabilirea acestei rute. Astfel, odată cu destrămarea visului mongol, muntenii, moldovenii și lituanienii au putut să-și croiască drum sau chiar, în cazul celor din urmă, să preia în stăpânire rute conexate la această axă comercială care lega Orientul și Occidentul. f. Vindecarea miraculoasă Peste secole, o combinație între influența străină manifestată la nivelul elitelor și un context geopolitic favorabil a permis unirea țărilor române și afirmarea lor ca putere regională. După veacuri de domnii neaoșe și mai ales fanariote, țările române ațipiseră în lentoarea specific orientală. În răstimp, foarte puține fapte politice și culturale au fost demne să rețină atenția Europei pentru fi consemnate în cronicile vremii. Poate doar bravura lui Mihai Viteazul și erudiția lui Dimitrie Cantemir să se fi remarcat prin impactul lor. În plină Epocă modernă, fiii de boieri au plecat să studieze în Occident de unde s-au întors ca apostoli ai progresului pe care l-au propovăduit în țară. Și nu trebuie să ne sfiim a spune că a fost vorba de meritul unei elite geniale care, provenind din mijlocul familiilor de boieri, a făurit și condus România moștenită în prezent. Firește, modernizarea politică nu a fost posibilă decât pe un teren fertil din punct de vedere economic. Germenii economici din care s-au dezvoltat principatele române au apărut odată cu Tratatul de la Adrianopol când, la încheierea războiului ruso – turc, s-a liberalizat comerțul pe Dunăre și Mare.

231

Elita pașoptistă a reînviat ființa națională odată cu Unirea Principatelor, prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza. Nu a fost ușor chiar de la începutul construcției statului nostru modern și, la un moment dat, nimic nu păruse mai primejdios decât apucăturile autoritariste ale lui Al. I. Cuza, agravate de discordia politică. Renunțarea la democrația, în mâinile căreia ne încredințasem destinul, ne putea fi fatală. Deasupra clasei politice, mereu pusă pe gâlceavă și dispusă să sacrifice interesul național în numele unor cauze personale mărunte, a fost ales un prinț străin. La Carol I nu a contat proveniența sa dintr-o casă războinică germană, ci, cu precădere, înrudirea cu Napoleon al III – lea, în condițiile în care Franța constituia modelul politic și cultural urmat de România. Instaurarea dinastiei Hohenzollern – Sigmaringen a reprezentat apogeul influenței occidentale la nivelul elitei politice românești. Carol I și-a câștigat titlul de rege pe front conducând armata împotriva otomanilor pentru obținerea independenței țării. O victorie la fel de mare a fost, însă, ținerea în frâu a luptelor aprige pentru putere dintre partidele autohtone, în special, prin instituirea rotativei guvernamentale. Nu înseamnă că a încetat cu totul zâzania între politicieni. Dar, spre deosebire de țările din împrejurimi, România avea să fie ferită de spectrul crizelor și asasinatelor politice, iar flama progresului să poată lumina cu putere. Și nu a fost nevoie decât de scurgerea câtorva decenii pentru ca visul acestei elite vizionare să devină realitate prin desăvârșirea procesului de unitate națională și modernizare a țării. Spiritul acelor vremuri, al națiunilor care luptau, sprijinite de Franța și Anglia, pentru propria libertate cu absolutismul, a fost de partea noastră. Fără îndoială, i-a revenit un rol decisiv în victoria obținută în planul devenirii noastre istorice. Din păcate, această perioadă de glorie a neamului românesc a fost de scurtă durată. Deteriorarea climatului internațional, în perioada interbelică, a destabilizat profund democrația românească. Pe scena internă, și-au făcut loc

232

regimul autoritar al lui Carol al II – lea și extremismul politic (mișcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu și, mai apoi, de Horia Sima). Legionarii aveau să asasineze, în văzul lumii, prim – miniștrii (I. Gh. Duca, Armand Călinescu) și să lichideze importanți politicieni și oameni de cultură (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Virgil Madgearu, Gheorghe Argeșanu ș.a.). Presiunea externă, pusă de totalitarism asupra sistemului democratic, a fost atât de uriașă încât România Mare s-a destrămat într-o clipită. g. Povara pasivității Ezitarea, rezultată dintr-un instinct puternic de autoconservare, ne-a făcut să plătim un preț uriaș. Nimic nu a fost mai greșit decât tendința de a asista pasivi la ororile petrecute în jurul nostru. Să avem curajul să ne uităm cu luare aminte spre noi înșine, căutând în adâncul nostru. Să scoatem la suprafață greșelile pe care le-am făcut în vremea totalitarismului și să le privim cu atenție, fără a scăpa niciun detaliu. Să cugetăm profund asupra lor și să ni le asumăm așa cum s-au petrecut aceste fapte, fără a le atenua din tăria grozăviei lor. Să le învățăm, trăindu-le din plin tragedia, pentru a avea înțelepciunea de a nu le repeta. Să le așezăm ca o piatră de temelie la nivelul conștiinței noastre peste care să putem clădi ceva durabil și credibil. În acele vremuri tulburi, unii dintre noi au fost cuprinși de o vrajă neagră și străină care le-a întunecat mințile. Au fost aruncați într-un somn greu, iar din coșmarul lor s-au fabricat realități apăsătoare, sub a căror împovărare, au fost strivite destine nevinovate. În aceste timpuri, peste cei mai mulți dintre noi s-a înstăpânit, însă, frica născută din pasivitate. Am fost poate prea lași că să ne împotrivim delirului unor dictatori. Am preferat să fim târâți ca părtași la ororile lor decât să-i înfruntăm. I-am lăsat să suspende democrația. În zvârcolirile somnului greu, câțiva au pătruns în sanctuar și au răsturnat menorah, iar flacăra lumânărilor aprinse a cuprins și mistuit sinagoga. Fără să ne dăm seama, majoritatea am

233

devenit complici atunci când aceste regimuri au prigonit și neguțat steaua lui David. Oprimarea noastră, îndurată vreme îndelungată ca popor, ar fi trebuit să ne fi fost pilduitoare. Dar atât de groaznică a fost spaima încât a avut puterea să ne împietrească inima. Am privit de la ferestre, ascunși după perdele, la asuprirea semenilor noștri, fără a interveni. Ne-am astupat urechile sau am dat volumul radioului mai tare pentru a acoperi strigătele lor de ajutor. Prea puțini am avut curajul să ne opunem nelegiuirii și mișeliei, înfăptuind un miracol în viața acestor nefericiți. Ar trebui să cugetăm și la nedreptățile făcute romilor care au fost ponegriți și izgoniți, dar și la soarta nemților care, ceva mai târziu, au fost vânduți. Am lăsat niște regimuri ticăloase să se îmbogățească, scoțând bani din nenorocirea unor oameni. Nu ne-am dat seama că astfel noi înșine ca nație am devenit mai săraci, spiritual și cultural, legându-ne, totodată, numele de niște regimuri netrebnice. Coborârea în iad Prea sentimentali și, uneori, prea ignoranți, mulți au înțeles și practicat greșit naționalismul în Europa interbelică. Rațiunea le-a fost copleșită de pasiune, care, sub impactul devastator al exagerării, a degenerat în patimă. Naționalismul exacerbat i-a făcut să intre într-o sală de marmură cu oglinzi (convexe și concave). Erau singuri și îi impresiona auzul zgomotului profund al propriilor pași. Sub fiorul emoțiilor, încăperea se umplea de bătăile cordului și ritmul respirației lor. Se opreau din mers chiar în mijloc și se uitau cu mirare în jur. În ochi li se proiecta imaginea deformată despre ei înșiși ca fii ai națiunilor pe care le reprezentau. Nici urmă a vreunei metehne nu se citea pe chipul oglindit. Printr-un tavan de sticlă pătrundea de deasupra soarele amiezii, ale cărui raze se reflectau în miraze. Lumina puternică le frângea privirea și,

234

orbiți, rămâneau nemișcați pentru câteva clipe. Se încumetau totuși a umbla prin sală, ghidându-se după imaginea distorsionată întipărită în minte. Orbecăind, căutau în van ieșirea, împleticindu-se. Împiedicându-se, cădeau la podea și gemeau, simțind duritatea marmurei care le zdrelea coatele și genunchii. Juliți pe mâni și picioare, o luau de la capăt. Bâjbâiau, întinzând mâinile la întâmplare. Persistau în refuzul credinței că urmau o cale greșită. Am trăit o epocă a absurdului, în care politici de stat au marcat tragic existența noastră. Peste omenire, s-a așternut lin și tăcut bezna totalitarismului. A reușit să seducă și să manevreze mase de oameni pe care le-a cuprins și învelit cu viclenie. Cu greu și târziu, societatea umană a tresărit, adaptându-și simțurile pentru a reacționa. A trăit din plin groaza acestei nopți sinistre, percepând intens orice licăr, șoaptă și mireasmă. Din întunecimea cosmosului, totalitarismul terifiant a curs prin cerurile deschise inundând Europa. S-a revărsat apoi în valuri peste întreaga lume, scufundând-o în lacrimi și sânge. Nicio ploaie nu a putut șterge urmele grele ale acelor vremuri care vor rămâne, în veci, ca o pată în conștiința umanității. Să avem curajul, în Europa de astăzi, de a ridica piatra și de a o arunca. Să facem țândări o asemenea imagine deformată despre noi înșine ca națiuni. Prin casarea oglinzilor, să ne dezlegăm de-a pururi de puterea malefică a acestei magii. Să lăsăm să ni se reflecte chipul, așa cum este în realitate, ca în albastrul clar al unui lac de munte. Să schițăm un zâmbet în colțul gurii pentru că astfel am apucat-o pe calea grea, dar dreaptă.

235

7. JUDECATA DE APOI a. Vremea schimbării Provocările timpului nostru sunt uriașe și ne vor strivi fără milă dacă nu le vom lua în serios. Vom fi absorbiți de un curent care ne va trage cu forță, riscând să ne evacueze în neantul istoriei. Lumea se schimbă repede și profund chiar sub ochii noștri. Mulți se prefac sau chiar poate unii dintre ei nu înțeleg ce se întâmplă. Dar e suficient să deschidem televizorul și computerul. Viitorul a început nu de azi, ci măcar de ieri (dacă ne raportăm la ani) sau chiar de alaltăieri (dacă ne referim la decenii). O schimbare permanentă și globală s-a ridicat ca un val care îi va nimici pe cei ce vor încerca să-i reziste. Tehnologia și economia ne-au smuls din brațele izolării, aruncându-ne în contact cu lumea întreagă. Suntem, alături de toți ceilalți, niște actori pe o scenă mondială. Nu mai există culise sau vreun ungher unde cineva să se poată furișa și să stea ascuns pentru a vedea ce se întâmplă sub impactul devastator al schimbării… Iar, după o vreme, să-și facă reapariția, pentru a opta într-un sens convenabil, plângându-se apoi că ba geografia, ba istoria ar fi vinovate pentru soarta lui, și nu el însuși. Pilduitoare a fost amăgirea în care și-a trăit agonia comunismul la noi. Nicolea Ceaușescu a crezut că, instituind un stat autarhic, își va proteja regimul de influența externă. Efectul de domino, produs de Căderea Zidului Berlinului, avea să-i demonstreze că se înșelase. Sub lumina puternică a reflectoarelor, nu ne putem permite niciun gest duplicitar. Trebuie să facem o alegere imediată și neechivocă, ceea ce poate înseamnă sfârșitul unui mod în care ne-am trăit viața vreme de milenii. A ne eschiva și a ezita presupun doar întârzierea startului într-o competiție

236

inevitabilă. Cu cât amânăm mai mult, cu atât ne va fi mai dificil să recuperăm în fața celorlalți. Întârzierea nu se va răsfrânge asupra noastră, ci, mai ales, asupra generațiilor următoare și în fața cărora vom da socoteală la Judecata de Apoi la care istoria va supune orice neam. Va fi o vreme a secerișului, când se va alege grâul de neghină. Dacă se va hotărî că nu am fost vrednici de moștenirea lăsată de Dumnezeu, ne va fi luat acest ogor binecuvântat și dat altor popoare care să-l trudească spre slava Sa. Căci Providența acționează nu doar prin forțele naturii, ci și prin popoare (geografia și istoria fiind lucrările Lui). Ca stat, am făcut niște opțiuni politico – strategice în ultima perioadă, aderând la comunitatea euro – atlantică. Integrarea în acest sistem de valori trebuie să aibă la bază o voință rațională și fermă, pentru că altfel precipitarea și indecizia se vor întoarce împotriva noastră. Să ne gândim că s-ar putea să fi avut deja de suferit din cauza șovăielii și pripelii noastre încă de la fondarea statului modern. Poate cel mai grav a fost atunci când am renunțat la democrație în momentele de criză ale sistemului occidental, crezând că vom supraviețui în fața totalitarismului (brun sau roșu). Ca națiune, am pășit pe scena mondială de ceva timp, dar nu putem spune că suntem așezați pe deplin pe calea potrivită, deși știm, cu siguranță, care este aceasta. Parcă ne aflăm mereu la începuturi de drum în fața cărora ne panicăm pentru că nu știm ce să facem. Neîndoielnic, cauza acestei întârzieri se află în noi înșine, pentru că, în locul acțiunii gândite și ferme, care ne-ar fi introdus în mijlocul evenimentelor, am încercat să ne ținem deoparte. Am fost, de multe ori, doar spectatorii, nu și regizorii destinului nostru istoric. Transformarea noastră ca națiune implică multă cerebralitate și verticalitate din partea fiecărui cetățean. Și nimic nu este mai simplu decât să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce spunem și facem. Nu doar

237

suntem parte a schimbării, ci ea se realizează prin noi înșine în raport cu toți ceilalți. Să începem prin a fi de o corectitudine ireproșabilă, disprețuind și extirpând tot ce poate corupe. Să fim serioși, renunțând la orice gest ce aduce a bășcălie și șmecherie. Să rupem crusta netransparenței atunci când ne învelește faptele. Sub pojghița opacității, se formează abuzul care eclozează inevitabil. Să fim profunzi, și nu formaliști, făcând cu lehamite ceea ce pretindem că ne definește, mai ales civic și spiritual. Să fim sobri, pentru ca direcția acțiunilor noastre să fie dictată de cumpătare. Pentru orice individ, a fi patriot nu ar trebui să presupună ca acesta să urle din toți bojocii că își iubește țara. Sunt destule birouri cu funcționari frustrați și plictisiți, mai rotofei sau mai sfrijiți, care își clamează patriotismul, dar care în voracitatea și stupizenia lor, se lasă cumpărați ușor ori se vând aproape gratis. Actele de civism înseamnă ceva foarte simplu care țin de o anumită normalitate și chiar discreție: un cetățean responsabil față de lege, un profesionist la locul de muncă, un părinte responsabil ori un credincios care ascultă cu adevărat de glasul lui Dumnezeu. Să încetăm a aștepta, ca în basme, să apară vreun împărat viteaz, drept și înțelept la care să cerem sfaturi și în judecata căruia să ne încredem. Nimeni din afară nu se va murdări, ca să ne curețe nouă casa îmbâcsită. E ticsită cu felurite mizerii pe care le-am acumulat timp de secole. Așadar, să ne facem singuri ordine în societate, scoțând-o din haosul care a cuprins-o și o sufocă lent, dar sigur. Trebuie să fim creativi, nu doar să ne limităm la a imita Occidentul, așa cum am făcut-o de la înființarea statului modern. Să nu ne reapucăm să copiem de-a valma fără discernământ, inclusiv idei și moravuri care ne sunt străine, pentru simplul fapt că nu le înțelegem. Riscăm să reactivăm cu frenezie mimetismul care va tinde să distrugă tradiția neamului. Nu vom face decât să copiem iarăși niște forme fără

238

fond. Să nu uităm, nicicând, că tradiția pură are la bază o morală autentică. Numai din valorile perene s-ar putea secreta cu adevărat germenii democrației și modernității, așa cum, de altfel, s-a întâmplat în Occident. Cu cât vom copia mai mult Occidentul, cu atât ne va păsa mai mult de părerea lui, pentru că vom deveni dependenți de ceea ce crede despre noi. Astfel vom fi în stare să facem orice pentru a-i fi pe plac și chiar vom risca să devenim penibili, mințindu-l și răstălmăcindu-i vorbele. Nu înțelegem că însuși Occidentul nu este perfect sau infailibil și că nu cere de la noi să fim sublimi. Vrea doar acțiune bine intenționată, bine gândită și bine făcută. Pentru a reuși, trebuie să devenim rezilienți față de vulnerabilitățile create de regimurile absolutiste ale trecutului. Reperele democratice sunt cele care trebuie să ne ghideze orice acțiune, mai ales că am insistat să ne integrăm într-o comunitate internațională având la bază aceste principii1. Poate că una dintre imensele greșeli, făcute din zona unei părți a intelectualității, constă în culpabilizarea unor categorii întregi (sociale, culturale), pentru tot ce este neconform modelului vestic. Criticile respective, formulate pe un ton oripilat, nu sunt în niciun caz constructive și nu propun ca soluție decât aproprierea fără discernământ a sistemului occidental. Mimetismul exagerat conduce, prin ricoșeu, la exacerbarea unor atavisme care țin inclusiv de regimurile absolutiste (turco – fanariot și comunist). Ar trebui să se înțeleagă că tradițiile autentice sunt compatibile cu valorile occidentale. b. Ceasul globalizării Lumea se îndreaptă cu pași repezi spre globalizare pe care trebuie să o privim ca un proces normal al evoluției umane. În prezent, ne aflăm într-un moment de tranziție între două epoci. Pe de o parte, cucerirea 1 Să fim atenți că Occidentul se adaptează, prin tratarea relațiilor sale cu ceilalți prin prisma unui consens democratic.

239

planetei de către specia umană s-a desăvârșit. După ce am rătăcit milioane de ani prin Africa, aventura ne-a purtat în doar câteva zeci de mii de ani prin Eurasia, Americi și Oceania, ocupând fiecare colț prielnic vieții de pe mapamond. Pe de altă parte, omenirea se pregătește să înceapă cucerirea Universului (mai degrabă, a explorării lui), astfel că va veni timpul unei raportări a ființei umane la o scară cosmică. O asemenea perspectivă va presupune asumarea, măcar în linii generale, a unui set de valori comune la nivel planetar de către întreaga comunitate. Nu înseamnă că acest proces va implica o nivelare completă a societății umane. Să nu uităm că globalizarea s-a izbit puternic de ceea ce ține de local. Adesea, locurile, cu specificul lor bazat pe o realitate geografică și istorică, au o rezistență de care această forță se lovește ca un zid. Poate că globalizarea ne va prinde, pe noi, românii, la fel de nepregătiți ca modernizarea, iar situația din prezent este mult mai grea, fiind accentuată de interpunerea regimului comunist cu efectele sale nefaste. Să nu interpretăm greșit ceea ce se petrece, adică să nu confundăm riscurile cu oportunitățile. Să ne uităm în diagonală peste accesul rapid și total la diverse libertăți care ne înconjoară. De pildă, să cugetăm dacă am înțeles sensul deplin al pericolelor induse de integrarea noastră în universul informațional. Nu trebuie să excludem că mulți dintre noi folosesc greșit internetul și am devenit mai ușor de manipulat. Și ne este cu atât mai dăunător cu cât poate avea loc o manipulare în masă, orchestrată de entități deloc prietenoase. Se pot desprinde grupuri care își însușesc idei și concepții străine cu potențial a modifica, în timp, substanța interesului național. Ceea ce ni se pare unora dintre noi, astăzi, neîndoielnic cu privire la interesul național, mâine poate să ni se pară discutabil, deci negociabil. Tot așa, nu știu dacă am sesizat riscurile libertății de circulație a bunurilor. După veacuri de privațiuni, ne-am

240

înfruptat din bunătățile aduse de prin toate colțurile lumii. Dar a te transforma într-o imensă piață de desfacere nu înseamnă deloc independență economică… Dimpotrivă, poate avea implicații grave dacă devenim taraba pe care își expun mărfurile spre vânzare precupeți nu prea prietenoși cu noi. Nu avem cultura să înțelegem că banii noștri, puțini, chiar foarte puțini pe care îi avem, trebuie recirculați la noi, și nu alandala. Și să ne gândim că, uneori, a cumpăra un produs autohton un pic mai scump decât cel străin nu e doar un fel de patriotism, ci și spre binele sănătății noastre1. c. O viziune economică Reconstrucția statului nu se poate realiza fără o bază economică solidă. Din păcate, am moștenit din comunism o industrie neperformantă, care nu a putut rezista competiției într-o economie de piață prin costurile ridicate și gradul scăzut de calificare profesională. Noi nu ne pricepeam chiar la tot și chiar mai bine decât toți. Nu eram în niciun caz buricul pământului. A fost doar mașinăria de propagandă pusă în funcțiune de Nicolae Ceaușescu. Ne-a făcut să credem suntem un popor excepțional, iar pe această bază ni s-a fabricat o istorie pe măsura unor asemenea ambiții. Desigur, trebuie nuanțat în sensul că nu tot ce s-a realizat sub comunism a rost rău. După prăbușirea lui, ne-am grăbit să denunțăm tot ce rămăsese bun ca fiind nefolositor. Nici mai mult, nici mai puțin, l-am catalogat un morman de fier vechi. Poate că reașezarea fundamentelor economiei noastre ar trebui să înceapă cu agricultura și industria alimentară. Există resurse naturale și umane, tradiție și îndemânare, iar consumul acestor produse agro – alimentare va fi asigurat chiar de noi, pentru că suntem una dintre cele mai mari piețe de vânzare din UE. Din păcate, avem una dintre cele mai mici puteri de cumpărare, dar suficientă totuși pentru a acoperi 1 A pune preț pe un aliment străin mai ieftin poate reprezenta o afacere de moment (un chilipir chiar), dar una riscantă pe termen lung (prin afectarea sănătății).

241

acest tip de consum, care ține, în cele din urmă, de strictul necesar. Ambele domenii sunt interdependente, putându-se susține reciproc. În timp, pot forma trunchiul pentru creșterea sănătoasă a altor ramuri care se desprind din ele (de exemplu, textile). S-ar întinde o mână de ajutor satului unde oamenii și-ar găsi un rost și nu ar mai fi nevoiți să plece la muncă în străinătate. Ar fi sprijinite cele mai sărace zone din țară care se află în regiuni cu un potențial agricol imens (din Muntenia și Moldova). În prezent, numeroase sate din aceste regiuni se confruntă cu riscul extincției din cauza regresului demografic care survine pe fondul inexistenței unor oportunități economice. Aderarea la UE a presupus ceva subvenții, fapt ce a condus la creșterea suprafeței cultivate. Așa s-a putut stimularea multor țărani care au rămas pe loc și chiar înființarea unor asociații cu exploatații de mari dimensiuni. Accesarea de fonduri europene ar fi o soluție, însă din păcate noi înșine îi diminuăm potențialul deoarece persistă o anumită viziune păguboasă în privința aprobării proiectelor1. Pentru a oferi o șansă economiei noastre și, implicit, satului, este necesară implicarea directă a autorităților. Avem nevoie de imaginarea, pe termen lung, a unui proiect național pentru a ajuta la dezvoltarea mediului rural2. Din nefericire, mulți decizionali nu au nicio legătură cu satul, raportându-se la acesta prin propria viziune folcloric – bucolică, stâlcită în numeroase privințe. Modernizarea României a exceptat în bună măsură mediul rural care a continuat să trăiască în realități medievale. Nu întâmplător, în perioada antebelică, au 1 Adesea, pare mai facilă finanțarea construirii unei pensiuni agro – turistice, undeva aiurea prin munți, decât a unei ferme de vaci cu prelucrare într-o zonă de deal sau câmpie De regulă, totul se bazează pe prejudecata că cei de la munte ar fi mai defavorizați sau vulnerabili. 2 Este cazul Franței care a creat o comisie specială, preferențial finanțată, al cărei scop a fost reducerea decalajelor dintre sat și oraș, aspect reușit doar în câteva decenii, astfel încât astăzi nivelul de trai la țară este, în unele privințe, mai ridicat decât cel de la oraș.

242

fost purtate răscoale în numele sfântului pogon. Au zguduit statul din temelii, iar furia lor a fost domolită doar cu tunurile, scriindu-se astfel una dintre cele mai negre pagini din istoria modernă. Trebuie început cu prioritizarea și canalizarea investițiilor publice și încurajarea celor private spre rural. Viața la țară nu e tocmai ușoară și aceasta pentru că, așa cum ziceam, satul a rămas neglijat timp de veacuri. Majoritatea populației de la sate nu beneficiază de infrastructură de apă și canalizare. Peste aceste lipsuri se suprapune precaritatea, pe zone extinse, a infrastructurii de transport și a celei de comunicații. Situația este complicată de vidul legislativ și instabilitatea normativă în acest domeniu, care volatilizează prețul terenurilor1. Implicarea directă a statului în mediul rural trebuie să vizeze cu prioritate și susținerea antreprenorilor. Pe de o parte, ar fi oportun ca acordarea subvenției să se facă până la nivelul la care întreprinzătorul să se mențină competitiv. Inițiativa presupune costuri însemnate, dar are un beneficiu pe măsură: se asigură securitatea economică unor zone întregi. Pe de altă parte, ar fi util ca statul să creeze condiții pentru promovarea producției locale. Mulți țărani se lasă păgubași pentru că nu au posibilități de a-și neguța marfa, în condițiile în care supermarketurile preferă să cumpere de aiurea subproduse pline de nitriți. O politică înțeleaptă ar consta în înființarea unei rețele publice la nivel național, specializată în colectarea și valorificarea produselor autohtone2. În domeniul agro – alimentar, se poate spune că avem produse care să concureze eficient în condițiile 1 E nefiresc să nu avem o lege funcțională a arendei și un nomenclator suficient de clar al prețului terenului agricol în funcție de bonitare. 2 Desigur, în unele cazuri, e discutabil în ce măsură se susține astfel producția autohtonă atât timp cât, de exemplu, foarte multe alimente au la bază compuși din străinătate. Multe produse lactate conțin lapte praf importat, iar multe mezeluri, carne dezosată mecanic importată. E cu atât mai regretabil, cu cât publicitatea induce în eroare clientul, prezentându-le ca pur autohtone.

243

economiei libere. Să ne gândim, de pildă, la roșia de Buzău, cartoful de Suceava sau brânza de Sibiu. Sectorul agro – alimentar este singurul care ne oferă cele mai multe opțiuni pentru identificarea, la nivel național, a unui produs care să constituie un soi de brand de țară, așa cum, de exemplu, belgienii au ciocolata ori francezii, vinurile. Problema care necesită rezolvare urgentă ține de voința autorităților, respectiv de a asigura un cadru organizat comercializării mărfurilor. Am mai putea lua în calcul, în absența unei politici statale, că noi înșine ne-am putea implica personal în susținerea economiei autohtone. A cumpăra direct de la producătorul local înseamnă a sprijini economia națională. Prosperitatea noastră depinde, într-o măsură importantă, de ceea ce suntem în stare să producem, și nu de ceea ce consumăm. Am ajuns într-o situație dezastruoasă încât nu putem acoperi, prin ce producem, decât o parte infimă din necesitățile consumului intern, iar exportul, reprezintă o raritate. d. Plasa consumismului Să privim cu atenție spre societatea de consum care este asociată globalizării. Și nu, neapărat, spre produsele modificate genetic și pline de conservanți care ne vor umple cimitirele cu sfinți falși. Niște cadavre ordinare despre care vom crede că nu au putrezit pentru că s-a înfăptuit vreun miracol. Să ne uităm cu îngrijorare spre tendința relativizării totale pe care o induce societatea de consum. Asistăm la un proces în care, fie conștient, fie inconștient, se dorește evacuarea absolutului pentru a face loc relativismului. Totul are un preț, putând fi tranzacționat pentru oricine are bani. Evoluția omului din maimuță tinde să se finalizeze prin transformarea lui într-un produs scos la vânzare. Ambalat și cu etichetă, inclusiv termen de valabilitate, va ajunge pe rafturile unui magazin. Va aștepta, impacientat, să fie cumpărat sau, măcar, oferit

244

gratis la o promoție. Consumismul oferă, rapid, surogate și iluzii care se rulează pe banda de la casieria supermarketului pentru a satisface poftele nesățioase ale clientului. Omul nu mai are timp să mediteze la locul și rolul lui în lume. Viața lui se scurge între emisiunile tv, marcate de calupuri de publicitate în timpul cărora se grăbește să se îndoape și să-și facă griji pentru silueta lui. Dacă mai are ceva timp, să stea de vorbă cu soția, să se joace cu propriul copil sau poate să se roage. Pare mai puțin sau chiar deloc preocupat de sufletul lui. Îl interesează, mai degrabă, să aibă bicepși lucrați, gambe conturate, pectorali pronunțați, abdomene plate și tot felul de implanturi. Omul uită să mai fie fericit în adevăratul sens al cuvântului, iar acesta reprezintă exact scopul urmărit de societatea de consum. Să facă din ființa umană un simplu client căruia să-i vândă în permanență mereu altceva care îl poate face iarăși fericit, până când i se va crea o altă necesitate generată de publicitatea agresivă. În mod cert, țăranul, prin traiul lui simplu și greu, se bucură mai mult de viață decât orășeanul încărcat de ciurucuri din mall-uri ori de amintiri din excursii exotice în locuri în care nici nu le înțelege sensul. Sub pretextul modernizării comportamentului său, societatea de consum a modelat omul, scoțând la suprafață chipul lui hidos. Egoismul a devenit unicul reper după care omul se orientează în trecerea lui efemeră prin această lume. Își concentrează întregul efort al existenței spre propria mărire. Și-a golit ființa aproape de tot ce este spiritual pentru a face loc în interiorul lui unei statui care nu contenește să se ridice în fiecare clipă. Nu-și dă seama, dar un idol pune stăpânire pe făptura lui. Nu mai este dispus să împartă sentimente cu nimeni, pentru a nu fi considerat un individ slab.

245

Nu suportă să nu i se acorde maximă atenție. Vedetismul este visul care îi tulbură somnul în fiecare noapte. Ziua, ar fi în stare să facă orice, chiar și ceva caraghios sau josnic numai să capteze privirile tuturor. Eventual în cadrul unei emisiuni televizate în direct, pentru a nu fi suspectat că mârșăvia și mârlănia care îl caracterizează ar fi cumva simulate. Toată lumea trebuie să-l considere important. Și nimic nu cântărește mai greu în afirmarea lui decât succesul. Odată cu egoismul, a crescut proporțional și orgoliul acestei făpturi mărunte. Desigur, în lumea materială în care s-a refugiat și jubilează, ca triumf al pretinsei sale evoluții, orice reușită se impune a fi măsurată cantitativ. Are nevoie de ceva tangibil, iar banii nu pot fi decât unica valoare anvizajată atunci când se raportează la societatea din care face parte. Alergând întruna pentru a-i face, a ajuns o ființă extrem de grăbită. Trist, este că, din cauza egoismului și orgoliului, nici măcar copiii nu își mai găsesc loc în viața omului. Își consumă existența, acoperindu-se de deșertăciune, fără a lăsa nimic în urma lui. I se stinge neamul, dar nu-i pasă atât timp cât are un salariu care să-i satisfacă trebuințele mărunte de animal. Și, bineînțeles, o funcție trecătoare care să-l facă să se creadă important. e. Plaga corupției Se pare că nu este un lucru ușor pentru multe națiuni să inventeze democrația conform valorilor care le definesc, așa cum s-a petrecut în Occident. Mai facil este a imita democrația, chiar dacă se face într-o manieră deficitară. Din păcate, sunt și cazuri când se încearcă o ajustare pe alocuri, crezându-se că, totuși, corupția ar putea fi oarecum compatibilă cu democrația. Numeroși cetățeni de pe mapamond nu au chef să se gândească la faptul că această lipitoare le vlăguiește societatea. Corupția generează state neperformante, incapabile să asigure bunăstare minimă chiar și pentru popoare deloc pretențioase.

246

Oriunde în lume, corupția fabrică elite preocupate doar să-și însușească statul, pentru a se putea înavuți rapid și ilegal în detrimentul contribuabilului. Așa prosperă o tagmă rapace și venală pentru care coruperea omului prin orice mijloace este singurul mod de a guverna. De regulă, îl cumpără, transformându-l într-un asistat social, astfel că sunt destui naivi care ajung să le plângă de milă acestor îmbuibați atunci când sunt aruncați după gratii. Corupția primejduiește grav ființa statală și chiar națională, pentru că le vulnerabilizează în fața oricărei amenințări externe și interne. Este atât de toxică, încât aerul devine irespirabil în țările lovite de această maladie ce pare incurabilă. Corupția generalizată paralizează orice inițiativă sănătoasă care poate să vindece societățile afectate de boală. Incapacitatea de a evolua a comunităților respective este cauzată de faptul că prea mulți indivizi se complac într-o lume a aranjamentelor și a combinațiilor... Nu țin cont de existența unor reguli stricte pe care și le-au asumat în calitate de cetățeni. Pentru unii, tot ce este important nu se rezolvă într-un cadru legal. Este suficientă o discuție între cumetrii sau între nași și fini, urmată de accesarea diverselor pârghii instituționale. Astfel de societăți ajung să fie purtate de curentul progresului numai pentru simplul motiv că funcționează sistemic. Nu reușesc, față de alte comunități cu resurse umane și naturale mai puține, tocmai pentru că mulți dintre proprii cetățeni tolerează sau chiar agreează corupția. E condamnabil că a da și a lua mită fac parte din normalitatea cotidianului. Și aceasta se întâmplă pentru că nu există o educație civică solidă. A da și a lua șpagă sunt privite greșit: ca niște modalități prin care individul are posibilitatea de a se descurca repede și ușor. Trebuie conștientizat că, de fapt, corupția dărâmă orice edificiu pe care se poate construi temeinic relațiile dintre cetățeni sau între ei și stat. Numeroase țări s-au dezvoltat nesănătos din cauza acestui

247

cancer social, încât poate au uitat de interesul național, pe care nici ele nu știu dacă și l-au definit precis. Indivizii din aceste colectivități rămân într-un partizanat ridicol și maladiv axat pe interesul personal care, pentru a-l proteja, invocă speculații despre natura diabolică a adversarului. Așa ajung țările în cauză să nu aibă aproape niciun proiect serios și să funcționeze, oarecum, doar în virtutea inerției. De aceea, mereu, sunt surprinse de câte o catastrofă care putea fi lesne prevăzută, mai ales dacă are un caracter repetitiv. Din păcate, corupția a curs încă de la înființarea României moderne ca un torent sordid care s-a infiltrat la fundația statului. Nu am reușit să excizăm complet partea cangrenată din organismul nostru social. Din această cauză, construcția noastră etatică a riscat să se surpe și să se prăbușească peste noi. Trebuie să conștientizăm că nimeni nu are voie să-și permită a crede că poate vinde sau cumpăra o bucată din spațiul românesc. Să ne gândim, totodată, cât de trist este că sărăcia, generată de necroza corupției, ne-a alungat compatrioții. Foarte mulți dintre apropiații noștri au luat drumul pribegiei, căutând un trai mai bun printre străini. Iar dacă vom face o simplă adunare, s-ar putea să constatăm ceva groaznic. În toate războaiele purtate de la făurirea statului modern, numărul victimelor s-ar putea să nu-l depășească pe cel al românilor care s-au refugiat din țară, în ultimele decenii, din calea sărăciei. Poate că a sosit vremea căinței pentru această izgonire pe care au îndurat-o mulți dintre semenii noștri. f. Capcanele tehnologiei Să vedem în ce măsură înțelegem riscurile modernității, traduse prin accesul la tehnologie. S-ar putea să constatăm că, mai degrabă, ne-am lăsat purtați de curentul modernismului dintr-o simplă comoditate. Prea multe facilități ne-a oferit revoluția industrială pentru a le refuza. Aragazuri, frigidere pentru un mod de preparare și păstrare a alimentelor față de care

248

strămoșii noștri, ascunși prin peșteri, ar fi fost invidioși. Sau ar putea fi vorba și de fascinația pe care ne-o inspiră tehnologia, butonând pe nerăsuflate pe smartphone – uri, tablete și laptop – uri pentru a schimba niște opinii în locul taifasurilor din piața centrală a orașului, așa cum se petrecea odinioară. Dar tehnologia nu înseamnă doar binefaceri, ci și riscuri, ceea ce presupune o responsabilitate în utilizarea ei. A apărut și s-a dezvoltat în Occident, unde, sub perfecționarea continuă a metalurgiei, războinicii indo – europeni au pus în timp bazele revoluției industriale. După chipul și asemănarea acestor războinici reci, a fost cioplită o civilizație pe măsură. Am putea spune una a orgoliilor și a violenței. Nu este de mirare că multor descoperiri tehnologice li s-a dat mai întâi o utilitate militară, iar apoi au fost valorificate în domeniul civil1. Trăim într-o civilizație care a împins umanitatea cu pași repezi spre culmile evoluției, dar și spre marginea prăpastiei sale. Este un abis în care ne-am putea prăbuși fie colectiv, în urma unei catastrofe globale, fie individual, izolându-ne treptat de restul societății într-un spațiu virtual. Să nu uităm că riscul extincției noastre a crescut proporțional cu dezvoltarea tehnologică pe care am produs-o. Și e suficient să reflectăm la grozăvia conflagrațiilor mondiale pe care le-am generat. În perioada antebelică, Europa a cunoscut poate cea mai rapidă și susținută progresie socio – economică. Rezonabil ar fi fost ca prosperitatea continentului să fi garantat înscrierea umanității pe traiectoria unei lungi evoluții pașnice. Violența caracteristică acestei civilizații a fost, însă, un imbold prea puternic pentru a rezista tentației de a nu consuma roadele progresului într-un mod agresiv. Milenii de creștinism nu au fost îndestulătoare pentru a șlefui inima de piatră a acestor războinici. Din păcate, dezastrul ecologic e doar un risc mediu sau chiar minim de la care poate spera, acum, specia umană că ar putea supraviețui în cazul 1 De exemplu, este cazul inventării radarului sau, peste decenii, a GPS – ului.

249

producerii unei catastrofe prin folosirea tehnologiei într-un sens distructiv. Memoria ar trebui să joace, pentru om, rolul de senzor care să-I alarmeze, reamintindu-i de nenorocirile pe care singur și le-a provocat. După prima conflagrație mondială, nu a urmat niciun repaus așa cum ar fi fost firesc. Omenirea nu a reținut nimic din lecția dură a războiului industrial care a presupus angrenarea totalității resurselor umane și materiale disponibile într-o societate. Orgolii prea mari, pentru a stăpâni o lume devenită din ce în ce mai mică, au aruncat rapid umanitatea în brațele celui de-al Doilea Război Mondial, care cu bombele sale atomice putea să-i aducă pieirea. Europa a trăit spaima morții, văzând chipul hidos al sinuciderii care i-a rânjit grotesc. Nimic nu s-a dovedit mai fals decât a pune progresul în serviciul ideologiei. De atunci s-a instalat o pace stranie asigurată numai de frica răspunderii fiecărui om față de lumea căreia îi aparține. Nimeni nu are curajul să apese pe buton pentru a declanșa un război nuclear, gândindu-se la responsabilitatea pe care și-o asumă față de însuși destinul ființei umane. Această spaimă e puțin, chiar foarte puțin, din ceea ce am putea trăi și face, pentru a ne ușura suișul spre vârful evoluției noastre. Să înțelegem că acest efort creator trebuie consumat într-un scop nobil comun, așa cum ar fi, de pildă, explorarea cosmosului în beneficiul întregii umanități. În spaima generalizată, nimeni nu se gândește că, în fiecare secundă, internetul poate răpune pe fiecare dintre semenii noștri, iar cei mai expuși sunt copiii. Nicicând nu a fost inventat un instrument de propagandă care poate manipula atât de eficient. Internetul vehiculează rapid și, de regulă, în mod gratuit, informații din numeroase domenii și de pe întreg mapamondul. Din păcate, nefiltrate, multe informații nocive pot corupe omul, imbecilizându-l chiar. Ne vom trezi că am accesat un site care ne propune să ne refugiem, mai întâi, într-o lume virtuală a fericirii absolute. Sub bombardamentul intens al propagandei, ni se propune să devenim adepții unei

250

secte de extratereștri care trăiește printre noi. Vom fi sfătuiți, chipurile, să evoluăm urându-ne semenii, pentru că oamenii sunt ființe inferioare, să donăm tot sectei, să ne părăsim familiile și să demisionăm de la serviciu. După ce ne vom detașa complet de această lume, vom fi invitați să ne alăturăm grupului pentru o sinucidere colectivă în prezența liderilor supremi. Putem muri liniștiți, atât timp cât ni s-a garantat că ne vom reîntâlni cu toții pe un OZN pentru un voiaj prin univers (sau ni se vor face alte promisiuni tembele). g. Soluția suntem noi Rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă orice societate se află chiar în proprii cetățeni. E în puterea fiecărui individ să îndrepte lucrurile strâmbe din comunitatea lui. Și nimic nu pare mai injust decât modul în care statul își tratează, uneori, cetățenii. E suficient să privim în multe țări la sistemul educațional și sanitar pe care îl asigură pentru a înțelege dimensiunea realității neplăcute a statului neperformant. Dar consecința acestui tratament este, într-o anumită măsură, însăși neîncrederea pe care mulți dintre oameni o au față de instituțiile publice. Din păcate, în cazul unora dintre ei, a ajuns să facă parte din normalitatea cotidianului lipsa de respect față de autorități. Mai grav este faptul că sunt mulți care se raportează față de ceilalți cetățeni într-o manieră asemănătoare puterii etatice absolute. Exemplificativă este indiferența afișată față de abuzurile la care un simplu cetățean este supus din partea statului. Atunci când îl strivește fără milă, sunt destui care nu doar că nu intervin, dar nici nu se sinchisesc să se uite cu îngăduință spre această dramă. În ce ne privește, este un risc enorm pe care ni-l asumăm prin absența unui stat pe deplin performant într-o lume ce tinde să funcționeze în exclusivitate pe principii legate de eficacitate. În prezent, din cauza acestei ineficiențe, s-ar putea spune că ne aflăm într-un stadiu avansat de dezorganizare la nivel statal. Vulnerabilitatea este dublată de

251

un proces accelerat de descompunere societală1. Să încercăm a schimba mentalitatea alterată a multora dintre noi despre ceea ce reprezintă cu adevărat statul. Fiind suma tuturor voințelor noastre, statul, prin funcționarii săi, trebuie să se afle în slujba cetățeanului. De aceea, este nevoie să acordăm o atenție sporită alegerilor pe care le facem pentru ocuparea demnităților și integrității morale a funcționarilor numiți în diverse posturi. Toți acești cetățeni proveniți din rândul nostru trebuie să ne servească. Educația constituie singura cale pe care o putem urma pentru a ne schimba și a lăsa moștenire un stat puternic și eficient. Reconstrucția societății din temelie presupune, în special, reformarea școlii. Din păcate, prin sistemul educațional actual nu facem decât să perpetuăm niște prejudecăți și concepții desfigurate ce pot fi fatale generațiilor care ne vor succeda. Școala noastră e, într-o anumită măsură, nocivă, pentru că nu cultivă deloc stima de sine și nu stimulează individul să performeze în mod real. Poate eradica de timpuriu creativitatea, prin concursuri la vârste fragede, încă de la grădiniță, și prin teme complicate pentru acasă. Sunt unii învățători și profesori care par să testeze cunoștințele părinților, și nu ale copiilor. Așa poate fi anihilat respectul fața de demnitatea persoanei și valori precum onestitatea, tenacitatea și perseverența. Se profilează riscul creării unui mediu concurențial artificial în care părinții și copii sunt tentați să facă orice pentru a fi premianți. Așadar, reformarea școlii trebuie să asigure educarea generațiilor în spiritul cooperării, al consensului și al respectului reciproc. Să începem cu dărâmarea cultului pentru performanță, mai ales că, la unii dintre noi, are un caracter emfatic, de fațadă2. Nu este necesar să înmagazinăm informații 1 În special, avem în vedere riscurile induse de scăderea demografică puternică din ultima perioadă. 2 Nu suntem împotriva performanței individuale, urmărită doar ca proiect de dezvoltare personală.

252

redundante și futile care se uită repede chiar cu riscul blocării memoriei. Cunoștințele dobândite la școală trebuie să aibă un caracter practic. Să ne ajute la cunoașterea lumii, pentru a ne putea orienta și a ne afla un rost în cadrul ei, să învățăm să comunicăm cu alții și să lucrăm în echipe cu ei. Nu ne folosește deloc să avem mulțimi de absolvenți, cu diplome care atestă studii numeroase și sofisticate, dar care nu sunt în stare să facă nimic concret. Niște dezorientați pentru vremurile noi, dar eminenți după standardele noastre învechite. Sunt destui absolvenți care știu doar foarte multe, adesea nu neapărat temeinic. Fac apel la un stoc de informație masiv înmagazinat, dar stufos legat, ce nu lasă deloc spațiu pentru creativitate și cerebralitate. Țara noastră pare a fi plină de șefi de promoție și premianți care ocupă funcții manageriale și cred că li se cuvine totul, dar care, de fapt, nu se pricep la nimic. Din rândul acestor tocilari, cărora li s-a inoculat la școală ideea deșteptăciunii lor, se formează, în statele neperformante, o parte însemnată a elitei. Istețimea lor e doar o impresie falsă, pentru că, în realitate, sunt incapabili de originalitate în gândire și acțiune. Pentru a evita imobilismul absolut, acestei elite fără realizări nu-i rămâne decât să copieze, defectuos, diverse modele. Plagiatul nu poate așeza pe baze zdravene, instituționale și morale, raporturile între stat și cetățeni sau între oameni, deoarece improvizațiile permit supraviețuirea, dar mențin corpul social în înapoiere.

253

Urcând spre vârful muntelui Am ajuns în amiaza existenței noastre, înaintând, cu fața lipită de stânci și cu spatele la hău, pe o potecă strâmtă spre vârful unui munte abrupt. Urmăm un drum anevoios, plin de incertitudini, pentru că nu știm ce se află la sfârșitul acestui urcuș. Pentru a desluși soarta ce ne așteaptă, ne oprim, câteodată, pentru o clipă pe cărare. Ne uităm spre crestele situate chiar deasupra creștetului nostru, dar nu zărim nimic. Avântându-se spre mijlocul bolții cerești, soarele tocmai se așază în vârful muntelui. Înălțându-se din răsputeri, astrul sparge plasa structurii dimensionale în care stă prins. Sub greutatea lui imensă, curbează spațiul și dilată timpul spre limitele dezintegrării lor. Animat de fuziunea nucleară, își consumă substanța și, odată cu ea, vârsta. Timpul său se scurge sub efectul reacțiilor dintre nucleele atomice. Îmbătrânește cu fiecare atom de hidrogen transformat în heliu. Din înaltul cerului, soarele se fixează deasupra noastră, învăluindu-ne cu lumina lui fierbinte. Razele incandescente ne pătrund prin ochi și încep a ne topi prin interior, transformându-ne într-un material vâscos. Ne scurgem spre genune, prelingându-ne spre povârnișuri. Cu o ultimă sforțare, reușim totuși să ne salvăm. Ne răsfirăm mâinile pe pereții muntelui de care căutăm să ne agățăm cu palmele. Cu degetele, înșfăcăm niște colțuri tăioase pe care le strângem cu putere. Într-unul dintre pumnii însângerați, găsim strivită o floare măruntă și gingașă. Suntem speriați și întristați, dar nu putem rezista chemării destinului. Ne continuăm suișul, întorcându-ne cu fața la stânci. Cu picioarele umblăm, printre bolovani, după locuri în care să ne înfigem călcâiele pentru a păși în siguranță. Ne facem singuri curaj, spunându-ne că râpa din spatele nostru nu există, pentru că nu o vedem. Dar ignorarea sau mai ales negarea abisului e suprema eroare pe care o putem face cu privire la noi înșine.

254

Să ne oprim o clipă din urcușul nostru zbuciumat. Să închidem pleoapele și să ne calmăm ființa, trăgând în piept din aerul tare al munților. Să lăsăm deoparte grijile nimicului cotidian care ne gâtuie aproape în fiecare secundă. Sufocați, gonim pentru a ne satisface diverse trebuințe vremelnice. Alergând încontinuu, am ajuns să fugim de semenii din jur și, în cele din urmă, chiar de noi înșine. Ne trezim că rătăcim printr-o lume de care ne înstrăinăm zilnic. Suntem atât de singuri, încât am creat un spațiu virtual în care ne-am refugiat și în care tindem să ne transferăm viața reală. Suișul spre piscul muntelui ni-l facem singuri anevoios… Pășim cu prea multă indiferență pe acest pământ. Și privim spre cer doar să vedem dacă ne bucură soarele sau ne scârbește ploaia. Urcând, să ne amintim mereu că în acest colț de Univers, în care trăim, s-a întâmplat miracolul vieții. Este o minune fragilă din care simțurile noastre se înfruptă cu poftă și pe care diverse pericole o pot ucide. Terra, casa noastră, e pândită în tăcere de monștrii înfiorători1, ascunși în bezna cosmosului. Altădată, i-au dat viață, dar sunt pregătiți acum pentru a o omorî. Oricând, riscă să fie zdrobită, pârjolită și înghițită, iar, odată cu demolarea casei, noi înșine vom fi dispărut sub dărâmăturile ei. Existența noastră depinde și de răbdarea Pământului pe care și-o arată față de noi. E suficient de puternic să ne nimicească, ștergându-ne de pe fața lui. Dar mai îngrozitoare e realitatea capacității noastre de a ne autodistruge. Plini de ură și lăcomie, am devenit cel mai periculos dușman pentru noi înșine. Trăim pe o planetă și într-un univers pe care nu le înțelegem pentru că nu am coborât în profunzimea lor. Ne-am ridicat și ne-am menținut doar la suprafață. Nu am reușit să le pătrundem tainele pentru a le găsi menirea și astfel să putem a ne afla rostul. Ne limităm la a le contempla, admirându-le și, totodată, înfricoșându-ne de puterea și măreția etalate în desfășurarea lor grandioasă. 1 Să ne gândim la asteroizi, comete, planete, sori etc.

255

Să nu uităm niciodată, pe cărarea care ne poartă spre vârful muntelui, că formăm axul central al spațiului cosmic. Reprezentăm manifestarea conștientă a materiei și, implicit, nucleul în jurul căruia se coagulează existența. Suntem purtătorii unui miracol și, deopotrivă, unei taine care se numește viață. Cărăm pe umeri povara datoriei, transmisă fiecărei generații, de a păstra mai departe aprinsă această flacăra sacră. În suflet purtăm împotrivirea față de suflul care ar putea să o stingă. Din inimă, înfruntăm vântul care așterne, în urma lui, uitarea. Și ne călăuzește în minte gândul că suntem o stea unică în tot universul prin simplul fapt că avem în noi puterea de a lumina și încălzi cu adevărat cosmosul întunecat și rece. martie 2014 – mai 2015

256

Cuvânt de încheiere Deși prezenta lucrare nu și-a propus să aibă o ținută strict științifică, mă simt obligat de a preciza că zidirea acesteia a presupus asumarea unei diversități de idei vehiculate în diferite domenii de specialitate. Studiile și cărțile lecturate de-a lungul anilor au fost așezate ca niște cărămizi la temelia cunoștințelor mele. Pe această bază mi-am construit, cu sprijinul domnului Ionel Muntele, propriile teorii și ipoteze pe care le-am expus în lucrare. În consecință, le datorez enorm multor autori, indiferent dacă sunt mai mult sau mai puțin cunoscuți ori dacă aparțin prezentului sau trecutului nostru. Particularizat, la influențele care pot fi identificate în această carte, m-aș putea referi la următorii autori1: - români: A.D. Xenopol, A. Philippide, B.P. Hasdeu, Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinți, Ștefan Zeletin, Virgil Madgearu; Gh. Brătianu, Ion Conea, Constantin C. Giurescu, Constantin Maximilian, Florin Constantiniu, Neagu Djuvara, Vasile Cucu, Alexandru Ungureanu, Grigore Posea, George Erdeli, Ioan Ianoș, Pompei Cocean, Mihai Stoenescu, Silviu Neguț, Bogdan Murgescu, Ionel Muntele, George Țurcănașu, Alexandru Ilieș; - străini: Luigi Luca Cavalli – Sforza, Halford MacKinder, Konstantin Jirecek,, Emmanuel de Martonne, Marija Gimbutas, Tamaz Gamkrelidze, Aharon Dolgopolsky, Richard Leakey, Richard Dawkins, Larry Watts, Catherine Durandin, David Turnock, Violette Rey, Colin Renfrew.2.

1 Enumerarea nu este limitativă, iar ordinea nu are nicio relevanță, asupra conceperii acestei lucrări sau a influenței intelectuale execitate. 2 Strict pe domeniul haplogrupurilor, în absența unor preocupări serioase în România, au fost consultate surse externe (în special, revista de specialite: “Human Genetics”).

257

CUPRINS

Cuvânt de început........................................................................................... 7 PARTEA I DESPRE PĂMÂNTUL NOSTRU……………………...………………10 1. DE LA FACEREA LUMII................................................................... 11 2. LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI ......................................................... 26 3. IPOSTASURILE SINGURĂTĂȚII................................................... 44 4. SFÂNTA GLIE ...................................................................................... 60 5. COLINDÂND PRIN TÂRGURI........................................................ 80 6. LA RĂSPÂNTIE DE DRUMURI...................................................... 98 7. CHEILE ÎMPĂRĂȚIEI .....................................................................117 PARTEA A II–A DESPRE NEAMUL NOSTRU ........................................................ 135 1. PE CĂI RĂTĂCITE ........................................................................... 137 2. SÂNGELE STRĂBUNILOR ............................................................150 3. OBÂRȘIA NEAMULUI.....................................................................169 4. LIMBA DE FOC.................................................................................. 186 5. ÎNFĂPTUIREA UNUI MIRACOL .................................................200 6. ROADELE MOȘTENIRII ................................................................ 219 7. JUDECATA DE APOI ....................................................................... 235 Cuvânt de încheiere………….……………………………………………..…256

258

În colecţia Univers didactic au apărut: Paula Ciocoi, Crestomaţie de critică literară: literatura română (vol. I, II) Mariana Marinescu, Introducere în didactica biologiei (ediția a II-a) Lorin Cantemir, Teodora-Camelia Cristofor, Istoria tehnicii. Cum s-au născut și rostogolit prin istorie roțile siameze