UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IA�I Facultatea de �tiin�e Politice

INSTITU�II �I IDEI POLITICE ÎN SPA�IUL ROMÂNESC

MODERNITATE POLITIC�

Suport de curs

Anul II semestrul II

Titular de curs: Lector Dr. Alina Hurubean

- 2007 -

2

PROGRAM� ANALITIC�

DISCIPLINA: MODERNITATE POLITIC� ROMÂNEASC� – IDEI, POLITICI, INSTITU�II ANUL DE STUDIU: II (semestrul 4) TITULARUL CURSULUI: Lect. dr. Alina HURUBEAN VOLUMUL ACTIVIT��II: 28 ore curs; 28 ore seminar CREDITE ALOCATE: 7 OBIECTIVELE DISCIPLINEI:

a) în�elegerea de c�tre studen�i a rela�iei dintre ideile, institu�iile �i practicile politice în construc�ia modernit��ii române�ti;

b) cunoa�terea dinamicii conceptelor �i ideilor politice române�ti în contextul istoriei moderne �i contemporane a Europei;

c) analiza marilor curente �i ideologii politice din spa�iul românesc.

CON�INUTUL CURSULUI Capitolul I: Construc�ia institu�ional� a modernit��ii politice române�ti (1866-1918)

1. Constitu�ia din 1866 2. Sistemul electoral 3. Parlamentul 4. Guvernul 5. Monarhia 6. Actori politici: partide politice; elite modernizatoare

Capitolul II: Ideologii politice moderne în spa�iul românesc

1. Liberalismul românesc 2. Configura�ia ideologic� a conservatorismului românesc 3. “Social-democra�ie sau poporanism?”

Capitolul III: Sistemul politic românesc interbelic (1918-1938) 1. Constitu�ia din 1923

2. Sistemul electoral 3. Parlamentul

4. Guvernul 5. Monarhia 6. Partidele politice Capitolul IV: Ipostaze ale na�ionalismului românesc interbelic

1. Europenism �i autohtonism - op�iuni politice �i culturale 2. Doctrina na�ional-��r�nist� 3. Legionarismul românesc �i dreapta radical� european� 4. Doctrina na�ional-cre�tin� 5. Comunismul kominternist �i na�ional-comunismul în spa�iul românesc

3

BIBLIOGRAFIE GENERAL�:

ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucure�ti, 1998. ANDREI, Petre, Fascismul, Editura Neuron, Foc�ani, 1995. B�DESCU, Ilie, Idei politice române�ti. Doctrine �i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure�ti, 2004. BULEI, Ion, Conservatori �i conservatorism în România, Editura Enciclopedic�, Bucure�ti, 2000. CÂNCEA, Paraschiva, IOSA, Mircea, STAN, Apostol (coord.), Istoria Parlamentului �i a vie�ii parlamentare din România pân� la 1918, Editura Academiei R.S.R., Bucure�ti, 1983. EMINESCU, Mihai, Scrieri politice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a. EMINESCU, Mihai, Opere, vol. XV, Editura Academiei Române, Bucure�ti, 1993. FOC�ENEANU, Eleodor, Istoria constitu�ional� a României. 1859 – 1991, Editura Humanitas, Bucure�ti, 1992. GEORGESCU, Vlad, Istoria ideilor politice române�ti (1369 – 1878), Editura Ion Dumitru – Verlag, M�nchen, 1987. IBR�ILEANU, Garabet, Spiritul critic în cultura româneasc�, Editura Litera, Chi�in�u, 1997. ILIESCU, Adrian-Paul, 2005, Anatomia r�ului politic, Editura Funda�iei Culturale Ideea European�, Bucure�ti. KOG�LNICEANU, Mihail, Texte social-politice alese, Editura Politic�, Bucure�ti, 1967. LOVINESCU, Eugen, Istoria civiliza�iei române moderne, Editura Minerva, Bucure�ti, 1997. MAIORESCU, Titu, Discursuri parlamentare (1866-1876), Editura Albatros, Bucure�ti, 2001. MAMINA, Ion, Monarhia constitu�ional� în România. Enciclopedie politic�. 1866 – 1938, Editura Enciclopedic�, Bucure�ti, 2000. MAMINA, Ion, BULEI, Ion, Guverne �i guvernan�i (1866-1916), Editura Silex, Bucure�ti, 1994. MANOILESCU, Mihail, Rostul �i destinul burgheziei române�ti, Cugetarea-G. Delfas, Bucure�ti, 1941. MATEI, Adam Sorin, Boierii min�ii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu �i pia�a liber� a ideilor, Editura Compania, Bucure�ti, 2004. MUNGIU-PIPPIDI, Alina (coord.), Doctrinele partidelor politice. Concepte universale �i realit��i române�ti, Polirom, Ia�i, 1998. ORNEA, Zigu, Junimea �i junimismul, vol. I, Editura Minerva, Bucure�ti, 1998. ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreapt� româneasc�, Editura Funda�iei Culturale Române, Bucure�ti, 1996. PLATON, Gh., RUSSU, V., IACOB, Gh., CRISTIAN, V., AGRIGOROAIEI, I., Cum s-a înf�ptuit România modern� – o perspectiv� asupra strategiei dezvolt�rii, Editura Universit��ii “Al. I. Cuza”, Ia�i, 1993. R�DULESCU-MOTRU, Constantin, Scrieri politice, Editura Nemira, 1998. SCURTU, Ioan, �i BULEI, Ion, Democra�ia la români 1866 – 1938, Editura Humanitas, 1990. SCURTU, Ioan, Monarhia în România. 1866 – 1947, Editura Danubius, Bucure�ti, 1991. STAN, Apostol �i IOSA, Mircea, Liberalismul politic în România de la origini pân� la 1918, Ed. Enciclopedic�, Bucure�ti, 1979. STANOMIR, Ioan �i VLAD, Lauren�iu, A fi conservator. Antologie, comentarii �i bibliografie, Editura Meridiane, 2002. VEIGA, Francisco, Istoria G�rzii de Fier 1919-1941. Mistica ultrana�ionalismului, Humanitas, Bucure�ti, 1995. XENOPOL, A.D., Istoria partidelor politice în România, vol. I, Editura Albert Baer, Bucure�ti, 1910. ZELETIN, �tefan, Burghezia român�. Originea �i rolul ei istoric, Editura Nemira, Bucure�ti, 1997. ZELETIN, �tefan, Neoliberalismul, Editura Nemira, Bucure�ti, 1997.

4

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE (vezi materiale xeroxate): HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucure�ti, 2004, pp. 67-89; pp. 333-373; pp. 415-460. SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, 1999, pp. 101-110. ZAMFIR, C�t�lin, STOICA, Laura, O nou� provocare: DEZVOLTAREA SOCIAL�, Editura Polirom, 2006, pp. 30-43. ** La aceste lecturi obligatorii se adaug� bibliografia tematic� necesar� redact�rii referatului TEMA PENTRU EXAMEN: realiza�i un referat de maxim 7 pagini (tehnoredactat în Word, la corp 12) pe un subiect din tematica de curs �i seminar. Pentru aceast� lucrare folosi�i cel pu�in trei surse de documentare �i respecta�i metodologia de redactare a referatului (documentare teoretic�; problematizare; argumentare etc.). FORME DE EVALUARE: examen scris; referat TEMATICA �I METODOLOGIA SEMINARULUI - ghid de lucru

OBIECTIVE:

- dezbaterea unor teme specifice modernit��ii politice; - în�elegerea procesului de modernizare a societ��ii române�ti în perioada

monarhiei constitu�ionale din România (1866-1938); identificarea unor modele de analiz� a modernit��ii politice;

- în�elegerea de c�tre studen�i a rela�iei dintre ideile, institu�iile �i practicile politice în construc�ia modernit��ii române�ti;

- cunoa�terea dinamicii conceptelor �i ideilor politice române�ti în contextul istoriei moderne �i contemporane a Europei;

- analiza marilor curente �i ideologii politice din spa�iul românesc; - cunoa�terea metodologiei de realizare a referatului; - realizarea unui referat (tem� pentru examen);

TEMATICA PENTRU SEMINAR/REFERAT („list� deschis�”): - geneza constitu�ionalismului românesc; - Constitu�ia de la 1866: textul �i practica politic�; - Constitu�ia de la 1923: România Mare �i noile op�iuni institu�ionale; - constituirea �i activitatea Partidului Na�ional Liberal, 1875-1918. Doctrina �i

programele politice; - liberalismul economic �i politic românesc. Surse �i particularit��i; - doctrina �i programele politice liberale în perioada interbelic�. Neoliberalismul; - constituirea �i activitatea Partidului Conservator din România, 1881-1925; - imaginarul politic al conservatorismului românesc; - liberalism �i conservatorism în România; - între junimism �i antisemitism. ”Cazul” Eminescu; - ideologi �i politicieni conservatori/liberali etc. - ”Formele f�r� fond”. Evolu�ia organic� �i modernizarea ca proiect politic;

5

- social-democra�ia româneasc� – ideologie �i praxis politic; - constituirea �i activitatea Partidului Na�ional ��r�nesc, 1927-1938. Doctrin� �i

programe; - curente �i partide politice de extrem� dreapt�/extrem� stâng�/na�ionalist-

tradi�ionaliste în perioada interbelic�; - evolu�ia regimului politic �i a sistemului electoral în România interbelic�; - alte teme: geneza spiritului public; dezbateri publice/parlamentare; presa vremii;

respectul fa�� de lege; via�a privat�/c�s�toria; personalit��i feminine în politica româneasc� a vremii; condi�ia femeii în epoc� �.a.

- Istoria intelectual� a modernit��ii politice române�ti – Mihail Kog�lniceanu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Constantin Stere, Constantin R�dulescu-Motru, �tefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Petre Andrei; Dreapta cultural� interbelic�: Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade �.a.

METODOLOGIA DE LUCRU PENTRU SEMINAR / REFERAT:

** EVENIMENTE DE REFERIN�� ÎN ISTORIA MODERN� A ROMÂNIEI

- identificarea �i comentarea evenimentelor importante/actorii implica�i;

** IDEI/TEME/CONCEPTE/IDEOLOGII ALE MODERNIT��II POLITICE

- sensuri �i semnifica�ii ale marilor idei/ideologii ale modernit��ii

europene/române�ti;

** INSTITU�IILE STATULUI ROMÂN MODERN

- analiza institu�ional�: guvern; parlament; monarhie;

- elemente de drept constitu�ional: raportul puterilor în stat; responsabilitatea

ministerial� etc.

- analiza regimului politic;

** ACTORI SOCIALI �I POLITICI

- elite politice/elite economice/elite culturale;

** SURSE DE INFORMARE/DOCUMENTARE:

- presa; literatura; scrieri memorialistice; ”texte clasice”; analize �i interpret�ri actuale;

filmul documentar.

6

PLAN DE SEMINAR

DISCIPLINA: INSTITU�II �I IDEI POLITICE ÎN SPA�IUL ROMÂNESC

ANUL DE STUDIU: 2; SEMESTRUL: III

PROGRAMUL DE STUDIU: �TIIN�E POLITICE

TITULAR DISCIPLIN�: Lector dr. Alina HURUBEAN

RESPONSABIL SEMINARII: Lector dr. Alina HURUBEAN

VOLUMUL ACTIVIT��II CURS: 28; SEMINAR: 28

CREDITE ALOCATE: 7

ARIA TEMATIC� A SEMINARULUI: Modernitate politic� româneasc� – idei, politici,

institu�ii

OBIECTIVE: dezbaterea unor teme specifice modernit��ii politice; în�elegerea procesului de

modernizare a societ��ii române�ti în perioada monarhiei constitu�ionale din România (1866-

1938); identificarea unor modele de analiz� a modernit��ii politice; în�elegerea de c�tre studen�i a

rela�iei dintre ideile, institu�iile �i practicile politice în construc�ia modernit��ii române�ti;

cunoa�terea dinamicii conceptelor �i ideilor politice române�ti în contextul istoriei moderne �i

contemporane a Europei; analiza marilor curente �i ideologii politice din spa�iul românesc;

cunoa�terea metodologiei de realizare a referatului; realizarea unui referat (tem� pentru examen);

CON�INUTUL SEMINARIILOR

TEMA 1: MODERNITATEA POLITIC� – MODELUL EUROPEAN �I REALITATEA

ROMÂNEASC� (2 seminarii)

• Delimit�ri conceptuale: modern, modernitate, modernizare

• Repere cronologice ale modernit��ii

• Op�iuni teoretico-metodologice în cercetarea modernit��ii politice

• Modelul modernit��ii europene – valori �i practici definitorii

• Modernitatea româneasc� – dinamica unui proces contradictoriu

7

BIBLIOGRAFIE: B�DESCU, Ilie, Teorii ale dezvolt�rii, în volumul coordonat de: ZAMFIR, C�t�lin �i STOICA, Laura, O nou� provocare: dezvoltarea social�, Editura Polirom, 2006, pp. 45-61. LARIONESCU, Maria, Controverse asupra dezvolt�rii sociale: puncte de vedere în sociologia româneasc�, în volumul coordonat de: ZAMFIR, C�t�lin �i STOICA, Laura, O nou� provocare: dezvoltarea social�, Editura Polirom, 2006, pp. 30-45. VL�SCEANU, Laz�r, 2007, Sociologie �i modernitate. Tranzi�ii spre modernitatea reflexiv�, Editura Polirom, Bucure�ti, pp. 13-53.

TEMA 2: SISTEMUL POLITIC ROMÂNESC (1866-1918) (2 seminarii)

• Institu�ii �i actori politici în epoca primei modernit��i române�ti

• Regimul politic parlamentar dualist – cadrul juridic �i practica politic�

BIBLIOGRAFIE:

DELEANU, Ion, Drept constitu�ional �i institu�ii politice. Tratat, vol. I, Editura Europa Nova, Bucure�ti, 1996: 163-176. HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, 2004, pp. 25-67; 100-162. MAMINA, Ion, Monarhia constitu�ional� în România. Enciclopedie politic�. 1866 – 1938, Editura Enciclopedic�, Bucure�ti, 2000, pp.15-39 ; 70-119. PASTI, Vladimir, Sociologie politic�, Editura Ziua, 2004, pp. 133-148.

TEMA 3: IDEOLOGII POLITICE MODERNE ÎN SPA�IUL ROMÂNESC (3

seminarii)

• Liberalismul românesc – configura�ia ideologic� �i praxisul politic

• Conservatorismul politic �i teoria formelor f�r� fond

• Polemica ideilor �i doctrinelor politice în epoca primei modernit��i române�ti

BIBLIOGRAFIE: B�DESCU, Ilie, Idei politice române�ti. Doctrine �i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure�ti, 2004, pp. 13-163. BULEI, Ion, Conservatori �i conservatorism în România, Editura Enciclopedic�, Bucure�ti, 2000, pp. 15-70. STANOMIR, Ioan �i VLAD, Lauren�iu, A fi conservator. Antologie, comentarii �i bibliografie, Editura Meridiane, 2002, pp. 5-47; 447-499.

8

TEMA 4: SISTEMUL POLITIC ROMÂNESC INTERBELIC (1918-1938)

(3 seminarii)

• Mecanisul electoral �i regulile jocului politic

• Structurile institu�ionale �i raporturile dintre puteri

• Pluripartidismul

BIBLIOGRAFIE:

SCURTU, Ioan �i BUZATU, Gheorhe, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, 1999, pp. 101-113; 221-249; 327-343. HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, 2004, pp. 414-461.

TEMA 5: IPOSTAZE ALE NA�IONALISMULUI ROMÂNESC INTERBELIC

(3 seminarii)

• Europenism �i autohtonism - op�iuni politice �i culturale

• Intelectuali �i ideologie na�ionalist�

BIBLIOGRAFIE:

HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, 2004, pp. 333-374. ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreapt� româneasc�, Editura Funda�iei Culturale Române, Bucure�ti, 1996, pp. 21-88. B�DESCU, Ilie, Idei politice române�ti. Doctrine �i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure�ti,

2004, pp. 211-293.

TIPURI DE ACTIVITATE DIDACTIC�: dezbaterea; analiza de text; film documentar.

FORME DE EVALUARE: examen scris din tematica de curs �i seminar; referatul final;

CRITERII DE EVALUARE: prezen�a la cel pu�in jum�tate din cursuri �i seminarii; participarea

activ� la curs �i seminar; documentare tematic�; redactarea unui referat respectând metodologia

specific�.

TEMA PENTRU EXAMEN: realiza�i un referat de maxim 7 pagini (tehnoredactat în Word, la corp 12) pe un subiect din tematica de curs �i seminar (analiza unei institu�ii; biografia unei personalit��i; evolu�ia unui partid politic; prezentarea �i interpretarea unor idei/ideologii politice etc.). Pentru aceast� lucrare folosi�i cel pu�in trei surse de documentare �i respecta�i metodologia de redactare a referatului.

9

BIBLIOGRAFIE: B�DESCU, Ilie, Idei politice române�ti. Doctrine �i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure�ti, 2004 BULEI, Ion, Conservatori �i conservatorism în România, Editura Enciclopedic�, Bucure�ti, 2000. CÂNCEA, Paraschiva, IOSA, Mircea, STAN, Apostol (coord.), Istoria Parlamentului �i a vie�ii parlamentare din România pân� la 1918, Editura Academiei R.S.R., Bucure�ti, 1983. EMINESCU, Mihai, Scrieri politice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a. FOC�ENEANU, Eleodor, Istoria constitu�ional� a României. 1859 – 1991, Editura Humanitas, Bucure�ti, 1992. IBR�ILEANU, Garabet, Spiritul critic în cultura româneasc�, Editura Litera, Chi�in�u, 1997. ILIESCU, Adrian-Paul, 2005, Anatomia r�ului politic, Editura Funda�iei Culturale Ideea European�, Bucure�ti. KOG�LNICEANU, Mihail, Texte social-politice alese, Editura Politic�, Bucure�ti, 1967. LOVINESCU, Eugen, Istoria civiliza�iei române moderne, Editura Minerva, Bucure�ti, 1997. MAIORESCU, Titu, Discursuri parlamentare (1866-1876), Editura Albatros, Bucure�ti, 2001. MAMINA, Ion, Monarhia constitu�ional� în România. Enciclopedie politic�. 1866 – 1938, Editura Enciclopedic�, Bucure�ti, 2000. MAMINA, Ion, BULEI, Ion, Guverne �i guvernan�i (1866-1916), Editura Silex, Bucure�ti, 1994. MANOILESCU, Mihail, Rostul �i destinul burgheziei române�ti, Cugetarea-G. Delfas, Bucure�ti, 1941. MUNGIU-PIPPIDI, Alina (coord.), Doctrinele partidelor politice. Concepte universale �i realit��i române�ti, Polirom, Ia�i, 1998. ORNEA, Zigu, Junimea �i junimismul, vol. I, Editura Minerva, Bucure�ti, 1998. ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreapt� româneasc�, Editura Funda�iei Culturale Române, Bucure�ti, 1996. VL�SCEANU, Laz�r, 2007, Sociologie �i modernitate. Tranzi�ii spre modernitatea reflexiv�, Editura Polirom, Bucure�ti.

10

INTRODUCERE

Demersul teoretic ce urmeaz� are în aten�ie ideile �i institu�iile politice din spa�iul

românesc, privite din perspectiva unui cadru analitic unificator centrat pe problematica

procesului de modernizare a societ��ii române�ti, început în secolul al XIX-lea �i

continuat în perioada interbelic�. Utilizând instrumentarul de analiz� al �tiin�ei �i

filosofiei politice, cursul î�i propune s� fie deopotriv� explicativ �i comprehensiv,

în încercarea de a dep��i monopolul discursului istoric asupra acestui subiect. C�utând un

r�spuns la întrebarea “cum s-a realizat modernizarea politic� în societatea româneasc�

de tip tradi�ional?”, demersul teoretic propus în paginile urm�toare caut� s� surprind�

dinamica stucturilor institu�ionale, a configura�iilor ideologice �i culturale situate la

întâlnirea dintre tradi�ional �i modern. Ipoteza de lucru utilizat� în acest context

argumentativ porne�te de la ideea c� resursele moderniz�rii în România au fost

preponderent institu�ional-politice �i culturale, mai pu�in economice, dinamica structur�

institu�ional� - cultur� politic� având un rol determinant în construc�ia modernit��ii

române�ti, conturând specificul acesteia.

Analiza edificiului institu�ional al modernit��ii politice române�ti, construit pe

fundamentele voluntarismului constitu�ional �i ale guvern�mântului reprezentativ, este

sus�inut�, astfel, de ipoteza c� dispozitivele birocratice ale unui stat tot mai centralizat

genereaz� progresul unei societ��i ce se str�duie�te s� recupereze decalajele istorice.

Acest punct de vedere este constant întâlnit în gândirea româneasc� din epoca

moderniz�rii �i trimite la o întreag� tradi�ie a gândirii �i practicii liberale din veacul al

XIX-lea. O reconstituire a structurii institu�ionale a statului român modern, edificat� în a

doua jum�tate a veacului al XIX-lea �i pân� la Marea Unire, înt�re�te ideea c�

modernizarea societ��ii române�ti a fost un rezultat deliberat al actului politic.

Constuc�ia statului român modern s-a realizat dup� modelul occidental, care a

reprezentat principalul reper al strategiilor de modernizare a societ��ii române�ti, îns�

modernizarea nu se suprapune perfect occidentaliz�rii.

11

Intervalul cercetat este perioada monarhiei constitu�ionale în România (1866-

1938), respectiv instituirea (1866-1918) �i consolidarea (1918-1938) modernit��ii

liberal-capitaliste în societatea româneasc� (”prima modernitate” �i ”a doua

modernitate” româneasc�). Limitele cronologice trimit la o serie de evenimente admise în

mod conven�ional ca momente de referin�� ale modernit��ii politice române�ti: 1866 –

adoptarea primei Constitu�ii moderne a României; 1918 – Marea Unire; 1938 – sfâr�itul

regimului parlamentar �i instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea.

A�adar, tematica de curs î�i propune s� r�spund� la o serie de întreb�ri �i

probleme referitoare la tranzi�ie �i modernizare a c�ror actualitate nu mai trebuie

demonstrat�, problematic� referitoare la: caracteristicile �i ”specificul” moderniz�rii

societ��ii române�ti, strategiile adoptate, raportul economic-politic în procesele de

schimbare social�, dinamica elitelor, efectele perverse ale moderniz�rii, rela�ia, adesea

tensionat�, dintre construc�ia identitar� �i sincronizarea-integrarea european� etc.

Un argument în plus în favoarea actualit��ii acestei tematici este faptul c�, de peste 150

de ani, clasa politic� româneasc� se str�duie�te s� modernizeze societatea, cu mai mult

sau mai pu�in succes, aplicând strategiile schimb�rii politice, devenite ”clasice”, �i anume

– strategiile schimb�rii institu�ional-juridice. Aceste strategii reprezint� o constant� a

proceselor de modernzare din România (�i nu numai) �i se bazeaz� pe capacitatea clasei

politice de a modela realit��ile sociale prin schimb�ri institu�ionale. Tranzi�ia

postcomunist� �i procesul de remodernizare a lumii române�ti dup� 1989 se circumscriu,

în mare parte, acestei strategii, motiv pentru care incursiunea noastr� în perimetrul primei

�i a celei de a doua modernit��i române�ti are, deopotriv�, ra�iuni teoretice

(descoperire, analiz� �i problematizare) �i pragmatice (valorificarea ”lec�iilor istoriei” din

perspectiva prezentului).

12

MODERNITATEA POLITIC� - MODELUL EUROPEAN

�I REALITATEA ROMÂNEASC�

- curs introductiv –

• Delimit�ri conceptuale: modern, modernitate, modernizare

• Reperele cronologice ale modernit��ii

• Op�iuni teoretico-metodologice în cercetarea modernit��ii politice

• Modelul modernit��ii europene – valori �i practici emblematice

• Modernitate româneasc� – dinamica unui proces contradictoriu

Rezumat: aceast� tem� prezint� instrumentele conceptuale �i metodologice de

baz� cu care operam pe parcursul întregii tematici de curs. Delimit�rile terminologice �i

cronologice sunt necesare pentru a vizualiza diferen�ele �i asem�n�rile dintre

modernitatea european�, ca referin�� comparativ�, �i ipostaza româneasc� a modernit��ii

din a doua jum�tate a secolului al XIX �i primele patru decenii ale secolului XX.

Modernitatea european�, în care se include firesc �i spa�iul românesc, ne apare din

aceast� perspectiv� comparativ�, ca proces global �i totodat� diferen�iat, neidentificându-

se în totalitate cu modelul teoretic �i practic occidental, ci fiind expresia unei dinamici

istorice subtile �i tensionate, datorate întâlnirii dintre universal �i specific, tradi�ie �i

inova�ie, macro- �i microdeterminism, continuitate �i discontinuitate, identitate �i

integrare.

Delimit�ri conceptuale: modern, modernitate, modernizare

Asemenea direc�iilor metodologice de analiz� a fenomenului modern, privit în

multitudinea �i complexitatea ipostazelor sale (de la via�a cotidian� pân� la rafinatele

expresii artistice �i scenariile vie�ii politice, de la modelul occidental la cele

“alternative”), nici terminologia cu care oper�m în acest context nu este scutit� de

ambiguit��i �i controverse, necesitând nuan��ri semantice �i precizarea op�iunilor

teoretice. Astfel, semnifica�iei termenului modern �i a corelativelor sale: modernism,

13

modernitate, modernizare, schimbare, dezvoltare, progres, reform�, tranzi�ie le-au fost

consacrate pagini consistente în literatura de specialitate a �tiin�elor sociale �i umaniste,

îns�, f�r� ca autorii s� ajung� la un oarecare consens în privin�a criteriilor de definire.

Termenul modern deriv� din modernus (neologism care începe s� circule, din secolul al

V-lea, în latina medieval�), provenit din modo: recent, de curând, adineaori etc. Cuvântul trimite

la o determinare temporal�, istoric�, de unde �i marea sa relativitate (Marino, 1969). Se nume�te

modern tot ceea ce apar�ine sferei actualit��ii, “istoriei imediate”, prezentului. Toate aceste

sensuri se contureaz� prin opozi�ie cu ideea de antic, clasic, tradi�ional, învechit, dep��it, motiv

pentru care se asimileaz�, uneori f�r� nuan��ri, ideea de modern cu aceea de contemporan.

Or, fenomenul modern este “contemporan”, dar nu orice fenomen “contemporan” este modern,

pentru faptul c� putem fi contemporani cu diferite manifest�ri întârzâiate, retrograde sau

conservatoare. Definind o realitate în continu� deplasare (c�ci “actualul” de azi nu poate fi identic

cu “actualul” de ieri sau de mâine) no�iunea de modern respinge reperele cronologice fixe, f�când

la fel de dificil� identificarea semnelor caracteristice în interiorul acestui “spirit al epocii”

(Marino, 1969). Din acest punct de vedere ne afl�m în fa�a unei permanen�e: a fi modern,

indiferent de spa�iul �i timpul istoric, este o expresie a noului. Dar, “a fi modern” nu se rezum� la

ceea ce se nume�te “a fi la mod�”, preferându-se o deosebire net� între “spiritul modern profund,

crescut din aspira�ii spirituale autentice, �i spiritul modern superficial, caracterizat prin frenezia,

mobilitatea �i pl�cerea schimb�rilor �i prefacerilor exterioare” (Marino, 1969: 97). A�adar,

modern este tot ceea ce se afl� în consens cu lumea în schimbare [cu sens ascendent, vizând

dezvoltarea �i progresul], iar a moderniza înseamn� a înnoi (Vl�sceanu, 2007: 21).

Debutând cu o nou� filosofie a timpului, modernitatea este definit�, în principal, ca �i

“con�tiin�� a prezentului”, ca o raportare diferit� a omului la timpul istoric, linear �i ireversibil.

Confruntat� cu acelea�i ambiguit��i ca �i cele ale termenului modern, modernitatea pune accent

pe adecvarea omului la timpul s�u �i pe capacitatea de a deveni agent al schimb�rii. Aceasta ar fi,

dup� unii autori, deosebirea dintre omul modern �i omul tradi�ional: “În societatea tradi�ional�,

omul accept� mediul s�u social �i natural ca un dat. Ceea ce este va d�inui mereu: este sau

trebuie s� fie sanc�ionat de divinitate; s� încerci s� schimbi ordinea permanent� �i

neschimb�toare a universului �i a societ��ii nu este numai o blasfemie, dar �i o imposibilitate.

Schimbarea lipse�te sau este imperceptibil� în societatea tradi�ional� pentru c� oamenii nu �i-o

pot imagina. Modernitatea începe atunci când oamenii ajung la un sens al propriei lor

competen�e, când încep s� gândeasc� mai întâi c� pot în�elege natura �i societatea, �i apoi c� pot

14

controla natura �i societatea pentru propriile lor scopuri. Mai presus de toate, modernizarea

implic� încredere în capacitatea omului ca, prin ac�iuni ra�ionale, s� schimbe mediul s�u fizic �i

social. Înseamn� respingerea restric�iilor externe asupra omului, eliberarea prometeic� a omului

de sub controlul zeilor, sor�ii �i destinului” (Huntington, 1999: 92).

Din alte perspective de definire, termenul modernitate este învestit îndeosebi cu un sens

socio-cultural vizând modernizarea societ��ii, a institu�iilor �i mentalit��ilor.

Modernitatea, ca termen, trimite pe de o parte, la o anumit� stare a societ��ii, mai precis,

o treapt� superioar� a dezvolt�rii sale, pe de alt� parte, coincide cu o epoc� istoric� delimitat�

temporal prin expresii precum ”prima modernitate” sau ”modernitatea clasic�”, respectiv, ”a

doua modernitate” ca modernitatea târzie, recent�, reflexiv� (Vl�sceanu, 2007).

Modernizarea este procesul prin care vechile structuri administrative, productive �i

mentale se schimb� pentru a marca accesul la un stadiu al modernit��ii sistemului social cu toate

achizi�iile sale benefice sau cu posibile efecte perverse. De�i Occidentul europen este considerat

centrul de iradiere al modernit��ii, perspectivele teoretice de dat� recent� încearc� s� evite

abordarea eurocentric� ce pune semnul egal între modernizare �i occidentalizare, pledând pentru

integrarea �i corelarea teoriilor elaborate prin prisma �tiin�elor socio-umane. Pentru istorici,

modernizarea societ��ii a coincis realiz�rile declan�ate în epoca Rena�terii, Reformei,

Iluminismului. Pentru economi�ti, modernizarea a însemnat trecerea de la economia autarhic� la

cea de pia�� sau concuren�ial�, dublat� de acumularea capitalului �i dezvoltarea industriei.

Istoricii mentalit��ilor au v�zut modernizarea în secularizarea gândirii, în trecerea de la

metafizic� la �tiin��. Politologii concep modernizarea ca extindere a birocra�iilor administrative,

ascensiunea maselor pe scena politic�, dispai�ia imperiilor �i apari�ia statelor na�ionale (Turliuc,

2004).

Modernismul – mentalitatea, spiritualitatea �i ideologia favorabile moderniz�rii, adic�

acea atitudine �i stare de spirit care valorizeaz� pozitiv modernitatea, contribuind la realizarea �i

exprimarea ideatic� a acesteia (Andrei Roth, 2002).

15

Reperele cronologice ale modernit��ii

Un fenomen de cuprinderea �i profunzimea modernit��ii, cu desf��ur�ri �i efecte

pe durat� lung�, nu poate fi încorsetat în alveola vreunui eveniment istoric. Totu�i, este

necesar� o aproximare temporal� a fenomenului, pentru a nu ajunge în situa�ia de a

considera c� totul în istorie poate fi privit ca modern, prin raportare la ceea ce l-a

precedat, sau de a crede c� modern nu este decât timpul nostru. Prin urmare, apreciem c�

modernitatea european� î�i intr� în drepturi în epoca Luminilor (de�i antecedente ale ei

pot fi identificate mai devreme, prin secolele al XV-lea �i al XVI-lea) �i dureaz� pân� la

începutul secolului XXI (semnele post-modernului ap�rând înainte de aceasta data).

Modernitatea politic�, dezvoltat� mai cu seam� în ultimele trei secole, începe

practic cu secularizarea �i birocratizarea statului construit în spa�iul na�ional, �i se

sfâr�e�te cu mondializarea democra�iei. Acest interval este dominat de un proces tot mai

accentuat de ra�ionalizare a tuturor activit��ilor sociale �i de dezvoltare a structurilor

institu�ionale birocratice. Apari�ia statului modern reprezint� un moment important în

cadrul procesului complex �i îndelungat de autonomizare, ra�ionalizare si

institu�ionalizare a puterii politice. În contextul acestui vast proces, care conduce la

“dezvr�jirea lumii”, modelul ra�ional-legal de legitimare a puterii politice se impune drept

semnul distinctiv al modernit��ii politice de tip occidental.

O periodizare mai nuan�at� a timpurilor moderne propune Laz�r Vl�sceanu în

cartea sa – Sociologie �i modernitate. Tranzi�ii spre modernitatea reflexiv�, 2007:

- perioada premodern� – umanismul renascentist – secolele XV – XVII;

- proiectul iluminist al modernit��ii – modernitate ini�iatoare sau “prima modernitate” – a doua jum�tate a secolului al XVII-lea – secolul al XVIII-lea – are loc tranzi�ia de la societatea tradi�ional�, de tip feudal, la societatea modern� instituit� în for�� de cele dou� revolu�ii (Revolu�ia american� 1776; Revolu�ia francez� de la 1789);

- modernitatea consacrat�/organizat� – debuteaz� cu secolul al XIX-lea �i dureaz� pân� la sfâr�itul secolului XX; semnele distinctive sunt: ra�ionalizarea cunoa�terii �i a organiz�rii sociale; multiplicarea �i consolidarea statelor na�ionale; industrializarea etc.

- modernitatea reflexiv�/recent�/postmodernitatea – sfâr�itul secolului XX – începutul secolului XXI (Vl�sceanu, 2007).

Pentru spa�iul românesc nu este valabil� aceea�i cronologie, existând un considerabil decalaj istoric �i o permanent� încercare de recuperare.

16

Op�iuni teoretico-metodologice în cercetarea modernit��ii politice

Evaluarea modernit��ii politice europene la nivelul reflec�iei istorice s-a realizat,

de obicei, din perspectiva unor evenimente fondatoare, a unor gesturi exemplare de genul

revolu�iilor, al na�terii institu�iilor �i regimurilor politice reprezentative, al genezei

constitu�iilor (ca expresii de drept pozitiv ale ideilor contractualiste �i de drept natural)

sau al intr�rii maselor în jocul politic prin votul universal. Filosofia s-a raportat �i ea la

modernitate tot din acela�i unghi al momentelor întemeietoare, f�când din apari�ia unor

scrieri sau curente de gândire repere temporale �i simbolice. În veacul XX, odat� cu

primele semne ale postmodernului, cercet�rile de istorie a vie�ii cotidiene au reu�it s�

deplaseze par�ial centrul de greutate al analizelor modernit��ii de la marile evenimente

c�tre structurile de profunzime ale existen�ei comunitare. Cu câteva decenii mai înainte,

în a doua jum�tatea a veacului al XIX-lea, antropologia politic� clasic� încercase �i ea s�

în�eleag� mecanismele evolu�iei civiliza�iilor omene�ti (�i mai ales ale componentelor lor

politice), recurgând la analiza vestigiilor dreptului arhaic �i ale rela�iilor de putere

derivate din autoritatea familial�. Aceste reconsider�ri tematice �i metodologice l�sau s�

se în�eleag� faptul c� modernitatea politic� este un obiect a c�rui cunoa�tere presupune

ceva mai mult decât determinarea momentelor esen�iale ale istoriei politice �i culturale, în

func�ie de care s� se opereze periodiz�ri valabile pentru Europa occidental� sau pentru

cea r�s�ritean�.

Desigur, evenimentele fondatoare cum ar fi revolu�iile burgheze, structurile

institu�ionale de tipul parlamentelor �i constitu�iilor, ca �i apari�ia, într-un anume spa�iu

comunitar, a scrierilor filosofice �i a sistemelor ideologice r�mân elemente-cheie în

analiza fenomenului modernit��ii. De asemenea, unele stiluri cognitive �i ac�ionale

(devenite ulterior “etichete”), ca de exemplu economia capitalist�, ra�ionalismul,

Iluminismul, contractualismul, laicitatea, liberalismul, conservatorismul sau pozitivismul

(ca �i multe alte “-isme”), examinate ca “fenomene totale”, reu�esc s� contureze spiritul

modern. Ele prezint�, îns�, inconvenientul unei abord�ri preponderent statice, care induce

un sentiment al rupturii în raport cu lumea medieval�, f�când din modernitate un

inexplicabil salt istoric. Or, cele mai multe dintre reperele modernit��ii î�i afl� premisele

în reconcilierea dintre ra�iune �i credin��, realizat� de teologia tomist�, în Rena�tere �i

Reform�, ca �i în dezbaterile epistemologice, juridice, istorice �i politice ale filosofiei

17

sfâr�itului epocii medievale. În toate acestea, conceptele, ideile �i manierele

argumentative de tip antic �i medieval coabiteaz� cu semnele unui nou limbaj, ale unei

noi în�elegeri de sine a omului �i societ��ii. Din punctul de vedere al istoriei intelectuale,

lumea modern� r�sare din dinamica gândirii renascentist-reformate, produc�toare a unei

paradigme marcate de individualim, ra�ionalism �i contractualism.

Astfel, în literatura de specialitate, putem identifica mai multe perspective

teoretice de analiz� a modernit��ii pe care le putem grupa, în mod conven�ional, în câteva

mari cateogii, f�r� a avea preten�ia unui inventar exhaustiv (care, de fapt, nu face obiectul

tematicii propuse):

1) teorii care explic� apari�ia �i realiz�rile modernit��ii prin prisma factorilor

economici (determinism economic). Încercarea de a în�elege �i explica procesul de

reconfigurare a societ��ilor r�s�ritene pe coordonatele modernit��ii aduce în prim plan

ipostaza vest-european� a acestui fenomen, învestit� cu rolul de reper universal. Dar

modernitatea occidental� este structurat� �i, în mod corespunz�tor, este analizat� mai ales

din unghiul ecua�iei: economie capitalist� – burghezie – liberalism, o ecua�ie cu reale

temeiuri empirice �i cu o logic� intern� incontestabil�. Când este vorba despre lumea

neoccidental� în general �i despre cea româneasc� în special, aplicarea acestei scheme în

cadrul clasicelor interpret�ri comparatiste cantoneaz� discursul explicativ în formule

�ablon, accentuând “decalajele stadiale” �i ideea “dezvolt�rii întârziate” �i neproductive

sub toate aspectele vie�ii culturale �i socio-politice (A.F. Platon, 1992). Semnal�m c�

exist� o anumit� convergen��, între opiniile unor cercet�tori ai fenomenului modernit��ii

române�ti, în a considera c� modelul occidental obi�nuit, progres economic - apari�ia

unor noi clase progresiste - na�terea unei ideologii, nu ajut� la în�elegerea realit��ilor

sociale române�ti în orizontul modernit��ii. Teoreticienii mai caut� înc� un r�spuns la

întrebarea: „care este cel mai important factor de modernizare politic� într-o societate de

tip tradi�ional, a�a cum era societatea româneasc� în secolul al XIX-lea?”

2) perspectiva istoriei intelectuale (determinism cultural). În cadrul perspectivelor

de cercetare a problemelor complexe �i contradictorii ale modernit��ii, descifrarea istoriei

intelectuale a acesteia de�ine un loc privilegiat, c�utând s� repereze structurile mentale �i

forma�iunile simbolice prin care o nou� epoc� se face sim�it�.

18

Modernitatea european�, în care se include firesc �i spa�iul românesc, ne apare din

aceast� perspectiv�, ca proces global �i totodat� diferen�iat, neidentificându-se în

totalitate cu modelul teoretic �i practic occidental, ci fiind expresia unei dinamici istorice

subtile �i tensionate, datorate întâlnirii dintre universal �i specific, tradi�ie �i inova�ie,

macro- �i microdeterminism, continuitate �i discontinuitate, identitate �i integrare.

Configura�ia ideatic� a modernit��ii pune în joc un set de concepte emblematice

(libertatea, progresul, ra�ionalitatea, egalitatea, democra�ia, revolu�ia etc.), a c�ror

putere de semnificare �i de remodelare a domeniului public �i a celui privat a cuprins

diverse spa�ii culturale, generând noua sintez� mental� a “sistemului mondial modern”

(Wallerstein, 1992). Chiar dac� articula�iile acestui sistem, a�a cum îl concepe Immanuel

Wallerstein, sunt în principal de natur� economic�, modernitatea se instituie �i se

“distribuie” sau iradiaz�, într-o însemnat� m�sur�, prin puterea “ideii”, care d� impuls

schimb�rii istorice. Din aceast� perspectiv�, modernitatea ne apare ca un proiect

intelectual elaborat prin for�a ra�iunii �i “diseminat” în Europa prin mijlocirea limbajului

�i ideologiilor, care preced – cel mai adesea – con�inuturile economice �i formele politice.

O idee politic�, un ideal na�ional sau un manifest cultural pot sta, f�r� îndoial�,

la baza unei mi�c�ri de anvergur�, prin care se r�stoarn� �i se instituie regimuri �i

guvern�minte. Modernitatea poate fi privit�, a�adar, ca proiect intelectual elaborat prin

for�a ra�iunii �i “diseminat” în Europa prin mijlocirea limbajului �i ideologiilor, care

preced – cel mai adesea – con�inuturile economice �i formele politice. Constituirea

structurilor institu�ionale moderne este rezultatul schimb�rilor produse în planul

mentalit��ilor �i al transpunerilor acestora în strategii practice. Determinismul cultural ca

model explicativ nu trebuie îns� absolutizat. Acest model explicativ are meritul de a

atrage aten�ia asupra faptului c� modernit��ii ca epoc� îi corespund “modernit��i

multiple”, diferite sub aspect temporal, na�ional, sectorial (Vl�sceanu, 2007). Astfel,

fiecare cultur� se înscrie sub legea sincronismului prin inventarea unor modele noi de

inser�ie în istorie, ca r�spuns la provocarea timpului european. Este perspectiva propus�

de teoria neosincronist� potrivit c�reia Europa reprezint� un sistem �i o civiliza�ie relativ

unitare, dar acest sistem este alc�tuit din “centre” �i “periferii”, când este interpretat

economic, �i dintr-un pluralism al “centrelor”, când este interpretat ca sistem cultural.

Distinc�ia între sincronizarea economic� (care genereaz� frecvent “periferialism”) �i

19

sincronizarea cultural� conduce la modificarea perspectivei asupra Europei ca “sistem

monolit” (B�descu, 1988).

Privit� prin prisma acestui model, societatea româneasc� a secolului al XIX-lea se

plaseaz� într-un spa�iu intermediar între tradi�ional �i modern, ceea ce înseamn� c�

specificul evolu�iei române�ti nu apar�ine tipului periferic al capitalismului, ci se situeaz�

în prelungirea unui model general european activat în condi�ii particulare (Al.-F. Platon,

1997).

3) perspectiva institu�ionalist� de analiz� a modernit��ii. O alt� perspectiv�

explicativ� ofer� institu�ionalismul a c�rui ipotez� principal� este aceea c�: institu�iile

bune creeaz� deprinderi bune, institu�ii formale bune dau na�tere culturii bune (Mungiu-

Pippidi, 2002). Acest punct de vedere este constant întâlnit în gândirea româneasc� din

epoca moderniz�rii: ”Bunele institu�ii sunt piatra fundamental� a existen�ei unui Stat; ele

sunt condi�ia indispensabil� a mersului s�u progresiv spre civiliza�ie �i spre un viitor de

prosperitate”. Aceast� afirma�ie, extras� dintr-un memoriu din 1832 privitor la aplicarea

Regulamentului Organic în Moldova trimite la o întreag� tradi�ie a gândirii �i practicii

liberale din veacul al XIX-lea. Bunele institu�ii, dispozitivele birocratice ale unui stat tot

mai centralizat trebuie s� stea la temelia progresului unei societ��i ce n�zuie�te s�-�i

prind� din urm� epoca (Barbu, 1997).

4) perspective teoretice ”de sintez�”. “Ecua�ia” pe care o propun în analiza

modernit��ii politice române�ti este urm�toarea: concepte-idei-institu�ii, cu precizarea c�

aceast� formul� nu trebuie privit� strict sub unghi diacronic. Acest demers analitic

recurge la identificarea �i selec�ia conceptelor fundamentale, a temelor �i strategiilor

argumentative considerate etalon al modernit��ii de tip occidental, urm�rind folosirea,

r�spândirea �i varia�iunile lor în spa�iul românesc. Vom avea în aten�ie concepte precum:

stat, constitu�ie, administra�ie, guvern�mânt, legislativ, executiv, na�iune, revolu�ie,

partid; configura�iile tematice luate în calcul sunt: suveranitatea, libertatea, separa�ia

puterilor în stat; strategiile argumentative trimit la modelele de legitimare a puterii

politice (modelul ra�ionalist-contractualist; modelul criticist-conservator; modelul

eficien�ei ac�iunii etc.). Reperarea acestora se subordoneaz� obiectivului cursului nostru

care urm�re�te s� reconstituie traiectoria sintezei cultural-simbolice �i institu�ionale a

modernit��ii în spa�iul românesc. A�adar, demersul analitic pe care îl propun are în

20

aten�ie atât componentele praxis-ului politic (structuri institu�ionale �i strategii ac�ionale),

cât �i configura�ii ideatice �i universuri simbolice. Vom realiza, deopotriv�, o analiz�

institu�ional-juridic� �i o analiz� a culturii politice.

*

A�adar, demersul analitic, pe care îl consider adecvat pentru în�elegerea

modernit��ii politice române�ti, are în aten�ie atât configura�iile ideatice �i universurile

simbolice specifice modernit��ii, cât �i componentele praxis-ului politic. Plecând de la

ipoteza c� modernitatea româneasc� a fost, mai cu seam�, un proiect intelectual �i

politic, decât economic, sus�inem c� analiza schimb�rilor institu�ional-juridice specifice

modernit��ii trebuie dublat� de o analiz� a culturii politice, acordând ambelor perspective

o pondere �i o importan�� egal� în contextul argument�rii.

Modelul modernit��ii europene – valori �i practici emblematice

În analiza genezei �i evolu�iei culturii politice �i a structurilor institu�ionale

moderne în spa�iul românesc, avem ca reper modelul modernit��ii europene deplin

instituite, în�eles ca model al ra�ionaliz�rii tuturor formelor de reflec�ie �i ac�iune.

Termenul “modernitate” este învestit cu un sens socio-cultural ce desemneaz�

modernizarea societ��ii, a institu�iilor �i mentalit��ilor. Modernitatea propune un modus-

vivendi caracterizat prin atitudine pragmatic�, ra�ionalitate, luciditate, calcul financiar,

utilitarism, industrializare, triumful burgheziei, ra�ionalizarea activit��ilor sociale,

democra�ie liberal�, autonomie a individului �i “construc�ie de sine în deplin� libertate”

(S. Alexandrescu, 1999: 7). Din punctul de vedere al istoriei intelectuale, lumea modern�

r�sare din dinamica gândirii renascentist-reformate, produc�toare a unei paradigme

marcate de individualism, ra�ionalism �i contractualism.

C�utând s� identifice mecanismele schimb�rii/moderniz�rii într-o societate periferic�, Daniel Chirot ofer� o imagine a societ��ii moderne prin contrast cu societatea tradi�ional�, insistând asupra acelea�i idei a ra�ionaliz�rii tuturor formelor de gândire �i ac�iune:

“«Modernitatea» este definit� de obicei prin tr�s�turile tipice ale societ��ilor

industrializate. Se consider� c� societ��ile moderne sunt puternic centralizate �i capabile de a-�i mobiliza politic cet��enii cu mult mai mult succes decât societ��ile tradi�ionale. Se mai consider� c� ele se bazeaz� pe cunoa�terea �tiin�ific� �i sunt dedicate progresului tehnologic; prin contrast, societ��ile tradi�ionale sunt p�trunse de supersti�ii �i tind s� stagneze din punct de vedere tehnologic. În economia modern�, indivizii produc în mare parte sau în totalitate pentru pia��,

21

astfel încât nici unul dintre ei nu este autosubzistent; în economia tradi�ional� întâlnim situa�ia opus�. Societ��ile moderne se caracterizeaz� printr-o rat� înalt� a capitaliz�rii �i a investi�iilor, lucru care nu este valabil pentru cele tradi�ionale. (…) În societ��ile moderne, pozi�ia social� a individului este determinat� de calit��ile �i realiz�rile sale; în cele tradi�ionale, ea este predeterminat�. În lumea modern�, munca este net separat� de via�a familiei; normele sunt formulate în termeni universali, nu particulari; pe scurt, ra�ionalitatea este dominant�” (Chirot, 2002: 195).

Modernitatea politic� european� – generat� de proiectul illuminist - pune pe

scena istoriei tot arsenalul s�u institu�ional �i ideatic: stat laic �i birocratic, reprezentan��

na�ional�, constitu�ie, republic�, sufragiu universal, partide politice, opozi�ie,

democra�ie, revolu�ie, reform�, liberalism, conservatorism, socialism, na�ionalism. Peste

toate acestea troneaz� îns� un element cosubstan�ial tuturor celorlalte: ra�iunea critic�.

Curajul ilumini�tilor de a contesta ligitimitatea politic� bazat� pe principii teologice �i pe

rigorismul moral a avut drept rezultat schimbarea radical� a ideilor despre natura �i

scopul guvern�rii. Transformarea individului în “m�sur� a guvern�rii” este o oper� a

Iluminismului, o oper� ale c�rei consecin�e teoretice �i practice le putem vedea �i ast�zi

(C. Bocancea, 2002).

Samuel Hutington, interesându-se de “ordinea politic� a societ��ilor în

schimbare”, sintetizeaz� aspectele definitorii ale moderniz�rii politice în trei categorii:

mai întâi, modernizarea politic� implic� procesul de ra�ionalizare a autorit��ii, înlocuirea

unui mare num�r de autorit��i politice tradi�ionale, religioase, familiale �i etnice cu una

singur�, secular� �i na�ional�, ceea ce înseamn�, implicit, afirmarea suveranit��ii externe

a statului na�ional �i a suveranit��ii interne a guvernului na�ional împotriva puterilor

regionale �i locale; în al doilea rând, modernizarea politic� implic� diferen�ierea unor noi

func�ii politice �i dezvoltarea structurilor specializate care s� îndeplineasc� aceste func�ii;

în al treile rând, modernizarea politic� implic� o participare crescut� în politic� a

grupurilor sociale din întreaga societate, situa�ie în care cet��enii ajung s� fie direct

implica�i �i afecta�i de activitatea guvernului (Huntington, 1999: 38-39).

Modernitate româneasc� – dinamica unui proces contradictoriu

Infuzia unor idei europene de factur� iluminist� a exercitat o influen��

modelatoare asupra fondului românesc, contribuind la crearea �i men�inerea unei st�ri de

spirit sprijinit� pe idealuri politice �i na�ionale moderne. Pân� la contactul direct �i

22

permanet cu Europa apusean�, realizat în secolul al XIX-lea, ideile �i limbajul politic

modern, de tip occidental, p�trund în spa�iul românesc prin dou� filiere: prima este aceea

a Iluminismului reformist propagat de “despo�ii lumina�i” ai monarhiei austriece �i

�ariste; a doua filier� o reprezint� Iluminismul revolu�ionar francez p�truns prin

intermediul reprezentan�elor consulare din �ara Româneasc� �i Moldova, prin c�r�i �i

ziare, precum �i prin mijlocirea altor str�ini, în special greci. La aceste contacte prin

intermediari se adaug� �i leg�turile directe cu Occidentul, cunoscut de c�tre elita

româneasc� prin c�l�torii sau studii universitare.

În spa�iul românesc, prin ini�ierea unor direc�ii de ra�ionalizare a aparatului

statal, de birocratizare �i eficientizare administrativ�, prin eforturile de codificare a

legilor �i de introducere a unor reforme, prin noua atitudine fa�� de regimurile

absolutiste, pe fondul racord�rii la mi�carea de idei a Iluminismului european, putem

aprecia – pornind de la unele puncte de vedere consacrate – c� ultimele decenii ale

secolului al XVIII-lea �i primele decenii ale secolului urm�tor, marcheaz� un interval de

tranzi�ie spre modernitatea secolului al XIX-lea. Chiar dac� a existat o anumit� distan��

de la vorb� la fapt�, de la proiect la ac�iune, modernizarea societ��ii române�ti începând

cu secolul al XIX-lea a cunoscut un drum anevoios, dar ireversibil. Fizionomia acestui

proces este, îns�, una aparte pentru c� a generat �i a perpetuat dezechilibre majore între

palierele societ��ii, determinându-i pe unii anali�ti s� propun� o reprezentare a

moderniz�rii României ca pe un fenomen paradoxal sau “un fenomen cu dou� fe�e”

(economic� �i politic�).

Raportul r�sturnat dintre economic �i politic în planul devenirii istorice, aspect

valabil pentru spa�iile care intr� mai târziu în orizontul modernit��ii, atest� – dup� al�i

autori – “dualitatea timpului european” scindat în “timp economic” pentru Occident �i

“timp na�ional”/construc�ie etatic� pentru sud-estul Europei (B�descu, 1988: 127-149).

Spre deosebire de spa�iul occidental, unde modernitatea s-a dezvoltat pe

fundamente economice de tip capitalist, în spa�iul est-european, în a c�rui arie

geopolitic� se înscrie �i societatea româneasc� a secolului al XIX-lea, acest proces a

cunoscut alt ritm �i alte caracteristici precum: procesul de înnoire a fost stimulat de

influen�e externe; elitele tradi�ionale au continuat s� joace un rol esen�ial în

transformarea modern� a acestor regiuni, exercitând un control important asupra

23

statului; resursele moderniz�rii în România au fost preponderent institu�ional-politice �i

culturale, mai pu�in economice, iar modernizarea societ��ii s-a f�cut “de sus”, fiind

regizat� de stat �i de “oligarhia politic�”; a sectorul agricol �i marea proprietate au

p�strat o pondere sporit� în structura economiei na�ionale; modernizarea a creat

configura�ii hibride, rezultate din adaptarea formelor tradi�ionale la noile tendin�e, ceea

ce define�te specificul “sedimentar” al civiliza�iei moderne în aceast� parte de lume,

caracterizat� nu prin simpla coabitare sau juxtapunere dintre “vechi” �i “nou”, ci prin

întrep�trunderea �i sinteza acestora (A. F. Platon, 1997).

**

Efectele perverse ale modernit��ii. Critica �i reconsiderarea postmodern�

Din perspectiva teoriei sistemului mondial capitalist (Wallerstein, Brodel,

Balandier, Chirot), integrarea în pia�a mondial� capitalist� a societ��ilor cu economie

agrar� produce “efecte perverse”, în sensul c� le transform�, inevitabil, în “colonii

economice” ale Occidentului, furnizoare de materii prime �i cereale. Aceast� concep�ie

are cel pu�in dou� consecin�e în planul cunoa�terii fenomenului modernit��ii: pe de o

parte, ofer� un posibil r�spuns la interoga�iile cu privire la decalajul economic �i politic

între Europa occidental� �i cea r�s�ritean�, la problema spinoas� a înapoierii istorice de

lung� durat� a celei mai mari p�r�i a estului european, pe de alt� parte, scoate în eviden��

caracterul diferit �i ambivalent al moderniz�rii ��rilor înapoiate. Astfel, ��rile agrare,

integrate în sistemul pie�ei mondiale capitaliste, r�spund “impulsului” modernizator

primit din exterior, dar nu reproduc aceea�i traiectorie de evolu�ie pe care au urmat-o

regiunile avansate. Periferiile se “modernizeaz�” într-adev�r, dar în alt fel decât centrul

capitalist, iar acestei diferen�e i s-au dat nume precum: “modernizare distorsionat�”,

“modernizare periferic�”, “neoiob�gie” etc. De asemenea, modernizarea în aceste ��ri

este ambivalent� în sensul c� produce noi forme de înapoiere/subdezvoltare/exploatare,

caracteristice societ��ilor agrare racordate la circuitul comer�ului interna�ional capitalist.

Modernizarea se face cu importante costuri sociale, pl�tite de marea mas� a popula�iei –

��r�nimea. Obi�nui�i s� ne raport�m la modernitatea româneasc� îndeosebi în termenii

progresului �i ai “excep�ionalismului” na�ional, este greu s� ne însu�im ideea potrivit

c�reia secolul Unirii �i Independen�ei a însemnat, în acela�i timp, o “epoc� de declin

24

social”. A�adar, societatea româneasc� din a doua jum�tate a secolului al XIX-lea nu

trebuie reprezentat� – potrivit acestei teorii – în termenii coexisten�ei unui sector

“tradi�ional” în descre�tere �i a unuia “modern” în expansiune. Ea este “altceva” decât

societatea tradi�ional� �i totodat� diferit� de cea a Occidentului contemporan, avansând

pe o cale de evolu�ie specific�.

Pe întreg parcursul epocii moderne (�i mai ales odat� cu Iluminismul, care a lansat

ideea de progres), gândirea occidental� a manifestat deplin� încredere în modernizare,

dezvoltare �i progres. Or, istoria a demonstrat, adesea, c� progresul genereaz� noi

probleme �i dificult��i. Aceast� idee se poate exemplifica dac� avem în vedere nivelul de

via�� �i de educa�ie a categoriei sociale care reprezenta majoritatea popula�iei României

(80%), în perioada de care ne ocup�m, �i constat�m c� nu putem pune semnul egal între

modernizarea institu�ional-politic� a societ��ii �i progresul general al acesteia. În acela�i

timp, unii anali�ti atrag aten�ia asupra nuan��rii corela�iei dintre dezvoltarea economic� �i

stabilitatea politic�, practica demonstrând c� cele dou� aspecte ale moderniz�rii se

dovedesc a fi relativ independente, progresul uneia neavând o leg�tur� necesar� cu

progresul celeilalte, la fel cum nici decalajul economic nu este automat dublat de un

decalaj politic (Huntington, 1999: 11-17).

Judecând dup� criteriile “economice” de evaluare a modernit��ii, societatea

româneasc� din a doua jum�tate a secolului al XIX-lea nu era o societate industrializat�,

deci s-ar putea spune (�i sunt voci care afirm� acest lucru, preferând “etichetarea”

fenomenului, în locul explic�rii acestuia) c� nu era o societate modern�. Îns�, apreciind

situa�ia dup� criterii “combinate”, de natur� economic�, politic� �i cultural�, nu se poate

spune nici c� era o societate eminamente tradi�ional�. Unii anali�ti reu�esc s� dep��easc�

incompletitudinea tipologiei clasice, considerând mai adecvat� sintagma “societate dual�

în tranzi�ie” (Chirot, 2002: 196).

BIBLIOGRAFIE ALEXANDRESCU, Sorin, 1999, Civitas imaginalis, Editura Polirom, Ia�i,. ALEXANDRESCU, Sorin, 1999, Privind înapoi modernitatea, Editura Univers, Bucure�ti. ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucure�ti, 1998. C�LINESCU, Matei, Cinci fe�e ale modernit��ii... HUNTINGTON, P., Samuel, 1999, Ordinea politic� a societ��ilor în schimbare, Editura Polirom, Ia�i.

25

HURUBEAN, Alina, Op�iuni metodologice în cercetarea modernit��ii politice în Xenopoliana, VI, 1-2, Ia�i, 1998. LAZ�R, Marius, 2002, Paradoxuri ale moderniz�rii. Elemente pentru o sociologie a elitelor culturale române�ti, Editura Limes, Cluj-Napoca. MARINO, Adrian, 1969, Modern, modernism, modernitate, Editura Univers, Bucure�ti. ROTH, Andrei, 2002, Modernitate �i modernizare social�, Editura Polorom, Bucure�ti. TURLIUC, C�t�lin, 2004, Organizarea României moderne. Statutul na�ionalit��ilor 1866-1918, Editura Performantica, Ia�i. VL�SCEANU, Laz�r, 2007, Sociologie �i modernitate. Tranzi�ii spre modernitatea reflexiv�, Editura Polirom, Bucure�ti.

ÎNTREB�RI - TEME DE REFLEC�IE �I DISCU�IE/EXAMEN:

- specifica�i care sunt “semnele” definitorii ale modernit��ii politice europene;

- care dintre perspectivele teoretice consacrate crede�i c� este mai adecvata pentru

analiza modernit��ii române�ti?

- argumenta�i în ce const� aspectul “paradoxal”/contradictoriu al modernit��ii

societ��ii române�ti din secolul al XIX-lea – începutul secolului XX.

26

CAPITOLUL I

CONSTRUC�IA INSTITU�IONAL� A MODERNIT��II POLITICE

ROMÂNE�TI (1866-1918)

REZUMAT: în acest capitol v� propun o analiz� a sistemului politic românesc din a

doua jum�tate a secolului al XIX–lea pân� la Marea Unire, demers ce presupune, în principal,

investigarea organiz�rii �i func�ion�rii institu�iilor regimului monarhiei constitu�ionale �i

raporturile dintre puteri. Urm�rind activitatea guvernamental� �i parlamentar�, reformele

adoptate, mecanismele de limitare �i control a celor trei puteri în stat, formele de legitimare a

puterii, dinamica societ��ii civile, a grup�rilor �i partidelor politice, inten�ion�m s� reconstituim

imaginea societ��ii române�ti înscris� pe traseul moderniz�rii, c�utând s� în�elegem �i s�

explic�m specificul acesteia. De�i analiza ce urmeaz� porne�te de la ipoteza c� modernizarea

societ��ii române�ti s-a realizat, preponderent, pe cale politico-institu�ional� (clasa politic�

româneasc� fiind principalul agent al moderniz�rii, iar statul – instrumentul acesteia)

perspectiva teoretic� de abordare nu se rezuma doar la paradigma institu�ionalist�, pentru faptul

c� între structurile institu�ional-juridice �i actorii politici ai vremii, respectiv cultura politic� se

stabilesc multiple rela�ii de interdependen�� �i nu se poate vorbi despre un determinism univoc.

A�adar, mecanismele politico-juridice �i institu�ionale de exercitare a puterii într-un stat,

materializate în forma de guvern�mânt, reprezint� doar unul dintre aspectele esen�iale ce

caracterizeaz� via�a politic� în contextul modernit��ii. Demersul analitic cu privire la tipul

regimului politic �i a calit��ii guvern�rii trebuie s� aib� în aten�ie, îns�, un coplex de factori afla�i

în strâns� conexiune: cadrul normativ-legislativ care s� stabileasc� riguros limitele jocului politic;

posibilitatea agen�ilor politici de a participa la via�a politic� prin sistemul reprezent�rii politice;

recunoa�terea legitimit��ii �i autorit��ii for�elor politice conduc�toare; existen�a unei opozi�ii

politice reale �i constructive; sistem competitiv de partide; afirmarea �i protejarea valorilor

fundamentale ale practicii politice moderne: libertatea, egalitatea de �anse, legalitatea,

pluralismul, aspectele juridico-institu�ionale trebuie corelate cu practica politic� �i contextual

istoric în care ac�ioneaz� regimul politic analizat. Astfel, componentele “formale” ale vie�ii

politice (legalitatea �i legitimitatea) cap�t� substan�� numai în raport cu componentele

“materiale” ale acesteia: ap�rarea libert��ii �i determinarea limitelor puterii politice într-o ordine

constitu�ional�, modul concret de organizare, institu�ionalizare �i func�ionare a sistemului politic.

27

Constitu�ia din 1866

Prima constitu�ie modern� a României

1. Constitu�ionalismul �i guvern�mântul limitat

Mi�carea constitu�ional�, declan�at� la grani�a secolelor XVII–XVIII, a fost

centrat� pe obiectivul definirii sursei �i limitelor puterii. Consacrarea drepturilor

fundamentale ale omului s-a împletit cu afirmarea constitu�ionalismului. Mi�carea

constitu�ional� a început în Suedia, pe la 1720, �i a constat în încercarea de a impune

regalit��ii acceptarea unui act scris care s� cuprind� regulile guvern�rii. Pe întreg

parcursul epocii iluministe, s-a discutat aprins despre un astfel de act, scopul lui esen�ial

fiind acela de a consacra separa�ia puterilor în stat, a�a cum o imaginaser� Locke �i

Montesquieu. Desigur, separa�ia, limitarea �i controlul reciproc al puterilor se puteau

realiza �i f�r� s� existe un document parafat, dup� cum era posibil ca o puterea absolut�

s� se exercite chiar �i în prezen�a Constitu�iei. Aceasta simboliza, îns�, garan�ia regimului

netiranic.

Constitu�ia a devenit cadrul desf��ur�rii vie�ii politice moderne, fundament

legal-ra�ional al legitim�rii puterii. Constitu�ionalismul �i “Declara�iile drepturilor”

circumscriu cadrul juridic �i valorile centrale în limitele c�rora statul modern este obligat

s� func�ioneze.

Constitu�ia trebuia s� reprezinte punctul de referin�� al oric�rei ac�iuni politice,

matricea func�ion�rii sistemului social. Cele mai multe dintre statele europene au reu�it s�

adopte constitu�ii pe parcursul secolului al XIX-lea �i în prima jum�tate a secolului XX:

Norvegia s-a dotat cu o constitu�ie în 1814, Belgia în 1831; în 1866, odat� cu înl�turarea

principelui Cuza �i instaurarea lui Carol I, ap�rea prima Constitu�ie a României moderne

(dup� Regulamentele organice din 1831-1832 �i dup� Conven�ia pentru organizarea

definitiv� a Principatelor dun�rene din 1858); Luxemburg adopt� prima sa Constitu�ie în

28

1868, iar Elve�ia în 1874. Înaintea acestor ��ri, ajunseser� la un regim constitu�ional

Statele Unite ale Americii (1787), Polonia �i Fran�a (1791). Pân� la adoptarea Constitu�iei

Statelor Unite, constitu�ia care a influen�at cel mai mult dezvoltarea constitu�ionalismului

american a fost Constitu�ia statului Virginia (1776) (Carp, Stanomir �i Vlad, 2002: 154).

Termenul constitu�ionalism - precizeaz� Enciclopedia Blackwell a gândirii

politice - poate fi utilizat în cel pu�in dou� sensuri: unul relativ formal, iar cel�lalt

substan�ial. Sensul formal al termenului trimite la ”practica adopt�rii de constitu�ii,

indiferent care ar fi con�inutul acestora”. Al doilea sens al constitu�ionalismului face

referire la ”practica instituirii �i func�ion�rii unui gen particular de sisteme politice, în

cadrul c�rora sunt transpuse în via�� prevederi ce reflect� filosofia guvern�mântului

limitat. Astfel de sisteme cuprind de obicei coduri sau charte ale drepturilor �i

libert��ilor politice sau economice, precum �i alte elemente de structur� menite s�

protejeze drepturile indivizilor împotriva ingerin�ei statului” (Enciclopedia Blackwell,

2000: 139).

Ca �i termenul de constitu�ionalism, cel de constitu�ie are o accep�iune juridic� �i

una politic�. Sensul juridic (sens formal) al no�iunii trimite la “un ansamblu de reguli

scrise sau nescrise relative la modalit��ile de organizare �i func�ionare a statului”

(Foc�eneanu, 1992: 10). A�adar, din punct de vedere juridic orice stat, indiferent de foma

de guvern�mânt are o constitu�ie.

Accep�iunea politic� (sens material) a termenului de constitu�ie vizeaz� “un pact

fundamental, în general scris, care garanteaz� drepturile omului �i limiteaz�

prerogativele guvernan�ilor prin separarea puterilor în stat” (Foc�eneanu, 1992: 11). La

originea sensului politic dat termenului de constitu�ie se afl� “Declara�ia drepturilor

omului �i cet��eanului” (1789), care în articolul 16 stipuleaz� c�: “orice societate în care

garantarea drepturilor nu este asigurat�, nici separa�ia puterilor determinat� nu are

constitu�ie” (Foc�eneanu, 1992: 11). Constitu�ia “institu�ionalizeaz� puterea �i totodat� o

limiteaz� în exerci�iul ei” prev�zând reguli prin care puterea executiv� este controlat� de

puterea legislativ� �i judec�toreasc�. Reglementarea principiului responsabilit��ii

ministeriale, prin care se limiteaz� exerci�iul puterii ca �i garan�ie a drepturilor

fundamentale, reprezint� un indiciu asupra existen�ei unei constitu�ii, în sens politic

(Deleanu, 1996: 260).

29

Sensul modern al termenului constitu�ie se contureaz� prin cumularea celor dou�

accep�iuni: prima accep�iune, vizând ordinea juridic�, se completeaz� �i se îmbog��e�te

cu cea de-a doua accep�iune ce desemneaz� ordinea politic� democratic� instituit� în baza

unui contract social între na�iune �i putere consfin�ând domnia legii, nu a bunului plac.

2. Sistematiz�ri �i codific�ri constitu�ionale române�ti în prima

jum�tate a secolului al XIX-lea

Înc� de la începutul epocii moderne, românii au manifestat interes pentru

elaborarea unor proiecte de constitu�ie �i pentru alc�tuirea unui sistem constitu�ional dup�

model occidental, demers facilitat de contactul nemijlocit cu Occidentul. În cuprinsul

elabor�rilor constitu�ionale în spa�iul românesc, formele caracteristice regimurilor

parlamentare europene cap�t�, treptat, un con�inut propriu, mi�carea constitu�ional�

devenind pentru români �i un mijloc de afirmare a identit��ii na�ionale.

Pentru spa�iul moldo-vlah, în prima jum�tate a secolului al XIX-lea,

semnificative r�mân proiectele de reforme dintre care unele, prin amploarea problemelor

vizate, aveau statutul de proiecte de constitu�ie. În aceast� categorie se includ:

Constitu�ia c�rvunarilor (Moldova, 1822), Constitu�ia rumânilor (�ara Româneasc�,

1838), Peti�ia–Proclama�iune (martie 1848), documentul, redactat de Vasile Alecsandri,

intitulat Protesta�ie în numele Moldovei, a omenirei �i a lui Dumnezeu (mai 1848),

Proclama�ia de la Islaz (iunie 1848), Dorin�ele partidei na�ionale în Moldova (august

1848). Numeroasele proiecte de constitu�ie, formulate în prima jum�tate a secolului al

XIX-lea de c�tre reprezentan�i ai boierimii luminate �i care vizau reorganizarea intern� �i

statutul interna�ional al Principatelor Române, reprezint� principala form� de expresie a

militantismului �i pragmatismului gândirii social-politice române�ti din acea perioad�.

Aceste documente au avut o contribu�ie important� în edificarea institu�iilor

constitu�ionale �i în formarea limbajului politico-juridic modern. În cuprinsul lor s-au

formulat principii �i valori liberale, necunoscute pân� atunci în ��rile Române, precum:

respectul propriet��ii; egalitatea în fa�a legilor; libertatea social� corelat� cu libertatea

na�ional�; separa�ia puterilor în stat; guvern�mântul reprezentativ �i alegerea

Domnului “din toate st�rile societ��ii”; recunoa�terea autorit��ii legii etc. De�i aceste

principii nu apar totdeauna formulate în expresii apar�inând limbajului politic modern �i

30

nu sunt înso�ite, ini�ial, de revendicarea desfiin��rii privilegiilor de clas�, documentele

men�ionate sunt considerate ca reprezentând un izvor al ideilor liberale, aflându-se la

originea democra�iei române.

Aceste proiecte (excep�ie face Proclama�ia de la Islaz) nu au avut o finalitate

practic� imediat�, îns� ele au marcat con�tiin�a contemporanilor �i le-au canalizat

ac�iunea înspre aplicarea valorilor liberale �i democratice. Acest lucru devine posibil abia

în a doua jum�tate a veacului al XIX-lea, pân� atunci via�a politic� româneasc� stând sub

semnul practicilor Vechiului Regim autohton.

Relevante pentru analiza noast� sunt actele constitu�ionale: Regulamentul

Organic (1831-1832), Conven�ia de la Paris (1858), Statutul Dezvolt�tor al Conven�iei

(1864), în baza c�rora s-a derulat via�a politic� a ��rilor Române �i care au constituit, în

propor�ii diferite, surse de inspira�ie pentru actul fundamental din 1866, prima constitu�ie

modern� a României.

Sistemul normativ instituit prin Regulamentele Organice a asigurat, cu unele

modific�ri, cadrul juridico-institu�ional vreme de mai bine de dou� decenii (pân� în

1858). Regulamentele Organice cuprind norme prin care se limiteaz� puterea Domnului,

stabilindu-se pentru prima dat� în ��rile Române o nou� organizare a statului pe baza

principiului separa�iei puterilor (executiv� încredin�at� Domnului; legislativ�, exercitat�

împreun� de Domn �i Adunarea ob�teasc�; puterea judec�toreasc� devine independent�

de celelalte dou� puteri). În realitate, limitarea puterii Domnului nu s-a reu�it decât în

parte, men�inându-se în fapt, autoritatea domneasc� din perioada de început a domniilor

p�mântene. De�i Adun�rile Ob�te�ti aveau un caracter aristocratic, ��ranii �i or��enii

nefiind reprezenta�i, aceste institu�ii au îndeplinit, dup� aprecierea unor istorici, func�iile

unui parlament, contribuind la modernizarea vie�ii politice române�ti �i la dezvoltarea

spiritului public. Principalul merit al Regulamentelor Organice (care au r�mas în vigoare,

cu unele modific�ri, pân� în 1858) a constat în faptul c� a asigurat celor dou� ��ri române

aceea�i organizare politic� �i legislativ�. Limita lor evident� a fost aceea c� nu con�ineau

norme referitoare la drepturile �i libert��ile cet��ene�ti, �i nici reguli privitoare la limitarea

puterii executive, aspecte care fac dificil� considerarea lor drept constitu�ii în sensul

modern al termenului (Cernea �i Molcu�, 1998).

31

Un loc important în evolu�ia mi�c�rii constitu�ionale a Principatelor Române îl

ocup� Conven�ia de la Paris din 1858 �i Statutul Dezvolt�ror al Conven�iei de la Paris,

elaborat de Alexandru Ioan Cuza în 1864, acte normative în cuprinsul c�rora se reg�sesc

stipulate principiul separa�iei puterilor în stat, drepturile �i libert��ile cet��ene�ti, criterii

esen�iale în evaluarea instituirii �i func�ion�rii guvern�mântului reprezentativ �i a

suprema�iei legii. Conven�iunea se remarc� prin faptul c� garanteaz� libertatea

individual�, proprietatea, drepturile civile �i politice, desfiin�eaz� privilegiile �i prevede

egalitatea cet��enilor în fa�a legii (Foc�eneanu, 1992: 20). De asemenea, la baza

organiz�rii de stat a fost pus principiului separa�iei puterilor, f�r� s� se specifice prea

clar raporturile dintre puteri.

Spre deosebire de Conven�ia de la Paris, care nu a formulat expres principiul

separa�iei puterilor, dar a conceput organizarea de stat pe baza acestuia, Statutul

Dezvolt�tor al Conven�iei de la Paris (1864), aduce semnificative modific�ri în acest

sens. Adoptat în urma loviturii de stat din 2 mai 1864, Statutul, de�i a men�inut formele

parlamentare, a fost expresia instaur�rii unui regim personal (regim politic bazat pe

preponderen�a puterii executive), care se legitima prin invocarea necesit��ii înf�ptuirii

reformelor cerute de modernizarea societ��ii �i prin faptul c� �ara nu era preg�tit� pentru

regimul constitu�ional-parlamentar (Câncea, Iosa �i Stan, 1983). Statutul este numai un

act adi�ional al Conven�iunii, care continu� s� fie Constitu�ia României pân� la 1 iulie

1866, r�mânând în vigoare în m�sura în care Statutul nu o modifica. Statutul, prima

Constitu�ie dat� de un Domn român, aduce ca elemente de noutate recunoa�terea

dreptului de suveranitate intern� �i adoptarea sistemului parlamentar bicameral, format

din Adunarea Electiv� (Adunarea Deputa�ilor) �i Corpul Ponderator (Senatul). Unii autori

au argumentat în favoarea ideii c�, chiar dac� atribu�iile domnului au crescut prin

acordarea de drepturi care, potrivit Conven�iei de la Paris, apar�ineau Adun�rii Elective,

Statutul Dezvolt�tor nu a creat un cadru juridic incompatibil cu regimul parlamentar.

Cu toate limitele sale, sistemul normativ-juridic, care a func�ionat în spa�iul

românesc extra-carpatic pân� la mijlocul secolului al XIX-lea, a contribuit semnificativ la

crearea institu�iilor statului modern �i la impunerea în practica politico-juridic� a unor

mecanisme privind reglementarea raporturilor între puterea executiv� �i cea legislativ�.

32

3. Constitu�ia din 1866

Actul fundamental care a instituit cadrul juridic al practicii politice moderne,

bazate pe principii liberale �i democratice, a fost Constitu�ia din 1866.

Legea fundamental� din 1866, inspirat� din Constitu�ia belgian� de la 1831, este

considerat� una dintre cele mai liberale constitu�ii existente în Europa la acea dat�.

Adoptat� la 1 iulie 1866, ea s-a aplicat, cu unele modific�ri, pân� în anul 1923.

Consacrând întemeierea statului na�ional român, proclamând monarhia constitu�ional� pe

temeiul separa�iei puterilor, precum �i drepturile �i libert��ile cet��ene�ti, prin con�inutul

�i forma sa ea este considerat� prima Constitu�ie modern� a României (Cernea �i Molcu�,

1998).

Constitu�ia din 1866 reprezint� rezultatul îmbin�rii a patru izvoare de drept:

Regulamentele Organice, proiectul de constitu�ie din 1859, Statutul Dezvolt�tor al

Conven�iei de la Paris �i Constitu�ia Belgiei, la care s-au ad�ugat normele constitu�ionale

privitoare la sistemul electoral. Actul fundamental de la 1866, înscris pe linia tradi�iei

mi�c�rii constitu�ionale române�ti, a realizat o adev�rat� deschidere cu caracter liberal,

România fiind primul stat constitu�ional din Europa de sud-est, într-o perioad� cînd se

afla înc� sub suzeranitate otoman�.

Constitu�ia de la 1866 a reprezentat forma juridic� ce a statuat o serie de principii

liberale, care au avut un rol decisiv în modernizarea structurilor institu�ionale ale statului.

În categoria principiilor democrat-liberale se înscriu: principiul sauveranit��ii na�ionale,

principiul separa�iei puterilor, principiul guvern�mântului reprezentativ, principiul

monarhiei ereditare, responsabilitatea ministerial�, suprema�ia Constitu�iei în raport

cu celelalte legi, precum �i garantarea drepturilor �i libert��ilor civile (Banciu, 1996).

Între criteriile de analiz� �i evaluare a ordinii constitu�ionale a unui stat, un loc

important îl de�ine raportul putere politic� – individ – societate civil�. Constitu�ia se

situeaz� inevitabil la intersec�ia dreptului cu politica, impunând astfel dou� perspective de

analiz�: juridic�, respectiv sociologico-politic�.

Constitu�ia are 133 de articole �i 8 titluri (capitole). O analiz� sociologico-politic�

a Constitu�iei României din 1866 ne centreaz� aten�ia asupra titlurilor:

“Despre drepturile românilor” �i “Despre puterile statului”.

33

Sistemul drepturilor �i libert��ilor cet��ene�ti era garantat numai pentru cet��enii

români. Str�inii puteau dobândi cet��enia (”împ�mântenirea”) numai dac� erau de rit

cre�tin (art. 7). Constitu�ia prevedea cele mai largi libert��i civile: libertatea con�tiin�ei, a

presei, a înv���mântului, a asocierii �i întrunirilor; inviolabilitatea persoanei �i a

domiciliului era garantat�; se interzicea pedeapsa cu moartea �i confiscarea averii; se

proclama egalitatea tuturor cet��enilor în fa�a legii; se asigura secretul coresponden�ei;

privilegiile �i titlurile de noble�e str�ine erau desfiin�ate; de asemenea, ”toate

privilegiile, scutirile �i monopolurile de clas� sunt oprite pentru totdeauna în statul

român”; proprietatea era declarat� sacr� �i inviolabil�, fiind prev�zute limitativ doar

câteva motive de expropriere pentru utilitate public�. Drepturile electorale se bazau pe

cens, aleg�torii formând patru colegii electorale în func�ie de venit, profesie �i demnit��i

de�inute, sistem care, de�i restrictiv, era preponderent în Europa în acea vreme, inclusiv

în constitu�ia belgian� (Foc�eneanu, 1992).

În capitolul referitor la ”puterile statului” se proclam� trei principii politice

moderne: principiul suveranit��ii na�ionale, ca principiu de legitimare a puterii politice

potrivit c�ruia toate puterile eman� de la Na�iune; principiul separ�rii puterilor în stat,

cu men�iunea c� acestea “eman� de la na�iune, care nu le poate exercita decât numai prin

delega�iune” (art. 31); principiul guvern�mântului reprezentativ. Constitu�ia era pactul

fundamental care reprezenta voin�a na�iunii, aceasta dispunând, pentru prima dat� în

istorie, �i de dreptul exclusiv de a o revizui.

În cadrul monarhiei constitu�ional-parlamentare, instaurat� în 1866, principalele

institu�ii ale puterii centrale în stat erau: Domnul, în persoana lui Carol Ludovic de

Hohenzollern-Sigmaringen (devenit, în 1881, rege), guvernul �i parlamentul.

Puterea legislativ� se exercita colectiv de c�tre Domn �i Reprezentan�a

Na�ional�, format� din Adunarea Deputa�ilor �i din Senat. Numai acordul de voin�� al

celor trei ramuri ale puterii legislative îi asigur� func�ionarea. Acordul de voin�� al

Parlamentului se f�cea prin votare, iar al domnului prin sanc�ionarea �i promulgarea legii.

A�adar, ca în orice monarhie parlamentar�, Domnitorul (apoi regele Carol I) exercita

împreun� cu parlamentul puterea legislativ�. Prerogativele sale în acest domeniu constau

în: ini�iativa legislativ�; sanc�ionarea legilor votate de parlament; adresarea de mesaje

34

Camerelor parlamentare sugerând priorit��ile asupra c�rora parlamentul s� se

concentreze în activitatea legislativ�; convocarea, amânarea (cu o lun�), închiderea sau

dizolvarea parlamentului; întocmirea de regulamente de executare a legilor, f�r�

modificarea sau suspendarea con�inutului lor. Dreptul de participare la opera legislativ�

a celor dou� Camere ale Parlamentului nu era egal. Numai Adunarea Deputa�ilor putea

vota bugetul �i tot ea vota mai întâi legile referitoare la armat� (Scurtu �i Bulei, 1990).

Constitu�ia prevedea o limitare mai accentuat� a prerogativelor acordate �efului statului �i

o cre�tere a rolului Parlamentului.

Puterea executiv� era încredin�at� Domnului, care o exercita împreun� cu

mini�trii constitui�i în Consiliu de Mini�tri, potrivit prevederilor constitu�ionale. Se

introduce, de asemenea, r�spunderea ministerial�, cu interdic�ia ca Domnul s� poat� ap�ra

�i exonera de r�spundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris. Constitu�ia prevedea

inviolabilitatea persoanei �efului statului �i responsabilitatea ministerial�, principii

specifice regimului parlamentar. Prin urmare, actele Domnului trebuiau contrasemnate

de un ministru care devenea r�spunz�tor de acel act (art. 92). A�adar, guvernul r�spunde

în fa�a parlamentului atât pentru propria activitate, cât �i, indirect, pentru activitatea

�efului statului. De asemenea, ”fiecare din ambele adun�ri, precum �i Regele au dreptul

de a acuza pe mini�tri �i a-i trimite înaintea Înaltei Cur�i de Casa�ie �i Justi�ie, care

singur�, în sec�iuni unite, este în drept a-i judeca” (art. 101). Acest aspect este specific

regimului parlamentar dualist în care guvernul este responsabil atât în fa�a parlamentului,

cât �i în fa�a �efului statului. Potrivit Constitu�iei din 1866, guvernul sau un membru al

acestuia nu aveau obliga�ia de a demisiona în cazul adopt�rii unui vot de neîncredere din

partea Parlamentului, îns� aceast� practic� se p�streaz� în virtutea cutumei

constitu�ionale. Pe durata aplic�rii Constitu�iei au fost frecvente situa�iile în care

Parlamentul a reu�it s� determine guvernul s� demisioneze (Carp, Stanomir, Vlad, 2002).

De asemenea, Constitu�ia îl învestea pe Domn cu o serie de atribu�ii: ini�iativ�

legislativ�, sanc�ionarea �i promulgarea legilor, numirea �i revocarea mini�trilor, dreptul

de amnistie în materie politic�, numirea în toate func�iile publice, era �eful puterii armate,

avea dreptul de a bate moned� conform unei legi speciale etc. Aceste atribu�ii îi

confereau o mare autoritate în stat, care se va consolida mai mult dup� proclamarea

independen�ei �i a regatului (Cernea �i Molcu�, 1998). De�i Constitu�ia consacra sistemul

35

de guvernare reprezentativ, ea favoriza în practica politic� o pozi�ie forte pentru puterea

executiv� prin dreptul – de�i limitat – pe care îl avea domnitorul de a dizolva corpurile

legiuitoare �i pe cel de a numi �i revoca mini�trii.

Constitu�ia din 1866 a condus la modificarea formei de guvern�mânt, în sensul c�

România se transform� dintr-o monarhie electiv� într-o monarhie ereditar�. Puterile

constitu�ionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se în mod expres c� “domnul

nu are alte puteri, decât acelea date lui prin Constitu�ie” (art. 96).

Puterea judec�toreasc�, distinct� �i independent� de celelalte puteri, revenea

cur�ilor �i tribunalelor (Mamina, 2000). Din 1912 ia fiin�� Înalta Curte de Casa�ie având

ca atribu�ii evaluarea constitu�ionalit��ii legilor, rezolvarea litigiilor administrative,

judecarea mini�trilor trimi�i în judecat� de parlament sau de �eful statului. Un semn al

moderniz�rii limitate a justi�iei române�ti era lipsa inamovibilit��ii judec�torilor.

Inamovibilitatea de drept era restrâns� la pre�edin�ii �i consilierii de la Curtea de Casa�ie

�i de la Cur�ile de Apel (nu �i de la tribunal îns�, decât prin lege special�). Abia din

martie 1909 inamovibilitatea este extins� la membrii Tribunalelor �i Judec�toriilor de

Ocoale. Abia Legea pentru organizarea judec�toreasc� din 1924 va moderniza sistemul

juridic, adaptându-l noilor realit��i (Scurtu �i Bulei, 1990).

Revizuiri ale Constitu�iei din 1866

Constitu�ia din 1866 a r�mas valabil� pân� în 1923, suportând unele modific�ri

care nu i-au afectat în mod esen�ial structura. Astfel, în 1879, în urma tratatului de la

Berlin prin care s-a recunoscut independen�a României, se modific� articolul 7 din

Constitu�ie referitor la naturalizarea str�inilor, specificându-se faptul c� ”diferen�a de

credin�e religioase �i confesiuni nu constituie în România o piedic� pentru a dobândi

drepturile civile �i politice �i a le exercita” (art. 7 revizuit). Dup� aprecierea unor

speciali�ti în dreptul constitu�ional, aceast� prim� modificare a Constitu�iei din 1866

r�spundea necesit��ii de ”a urgenta recunoa�terea României ca stat independent �i

membru al comunit��ii europene” (Foc�eneanu, 1992).

36

A doua revizuire a Constitu�iei se produce în 1884 (dup� proclamarea României

ca regat, în 1881) �i vizeaz� dispozi�iile constitu�ionale privind regimul electoral,

prerogativele regelui ca �ef al statului, adoptarea noului titlu de Regat al României,

întinderea �i delimitarea hotarelor ��rii, regimul presei �i cel al terenurilor rurale

(Foc�eneanu, 1992).

A treia revizuire a Constitu�iei se realizeaz� în 1917 �i are în vedere articolele

referitoare la votul universal �i împropriet�rirea ��ranilor, revizuiri de principiu

definitivate, dup� r�zboi, prin legi organice.

***

Pân� la adoptarea Constitu�iei din 1866 regimul politic parlamentar func�ionase,

în forme incipiente, pe baza unor acte constitu�ionale elaborate de puteri str�ine sau sub

control str�in – Regulamentele Organice, Conven�ia de la Paris. Constitu�ia din 1866 era

prima constitu�ie de tip modern, adoptat� de o Adunare Constituant� Român�.

Organizarea �i func�ionarea statului se baza pe separa�ia �i colaborarea puterilor, dup�

modelul sistemului parlamentar dualist, în care guvernul este responsabil atât fa�� de

parlament cât �i fa�� de �eful statului – monarhul constitu�ional, ale c�rui prerogative sunt

stabilite prin lege. Regimul parlamentar dualist, în forma sa tradi�ional�, este un regim

de tranzi�ie care încearc� s� compatibilizeze dou� concep�ii asupra suveranit��ii

(suveranitatea de drept divin �i suveranitatea poporului) �i exigen�ele regimului

monarhic cu cele ale regimului reprezentativ (Deleanu, 1996).

De�i regulile regimului parlamentar au fost consacrate prin Constitu�ia din 1866 �i

dezvoltate în cuprinsul Constitu�iei din 1923, totu�i în practica politic� ele au suferit

alter�ri, care au f�cut ca regimul parlamentar românesc s� se caracterizeze prin

preponderen�a executivului asupra puterii legislative, �eful statului jucând un rol

important în func�ionarea mecanismului politic.

37

Sistemul electoral �i legitimarea puterii politice

Principiul reprezentativit��ii puterii politice se afl� în strâns� corela�ie cu dreptul

la vot �i sistemul electoral. Prin sintagma sistem electoral se desemneaz�, în literatura de

specialitate, ansamblul normelor juridice care reglementeaz� dreptul de a alege deputa�i �i

senatori în organele reprezentative ale puterii, dreptul de a fi ales în aceste structuri �i –

acolo unde o asemenea posibilitate este prev�zut� – dreptul de a revoca pe cei ale�i,

precum �i principiile sufragiului, modul de desf��urare a alegerilor �i de stabilire a

rezultatelor vot�rii (Deleanu, 1996).

Realizându-se, ini�ial, într-o form� limitat� prin votul cenzitar, guvern�mântul

reprezentativ va cunoa�te forma sa des�vâr�it� prin universalizarea votului, în cadrul

democra�iilor reprezentative. Votul universal s-a impus definitiv în Fran�a, în 1871, dup�

pr�bu�irea imperiului �i instaurarea Republicii a III-a; în Anglia, votul universal a fost

introdus abia din 1918 pentru to�i b�rba�ii care au împlinit 21 ani �i femeile care au

împlinit 30 ani (în 1928 majoratul femeilor este redus la 21 de ani, iar în 1969 majoratul

ambelor sexe este stabilit la 18 ani). În S.U.A., votul universal pentru cet��enii albi este

legiferat începând din 1868 �i extins în 1870 la popula�ia de culoare, transpunerea sa în

practic� realizându-se îns� mai târziu (Cioab�, 1995). În România, pân� în 1919 (când

au avut loc primele alegeri pe baza votului universal) a func�ionat, ca �i în majoritatea

��rilor europene din acea vreme, sistemul electoral cenzitar care a sus�inut regimul

politic al monarhiei parlamentare. Votul universal (în accep�iunea vremii, femeile nu

aveau drept de vot) a fost stipulat prin reforma electoral� din 1917/1918 �i confirmat de

Constitu�ia din 1923.

Prima lege electoral� din spa�iul românesc este prev�zut� în Conven�ia de la

Paris (1858) care conferea dreptul la vot marilor proprietari, votul fiind bazat pe un cens

de avere foarte ridicat. În func�ie de cens, aleg�torii erau împ�r�i�i în dou� categorii:

primari, care alegeau printr-un delegat, �i direc�i, care alegeau nemijlocit. În ciuda

pledoariilor unor oameni politici �i de cultur� din epoc� pentru extinderea dreptului la

vot, de acesta se bucurau foarte pu�ini români, fapt eviden�iat �i de dimensiunile reduse

ale corpului electoral. În Moldova, la o popula�ie de aproximativ 2.000.000 de locuitori,

existau doar 1.724 de aleg�tori, iar în �ara Româneasc� 2.074 aleg�tori ”reprezentau”

38

voin�a a aproximativ 2.500.000 locuitori. În aceste condi�ii, Adunarea Electiv� era

reprezentativ� pentru o clas�, nu pentru o �ar� (Voicu, 1998).

Extinderea dreptului de vot reprezenta o prioritate pentru gruparea liberalilor pe

care se sprijinea domnitorul Al. I. Cuza, astfel încât, dup� adoptarea Statutului

Dezvolt�tor al Conven�iei de la Paris (1864), se supune aprob�rii prin plebiscit o nou�

lege electoral�. De�i noua lege avea tot un caracter cenzitar, condi�ionând dreptul de vot

de avere �i venit, a redus censul, fapt care a condus la cre�terea num�rului aleg�torilor

(570.690 aleg�tori) �i a eligibililor. Scrutinul era, în continuare, “de dou� grade”, adic�

prevedea dou� categorii de aleg�tori: primari (indirec�i) �i direc�i. Aleg�torii primari

erau to�i cet��enii români, care aveau 25 de ani �i care pl�teau impozit anual de 48 lei

la sate, 80 lei în comunele urbane (care aveau între 3.000 �i 15.000 locuitori), 110 lei în

ora�e (care aveau peste 15.000 locuitori). Cincizeci de aleg�tori primari desemnau (prin

vot deschis) un reprezentant – care devenea aleg�tor direct – dintre cet��enii care aveau

un venit anual de cel pu�in 100 de galbeni, erau �tiutori de carte �i aveau 25 ani. Împreun�

cu delega�ii aleg�torilor primari, aleg�torii direc�i alegeau prin vot direct �i secret, pe cei

160 de deputa�i, câte unul la fiecare 25.000 de locuitori. Erau scuti�i de condi�iile de cens:

preo�ii, profesorii, institutorii, liber profesioni�tii �i pensionarii.

Puteau fi ale�i în Adunarea Deputa�ilor cet��enii români care aveau 30 ani �i un

venit de 200 de galbeni. Componen�a Senatului, corp legiuitor nou creat, consta în cea

mai mare parte din membri numi�i de domnitor, la care se ad�ugau membrii de drept

(Câncea, Iosa �i Stan, 1983).

Alegerile din toamna anului 1864, desf��urate conform prevederilor noii legi

electorale, au dat rezultate importante în privin�a reînnoirii componen�ei Adun�rii, aspect

apreciat de Xenopol ca fiind “întâia reprezenta�ie democratic� a României!” care

“oricum ar fi fost ea alc�tuit�, se realizase un principiu pân� atunci necunoscut în ��rile

Române, reprezentarea intereselor ��rei dat� pe mîna tuturor. Dac� deocamdat� nivelul

intelectual al adun�rei era prea jos pentru a îndeplini aceast� menire, acest nivel era s�

se înal�e deodat� cu acel al ��rei; dar principiul era s� r�mân�, �i niciodat� nu era s� se

întoarc� înapoi la reprezentarea intereselor tuturor prin o singur� clas�” (Xenopol,

1910). Legea electoral� din 1864, de�i a oferit doar o rezolvare par�ial� problemei

reprezent�rii, a însemnat un pas important în privin�a extinderii dreptului de vot. Acest

39

din urm� aspect a fost dezvoltat de legea electoral� adoptat� în 1866, care a r�mas în

vigoare aproape dou� decenii, pân� la revizuirea Constitu�iei în 1884.

Conform Legii electorale din 1866 votul era în primul rând cenzitar (pe baz� de

avere) �i, în al doilea rând capacitar (luând drept criteriu instruc�ia). Legea prevedea

4 colegii pentru alegerea deputa�ilor: colegiul I era al marilor proprietari de p�mânt, cu

un venit funciar de minimum 300 de galbeni; colegiul II îi reunea pe cei care aveau un

venit funciar între 100 �i 300 de galbeni; colegiul III era al industria�ilor �i comercian�ilor

(�i alte categorii) care pl�teau impozit de 80 de lei. Erau scuti�i de acest cens, în acest

colegiu, pensionarii statului, profesiunile liberale, ofi�ierii în retragere �i profesorii. To�i

cei cuprin�i în aceste trei colegii erau aleg�tori direc�i. Din colegiul IV f�ceau parte to�i

cei care pl�teau un impozit cât de mic, în majoritatea lor ��rani. Ace�tia votau indirect,

50 de aleg�tori numeau un delegat care participa la alegerea deputa�ilor. Pentru alegerea

senatorilor existau dou� colegii: din primul colegiu f�ceau parte proprietarii funciari cu

un venit mai mare de 300 de galbeni; colegiul al doilea era format din proprietarii de

imobile din ora�e, cu un venit de pân� la 300 de galbeni. ��ranii nu aveau drept de vot,

nici m�car indirect, pentru camera superioar� (Cernea �i Molcu�, 1998).

Conditii de eligibilitate

Senatul era compus din 68 senatori ale�i, la care se adaug� membri de drept ai

Senatului: mo�tenitorul tronului la vârsta de 18 ani, mitropoli�ii �i episcopii eparhio�i,

câte un profesor de la Universit��ile din Bucure�ti �i Ia�i. Pentru Senat se cerea vârsta de

40 de ani �i un venit de 800 galbeni. Legea men�iona �i unele excep�ii în acest sens.

Membrii Senatului erau ale�i pentru un mandat de 8 ani, dar la fiecare 4 ani se reînnoiau

pe jum�tate prin tragere la sor�i a unui membru de fiecare jude�. Pentru a fi eligibil la

Adunarea Deputa�ilor se impuneau urm�toarele condi�ii: cet��enie român�, accesul la

drepturile civile �i politice, vârsta de 25 de ani, domiciliul în România. Camera

Deputa�ilor era format� din 157 de de deputa�i �i aveau un mandat de 4 ani (Mamina,

2000).

Pentru a fi aleg�tor trebuiau îndeplinite condi�ii precum: cet��enia român�, vârsta

de 21 de ani împlini�i, veniturile prev�zute pentru încadrarea în vreunul din colegiile

amintite. A�adar, protagonistul alegerilor este “cet��eanul”, electorul identificabil prin

40

vârst�, calitatea de p�mântean, venituri �i educa�ie. Participarea electoral� a popula�iei,

de�i devenise o realitate, nu a crescut foarte mult prin raportare la cre�terea demografic�.

A�a cum arat� statisticile, în primul deceniu al secolului al XX-lea, corpul electoral a

crescut în Vechiul Regat cu circa 13%, între 1905 – 1911. La o popula�ie de aproximativ

7 milioane locuitori, num�rul aleg�torilor (direc�i �i indirec�i) a sporit de la 974 157 la

1 077 977 (ceea ce însemna c� 65,55% din popula�ia masculin� cu drept de vot figura pe

listele electorale, dintre ace�tia doar 101 339, adic� 6,16% din total, fiind aleg�tori

direc�i). Corpul electoral nu a cunoscut cre�teri semnificative în momentul trecerii la

scrutinul universal direct (1918), chiar în condi�iile alipirii la Vechiul Regat a unor noi

teritorii. O extindere semnificativ� a corpului electoral se va produce în anii urm�tori,

fapt explicabil, într-o anumit� m�sur�, prin schimb�rile produse în organizarea

scrutinurilor �i în dezvoltarea unei culturi politice participative (Preda, 2002).

Campaniile electorale �i alegerile parlamentare au constituit momente

importante în via�a politic� româneasc� în perioada primei modernit��i, prilejuind, pe de o

parte, ample înfrunt�ri de for�e, oferind partidelor �i liderilor �ansa afirm�rii �i a

populariz�rii programelor lor, pe de alt� parte, mecanisele electorale nu au fost scutite de

gesturi de oportunism �i corup�ie. În vechea Românie, se întâmpla adesea ca partidul aflat

la putere s� câ�tige majoritatea mandatelor în alegeri prin influen�area op�iunilor corpului

electoral.

Termenul minim, permis de lege, pentru campaniile electorale era de 30 de zile,

cele mai multe campanii încadrându-se în aceast� limit�, cu excep�ia celei din 1919, care

a durat aproape un an. Despre felul cum decurgeau alegerile în acea vreme ne relateaz�

foarte sugestiv scriitori precum I. L. Caragiale, C. Bacalba�a, George Costescu. Dincolo

de imaginea de tragi-comedie pe care ne-o las� unele dintre aceste relat�ri, se poate spune

c� votul, chiar a�a restrâns cum a fost, a contribuit “la educarea politic� a na�iei, a creat

progresiv o maturizare a aleg�torului, o cunoa�tere a oamenilor �i a regulilor politicii

moderne” (Scurtu �i Bulei, 1990: 96).

Campaniile electorale se caracterizau prin confruntarea punctelor de vedere

exprimate în programele politice. În acela�i timp, factorul emo�ional c�p�ta o pondere

excep�ional�, partidele practicând metoda violen�ei de limbaj, a neg�rii oric�rui merit al

adversarului politic (”maniheism politic”). Pe de alt� parte, se supralicitau propriile

41

realiz�ri �i solu�ii preconizate. Adeseori disputele degenerau în acte de violen��. Dup�

publicarea rezultatelor, partidul aflat la guvern declara c� alegerile s-au desf��urat în

ordine, electoratul exprimându-�i în mod liber op�iunile. La rândul lor partidele din

opozi�ie sus�ineau c� alegerile s-au desf��urat într-o atmosfer� de teroare exercitat� de

guvernan�i, c� ele erau viciate �i deci parlamentul astel constituit nu avea autoritatea

politic� �i moral� de a vorbi �i decide în numele na�iunii.

***

De o independen�� efectiv� se bucura doar Colegiul I, datorit� suportului s�u

economic, situa�ie ce d�dea guvernului posibilitatea între�inerii unui sistem clientelar.

Sistemul electoral instituit în 1866 (modificat în 1884) nu era înc� democratic pentru c�

��ranii, care reprezentau 90% din popula�ia României, nu aveau drept la vot direct,

procedura indirect� de votare l�sând loc manevrelor guvernamentale �i sistemului

clientelar. Manipularea alegerilor de c�tre guvern este considerat� una dintre principalele

cauze ale disfunc�iilor sistemului politic românesc modern. Atunci când au în aten�ie

epoca vechiului Regat �i pe cea care i-a urmat, unii anali�ti evalueaz� sistemul politic

românesc prin urm�toarea afirma�ie sintetic�: “nu guvernul era expresia alegerilor, ci

alegerile erau expresia guvernului” (parafrazând un slogan lansat în epoc� de P.P. Carp:

“Da�i-mi puterea �i v� dau Parlamentul”) ceea ce însemna c� guvernele nu sunt o

“emana�ie” a Parlamentului, ci, dimpotriv�, Parlamentele sunt instrumente ale

guvern�rii.

Revizuirea sistemului electoral, în 1884, s-a f�cut în scopul extinderii dreptului

de vot prin reducerea num�rului colegiilor de la patru la trei pentru Adunarea Deputa�ilor,

prin sc�derea censului �i desfiin�area deosebirii dintre aleg�torii primari �i cei direc�i.

Nu aveau voie s� candideze pentru locurile din Camer� sau Senat, pentru a nu lipsi de la

datoria lor, cei care aveau func�ii publice salariate de stat, militarii în activitate,

func�ionarii administrativi, judec�tore�ti, financiari, fiscali, guvernatorul B�ncii na�ionale,

directorii sucursalelor B�ncii, directorii Creditului Agricol, ajutoarele de primar, medicii,

avoca�ii statului, preo�ii, institutorii, înv���torii �.a. În schimb, profesorii universitari �i

cei din înv���mântul secundar beneficiau de acest drept (Bulei, 1984). Revizuirea din

42

1884 a constituit o etap� intermediar� spre introducerea sufragiului universal, care se va

realiza dup� mai bine de dou� decenii.

În preajma primului r�zboi mondial, partidele politice au înscris în programele lor

necesitatea realiz�rii reformei electorale, cu modificarea corespunz�toare a Constitu�iei,

care s-a produs, în vreme de r�zboi, în iulie 1917, prin introducerea votului universal,

pentru cet��enii majori (21 de ani), direct, egal, obligatoriu, secret �i cu scrutin de list� pe

baza reprezent�rii propor�ionale. Aceast� modificare a fost stipulat� în decretul-lege din

noiembrie 1918 �i confirmat� în Constitu�ia din 1923. Realizat� în împrejur�ri

excep�ionale, incomplet� �i imperfect� (femeile au r�mas tot f�r� drept de vot),

revizuirea a fost important� cel pu�in pentru faptul c� a desfiin�at vechiul cens bazat pe

venit. Primele alegeri pe baza votului universal (în accep�iunea de mai sus) din istoria

României �i totodat� cele dintâi în care cet��enii din toate provinciile române�ti au ales

acela�i parlament, s-au desf��urat în noiembrie 1919. A�adar, Constitu�ia din 1923 nu

include dreptul de vot pentru femei, dar men�ioneaz� faptul c� acest drept va face

obiectul unei legi speciale. Legea electoral� din 1926 nu aduce modific�ri în acest sens,

abia în 1929, femeile ob�inând drept de vot la nivelul comunei, în condi�ii foarte

restrictive, prin Legea privind administra�ia local�. Constitu�ia din 1938 d� drept de vot

femeilor care au împlinit 30 de ani, dar în contextul dictaturii acest drept nu a fost

exercitat. Abia în Constitu�ia din 1948 se introduce votul universal pentru popula�ia

ajuns� la vârsta majoratului, f�r� nici o discriminare, dar în condi�iile regimului

comunist, acest drept era doar formal (Dragomir �i Miroiu, Lexicon feminist, 2002).

ÎNTREB�RI/SUBIECTE DE EXAMEN:

- indica�i elementele care fundamenteaz� modernitatea Constitu�iei din 1866;

- explica�i corela�ia dintre sistemul electoral �i func�ionarea mecanismului politic în intervalul primei modernit�i române�ti.

43

REGIMUL POLITIC INSTITUIT LA 1866

- “litera Constitu�iei” �i practica politic� -

Regulile de func�ionare ale regimului politic parlamentar au fost restabilite prin

Constitu�ia din 1866, prima constitu�ie de tip modern adoptat� de o Adunare Constituant�

Român�. Regimul parlamentar func�ionase anterior pe baza unor acte constitu�ionale

elaborate de puteri str�ine sau sub control str�in. Regimul politic parlamentar are la baz�

principiul separa�iei �i colabor�rii puterilor presupunând autonomia func�ional� a celor

trei categorii de organe, dar îndeosebi a legislativului, �i existen�a unor mijloace specifice

de presiune reciproc�. Regimul parlamentar, abstrac�ie f�când de unele note specifice în

func�ie de �ar� �i contextul istoric, reune�te urm�toarele caracteristici (conform Ion

Deleanu): disocierea puterii executive în func�ia de �ef de stat �i guvern (executiv

bicefal); �eful statului este politice�te iresponsabil în fa�a parlamentului. Dac� a fost ales

de adunare sau de c�tre corpul electoral, el nu poate fi revocat; responsabilitatea politic� a

guvernului în fa�a parlamentului; guvernul r�spunde, indirect, �i pentru activitatea �efului

statului, întrucât actele acestuia trebuie obligatoriu contrasemnate de �eful guvernului;

guvernul se sprijin� în activitatea sa pe o majoritate parlamentar�; prin intermediul

�efului statului, guvernul poate recurge la disolu�ia adun�rii, provocând astfel un arbitraj

popular, prin organizarea de noi alegeri. Privit prin prisma ipostazelor sale istorice,

regimul parlamentar poate fi monist sau dualist. Tr�s�tura definitorie a regimului

parlamentar monist este aceea c� guvernul este responsabil numai în fa�a adun�rii, alese

prin vot universal direct. În regimul parlamentar dualist se aplic� responsabilitatea

colectiv� a guvernului în fa�a adun�rii �i a �efului statului. Regimul parlamentar dualist,

în forma sa tradi�ional�, este un regim de tranzi�ie care încearc� s� compatibilizeze

exigen�ele regimului monarhic cu cele ale regimului reprezentativ, proces care anun��

monismul. Regimul parlamentar dualist a fost aplicat în Marea Britanie, în secolul al

XVII-lea, �i în Fran�a, în prima jum�tate a secolului al XIX-lea, fiind caracteristic

perioadei când institu�ia monarhic�, aflat� în regres, dispunea de o autoritate

considerabil�, ceea ce impunea ca �eful statului �i majoritatea parlamentar� pe care se

sprijinea guvernul s� subscrie la acelea�i valori politice, altfel mecanismul politic nu

putea func�iona (Deleanu, 1996: 170-172).

44

Constitu�ia din 1866 stabilea organizarea �i func�ionarea institu�iilor statului român pe baza separa�iei �i colabor�rii puterilor, dup� modelul regimului parlamentar dualist, în care guvernul este responsabil atât fa�� de parlament cât �i fa�� de �eful statului, monarhul constitu�ional, ale c�rui prerogative sunt stabilite prin lege. De asemenea, sistemul bicameral, introdus în timpul domniei lui Cuza se men�ine, cele dou� camere fiind alese prin vot cenzitar �i având atribu�ii aproximativ egale, deliberau �i luau hot�râri separat. Doar legile referitoare la buget �i armat� trebuiau votate mai întâi de Adunarea Deputa�ilor. Durata unei legislaturi era de patru ani pentru Adunare �i opt ani pentru Senat, cu înnoire la patru ani. Parlamentul î�i începea activitatea la 15 octombrie �i durata unei sesiuni era de cinci luni. Regele avea dreptul s� amâne începerea activit��ii (cu cel mult o lun�) sau putea convoca Adun�rile mai devreme. Sesiunea Corpurilor legiuitoare se deschidea printr-un Mesaj Regal (care con�inea detalierea în proiecte legislative a programului de guvernare al partidului aflat la putere) la care Adun�rile r�spundeau, fiecare în parte, prilej cu care sunt rostite cele mai însemnate discursuri din parlament. Membrii ambelor camere erau reprezentan�ii na�iunii, nu ai aleg�torilor dintr-o anumit� circumscrip�ie, �i dispuneau de imunitate parlamentar�. Senatul nu se mai bucura de dreptul de control al constitu�ionalit��ii legilor. Fiecare Adunare î�i reglementa singur� modul exercit�rii atribu�iilor, aspect ce garanta independen�a acestora fa�� de puterea executiv�.

Raporturile Parlament – Rege sunt reglementate de Constitu�ia din 1866 astfel:

puterea legislativ� �i dreptul de ini�iativ� legislativ� sunt date atât Parlamentului, cât �i

Regelui; în împrejur�ri excep�ionale, puterea executiv� încredin�at� Regelui are dreptul s�

ia, prin decrete-legi, toate m�surile necesare salv�rii intereselor statului; Regele avea

dreptul s� sanc�ioneze �i s� promulge legile, putând îns� s� refuze sanc�iunea lor; tratatele

interna�ionale semnate de Rege, pentru a intra în vigoare, trebuiau aprobate de puterea

legislativ�; Regele avea dreptul de a dizolva ambele Adun�ri deodat� sau numai una din

ele. Dizolvarea putea s� ating� o singur� Adunare, cealalt� fiind doar închis�. În sistemul

constitu�ional românesc existând principiul concomiten�ei Parlamentului, o Adunare care

a r�mas nedizolvat� nu poate func�iona pân� când cealalt�, prin alegeri, nu î�i recap�t�

dreptul legal la fiin�are; în situa�ii excep�ionale, Regele putea amâna deschiderea

Parlamentului, pentru cel mult o lun�, amânarea neputând fi reînnoit� în aceea�i sesiune

f�r� consim��mântul Camerelor; lucr�rile Parlamentului erau deschise prin mesajul regal,

la care Parlamentul r�spundea; la urcarea pe tron, Regele depunea jur�mântul în fa�a

Parlamentului (Mamina, 2000: 70).

Constitu�ia statua �i raporturile Parlament – Guvern, stabilind c� fiecare

membru al Adun�rilor avea dreptul de a adresa interpel�ri mini�trilor, putea solicita

anchete parlamentare, iar în raporturile directe cu guvernul, Parlamentul putea recurge �i

procedura votului de blam. Potrivit Constitu�iei, existau patru modalit��i prin care

legislativul putea ac�iona asupra executivului: votarea unei mo�iuni simple, rezultat al

45

interpel�rilor adresate guvernului; acordarea votului de blam (“mo�iune de neîncredere cu

motive”); respingerea unei legi importante; adoptarea unei legi în neconcordan�� cu

politica oficial� a guvernului. Pe durata aplic�rii Constitu�iei din 1866, rela�iile dintre

executiv �i legislativ au fost tensionate, existând frecvente cazuri în care Parlamentul a

reu�it s� determine guvenul s� demisioneze, ceea ce demonstreaz� c� regula

responsabilit��ii politice a guvernului în fa�a legislativului func�iona mai ales în baza

cutumei constitu�ionale (Carp, Stanomir �i Vlad, 2002: 186).

Ini�iativa legilor apar�inea deopotriv� guvernului �i parlamentului, în practic�,

îns�, majoritatea proiectelor de lege erau ini�iativa guvernului. Aceste proiecte trebuiau

semnate de ministrul de resort �i autorizate de membrii guvernului, printr-un jurnal al

Consiliului de Mini�tri. În cazul proiectelor de lege din ini�iativ� parlamentar� era

necesar un num�r de 15 deputa�i �i 7 senatori care s�-l semneze.

Reglementarea institu�iei responsabilit��ii ministeriale, prin Constitu�ia de la

1866 (art. 101), a însemnat adoptarea unor proceduri de limitare a puterii executive, prin

care aceasta era controlat� de puterea legislativ� �i de cea judec�toreasc�. R�spunderea

guvernului în fa�a parlamentului �i faptul c� actele �efului statului, pentru a produce

efecte juridice, trebuiau semnate de membrii guvernului puneau bazele responsabilit��ii

ministeriale. Aceasta va face obiectul unei legi speciale – Legea din mai 1879 – care va

reglementa responsabilitatea ministerial� politic� �i r�spunderea penal� a membrilor

guvernului.

Referitor la procedeul tehnic de contrasemnare a actelor �efului statului de c�tre

primul-ministru sau mini�trii de resort, unii speciali�ti în drept apreciaz� c� aceast�

reglementare semnific� un transfer al atribu�iilor în favoarea guvernului, care î�i asum�

întreaga responsabilitate în fa�a adun�rii, fapt ce conduce la a�a-numitul “guvern�mânt de

cabinet”. Acest lucru este posibil dac� guvernul �i-a asigurat majoritatea parlamentar� �i

parlamentarii respect� strict disciplina de partid. Consecin�a combin�rii acestor condi�ii

este faptul c� separa�ia puterilor r�mâne o simpl� formul� retoric�, iar colaborarea dintre

puteri înseamn� în realitate alian�a puterii legiuitoare cu puterea executiv� (Deleanu,

1996: 171). Sistemul politic românesc din perioada analizat� confirm� în mare parte

aceast� “distorsiune” a regimului parlamentar.

46

Raporturile dintre majoritatea parlamentar� �i opozi�ie deveneau adesea extrem

de încordate, minoritatea opozi�ionist� blocând de multe ori procedurile legifer�rii prin

boicotul dezbaterilor �i prelungirea duelurilor oratorice cu manifesta�ii de strad�. Nici

raporturile dintre majoritatea parlamentar� �i guvern nu erau întotdeauna cele

considerate normale pentru un regim parlamentar. Din punct de vedere teoretic, guvernul

�i întreaga administra�ie public� constituiau o expresie a majorit��ii parlamentare. În acest

sens, a fost stabilit� incompatibilitatea func�iilor publice (“func�ionarii administrativi,

agen�ii direc�i ai puterii executive” – art. 26 din Legea electoral� din 1866) cu calitatea de

deputat �i senator tocmai în vederea separ�rii cât mai depline a legislativului fa�� de

puterea executiv� �i cea juridic�. În practica politic�, îns�, parlamentul devenea adesea o

crea�ie a guvernului. În epoc�, aceast� situa�ie se reg�se�te �i în alte ��ri din spa�iul

mediteranean �i din r�s�ritul Europei (Scurtu, Alexandrescu, Bulei, Mamina, Stoica,

2003: 13). Prin interven�ia direct� în campania electoral� a unor personalit��i politice

influente, datorit� corup�iei existente la toate nivelurile puterii, Camera �i Senatul

dobândeau configura�ia dorit� de guvern. Celebra expresie atribuit� lui P. P. Carp, liderul

politic al grup�rii conservatoare junimiste, “Da�i-mi puterea �i v� dau parlamentul”, sau

nu mai pu�in celebra butad� care circula în epoc�: “În România nu sunt guverne

parlamentare, ci parlamente guvernamentale”, exprimau abuzurile existente în

func�ionarea mecanismului parlamentar românesc din acea vreme.

Exist� unii anali�ti, pu�ini la num�r, care consider� c� predominan�a executivului în func�ionarea regimului parlamentar românesc din intervalul 1866-1918 este un fenomen “normal” �i, ca atare, explicabil printr-un complex de factori social-politici interni: “Dac� evolu�ia claselor sociale în epoca de tranzi�ie e atât de tulbure, via�a noastr� politic�, altoit� pe un asemenea substrat social, nu e altfel. O via�� real� parlamentar� presupune clase sociale deplin formate, care s� fie în stare a-�i impune interesele prin partidele politice respective (…). Dar la întemeierea parlamentarismului român nu se afla în societatea noastr� nici o clas� social� matur�; (…) �i totu�i pe aceast� structur� social�, care nu poate admite decât un sistem de guvernare absolutist�, România s-a încumetat a dezvolta un regim politic parlamentar. (…) Dar s-a întâmplat în urm� lucrul firesc c� haina politic� a trebuit s� dea dup� corpul social �i regimul parlamentar român s-a pref�cut într-un sistem de guvernare centralizatoare – singura cu putin�� într-o asemenea faz� evolutiv� – care nu se deosebe�te mult de guvernarea absolutist� a unei puteri centrale” (Zeletin, 1997: 189).

Modul de organizare �i func�ionare a puterilor statului, stabilit de Constitu�ia din

1866, va fiin�a aproape neschimbat pân� în 1918. În intervalul celor cincizeci de ani de

47

via�� parlamentar� au existat deopotriv� momente pozitive �i disfunc�ii, care au marcat

evolu�ia parlamentarismului românesc imprimându-i tr�s�turi specifice.

TEME/ÎNTREB�RI:

- descrie�i regimul politic al României în intervalul 1866-1918 având în aten�ie atât

componentele juridico-institu�ionale cât �i aspectele ce �in de practica politic�.

Institu�iile statul român modern

Statul, ca �i "crea�ie" a istoriei civiliza�iei occidentale moderne, este rezultatul

unui proces de centralizare, specializare �i institu�ionalizare a puterii politice. Ap�rut în

contextul dezvolt�rii capitalismului, statul modern de tip liberal se întemeiaz� pe ideea

c� "puterea trebuie s� aib� o baz� ra�ional� �i o legitimitate care se sus�ine prin legi "

(L.P. Z�pâr�an, 1992: 121). Ca realitate modern�, organizarea etatic� este rezultatul

derul�rii unor fenomene sociale esen�iale: dep��irea policentrismului puterii politice,

caracteristic fragment�rii medievale, în favoarea concentr�rii �i centraliz�rii acestea;

apari�ia unor birocra�ii publice specializate în gestionarea activit��ilor civile �i militare;

trasarea unei demarca�ii clare între spa�iul public �i cel privat; teritorializarea puterii

politice; unificarea normelor juridice într-un sistem de drept; suveranitatea de stat unic� �i

inalienabil� (Boudouin, 1999: 49-81). O alt� tr�s�tur� specific� a statului modern

european este aceea c� el se afirm� - pe parcursul secolului al XIX- lea - ca stat na�ional,

ceea ce înseamn� participarea cet��enilor la treburile publice, extinderea dreptului de vot

�i crearea adun�rilor reprezentative. De asemenea, un sistem politic modern func�ioneaz�

pe baza altor mecanisme de legitimare a puterii a c�ror caracteristic� este diminuarea

elementelor ereditare de legitimare �i o crescând� institu�ionalizare a competi�iei pentru

putere (M�gureanu, 1997:155)

De�i organizarea etatic� în spa�iul românesc are o semnificativ� tradi�ie istoric�,

consolidat� între secolele al XIV-lea �i al XIX-lea, statul în ipostaza sa modern� are o

vechime de aproximativ un secol �i jum�tate. Constuc�ia statului român modern s-a

realizat dup� modelul occidental, care a reprezentat principalul reper al strategiilor de

modernizare a societ��ii române�ti. Pornind de la inventarierea tr�s�turilor esen�iale ale

48

statului modern european încerc�m s� reconstituim structura institu�ional� a statului

român modern a�a cum a fost ea edificat� în a doua jum�tate a veacului al XIX-lea �i în

primele dou� decenii ale celui urm�tor. Punctul de pornire al analizei este anul 1866,

întrucât cadrul institu�ional �i climatul spiritual al României moderne erau în mare

cristalizate, iar punctul terminus al investiga�iei este 1918, când procesul moderniz�rii

societ��ii române�ti intr� în alt� etap� �i cu alte resurse.

Analiza edificiului institu�ional al modernit��ii politice române�ti, construit pe

fundamentele voluntarismului constitu�ional �i ale guvern�mântului reprezentativ, este

sus�inut� de ipoteza c� dispozitivele birocratice ale unui stat tot mai centralizat genereaz�

progresul unei societ��i ce se str�duie�te s� recupereze decalajele istorice. Acest punct de

vedere este constant întâlnit în gândirea româneasc� din epoca moderniz�rii �i trimite la o

întreag� tradi�ie a gândirii �i practicii liberale din veacul al XIX-lea: ”Bunele institu�ii -

scrie un document al vremii - sunt piatra fundamental� a existen�ei unui Stat; ele sunt

condi�ia indispensabil� a mersului s�u progresiv spre civiliza�ie �i spre un viitor de

prosperitate” (Barbu, 1997: 22). O reconstituire a structurii institu�ionale a statului român

modern, edificat� în a doua jum�tate a veacului al XIX-lea �i pân� la Marea Unire,

înt�re�te ideea c� modernizarea societ��ii române�ti a fost un rezultat deliberat al actului

politic.

1. Mecanismele institu�ionale ale reprezent�rii politice de la

Adun�rile Ob�te�ti la Parlamentul modern

În corela�ie cu teoretizarea principiului constitu�ionalismului, al separa�iei

puterilor �i al garant�rii drepturilor �i libert��ilor individuale, dezvoltate de filosofia

politic� modern�, se afl� principiul reprezent�rii politice. Înainte de a deveni un mod

specific de organizare a guvern�mântului, principiul reprezent�rii politice serve�te

fundament�rii teoretice a unor concep�ii despre putere �i sursele legitim�rii acesteia,

menite s� dep��easc�, în planul reflec�iei politice, modelul legitim�rii prin dreptul divin

�i, în planul praxisului, abuzurile absolutismului monarhic. Sistemul politic reprezentativ

a ap�rut înainte de universalizarea dreptului de vot, l�rgirea dreptului de vot fiind greu

acceptat�, chiar în ��rile fondatoare ale democra�iei (Anglia, Fran�a, S.U.A.). În istoria

49

european�, constituirea primelor parlamente, ca structuri reprezentative, are loc pe baz�

de alegeri, chiar dac� dreptul de vot r�mâne, pân� târziu în secolul al XIX-lea, apanajul

aristocra�iei nobiliare �i a noilor elite sociale care pl�tesc un cens ridicat. În acel context,

problema reprezent�rii era doar par�ial rezolvat�, votul cet��enilor fiind mult prea inegal,

îns� participarea politic� cvasigeneral� devenise totu�i o realitate, net superioar� celei

anterioare.

Dispunând de o consistent� fundamentare teoretic� oferit� de filosofia politic�

modern� �i de teoriile asupra democra�iei care i-au urmat, instituirea mecanismelor �i

principiilor de func�ionare ale regimului reprezentativ s-a realizat, totu�i, treptat.

Democra�ia reprezentativ� nu se na�te o dat� cu apari�ia primelor structuri

reprezentative – parlamentele – ci dup� o îndelungat� evolu�ie, soldat� cu consolidarea

pozi�iei acestor institu�ii în sistemul puterii de stat. Dac� sub aspect ideologic valorile

fundamentale ale democra�iei se afirm� înc� din perioada revolu�iilor britanic�,

american� �i francez�, din secolele al XVII-lea �i al XVIII-lea, a fost nevoie de o

îndelungat� practic� parlamentar� pentru ca sistemul reprezentativ s� dobândeasc� un

caracter democratic, s� evolueze de la guvern�mântul reprezentativ (preponderent

aristocratic/oligarhic) la democra�ia reprezentativ�.

Dezvoltarea regimurilor politice reprezentative se realizeaz� pe traseul evolu�iei

de la monarhia limitat� la monarhia parlamentar�, culminând cu democra�ia

reprezentativ�, care marcheaz� trecerea de la etapa liberal� la cea democratic� a istoriei

lumii moderne.

În faza incipient� a sistemului reprezentativ, Adunarea legislativ� nu reprezenta

na�iunea ca efect al alegerii sale de c�tre na�iune, mecanismele de recrutare a

parlamentarilor erau fie ereditare, fie cenzitare, deci mai pu�in democratice. Abia în al

doilea stadiu al sistemului reprezentativ – echivalent cu ceea ce numim ast�zi democra�ie

reprezentativ� – deputa�ii reprezint� poporul prin faptul c� sunt ale�i de popor. Chiar

dac� mecanismele de exercitare ale puterii se revendicau de la principiile libert��ii �i

suveranit��ii poporului (na�iunii), reprezentan�ii intereselor acestora au fost mult� vreme

desemna�i de c�tre o minoritate a cet��enilor, beneficiari ai votului cenzitar. Învestite cu

puterea de a exercita suveranitatea na�ional�, institu�iile reprezentative ale na�iunii nu-�i

50

pot atribui o legitimitate cu adev�rat democratic� decât în cazul alegerii membrilor lor cu

participarea tuturor cet��enilor pe baza votului universal.

Institu�ia Parlamentului apare în gândirea �i practica politic� european� în epoca

“revolu�iilor burgheze”, reprezentând concretizarea principiilor separ�rii puterilor în stat

�i al suveranit��ii poporului. În spa�iul românesc, sistemul parlamentar modern dateaz�

din primii ani ai unirii Principatelor Muntenia �i Moldova. Adoptarea formelor

guvern�mântului modern a fost favorizat� de p�trunderea �i difuzarea în societatea

româneasc� a ideilor Revolu�iei franceze, promovate de unii boieri cu vederi liberale, idei

care se reg�sesc în proiectele de reorganizare a structurilor politice care urm�reau

lichidarea absolutismul puterii centrale. A�adar, principiul separa�iei puterilor în stat �i

constituirea unui corp legislativ care s� contracareze puterea domnitorului �i în care sfera

de reprezentare s� fie extins� la nivelul tuturor categoriilor boierimii au fost formulate ca

revendic�ri în memorii �i proiecte de reform�, înc� de la începutul secolului al XIX-lea.

Înainte de adoptarea sistemului parlamentar modern, principiile guvern�mântului

reprezentativ au stat la baza organiz�rii de stat realizat� prin Regulamentele Organice,

care instituie primele Adun�ri Ob�te�ti cu atribu�ii legislative, create în vederea limit�rii

puterii executive. Rolul acestora era asem�n�tor celui al parlamentului, de�i erau formate

numai din reprezentan�i ai boierilor �i clerului, iar hot�rârile Adun�rii deveneau legi

numai dup� ce erau sanc�ionate de Domnitor. Adun�rile Ob�te�ti au anticipat rolul

institu�iilor parlamentare de tip modern pentru faptul c� au limitat “atotputernicia”

domniei, au favorizat ascensiunea politic� a boierimii mici �i mijlocii, stimulând

afirmarea spiritului liberal în con�tiin�a politic� româneasc�.

Dup� revolu�ia de la 1848, în baza Conven�iei de la Balta Liman (1849) dintre

Rusia �i Turcia, cele dou� adun�ri ob�te�ti au fost desfiin�ate �i înlocuite cu Divanurile

ad-hoc, formate tot din reprezentan�i ai boierilor �i clerului. Acestea au func�ionat pân� în

1856 când, potrivit Tratatului de la Paris, s-au constituit Adun�rile ad-hoc, în

componen�a c�rora intrau reprezentan�i ai tuturor categoriilor sociale, pentru a exprima

op�iunile acestora cu privire la organizarea de stat. Era cea mai larg� reprezentare

înregistrat� pân� la acea dat� în societatea româneasc�. Reprezentarea în cele dou�

adun�ri consultative era reglementat� în cinci colegii: boierii, clerul, mici proprietari

(mo�neni �i r�ze�i), ��ranii cl�ca�i, burghezie. Problemele prioritare dezb�tute în cadrul

51

adun�rilor erau: unirea ��rii Române�ti �i a Moldovei într-un singur stat sub numele de

România, aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare str�in�, formarea unui

guvern reprezentativ �i constitu�ional. Adun�rile ad-hoc nu aveau atribu�ii legislative �i

nici nu puteau exercita prerogativa de control asupra executivului, având doar un caracter

temporar �i consultativ (Carp, Stanomir �i Vlad, 2002: 166).

Pe baza dolean�elor celor dou� corpuri consultative, marile puteri garante vor

elabora statutul de organizare intern� a Principatelor Române în forma Conven�iunii

pentru organizarea definitiv� a Principatelor Dun�rene ale Moldovei �i Valahiei (august

1858). Conform acestui act fundamental (care nu recuno�tea unirea), puterile publice, în

fiecare principat, erau încredin�ate unui Domn �i unei Adun�ri Elective. Puterea

legislativ� era exercitat� colectiv de Domnitor, Adunarea Electiv� �i Comisia Central�,

care era un organism mixt, cu atribu�ii executive �i legislative. Adun�rile Elective

asigurau o reprezentare mai larg� decât cea a Adun�rilor Ob�te�ti fiind desemnate de cele

câteva mii de cet��eni cu drept de vot. În absen�a, din textul Conven�iei de la Paris,

a mecanismelor de tipul checks and balances �i a principiului responsabilit��ii

ministeriale politice, aceste adun�ri nu puteau fi considerate un factor de contrabalansare

a puterii executive (Carp, Stanomir �i Vlad, 2002: 168).

Unificarea politico-administrativ� s-a realizat în intervalul anilor 1859-1862. La

sfâr�itul anului 1861, Turcia �i puterile garante accept�, pe timpul domniei lui Cuza,

formarea unui singur guvern na�ional �i a Adun�rii legiuitoare unice, prin unificarea

Camerelor de la Bucure�ti �i Ia�i �i suspendarea Comisiei Centrale de la Foc�ani.

Unificarea a adus modific�ri importante în organizarea sistemului institu�ional stabilit de

Conven�ia de la Paris, cu implica�ii profunde asupra vie�ii politice �i parlamentare din anii

imediat urm�tori. Consecin�a principal� a acestei schimb�ri a constat în simplificarea

mecanismului legislativ greoi stabilit prin Conven�ie �i modificarea raportului de for�e

între grup�rile politice din interiorul forului legislativ în favoarea conservatorilor. Pe de

alt� parte, îns�, prin dizolvarea Comisiei Centrale se sim�ea lipsa unui corp ponderator

care s� atenueze eventualele conflicte între executiv �i legislativ.

Disputa dintre Domnitor �i oamenii politici conservatori, majoritari în Adunare,

pe tema introducerii unor reforme moderne (reforma agrar� �i reforma electoral�) �i a

constituirii Senatului a condus, în cele din urm�, la a�a-numita lovitur� de stat din 2 mai

52

1864, prin care domnitorul "salveaz�" guvernul, care primise vot de blam din partea

Adun�rii �i o dizolv� pe aceasta din urm�. Unii anali�ti apreciaz� c�, în intervalul 1864-

1866, de�i erau men�inute structurile parlamentare, a fost un regim de putere personal�,

asem�n�tor "cezarismului plebiscitar" de factur� bonapartist� din Fran�a lui Napoleon al

III-lea, dup� care de altfel se �i inspirase (Cioab�, 1995). Al�i anali�ti ai regimului

parlamentar în România sunt de p�rere c�, cu toate c� atribu�iile domnului cresc prin

acordarea de drepturi care, potrivit Conven�iei de la Paris, apar�ineau Adun�rii Elective,

Statutul Dezvolt�tor nu a creat “un cadru juridic incompatibil cu regimul parlamentar”

(Dr�ganu, 1991: 163).

Conform Statututului adoptat de Al. I. Cuza în 1864, puterea executiv� spore�te

în dauna celei legislative, exercitat� de domnitor, Adunarea Electiv� �i Senat. Domnul

avea în exclusivitate dreptul de ini�iativ� legislativ� �i dreptul de a legifera singur f�r�

concursul parlamentului. Statutul prevedea înfiin�area Senatului prin care se introducea la

noi, pentru prima dat�, sistemul bicameral. Senatul se compunea din 9 senatori de drept

�i 64 numi�i de domnitor, jum�tate dintre ace�tia fiind reînnoi�i la fiecare 3 ani. Senatul

avea rolul de Camer� moderatoare, având �i atribu�ii de control al constitu�ionalit��ii

legilor.

Perioada regimului personal al lui Cuza r�mâne o perioad� controversat� în istoria

parlamentarismului românesc. Prin sc�derea censului �i l�rgirea cadrului electoral, se

realizeaz� un progres vizibil al practicii reprezent�rii politice. Îns� modificarea raportului

de for�e dintre puterea legislativ� �i cea executiv� în favoarea acesteia din urm� a afectat

buna func�ionare a practicii parlamentare.

Regulile de func�ionare ale regimului politic parlamentar au fost restabilite prin

Constitu�ia din 1866, prima constitu�ie de tip modern adoptat� de o Adunare Constituant�

Român�.

Practica politic� parlamentar�, cu toate inconsecven�ele sale, a avut un rol

decisiv în construc�ia României moderne. Toate marile probleme ale României au format

obiectul dezbaterilor �i hot�rârii Parlamentului. Aici s-au discutat strategiile dezvolt�rii

economice, sociale, culturale, juridice �i administrative, direc�iile politicii externe, s-au

confruntat doctrine, idei �i convingeri politice, s-a decis legisla�ia care a stat la baza

evolu�iei statului român modern. Opera de legiferare din acea perioad� nu este lipsit�,

53

îns�, de disfunc�ii �i inadverten�e, care au atras critica unor observatori str�ini. În acest

sens, ministrul Italiei la Bucure�ti (De Beccaria) comenta într-un raport trimis la Roma,

în 1908, urm�toarele: “…a face �i a desface legi, dintre care unele abia intraser� în aplicare,

este una din pl�gile României �i arat� cu ce u�urin�� se legifereaz� în aceast� �ar�. Consecin�a

este c� acei care le fac, ei în�i�i, nu le aplic� �i multe din ele r�mân liter� moart�. Apoi unele legi

de reform� agricol� sunt a�a de complicate încât nici persoanele cele mai versate în materie nu-

�i dau seama exact despre ce e vorba” (apud Mamina �i Bulei, 1994: 125).

Cu toate aceste limite, alegerile desf��urate pe baza votului censitar au f�cut s�

func�ioneze un parlament care n-a fost valoric inferior celor existente în Europa la acea

vreme. A avut poate mai pu�in� ini�iativ� �i putere, dar dezbaterile sale au fost consistente

prin con�inutul lor ideatic. Parlamentul a oferit partidelor politice un cadru de manifestare

�i competi�ie dup� regulile jocului politic modern. Prezen�a, în parlamentul românesc, a

unor personalit��i culturale �i politice a ridicat prestigiul acestei institu�ii �i a sporit

nivelul de intelectualitate al dezbaterilor. În Parlament au activat reprezentan�i de

prestigiu ai vie�ii culturale �i �tiin�ifice române�ti, precum: Titu Maiorescu, P. P. Carp, dr.

Ion Cantacuzino, dr. Daniel Danielopolu, Simion Mehedin�i, Constantin Stere, Dimitrie

Gusti �.a.

Conceput ini�ial ca un instrument de contrabalansare a puterii executive, ca un

mijloc prin care boierii tindeau s� limiteze puterea excesiv� a domnitorului, parlamentul

se transform�, treptat, dintr-o institu�ie apar�inând claselor privilegiate într-un organism

reprezentativ. Din perspectiva istoriei parlamentare, anul 1918 are o semnifica�ie

distinct�, marcând sfâr�itul parlamentului bazat pe cens �i inaugurarea unei alte institu�ii

întemeiat� pe sufragiul universal. Pân� în 1918, regimul politic românesc corespunde

fazei “primitive” a democra�iei liberale, care coexist� în general cu sufragiul cenzitar,

numit� de Bernard Manin “democra�ia parlamentelor”. În aceast� etap� definitorie a

parlamentarismului, adun�rile reprezentative func�ioneaz� ca ni�te adev�rate instan�e

deliberative care rezolv�, pe calea dezbaterii �i a argument�rii, problemele fundamentale

ale societ��ii. În acest context, alegerile au ca scop principal s� aduc� la putere “notabili”

care sunt desemna�i datorit� notoriet��ii �i pozi�iei lor sociale �i care beneficiaz� de

încrederea cet��enilor, îns� nu promoveaz� totdeauna interesele acestora, instituindu-se o

anumit� distan�� între reprezentan�i �i reprezenta�i (Baudouin, 1999: 238).

54

În intervalul 1866-1918, sistemul parlamentar bicameral, cu toate limitele sale, a

însemnat un evident progres în evolu�ia politic� a României, favorizând elaborarea unei

ample �i moderne legisla�ii în toate domeniile vie�ii sociale. Dezbaterile politice care se

asociau procesului de legiferare au avut o puternic� rezonan�� asupra opiniei publice, mai

ales prin pluralitatea ideilor exprimate în nuan�ele tradi�ionalismului conservator, ale

liberalismului radical sau ale socialismului reformist. Parlamentul era tribuna politic� de

la care se proclamau concep�iile �i strategiile de ac�iune ale principalelor grup�ri politice

din epoc�.

2. Guvernul sau “alternan�a la putere” Puterea executiv� era exercitat�, în numele regelui, de guvern. Acesta era format

din mini�tri, având calitarea de secretari de Stat, care împreun� alc�tuiau Consiliu de

Mini�tri, organ de guvernare, de execu�ie �i deliberare. Pre�edintele Consiliului de

Mini�tri era persoana desemnat� de rege cu formarea guvernului. El era �eful guvernului

(primul ministru) �i prezida Consiliul de Mini�tri. În mod obi�nuit, primul ministru era �i

titularul unui departament. În aprilie 1881, s-a prev�zut prin lege c� acesta poate fi �i

ministru f�r� portofoliu. Primul ministru �i mini�trii intrau în func�iune dup� ce depuneau

jur�mânt în fa�a regelui. Odat� constituit, guvernul se prezenta în fa�a parlamentului

pentru a ob�ine recunoa�terea acestuia. Primul ministru stabilea, împreun� cu colegii s�i,

programul ministerial, coordona activitatea ministerelor �i vorbea, în numele întregului

guvern în fa�a Parlamentului. Cu mandat regal, guvernul putea proroga sau dizolva

Parlamentul, care, la rândul s�u, putea da vot de blam unui ministru sau întregului

cabinet.

De�i Constitu�ia din 1866 nu-l prevedea în mod expres (de abia în 1923 cap�t� o

baz� constitu�ional�), Consiliul de Mini�tri dobândea consacrarea categoric� prin legea

asupra responsabilit��ii ministeriale din 2 mai 1879. Aceasta stabilea principiul c�

membrii unui cabinet sunt solidar r�spunz�tori înaintea dispozi�iilor acestei legi, atât

pentru faptele s�vâr�ite în comun, cât �i pentru acelea c�rora le-au dat o sus�inere

inten�ionat�. Principiul responsabilit��ii ministeriale apare ca un corectiv al abuzurilor

posibile. R�spunderea ministeril� poate fi politic�, civil� �i penal�. Constitu�ia prevedea

55

în mod expres principiul contrasemn�rii tuturor decretelor domne�ti de ministrul de

resort, care trebuie s� r�spund� pentru actele f�cute în exerci�iul func�iunii lui. Înalta

Curte de Casa�ie în sec�iuni unite era �i Curte de Justi�ie, chemat� s� judece pe mini�trii

trimi�i în judecat� de �eful statului sau de una din Adun�ri. R�spunderea politic� a

mini�trilor se manifest� prin retragerea încrederii din parte majorit��ii uneia din Adun�ri.

R�spunderea întregului guvern putea fi angajat� de primul ministru. R�spunderea civil�

era exercitat� de stat, care fiind obligat s� pl�teasc� o desp�gubire, la cererea

particularului prejudiciat prin actul ministerial, cauta s� o recupereze de la ministrul

vinovat; pentru aceasta, statul avea nevoie s� fie autorizat de una din Adun�ri (Mamina,

2000: 130). R�spunderea penal� se f�cea în baza dispozi�iilor legilor penale ordinare

care se aplicau �i mini�trilor.

Organizarea modern� a ministerelor dateaz� de la unificarea administrativ� (1862)

a Principatelor, realizat� în timpul domniei lui Al. I. Cuza. În noul regim politic instaurat

la 1866 fiin�au, la început, 7 ministere: de Interne, al Afacerilor Str�ine, de Justi�ie, de

Finan�e, al Cultelor �i Instruc�iunii Publice, de R�zboi, de Agricultur�, Comer� �i Lucr�ri

Publice. În martie 1883 se creeaz� Ministerul Agriculturii, Comer�ului �i Domeniilor, cel

al Lucr�rilor Publice r�mânând de sine st�t�tor. Aceast� structur� ministerial� s-a p�strat

pân� în aprilie 1908, când s-a înfiin�at Ministerul Industriei �i Comer�ului, prin

desprinderea din vechiul minister, care r�mânea cel al Agriculturii �i Domeniilor.

Num�rul de 9 ministere s-a men�inut pân� la intrarea României în r�zboiul mondial.

Unirea din 1918, complexitatea problemelor unific�rii �i extinderea teritoriului a

determinat dezvoltarea aparatului administrativ, înfiin�area unor noi ministere �i

subsecretariate de Stat.

Mecanismul guvern�rii consta în succesiunea la putere a celor doua partide care

î�i disputau puterea: Partidul Na�ional Liberal �i Partidul Conservator. Acest mecanism al

succesiunii la putere este analizat, în literatura istoric�, în dou� maniere: ca “alternare la

putere în condi�iile confrunt�rii” sau ca “rotativ� guvernamental�”. Prima explica�ie

consider� c� succesiunea la putere a celor dou� partide era consecin�a unui complex de

factori social-economici �i politici �i avea ca fundament juridic Constitu�ia din 1866.

Aceast� practic� oferea o serie de avantaje, recunoscute chiar de actorii politici implica�i,

precum: asigura buna func�ionare a regimului parlamentar, stabilitatea intern� �i pe cea a

56

institu�iei monarhice; elimina riscul monopoliz�rii puterii de c�tre un singur partid;

permitea consolidarea partidelor în opozi�ie; f�cea posibil� concretizarea unor programe

politice alternative.

A doua variant� explicativ�, cunoscut� prin formula “rotativei guvernamentale”

(dup� sistemul englez), sus�ine ipoteza existen�ei unei “alian�e” între cele dou� partide �i

a unui compromis, în baza c�ruia acestea ar fi cedat periodic puterea partidului aflat în

opozi�ie. Analizele mai recente asupra mecanismului guvern�rii din acea perioad�

opteaz� pentru prima variant� explicativ�, considerat� a fi mai nuan�at�. C� nu poate fi

vorba de o “alian��” sau “coali�ie burghezo-mo�iereasc�”, ci doar de acceptarea unui

cadru comun de evolu�ie politic� �i a unor “compromisuri”, o dovede�te permanenta lupt�

pentru putere �i instabilitatea politic� care a caracterizat mai ales perioada imediat

urm�toare adopt�rii Constitu�iei (Berindei, 2002).

Guvernele din perioada 1866-1918

În intervalul analizat, s-au succedat la putere guverne liberale, între anii: 1876-1888; 1895-1899; 1901-1904; 1907-1910; 1914-1918 �i guverne conservatoare, între anii:1871-1876; 1888-1895; 1899-1901; 1904-1907; 1910-1914.

Analiza guvern�rilor din aceast� perioad� pune în eviden�� problemele politice prioritare ale momentului, raportul de for�e dintre liberali �i conservatori, precum �i mecanismele de influen�are �i control dintre cele dou� ramuri ale executivului, respectiv dintre acestea �i legislativ. Analiza pe care o propunem are în aten�ie alternarea guvern�rilor liberale �i conservatoare, fiecare p�strând puterea pe parcursul a cinci intervale temporale (men�ionate anterior), prefa�ate de o perioad� de instabilitate politic� general�. Tabloul celor 42 de guverne care s-au succedat la conducerea ��rii sub regimul monarhiei constitu�ionale, din 1866 �i pân� la Marea Unire surprinde locul guvernului în cadrul sistemului politic ca principal promotor al vie�ii politice, organizator de alegeri, ini�iator de legi în parlament, conduc�tor al administra�iei ��rii, r�spunz�tor de buna func�ionare a institu�iilor �i de politica extern�. Stabilitatea guvernelor, coeziunea activit��ii lor a depins de unitatea partidului care le-a format, de raporturile cu Regele �i de contextul istoric în care au ac�ionat. Indiferent de culoarea politic�, toate guvernele au contribuit, cu ponderi diferite, la instituirea practicilor politice moderne. Adesea, guvernele invocau “chestiunea na�ional�” �i dezideratul moderniz�rii societ��ii ca mijloace de legitimare a ac�iunilor de men�inere sau de cucerire a puterii.

57

3. Monarhia �i dezideratul stabilit��ii sistemului politic Pe întreg parcursul secolului al XIX-lea românesc, problema formei de

guvern�mânt a constituit subiectul unor intense dezbateri �i mi�c�ri politice, unele dintre

acestea concretizate în proiecte de reform� institu�ional�, în cuprinsul c�rora se reg�sesc,

deopotriv�, idei republicane �i concep�ii care sus�in monarhia limitat�.

Confrunta�i cu ostilitatea imperiilor care î�i disputau sferele de influen�� în epoca

modern�, românii �i-au precizat constant op�iunea pentru un regim politic care s� le

asigure libertate na�ional� �i dreptate social�. În paralel cu aceast� op�iunea pentru

republic� s-a afirmat treptat o alta, vizând instaurarea monarhiei �i aducerea pe tronul

Principatelor a unui domn str�in. Mul�i oameni politici români au apreciat c� prezen�a

principelui dintr-o familie domnitoare str�in�, care s� nu fie îns� din Turcia, Rusia sau

Austria, era o modalitate de ap�rare a intereselor na�ionale fa�� de tendin�ele dominatoare

ale celor trei mari imperii vecine, putându-se evita, în acela�i timp, luptele pentru tron

dintre diferitele “partide” interne (Scurtu, 1991). Ideea aducerii unui principe str�in,

instaurarea unei monarhii ereditare �i limitate în cele dou� Principate, considerat�

necesar� “pentru siguran�iia lor cea din afar� �i statornicia cea din l�untru”, apare în

primele decenii ale secolului al XIX-lea, în cuprinsul unor peti�ii ale boierilor adresate

marilor puteri. Mai târziu, Adun�rile ad-hoc întrunite la Ia�i �i Bucure�ti în 1857 au votat

pentru unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat, sub conducerea unui “principe

str�in ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare de-a Europei, ai c�rei mo�tenitori

n�scu�i în �ar� am dori s� fie crescu�i în religia ��rii” (Gândirea social-politic� despre

Unire, 1966: 152). A�adar, aducerea unui prin� st�in era invocat� din “ra�iuni politice, de

stat”, asigurând stabilitatea politic� �i prestigiul european al ��rii, având ca model cazul

Belgiei �i al Greciei. Pe bun� dreptate, sepoate sus�ine ideea c� “…în România exist�

[exista, s. n.] o enorm� sete de legitimitate �i de simbolism valabil, plin �i întreg: adic�

tocmai ceea ce poate oferi o dinastie istoric�. Continuitate istoric�, stabilitate,

restaurare – puncte-cheie ale oric�rei legitimit��i – iat� ce poate oferi coroana”

(Nemoianu, 2000).

Din ini�iativa Locotenen�ei domne�ti (care a preluat conducerea ��rii dup�

abdicarea lui Cuza) s-a organizat, în aprilie 1866, un plebiscit al c�rui rezultat a fost

favorabil aducerii principelui str�in. De asemenea, noile Corpuri legiuitoare s-au

58

pronun�at pentru aducerea pe tron a lui Carol I de Hohenzolhern. Cu toate c� a avut în

continuare opozan�i, la 10 mai 1866, Carol a depus jur�mântul în Parlamentul României:

“Jur a fi credincios legilor ��rii, a p�zi religiunea românilor, precum �i integritatea

teritoriului ei, �i a domni ca domn constitu�ional” (Scurtu �i Bulei, 1990: 155). De la 1

iulie 1866 a intrat în vigoare Constitu�ia care a reprezentat baza organiz�rii monarhiei

constitu�ionale în România, form� de guvern�mânt ce s-a men�inut pân� în februarie

1938. Perioada dinastiei str�ine va dura îns� pân� la 30 decembrie 1947 (adic� 81 de ani),

data proclam�rii republicii.

Conform Constitu�iei din 1866, �eful statului (Domnul, pân� în 1881) de�ine

puterea executiv� pe care o exercit� prin mini�trii �i guvernul s�u; nume�te �i revoc�

mini�trii; provoac� demisia guvernului; desemneaz� persoana îns�rcinat� cu formarea

guvernului, care poate sau nu s� provin� din majoritatea parlamentar�; guvernul odat�

constituit, Corpurile legiuitoare confirm� totdeauna actul Regelui.

Ca în orice monarhie parlamentar�, domnitorul, apoi regele Carol I exercita

împreun� cu parlamentul puterea legislativ�. Prerogativele sale în acest domeniu erau

urm�toarele: ini�iativa legislativ�; sanc�ionarea �i promulgarea legilor votate de

parlament; adresarea de mesaje Camerelor parlamentare sugerând priorit��ile asupra

c�rora parlamentul s� se concentreze în activitatea legislativ�; convocarea, amânarea,

închiderea sau dizolvarea parlamentului; întocmirea de regulamente de executare a

legilor, f�r� modificare sau suspendarea con�inutului lor. Alte atribu�ii: dreptul de

amnistie în materie politic�; dreptul de a ierta sau mic�ora pedepsele în materii criminal�;

nume�te �i revoc� în func�ii publice; este capul puterii armate, confer� gradele militare �i

decora�iile potrivit legii; încheie cu statele str�ine conven�ii în materie de comer� �i

naviga�ie, care îns� trebuie aprobate de puterea legislativ�; în numele lui se execut�

hot�rârile judec�tore�ti; are dreptul de a bate moned� conform unei legi speciale

(Mamina, 2000).

Constitu�ia stabilea cazuri concrete în care domnul nu avea dreptul s� intervin�:

nu putea ierta sau mic�ora pedepsele hot�râte de justi�ie în privin�a mini�trilor; nu putea

suspenda cursul urm�ririi sau al judec��ii, nici nu putea interveni în administrarea

justi�iei; nu putea crea o func�ie nou� f�r� o lege special�, nu putea modifica sau suspenda

59

legile �i nu putea scuti pe nimeni de la aplicarea lor, nici un membru al familiei

domnitoare nu putea fi ministru (Scurtu, 1988).

Regele se bucur� de cele dou� privilegii monarhice: principiul irevocabilit��ii,

puterile sale fiind pe via�� �i ereditare, �i principiul inviolabilit��ii, în sensul c� actele �i

decretele domne�ti, precum �i legile promulgate nu erau valabile f�r� contrasemnarea lor

de c�tre ministrul de resort sau primul ministru, care angajau automat r�spunderea

acestora. Se adoptase, astfel, principiul constitu�ional englez potrivit c�ruia “regele

domne�te dar nu guverneaz�”. Principiul domniei ereditare se reg�se�te în articolul 82

din Constitu�ie, conform c�ruia: “Puterile constitu�ionale ale domnului sînt ereditare, în

linie coborâtoare direct� �i legitim� a m�riei sale principelui Carol I de Hohenzollern-

Sigmaringen, din b�rbat în b�rbat prin ordinul de primogenitur� �i cu excluderea

perpetu� a femeilor �i coborîtorilor lor. Coborîtorii m�riei sale vor fi crescu�i în

religiunea ortodox� a R�s�ritului”. Principiul inviolabilit��ii era prev�zut în articolul 92

astfel: “Persoana regelui este neviolabil�. Mini�trii lui sunt r�spunz�tori. Nici un act al

regelui nu poate avea t�rie dac� nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta

chiar devine r�spunz�tor de acel act”.

Prin mijloacele oferite de Constitu�ie, regele se manifest� ca un element

moderator �i de control al celor trei puteri, avînd misiunea de a asigura stabilitatea

întregului sistem constitu�ional. În împrejur�ri excep�ionale, la convocarea �i sub

conducerea regelui, se întruneau Consiliile de Coroan�, la care luau parte reprezentan�ii

puterii �i cei ai opozi�iei politice reunind vârfurile clasei politice române�ti: prim-mini�tri,

membri ai guvernelor, lideri ai celor dou� Camere la Parlamentului, fo�ti premieri, �efi de

partide, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pre�edin�ii Înaltei Cur�i de Casa�ie �i

Justi�ie, frunta�i ai armatei. Aceat� institu�ie nu era prev�zut� în actul fundamental.

Consiliile de Coroan� erau convocate de suveran, f�r� o norm� prescris�, la cererea

guvernului, având numai rol consultativ (Mamina, 2000).

Domnia lui Carol I a cunoscut mai multe perioade distincte (Scurtu �i Bulei,

1990). Prima perioad� (mai 1866 – martie 1871) s-a caracterizat printr-o mare

instabilitate politic� (guvernamental� �i parlamentar�) �i ample mi�c�ri antidinastice,

republicane. Tendin�ele lui Carol de a instaura un regim de autoritate, preferin�ele sale

pentru conservatori �i inten�ia de a apropria România de Prusia au nemul�umit gruparea

60

liberalilor radicali condus� de C. A. Rosetti �i I. C. Br�tianu, care au ac�ionat pentru

înl�turarea domnitorului �i instaurarea unui regim republican. În acest context, Carol I a

adoptat tactica “jocului pe o singur� carte” amenin�ând cu abdicarea. Aceast� perspectiv�,

care periclita stabilitatea politic� a ��rii, i-a determinat pe unii lideri politici ai vremii

(Lasc�r Catargiu �i Nicolae Golescu) s� ac�ioneze în sensul restabilirii ordinii. Formarea

guvernului conservator condus de Lasc�r Catargiu pune cap�t perioadei de criz� �i

instabilitate politic�, iar mi�carea antidinastic� �i republican� a încetat pentru o vreme.

Dac� la începutul domniei sale, Carol I declara c� este “înclinat mai mult spre principii

liberale”, în urma crizei dinastice din 1870-1871, principele se distan�eaz� de liberali

(Berindei, 2002).

Cea de a doua perioad� (martie 1871 – mai 1881) a domniei lui Carol I a fost

dominat� de preocuparea pentru realizarea unui echilibru în via�a politic� intern�,

dobândirea �i confirmarea independen�ei de stat a României. Carol I a fost comandantul

suprem al trupelor româno-ruse aflate pe principalul front al r�zboiului din 1877, aspect

prin care a crescut prestigiul s�u pe plan intern �i interna�ional. Dup� recunoa�terea

independen�ei prin tratatul de la Berlin (1878), Consiliul de Mini�tri a hot�rât ca

domnitorul Carol I s� poarte numele de “Alte��-regal�” �i s-a pus problema reglement�rii

succesiunii la tron. Prin “pactul de familie” din mai 1881, patronat de împ�ratul

Germaniei Wilhelm I, (care era �eful familiei de Hohenzollern), Ferdinand de

Hohenzollern, nepotul lui Carol I �i fiul principelui Leopold (fratele mai mare a lui Caol),

a fost confirmat ca mo�tenitor al tronului României. În acela�i timp, oamenii politici au

purtat discu�ii cu privire la proclamarea României ca regat �i a lui Carol I ca rege. Legea

privind proclamarea regatului a fost adoptat� în martie 1881, iar festivit��ile ocazionate

de acest eveniment au fost stabilite pentru data de 10 mai, când se împlineau 15 ani de la

urcarea lui Carol pe tron. În lege se stipula c�: “România, constituit� în regat,

completeaz� �i încoroneaz� opera regener�rii sale. Ea î�i d� un nume, care este în acord

cu pozi�ia ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul s�u, �i

acest suveran luând titlul de rege, nu face decât s� continue a exercita suveranitatea

domnului” (Scurtu, 1991: 33). În 1884, Parlamentul a decis modificarea Constitu�iei,

stabilind monarhia ca form� de guvern�mânt, atribu�iile regelui r�mânând cele stabilite

pentru domnitor în 1866.

61

A treia etap� a domniei lui Carol I (mai 1881 – septembrie 1914) s-a remarcat

prin stabilitate politic�, bazat� pe sistemul “alternan�ei la guvernare” �i printr-o activ�

politic� extern�. Mi�carea antimonarhic� �i republican� a continuat �i dup� proclamarea

regatului, în acest sens desf��urându-se o campanie de pres� sus�inut� de cotidianele:

“Adev�rul”, “Lupta”, “Facla”, “Republica Român�”, “Drepturile Omului”. Principalul

subiect pus în discu�ie era averea familiei domnitoare. Pozi�ii antimonarhice public� �i

ziarul conservator “Epoca” (articolul “Republica sau monarhia?”, 1886), exprimând

nemul�umirea conservatorilor fa�� de spijinul acordat de rege guvernului liberal �i

invocând respectarea prerogativelor constitu�ionale ale acestuia. Atacurile din pres� la

adresa regelui, formulate, deopotriv�, de liberali �i de conservatori, cât timp se aflau în

opozi�ie erau folosite �i ca mijloace de presiune asupra monarhului pentru a-i chema la

putere. O campanie de pres� la fel de virulent� între�ine �i Partidul Social-Democrat din

România (1893), al c�rui obiectiv era crearea unui stat republican. Având adep�i fideli,

idealul republican reînvie în contextul istoric de dup� r�zboi, când în multe state

europene monarhia s-a pr�bu�it.

În ceea ce prive�te raporturile dintre Rege �i partidele politice, Carol I a sus�inut

sistemul bipartidist, considerat necesar men�inerii stabilit��ii ��rii. Pentru respectarea

mecanismului alternan�ei la putere – specific bipartidismului – fiecare dintre cele dou�

partide trebuia s� dea asigur�ri c�, odat� ajuns la putere, nu va schimba sistemul �i c� va

respecta “regulile jocului” (Deleanu, 1996: 213). Regele, f�când uz de atribu�iile sale de

revocare �i numire a guvernului, devine garantul conserv�rii sistemului, asigurând

stabilitatea politic�. Disputa pentru putere dintre cle dou� partide era “arbitrat�” de

suveran. Potrivit regimului constitu�ional, la apelul suveranului, partidele formau, prin

rota�ie, guvernul care, prin de�inerea puterii, î�i asigura majoritatea în parlament �i �i î�i

subordona administra�ia central� �i local� (Scurtu, Alexandrescu, Bulei, Mamina, Stoica,

2003: 13).

De�i convingerile �i strategiile sale de ac�iune, centrate pe echilibru �i modera�ie,

erau mai compatibile cu cele ale conservatorilor, Regele a conlucrat la fel de bine cu

guvernele liberale. Puterea Regelui a fost, adesea, “ponderat�” de autoritatea liderului

partidului politic aflat la guvernare. Au existat momente (precum: impunerea unui guvern

de c�tre corpurile legiuitoare, în decembrie 1870; schimb�rile de guvern sub presiunea

62

for�elor politice, în 1876 �i în 1888; hot�rârea de neutralitate a României, în 1914) în care

Regele a trebuit s� accepte pozi�ia decis� de partidele politice, ac�ionând ca “un rege

constitu�ional”.

A�adar, România era o monarhie parlamentar� în care executivul avea un rol

preponderent. Centrul de greutate al regimului parlamentar românesc, atât în primii

cincizeci de ani de func�ionare cât �i în perioada interbelic�, considerat�, adesea, ca fiind

faza maturit��ii sale, era regele care arbitra jocul politic (Scurtu, 1991: 38). Interven�ia

lui în politic� dep��ea limitele dictonului monarhiei parlamentare dup� care “regele

domne�te dar nu guverneaz�”. Alternan�a la putere, mediat� de c�tre rege, induce liderilor

politici preocuparea constant� de a câ�tiga încrederea regelui, pentru a ajunge la

guvernare, �i mai pu�in de a câ�tiga, prin activitate politic�, opinia public�. Aceast�

disfunc�ie în raporturile dintre puteri poate c�p�ta �i o conota�ie pozitiv� în raport cu

situa�ia monopoliz�rii de c�tre un singur partid sau de c�tre rege.

Principiul clasic al democra�iei parlamentare, potrivit c�ruia guvernul eman� din

parlament, ca reprezentant al corpului electoral, este aparent respectat, numai c� regele

a inversat ordinea normal�, adic� întâi alegerile, apoi formarea guvernului. Regele

revoca guvernul, f�r� votul de neîncredere al parlamentului; numea un nou guvern, f�r�

majoritate în parlamentul vechi, �i guvernul numit cerea regelui dizolvarea acestui

parlament �i organizarea de alegeri anticipate, pe care, desigur le câ�tiga, asigurându-�i

astfel majoritatea necesar�. Dup� ce guverna 1-4 ani, era revocat la rândul s�u �i adus

la guvern partidul de opozi�ie, care relua ciclul men�ionat, �i în felul acesta se realiza

alternan�a la putere, o condi�ie a guvern�mîntului reprezentativ (Cioab�, 1995). Aceast�

manevr� politic� a fost aplicat� �i înainte de primul r�zboi mondial �i în perioada

interbelic�, explicând în mare parte priceperea guvernului de a câ�tiga alegerile pe care

le organiza.

O alt� perspectiv� de analiz� consider� c� centrul de gravitate al statului se situa

la nivelul “oligarhiei politice”, animat� de idealuri republicane, care “s-a folosit de

monarhie atât cât a avut nevoie de ea”, situa�ie comparabil� cu cea din Anglia perioadei

lui Wilhelm I. Potrivit acestei perspective, regimul politic românesc modern se aseam�n�

cel mai mult cu cel englez în privin�a raporturilor dintre puterea executiv�, legislativ� �i o

“monarhie de pur� reprezentan��”. Pe fondul unei “caren�e a institu�iei monarhice”, cele

63

dou� ��ri tr�iau într-un “regim aproape republican”, în care elitele locale de�ineau efectiv

puterea (Al. George, în vol. Doctrine politice..., 1998, coord. Alina Mungiu-Pippidi).

Aceast� interpretare se “confirm�” mai bine pentru perioada domniei regelui Ferdinand,

care succede la tronul României dup� moartea lui Carol I (septembrie 1914) �i se men�ine

pân� în 1927. Primii s�i ani de domnie sunt marca�i de dificult��ile deciziilor politice în

vreme de r�zboi, noul rege neavînd, la acea dat�, experien�a politic� �i autoritatea

înainta�ului s�u, îns� el a schimbat orientarea ��rii în politica extern�, pronun�ându-se

pentru intrarea în r�zboi al�turi de Antant�, atr�gându-�i astfel numero�i simpatizan�i. El

�i-a legat numele de Marea Unire, fiind încoronat – în octombrie 1922, la Alba-Iulia – ca

“rege al tuturor românilor”. Pe întreg parcursul celor 13 ani de domnie a acordat

încredere maxim� lui Ion I. C. Br�tianu, pre�edintele Partidului Na�ional-Liberal, pe care

l-a sprijinit în toate ac�iunile de reformare �i consolidare a statului unitar, legitimând în

bun� m�sur� faptul c� Br�tienii au fost “a doua dinastie în România”.

TEME/ÎNTREB�RI:

- explica�i care erau mecanismele prin care Regele trebuia s� asigure echilibrul �i

stabilitatea politic� �i în ce m�sur� a reu�it s� fac� acest lucru;

- prezenta�i raportul dintre puterea executiv� �i cea legislativ� în epoca primei

modernit��i române�ti.

64

ACTORII POLITICI AI MODERNIT��II ROMÂNE�TI

1. Grup�ri, partide, lideri

În prima jum�tate a secolului al XIX-lea în spa�iul românesc nu au existat

forma�iuni politice închegate care s� aib� un statut propriu �i care s�-�i desf��oare

activitatea dup� un program ideologic coerent. Principalii actori politici �i promotori ai

moderniz�rii societ��ii române�ti din acea vreme erau grup�rile, respectiv curentele

politice �i culturale.

Tendin�a de organizare a purt�torilor de idei înnoitoare într-o forma�iune politic�

poate fi semnalat� chiar la începutul secolului al XIX-lea, când se contureaz� conceptul

de ”partid�” sau ”partid na�ional” �i care reprezint� prima cristalizare modern�, sub raport

organizatoric, a elementelor boiere�ti din Moldova �i �ara Româneasc�. Un actor politic

important în societatea româneasc� din secolului al XIX-lea a fost, a�adar, Partida

na�ional� care urm�rea cu prec�dere emanciparea fa�� de domina�ia str�in� �i reformarea

institu�iilor, obiective asimilate deopotriv� mi�c�rii liberale. De�i nu avea un statut �i o

structur� formal�, partida na�ional� reprezenta cel mai semnificativ curent politic na�ional

�i liberal din epoc�. Prezen�a �i activitatea acestei forme organizatorice nu este liniar�, în

intervalul amintit, îns� de numele ei se leag� evenimentele istorice de referin�� ale

moderniz�rii societ��ii române�ti (Xenopol, 1910).

Prezentând un punct de vedere unitar cu privire la interesele generale române�ti

legate de autonomie, partida na�ional� era îns� divizat� în raport cu problemele de

organizare intern�. A. D. Xenopol distinge în interiorul partidei na�ionale grupul boierilor

liberali �i cel al “liberalilor conservatori” de la conducerea statului. Fenomenul partizan

în ��rile române devine mai vizibil în cadrul adun�rilor reprezentative, formate în

contextul regimului politic regulamentar, pe care l-au cunoscut Principatele Române de la

est de Carpa�i vreme de peste dou� decenii. De�i regula reprezent�rii era deficitar�

(Adunarea fiind foarte omogen� din punct de vedere social, aceasta continuând s� r�mân�

reprezentativ� pentru o clas�, nu pentru o �ar�) �i principiul opozi�iei de tip parlamentar

65

nu era recunoscut, structurarea început� avea s� evolueze, astfel încât la 1848, �i dup�

aceast� dat�, cele dou� curente politice, liberal �i conservator, se disting mai clar.

Epoca domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866) s-a remarcat prin existen�a a

numeroase frac�iuni politice în cuprinsul celor dou� mari curente politice ale vremii –

liberalismul �i conservatorismul. Forma�iunea politic� cea mai bine definit� �i organizat�

era cea a liberalilor radicali (“ro�ii”) având ca lideri pe I. C. Br�tianu �i C. A. Rosetti.

Coeziunea membrilor acestei grup�ri era asigurat� de trecutul lor revolu�ionar, de

experien�a exilului �i a luptei pentru Unire. Ei se reuneau în cluburi (“comitete

revolu�ionare”), dintre care cel mai important era clubul na�ional de la hotelul Concordia

din Bucure�ti. Liberalii radicali aveau propriul organ de pres� – “Românul” – în care î�i

formulau principiile �i direc�iile de ac�iune politic�. Baza social� a grup�rii era format�

din: intelectuali, categorii ale burgheziei mici �i mijlocii, or��eni de condi�ie modest�.

O alt� grupare liberal� care s-a remarcat pe scena politic� a vremii a fost gruparea

moderat centrist� reunind, în Muntenia, pe Ion Ghica, Christian Tell, Vasile Boerescu,

George Costa-Foru, Nicolae Kretzulescu, Alexandru G. Golescu �i, în Moldova, pe

Mihail Kog�lniceanu, Vasile M�linescu, Dimitrie A. Sturdza, Manolache C. Epureanu,

Anastase Panu �. a. De�i gruparea liberalilor radicali era mai unitar�, elementele moderat-

centriste (“partidul tronului”) au dominat via�a politic� a ��rii în timpul domniei lui Cuza,

mai ales dup� lovitura de stat din 1864, când cei doi lideri liberali modera�i – M.

Kog�lniceanu �i G. Vernescu au acceptat ideea instituirii regimului personal ce avea ca

scop declarat realizarea reformelor.

În acela�i interval – 1859-1866 – conservatorii au reprezentat o puternic� for��

politic� în cadrul statului na�ional, exponen�ii lor – mari boieri �i proprietari de p�mânt –

de�inând o pozi�ie dominant� în structura corpurilor legiuitoare. Oamenii politici

conservatori se prezint� ca individualit��i sau grupuri de deputa�i având interese comune.

Coeziunea acestora se întemeia pe atitudinea fa�� de problema agrar� �i men�inerea marii

propriet��i funciare, precum �i a sistemului electoral cenzitar, toate acestea asigurând un

regim politic bazat pe ordine �i stabilitate. Conservatorii munteni îl aveau ca lider pe

Barbu Catargiu, al�turi de care activau �i al�i oameni politici remarcabili precum Lasc�r

Catargiu, Apostol Arsachi, Constantin N. Br�iloiu. Exista �i o grupare conservatoare

66

moderat� având ca reprezentan�i pe George �tirbei �i Dimitrie Ghica în Muntenia �i pe

Grigore M. Sturdza, Alexandru C. Moruzi, Gheorghe Bal� în Moldova.

A�adar, epoca lui Cuza s-a remarcat prin existen�a a numeroase frac�iuni politice

în cadrul celor dou� mari curente politice: liberalismul �i conservatorismul. Exceptând

gruparea liberalilor radicali care dispunea de structuri organizatorice atât centrale cât �i

jude�ene, dar numai în Muntenia, celelalte grup�ri, de�i cu nuclee stabile, erau forma�iuni

efemere, raliate în jurul unor personalit��i preocupate de lupta pentru putere. F�râmi�area

grup�rilor politice a f�cut posibil� lovitura de stat �i instaurarea regimului personal a lui

Cuza (1864-1866). În ciuda rivalit��ilor dintre grup�ri, în ianuarie 1863, s-au pus bazele

unei alian�e - “monstruoasa coali�ie” - între liderii liberali �i conservatori care erau

împotriva instaur�rii unui regim personal �i care, din 1864, au ac�ionat subteran în

vederea înl�tur�rii lui Cuza �i instaurarea dinastiei str�ine (Stan, 1979: 95). De�i în

Adunarea legislativ� era vizibil� o diferen�iere între “stânga” �i “dreapta”, aceasta era

labil� din cauza instabilit��ii politice a unor deputa�i, fenomen semnalat chiar de

contemporani: “Preocuparea dominant� a Adun�rii e s� se rapoarte la persoane �i nu la

principii; în ea nu exist� nici o busol�, si de aceea unii din Dreapta votaser� contra

altora din aceea�i parte, �i nu s-a v�zut s� se aleag� o opinie liberal�; nu era o

majoritate”, aprecia ministrul cultelor din �ara Româneasc� în aprilie 1860 (apud Voicu,

1998: 24).

Caracterizând via�a politic� româneasc� înainte de 1866, C. R�dulescu-Motru

considera, (la 1900), c� aceasta era dominat� de un “sentimentalism na�ionalist”, în care

partidele politice, în accep�iunea modern� a termenului, nu existau. Pân� la jum�tatea

secolului al XIX-lea, linia dominant� a politicii române�ti era “s� exist�m ca na�iune”,

cum scria C. R�dulescu-Motru. Abia dup� ce s-a dobândit o certitudine în acest sens

“a început via�a noastr� politic�”.

Aceea�i idee o întâlnim �i la Eminescu, care aprecia c� de un partid

“conservator”, ca �i de unul “ro�u” nu se poate vorbi în România decât dup� 1859.

Pân� la acea dat�, fuseser� idei conservatoare, idei progresiste, idei revolu�ionare �i

oameni care le-au promovat mai mult sau mai pu�in consecvent. În contextul politico-

juridic instituit prin Constitu�ia din 1866, aceste idei au început s� capete o mai mare

coeren��, determinând astfel personalit��ile promotoare s� se grupeze în partide.

67

Perioada imediat urm�toare adopt�rii Constitu�iei (1866-1871) s-a caracterizat

prin consolidarea grup�rilor politice preocupate de propria organizare �i clarificare

ideologic�, pe fondul continu�rii confrunt�rilor dintre acestea. Într-un discurs parlamentar

din decembrie 1897, Petre P. Carp declara c�: “De la 1866 trebuie s� ne diferen�iem nu

pe aspira�iuni na�ionale, (…) ci pe principii de organizare intern� �i numai de la 1866

pân� azi se poate vorbi de partide liberale �i de partide conservatoare, care �i unele �i

altele au originea lor (…) în glorioasa genera�iune de la 1848, care a fost genera�iunea

eroic� a acestei ��ri” (Gane, 1936: 193). Politicianul conservator dezvolta un punct de

vedere întâlnit �i la al�i oameni politici �i teoreticieni, punct de vedere circumscris

“teoriei institu�ionale” cu privire la geneza partidelor politice, care sus�ine derivarea

institu�iei partidelor din institu�ia parlamentar�. De�i, sub aspect juridic, partidul liberal �i

cel conservator se constituie mai târziu, din 1866 se poate vorbi despre existen�a

partidelor politice în spa�iul românesc ca �i grupuri parlamentare care î�i definesc

identitatea pe criterii ideologice. Via�a politic� modern� în România a început odat� cu

via�a constitu�ional�, cu adoptarea unei Constitu�ii dup� model european, iar partidele

politice s-au n�scut din aceast� Constitu�ie (Scurtu & Bulei, 1990: 41).

În a doua jum�tate a secolului al XIX-lea �i pân� în 1908, pe scena politic�

româneasc� au fost prezente dou� partide de guvern�mânt, �i trei dup� aceast� dat�. Cel

mai important partid politic al României moderne a fost Partidul Na�ional Liberal, creat

în 1875, la conducerea c�ruia s-au succedat oameni politici remarcabili precum: Ion C.

Br�tianu (pân� în 1882-1883 împreun� cu C. A. Rosetti �i singur pân� în 1891),

Dimitrie C. Br�tianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1908) �i Ion I. C.

Br�tianu (1909-1927). De�i au existat numeroase diziden�e în cadrul partidului, nucleul

acestuia l-a constituit gruparea liberal-radical� care a început s� se organizeze înc� din

1861 în jurul lui C. A. Rosetti �i Ion C. Br�tianu.

Cel�lalt partid de guvern�mânt a fost Partidul Conservator, constituit în 1880,

care a avut la conducerea sa urm�torii lideri: Emanuil Costache-Epureanu (1880),

Lasc�r Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp

(1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925),

Nicolae Filipescu (1915-1916). Al�turi de ace�tia au activat �i al�i membri marcan�i

precum: Alexandru Lahovari �i fra�ii acestuia Ion �i Iacob, generalul Ioan Florescu,

68

generalul George Manu, Take Ionescu, Constantin C. Arion, Ion C. Gr�di�teanu, Barbu

Delavrancea �.a. �i în cadrul Partidului Conservator existau diziden�e. În 1908 se

desprinde o grupare care formeaz� Partidul Conservator-Democrat, al treilea partid de

guvern�mânt al României, care îns� nu va forma singur guvernul, ci doar va fi chemat la

putere de cele dou� principale partide din Vechiul Regat. Partidul Conservator-Democrat

a fost condus de Take Ionescu, al�turi de care au activat: Constantin C. Dissescu,

Nicolae Xenopol, Constantin R�dulescu-Motru �.a.

Dup� Marea Unire s-a accentuat procesul de dezagregare a partidelor

conservatoare. În decembrie 1918, Partidul Conservator �i-a luat denumirea de Partidul

Conservator-Progresist �i a adoptat un nou program politic. Cu toate acestea, în martie

1922 partidul nu a ob�inut nici un mandat în parlament �i, drept urmare a p�r�sit scena

politic�, de�i a continuat s� duc� o existen�� formal� pân� la moartea lui Alexandru

Marghiloman, în 1925. În acela�i interval, Partidul Conservator-Democrat a fuzionat, în

1916, cu gruparea lui Nicolae Filipescu, luându-�i numele de Partidul Conservator-

Na�ionalist, devenit ulterior Partidul Democrat (1919). Acesta din urm� va dispare în

1922 prin fuziunea cu Partidul Na�ional Român din Transilvania.

A�adar, în epoc�, pe scena politic� româneasc�, au activat mai multe partide �i

forma�iuni politice care au avut o existen�� mai mult sau mai pu�in efemer�. Astfel a fost

Frac�iunea Liberal� �i Independent�, creat� la Ia�i în 1869, condus� de profesorul

Nicolae Ionescu �i având o orientare antijunimist�, forma�iune care se pierde dup� 1881

în reorganiz�rile politice ale momentului.

O alt� forma�iune efemer� a fost Partidul Liberalilor Modera�i, creat tot la Ia�i,

în 1878, de c�tre G. Mârzescu, Vasile Conta, Grigore Cob�lcescu, M. Kog�lniceanu �.a.

Acest partid dispare dup� 1884.

Partidul Liberalilor Sinceri a fost creat de opozan�ii lui I. C. Br�tianu în 1880 �i a

fost condus de George Vernescu, care îi avea al�turi pe Emmanuel Protopopescu Pake,

Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu, Dimitrie Gianni. În 1884 liberalii sinceri se unesc cu

conservatorii formând Partidul Liberal-Conservator, condus concomitent de Lasc�r

Catargiu �i George Vernescu �i care dispare în 1891. Acesta a fost un partid în jurul

c�ruia a gravitat “Opozi�ia Unit�”, creat� ca reac�ie la guvernarea prelungit� a lui I. C.

Br�tianu.

69

Partidul Liberal-Democrat, creat, în 1885, tot ca reac�ie la guvernarea lui

I. C. Br�tianu, a fost condus de fratele acestuia Dumitru, avându-i al�turi pe Mihail

Kog�lniceanu, Constantin Gr�di�teanu, George Mârzescu, Dimitrie Gianni �.a. Partidul

fiin�eaz� pân� în 1890, când se une�te cu Partidul Na�ional Liberal.

În 1888, la Bucure�ti a luat fiin��, Partidul Democrat-Radical, condus de George

Panu, al�turi de care sunt Alexandru B�d�r�u, Constantin C. Bacalba�a �.a., intelectuali

cu vederi democratice de stânga care î�i exprimau ideile în cotidianul ”Lupta”. Dup�

1894, membrii acestui partid trec în rândurile Partidului Conservator, cu care va fuziona

oficial în 1897.

Un rol important în politica româneasc� a vremii l-a avut Partidul Constitu�ional

(“junimist”), creat oficial în 1891, dar existent din 1871, de când junimi�tii, membrii

societ��ii Junimea de la Ia�i, intr� în politic�. Partidul grupa câteva personalit��i marcante

ale vie�ii politice �i culturale române�ti: Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti,

Menelas Ghermani, Iacob Negruzzi, Alexandru Marghiloman �.a. Ace�tia au f�cut parte

din guvernele conservatoare, iar când se aflau în opozi�ie p�strau o anumit� independen��

fa�� de conservatori, atitudine vizibil� înc� din 1881, când gruparea junimist� începe s�

ac�ioneze separat de conservatori, fiind considerat� un element dizolvant al Partidului

Conservator. În 1900 fuzioneaz� cu conservatorii “puri”, iar în 1907 are loc o nou�

fuziune cu Partidul Conservator, în urma c�reia Partidul Constitu�ional î�i înceteaz�

activitatea (Scurtu, Alexandrescu, Bulei, Mamina �i Stoica, 2003).

Un partid activ a fost Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România,

creat în 1893, dup� modelul partidelor social-democrate din Occident. Având ca lideri pe

Ioan N�dejde, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Mor�un, acest partid câ�tig�

aderen�i printre intelectualii cu vederi de stânga �i printre muncitori.

În 1910 a fost creat Partidul Na�ionalist-Democrat sub conducerea lui Nicolae

Iorga �i A. C. Cuza, c�rora li s-au al�turat Vasile M. Kog�lniceanu, Ion Manolescu-

Mladin, Andrei Livezeanu �i al�i intelectuali de factur� tradi�ionalist� afla�i sub influen�a

personalit��ii lui Nicolae Iorga. Partidul Na�ionalist-Democrat �i-a desf��urat activitatea

prin ziarul ”Neamul românesc” �i prin implicarea reprezentan�ilor s�i la dezbaterile

parlamentare, îns� nu particip� la guvernare pân� la primul r�zboi mondial. Prin ideile

70

promovate, Partidul Na�ionalist-Democrat a fost un partid de centru, cu influen�� redus�

în via�a politic� a primei modernit��i.

*

În vechea Românie, în contextul unui regim politic parlamentar în curs de

modernizare, se instituie treptat practica func�ion�rii partidelor politice în mecanismul

conducerii statului. Num�rul oamenilor care f�ceau politic� era restrîns, nu numai pentru

c� sistemul de vot era cenzitar, ci �i pentru c� tranzi�ia spre o structur� politic� modern�

�i democratic� presupune angajarea treptat� a masei cet��enilor, pe m�sur� ce �coala se

extinde �i aduce în via�a social� oameni interesa�i �i implica�i în treburile publice. Cele

dou� partide, care au “gestionat” puterea în perioada analizat�, fac parte din categoria

“partidelor de cadre” care, din punct de vedere istoric, au constituit prima modalitate

institu�ional� de ini�iativ� partidist� ap�rut� în contextul sufragiului cenzitar. A�adar,

acestea nu erau partide de clas�, cum s-a afirmat adesea în vechea literatur� de orientare

marxist�. Partidul Na�ional-Liberal �i Partidul Conservator confirm� caracteristicile

definitorii ale partidelor de cadre, �i anume: sunt partide de notabili al c�ror obiectiv

principal este extinderea capitalului electoral �i mai pu�in recrutarea unui num�r

ridicat de aderen�i; unitatea de baz� a organiza�iei este comitetul de circumscrip�ie;

leg�tura dintre comitetele locale �i ale�ii parlamentari este slab�; grupul parlamentar

constituie centrul vital al partidului; partidul acord� mai mare aten�ie aspectelor

pragmatice ale politicii decât clarific�rilor ideologice (Baudouin, 1999: 220-221).

Aceste aspecte probeaz� �i corela�ia existent� între sistemul bipartid, care a

func�ionat în România pân� la primul r�zboi mondial, �i sistemul electoral cenzitar,

respectiv modul de scrutin existent la acea dat� (scrutin majoritar plurinominal). Un alt

argument invocat de anali�ti în acest sens este c� adoptarea sufragiului universal direct, în

1917, a avut consecin�e vizibile asupra sistemului bipartid care s-a transformat în sistem

multipartid cu partid dominant. În acela�i context a disp�rut �i Partidul Conservator care a

pierdut spijinul electoral rezultat din votul cenzitar (Voicu, 1998).

Pân� la primul r�zboi mondial, România a avut un sistem bipartidist, care de�i

alc�tuit din mai multe partide, numai dou� dintre acestea au fost partide mari – prin

influen�a electoral� �i prin num�rul de deputa�i în parlament – participând prin rota�ie la

71

exercitarea puterii de stat (M�gureanu, 1997). În prima faz� a moderniz�rii politice

române�ti a func�ionat, a�adar, un sistem bipartidist “pur” sau “integral”, în care doar

dou� partide mari acced, alternativ, la putere.

Spre sfâr�itul secolului al XIX-lea �i dup� 1900, cele dou� partide mari au avut

nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al treilea partid, cu o influen�� electoral�

�i parlamentar� mai slab� decât cea proprie (în 1888-1889, Partidul Liberal-Conservator

particip� la guvernare al�turi de conservatorii “puri”; Partidul Constitu�ional intr� în

cabinetul concentr�rii conservatoare din 1891-1895; Partidul Conservator-Democrat

particip� la guvernare în 1912-1913, într-un cabinet conservator, �i în 1916-1918, al�turi

de liberali), fapt ce îndrept��e�te afirma�ia c�, pe anumite secven�e temporale, a

func�ionat ceea ce în literatura de specialitate se nume�te sistem bipartidist “imperfect”

sau cu “dou� partide �i jum�tate” (“sistem para-dualist”).

Bipartidismul poate fi “numeric” – când exist� numai dou� partide – sau

“calitativ” – în sensul c� predomin� numai dou� partide, ipostaz� în care se înscrie �i

cazului românesc. Avantajele acestui sistem constau în: facilitarea agreg�rii de interese;

garantarea stabilit��ii guvernamentale; înlesne�te electoratului alegerea direct� a

guvernan�ilor (“guvernul iese direct din urne”) (Deleanu, 1996: 212). Bipartidismul

românesc din secolul al XIX-lea a fost unul “echilibrat” în sensul c� alternan�a la

putere s-a produs cu oarecare regularitate (exceptând “lunga guvernare liberal�”,

1876-1888). În raport cu criteriul disciplinei de vot/disciplinei de partid, se poate

aprecia c� bipartidismul românesc a fost relativ “rigid”, datorit� controlului ocult pe

care îl avea guvernul asupra majorit��ii parlamentare.

Expresie a nivelului de modernizare politic� a societ��ii, fenomenul partizan a

avut un real efect formativ asupra opiniei publice române�ti, a oferit o baz� programatic�

�i ideologic� praxis-ului politic, a mediat între corpul electoral �i reprezentan�ii ale�i,

influen�ând evolu�ia politic� prin intermediul parlamentului �i al guvernului.

72

2. Elite modernizatoare

Pentru secolul al XIX-lea românesc, care a marcat intrarea noastr� în orizontul

modernit��ii, este valabil� teza – dezvoltat� de sociologia elitelor – conform c�reia “elita

este f�uritoare a istoriei”, este purt�toarea “con�tiin�ei active” a societ��ii în raport cu

masa (“publicurile”) care suport� actul guvern�rii, ca “parte pasiv�”, manipulat� �i

direc�ionat� de c�tre elit� (B�descu, 1996). Tranzi�ia societ��ii române�ti de la un sistem

politic tradi�ional la unul modern este opera elitelor modernizatoare formate din elemente

ale vechii aristocra�ii, intelectuali, capitali�ti (industria�i �i finan�i�ti), �efi militari.

Raportându-se apologetic sau precaut la ideologia moderniz�rii, aceste categorii elitare î�i

legitimeaz� pozi�ia sus�inând ideea c� singura cale de a crea o societate modern� este

de�inerea puterii de c�tre “oligarhie”/elit� – elementul cel mai dinamic al lumii române�ti:

“Din lozinca întreit� a revolu�iei din 1789, no�iunea de egalitate e desigur ast�zi cea mai

puternic zguduit� de relativismul experien�ei istorice. Nu se poate concepe structur�

politic� sau social� f�r� elite de conducere �i f�r� cadre. Dincolo sau dincoace de

aceast� no�iune elementar� de ordine în libertate, nu întâlnim decât anarhia celor mul�i

sau tirania unuia singur” (Ghe. I. Br�tianu, 1933: 4).

Pentru analiza de fa�� consider�m relevante urm�toarele aspecte ale dinamicii

“elitelor modernizatoare” române�ti: structura social� a elitelor politice, economice �i

culturale; suportul economic; educa�ia; resurse de putere; orientarea politic�; conversii �i

competi�ii elitare; contribu�ia acestora la construirea noii societ��i în “epoca primei

modernit��i” (1866-1918).

În sens larg, categoria elite îi include pe “cei mai buni” - oameni care

înregistreaz� performan�e deosebite în domeniul lor de activitate �i care sunt creatori de

valori sociale. Pornind de la aceast� accep�iune, se vorbe�te despre multiplicitatea elitelor

raportat� la diversitatea intereselor �i activit��ilor umane. Într-o accep�iune mai “tehnic�”,

termenul se refer� la cei care prin status �i rol reprezint� “structura de putere” din

societate (establishment), care influen�eaz� sau controleaz� direct elaborarea deciziilor

politice, economice, sociale într-o comunitate na�ional� sau local� (T�ma�, 1993). Elitele

sunt grupuri sociale care, în virtutea faptului c� de�in anumite “resurse rare” (bani, putere,

influen��, prestigiu, cultur�, competen��), exercit� o form� sau alta de domina�ie

73

(economic�, social�, cultural�, politic�, ideologic�, simbolic� etc.) (M�gureanu, 1997).

Pozi�ia de superioritate a elitei într-o societate este legitimat� de un anumit atribut de

excelen��, pozi�ie care se p�streaz� în func�ie de gradul de organizare a acestui grup

minoritar.

În accep�iunea dat� de Vilfredo Pareto �i Gaetano Mosca, elita este asociat� clasei

politice (elita guvernant�) adic� o minoritate organizat� care are propria schem� de

ac�iune (“formul� politic�” – Mosca) �i domin� asupra majorit��ii dezorganizate. În

literatura de specialitate exist� mai multe perspective de definire a clasei politice

(marxist�, elitist�, institu�ional�, liberal-pluralist�). Perspectiva liberal� sus�ine

pluralitatea elitelor conduc�toare, care ac�ioneaz� doar conjunctural unite, dar de regul�

se înfrunt� concuren�ial. Un punct de vedere diferit, oferit de analizele recente din

sociologia politic� francez�, consider� c� structura clasei politice o formeaz� doar

profesioni�tii politici, cei care se dedic� exclusiv acestui tip specializat de activitate, spre

deosebire de amatorii politici, pentru care politica este o activitate complementar�

(M�gureanu, 1997). Alte “nuan��ri” conceptuale propun distinc�ia între clas� politic� �i

clas� conduc�toare, ca fiind o diferen�� între gen �i specie. Clasa politic� îi include atât pe

cei care de�in puterea (clasa conduc�toare/profesioni�tii politici/elita politic� de la

putere), cât �i pe cei care aspir� la putere (elita politic� de opozi�ie contestatar�) sau care

o influen�eaz� (elita politic� de influen��). Oprindu-ne aten�ia asupra elitei politice, vom

opera cu aceast� din urm� accep�iune.

Elita politic� româneasc� în “epoca primei modernit��i” (1866-1918)

Studiile pe aceast� tem� presupun abordarea unor perspective analitice

interdisciplinare care s� dep��easc� specula�iile �i s� se supun� exigen�elor unei cercet�ri

�tiin�ifice riguroase, îns� astfel de investig�ri sunt relativ pu�ine. Dintre acestea

men�ion�m cercet�rile lui Mihai Sorin R�dulescu: “Observa�ii despre elita politic�

româneasc�. 1866-1914” �i “Elita liberal� româneasc�. 1866-1900”, care se remarc�

printr-o minu�ioas� documentare istoric� �i prin elocven�a argument�rii. În primul studiu,

autorul analizeaz� profilul clasei/elitei politice române�ti în epoca domniei lui Carol I,

74

având în aten�ie patru variabile: originea social�, suportul economic, orientarea politic� �i

educa�ia.

Originea social�, bog��ia �i meritocra�ia sunt condi�ii care fac posibil accesul

indivizilor în categoria elitei politice. De�i nu toate acestea sunt criterii de selec�ie elitar�

specifice societ��ii moderne, ele au aceea�i pondere în definirea profilului elitei politice

române�ti din perioada analizat�. Concluziile studiului sunt urm�toarele: dintre cei 47 de

frunta�i politici (�efi ai guvernului ai celor dou� corpuri parlamentare, între 1866-1914),

majoritatea (cu foarte pu�ine excep�ii) apar�ineau categoriilor boierimii (mo�ierimii), cei

mai mul�i (23 la num�r) proveneau din p�tura cea mai de sus a aristocra�iei (“marii

boieri” sau ”protipendada boiereasc�”: Ghica, Sturdza, Cantacuzino, Bal�, Catargi,

Rosetti, Golescu, Miclescu, Kretzulescu, Florescu �.a.), câ�iva erau boieri mijlocii

(Br�tienii, P.P. Carp) sau boieri mici (St�te�tii). În structurile de conducere men�ionate se

constat� predominan�a boierilor munteni fa�� de cei moldoveni �i a liberalilor fa�� de

conservatori. Autorul surmontaz� perpetuarea unui cli�eu interpretativ care asociaz�

moldovenilor, cu preponderen��, orientarea conservatoare �i muntenilor op�iunea politic�

liberal�, demonstrând c� existau numero�i conservatori munteni �i mul�i dintre boierii

moldoveni erau liberali. Suportul economic al personalit��ilor care s-au aflat la

conducerea ��rii în perioada men�ionat� l-au constituit mai ales propriet��ile funciare.

Educa�ia membrilor elitei politice s-a des�vâr�it mai ales în Fran�a (mai mult de 50%

dintre fondatorii sistemului institu�ional românesc modern erau forma�i, prin studii �i

doctorate, în Fran�a), pe locul doi fiind Germania.

Constat�m, a�adar, c� exist� o continuitate a clasei politice înainte �i dup� 1866,

în sensul c� boierimea se men�ine în func�iile de conducere, elita politic� româneasc�

având un evident caracter aristocratic, din punctul de vedere al originii sociale. Acest

fapt acrediteaz� folosirea no�iunii de “boier” pentru perioada care a urmat desfiin��rii

juridice a clasei boiere�ti (1858). Acestei clase, adaptat� la trend-ul modernit��ii, i se

datoreaz�, crearea “con�tient� �i programatic�” a unei burghezii române�ti, situa�ie

atipic� fa�� de ceea ce s-a petrecut în statele occidentale unde burghezia s-a definit în

opozi�ie cu nobilimea (R�dulescu, 1996).

75

Realizând o cercetare genealogic� a elitei liberale române�ti în perioada 1866-

1900, autorul men�ionat înt�re�te concluziile studiului precedent prin ideea c� profilul

social al elitei liberale române�ti este un “metisaj” între boierime, burghezie �i

intelectualitate, prima categorie fiind preponderent�, absorbind sistematic elemente din

celelalte grupuri sociale �i l�sându-se preschimbat� de ele (R�dulescu, 1998).

Statisticile vremii arat� c� marii proprietari funciari (mo�ierii) erau de�in�torii reali ai

puterii politice în România, dup� 1866. Astfel, �i la 1911, 45% dintre membrii Camerei

Deputa�ilor �i 48% dintre cei ai Senatului figurau ca f�când parte din aceast� categorie

social�. Se poate afirma c� propor�ia lor în parlament era mai mare, pentru faptul c� mul�i

parlamentari figurau ca având alte profesiuni (profesiuni liberale), fiind în acela�i timp �i

proprietari de p�mânt (Chirot, 2002).

Mul�i dintre intelectualii contemporani procesului moderniz�rii s-au oprit asupra

profilului clasei politice române�ti din acea vreme, efectu�nd analize critice la adresa

structurii acesteia dublate de inten�ia explic�rii �i în�elegerii fenomenului. Constantin

Dobrogeanu-Gherea propune o imagine coerent� asupra acestui subiect în lucrarea sa

Ce vor sociali�tii români (1886), avansând ideea existen�ei unei “oligarhii deschise”,

construit� în jurul statului modern, ale c�rei caracteristici sunt birocra�ia, clientelismul �i

politicianismul. Toat� puterea apar�ine tot vechii elite politice, dispus� îns� s� deschid�

cercurile puterii �i noilor categorii elitare, nu în ideea schimb�rii, ci a men�inerii statu-

quo-ului (Matei, 2004). Oligarhul î�i define�te statutul printr-o dubl� apartenen��: “�ara

noastr� e o �ar� mic� �i s�rac�, câmpul de înavu�ire e foarte restrâns. De aceea,

oligarhul român cu trecere mai mare nu se putea resemna s� r�mân� în marginile unei

clase (…) avocat sau ba, îmbog��it în, din �i prin afacerile statului devine mare

proprietar rural (…), devine industria� (…), devine negustor (…), e financiar, el este �i

r�mâne (mai ales) un stâlp al oligarhiei politice �i ca atare participant la (…) industria

politic�” (Gherea, 1910: 181).

Argumente �i explica�ii nuan�ate, interdisciplinare g�sim �i în cercet�rile unor

istorici de prestigiu – Gheorghe Platon �i Alexandru-Florin Platon (“Boierimea din

Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evolu�ie social� �i politic�”, 1995).

Lipsa clasei de mijloc în societatea româneasc� a vremii, consider� autorii, a necesitat

suplinirea rolului acesteia de c�tre o alt� categorie elitar�, boierimea asumându-�i

76

deopotriv� responsabilit��ile �i privilegiile elitei modernizatoare. Rangul sau func�ia

administrativ� p�stra privilegiul drept garant juridic al unui capital economic �i simbolic

adaptat noii epoci. Angrenat� într-un proces de “îmburghezire”, boierimea a asimilat

valorile (precum meritul, profitul), atributele �i atribu�iile clasei de mijloc, f�r� alterarea

propriei identit��i sociale.

România a avut în “epoca primei modernit��i”, �i dup� aceast� dat�, o elit�

politic� de nivel european. Structur� social� a elitei politice, în perioada analizat�, era

dominat� de elemente ale “vechii aristocra�ii”, iar profilul profesional al acesteia relev�

preponderen�a “profesiunilor liberale”. Modernizarea politic� a elitelor române�ti a

însemnat “trecerea de la un sistem de domina�ie bazat pe re�ele de influen�� ale câtorva

familii aristocratice, la un sistem bazat pe organizare birocratic� �i autonomie

institu�ional�”, fenomen echivalent cu o deplasare dinspre un tip de legitimare

simbolic�/tradi�ional�, ce invoca ereditatea rangului �i a privilegiului, spre o legitimare

legal-ra�ional�, caracteristic� noilor elite administrative (Laz�r, 1998). În cadrul acestei

transla�ii s-a produs un proces de convertire a elitei aristocratice la valorile �i activit��ile

noii epoci, concomitent cu declan�area unor competi�ii elitare care revendicau pozi�ii

dominante în sistem �i î�i disputau formulele politice cu func�ie legitimant�.

ÎNTREB�RI/SUBIECTE:

- care era profilul clasei politice române�ti în epoca primei modernit��i?

- explica�i caracteristicile �i rolul bipartidismului în cadrul regimului parlamentar

românesc.

77

PRAXISUL POLITIC �I CONFIGURA�IA IDEOLOGIC�

A LIBERALISMULUI ROMÂNESC (1866 – 1918)

Pe fundalul configura�iei ideatice a secolului al XIX-lea românesc se proiecteaz�

cele dou� ideologii majore ale modernit��ii care, sintetizînd �i convertind valorile �i

normele dominante ale vremii, au propus demersuri justificative �i stiluri ac�ionale

apar�inând domeniului politic. La confluen�a dintre valorile �i reprezent�rile specifice

culturii politice române�ti �i a configura�iei simbolice a modernit��ii europene se

contureaz� profilul liberalismului românesc, care se remarc� prin adoptarea, în praxis-ul

politic, a strategiei construc�iei institu�ionale ca temei al moderniz�rii societ��ii

române�ti, strategie fundamentat� ideologic pe valorile constitu�ionalismului �i

guvern�mântului reprezentativ, ale na�ionalismului �i etatismului de factur� liberal�.

Aceste dimensiuni se legitimeaz� în plan teoretico-epistemologic prin teoria

sincronismului institu�ional/cultural �i strategia “formelor creatoare de fond”

(Eugen Lovinescu), precum �i teoria cre�terii stadiale cu progres capitalist, respectiv

teoria sincroniz�rii economice (�tefan Zeletin).

1. PRAXIS-UL POLITIC LIBERAL

1.1. Organizarea mi�c�rii liberale �i constituirea Partidul Na�ional-Liberal Mi�carea liberal� �i, ulterior, Partidul Na�ional Liberal au fost unii dintre cei mai

importan�i actori politici în perioada construc�iei modernit��ii române�ti (1848-1918).

Pentru analiza legitim�rii puterii prin praxis-ul politic vom urm�ri doi indicatori

relevan�i: organizarea mi�c�rii liberale de la începuturile sale pân� la constituirea

partidului �i, respectiv, politica guvernamental� liberal� cu privire la strategiile de

reformare �i modernizare a societ��ii: reforma agrar�, industrializarea, reforma electoral�,

politici prin care se concretizeaz� programul ideologic al partidului, configurat pe

traiectoria liberalism – na�ionalism – democra�ie.

78

Anali�tii care s-au oprit asupra evolu�iei liberalismului românesc plaseaz�

începuturile acestuia la grani�a secolelor al XVIII-lea �i al XIX-lea când, sub influen�a

iluminismului �i a ra�ionalismului francez, apar primele proiecte de reformare

institu�ional� dup� principii moderne. Ini�ial, afirmarea ideilor liberale în Principatele

Române de la est de Carpa�i s-a realizat în ipostaza unei mi�c�ri reformiste, sus�inut� de

boierimea luminat�, centrat� pe reorganizarea institu�iilor, evitând îns� schimb�rile

revolu�ionare. A�adar, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, spiritul liberal era legat

de ideea de reform� sus�inut� de principii moderne precum: dreptul popoarelor la

autodeterminare, limitarea puterii domne�ti, constitu�ionalism, separarea puterilor în stat

etc. Liberalismul românesc incipient era un liberalism bazat pe privilegiu

(nedemocratic), aspect care i-a determinat pe anali�ti s�-l numeasc� liberalism boieresc

reformist (Stan & Iosa, 1996). Formele de expresie ale acestuia sunt memoriile de

revendic�ri adresate puterilor vremii �i proiectele de constitu�ie elaborate, în principal, de

reprezentan�i ai boierilor mici �i mijlocii din Moldova �i �ara Româneasc�, care voiau

impunerea principiului egalit��ii în privilegii cu marea boierime.

În primele trei decenii ale secolului al XIX-lea au existat câteva momente istorice

importante, percepute, în epoc� �i în posteritate, ca manifest�ri ale spiritului liberal în

societatea româneasc�. Printre acestea se num�r�: revolu�ia din 1821 �i reistaurarea

domniilor p�mântene (1822), ”constitu�ia c�rvunarilor” (1822), liberalizarea comer�ului �i

intrarea în sfera rela�iilor economice capitaliste (1829), dezvoltarea înv���mântului în

limba na�ional� (1818).

Actorul politic de numele c�ruia se leag� evenimentele istorice de referin�� ale

moderniz�rii societ��ii române�ti din secolului al XIX-lea a fost Partida na�ional� care

urm�rea cu prec�dere emanciparea fa�� de domina�ia str�in� �i reformarea institu�iilor,

obiective asimilate deopotriv� liberalismului. De�i nu avea un statut �i o structur�

formal�, partida na�ional� reprezenta cel mai semnificativ curent politic na�ional �i

liberal din epoc�. Partida Na�ional� se implic�, mai târziu �i cu alt� componen��, în

revolu�ia de la 1848 �i în preg�tirea unirii din 1859. În cadrul mi�c�rii na�ionale �i

“patriotice”, liberalii vor g�si adev�rata baz� de legitimitate �i identitate politic�, motiv

de regrupare �i organizare care s� dea greutate ac�iunilor întreprinse.

79

Epoca regulamentar� (1831-1856), cu toate limitele sale, a lansat unele principii

ale guvern�rii moderne precum separarea puterilor publice �i limitarea prerogativelor

domnitorului, configurând un regim politic liberal ”la vârf”. În fapt, Regulamentele

Organice au instituit “regimuri prevalent administrative, sub cenzura Rusiei �ariste, �i nu

regimuri reprezentative, propice demersului liberal” (Cliveti, 1996: 58).

Momentul cel mai semnificativ pe traiectoria evolu�iei ideilor �i a mi�c�rii liberale

a fost anul revolu�ionar 1848. Situat� în prelungirea ac�iunilor române�ti de emancipare

na�ional� �i reformare institu�ional�, mi�carea pa�optist� a lansat un program politic de

factur� ra�ionalist-liberal� care a promovat convingerea c� societ��ile omene�ti pot fi

schimbate radical prin legi �i institu�ii. Proiectul de emancipare na�ional� este acompaniat

de reconstruc�ia radical� a societ��ii dezv�luind resorturile “ingineriei utopice” ale

oric�rei revolu�ii. Catehismul revolu�ionar de la 1848 se întemeiaz� pe gestul fondator al

Declara�iei de la 1789, o genealogie asumat� ca modalitate de legitimare politic�

(Stanomir, 2000: 13).

Mi�carea revolu�ionar� pa�optist� este considerat� principala surs� a

liberalismului politic românesc din a doua jum�tate a secolului al XIX-lea, marcând

totodat� intrarea noastr� în modernitate. Elita liberal� din perioada de început a

regimului parlamentar românesc a fost succesoarea direct� a genera�iei pa�optiste,

confundându-se în mare parte cu aceasta.

În intervalul cuprins între anii 1848-1856, via�a politic� din Principate este

dominat� de orientarea conservatoare, în timp ce ideile liberale, fiind cenzurate de

autorit��i, se vehiculau în cadrul unor cercuri politice secrete sus�inute de revolu�ionarii

exila�i în Occident. Grupul emigran�ilor pledeaz� cauza româneasc� în str�in�tate prin

demersuri diplomatice �i activitate publicistic� pân� în 1857, când revin în �ar� �i

particip� activ la campania politic� pentru constituirea Adun�rilor ad-hoc �i a Adun�rilor

elective. În acel context s-a înregistrat un reviriment al ideilor liberale �i ca urmare a

ridic�rii cenzurii presei. Pe parcursul preg�tirii Unirii din 1859, partida na�ional� s-a

prezentat ca “alian�� efemer�” între orient�rile liberale �i conservatoare, îns� imediat

dup� Unire, grup�rile politice se contureaz� �i se diferen�iaz� mai clar. Astfel, se remarc�

“vechiul partid conservator” mo�tenitor al privilegiilor �i al tradi�iilor regulamentare, �i

80

“partidul cel nou liberal” care declara c� ac�ioneaz� în numele întregii na�iuni, pentru

“egalitate înaintea legilor, a meritului �i drept��ii” (Stan, 1979: 53).

Epoca domniei lui Al. I. Cuza s-a remarcat prin existen�a a numeroase frac�iuni

politice în cuprinsul celor dou� mari curente politice ale vremii – liberalismul �i

conservatorismul. În intervalul 1859-1866, liberalismul parcurge dou� etape distincte de

afirmare: prima perioad� a domniei lui Cuza, a stat sub semnul reglement�rilor

Conven�iei de la Paris (1858) �i a fost o epoc� a libert��ii de expresie a ideilor liberale,

îns� regimul restrictiv al domniei personale (1864-1866) a afectat manifestarea unor

grup�ri politice liberale, care vor activa în cadrul restrâns al cercurilor secrete. Sprijinirea

tronului, unificarea institu�ional-juridic� �i realizarea reformelor erau obiective comune

ale frac�iunilor liberale, îns� modalitatea de înf�ptuire a acestora precum �i disensiunile

dintre executiv �i legislativ au între�inut rivalit��ile dintre grup�rile politice.

În cadrul mi�c�rii liberale se distingeau mai multe grup�ri, care reuneau oameni

cu trecut politic, mentalit��i �i strategii de ac�iune diferite. Forma�iunea politic� cea mai

bine definit� �i organizat� (înc� din 1861) era cea a liberalilor radicali (“ro�ii”) având ca

lideri pe I. C. Br�tianu �i C. A. Rosetti. Coeziunea membrilor acestei grup�ri era

asigurat� de trecutul lor revolu�ionar, de experien�a exilului �i a luptei pentru Unire. Dac�

sub raport guvernamental, liberalii radicali n-au jucat rolul sperat în timpul domniei lui

Cuza, ei au avut în schimb un impact important asupra opiniei publice, propagând spiritul

ideilor moderne de organizare institu�ional-juridic� prin pres�, reuniuni publice, dezbateri

în Adunarea Electiv�. Domnitorul s-a bazat pe elemente moderate �i conservatoare care

au facilitat consolidarea puterii executive.

A�adar, gruparea liberal� care a dominat scena politic� româneasc� în vremea

domniei lui Cuza a fost gruparea moderat centrist� (“partidul tronului”), reunind, în

Muntenia, pe Ion Ghica, Christian Tell, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, Nicolae

Kretzulescu, A. G. Golescu �i, în Moldova, pe Mihail Kog�lniceanu, Vasile M�linescu,

D. A. Sturdza, M. C. Epureanu, Anastase Panu �. a. De�i în componen�a ultimei Adun�ri

Elective din timpul domniei lui Cuza pot fi identificate o grupare de dreapta, una de

stânga �i una de centru (partidul tronului), grani�ele dintre acestea erau înc� labile din

cauza inconsecven�ei politice a unor deputa�i.

81

Perioada domniei lui Cuza, prin tot ceea ce a însemnat aceasta în planul reform�rii

societ��ii, a reprezentat tranzi�ia c�tre regimul monarhiei constitu�ionale care, cel pu�in

sub aspect formal-juridic, s-a dezvoltat sub semnul valorilor liberalismului. Astfel,

libertatea individului, a con�tiin�ei, libertatea de exercitare a drepturilor politice,

libertatea presei, a înv���mântului sunt prev�zute �i garantate de actul constitu�ional de la

1866, act pe care Xenopol îl aprecia ca fiind o adev�rat� “Cart� liberal�”. Pe baza

acesteia s-a desf��urat în România o via�� parlamentar� intens�, consolidându-se regimul

constitu�ional �i institu�iile statului modern. Dezvoltarea parlamentarismului �i a

constitu�ionalismului îi va determina pe liberali s� se constituie într-un curent omogen,

centrat pe ap�rarea unui program de libert��i civile �i politice, percepute drept garan�ii

necesare ale expresiei parlamentare, ale jocului opozi�iei �i al majorit��ii, ale controlului

puterii �i ale afirm�rii opiniilor noi.

Perioada cuprins� între anii 1866-1871 s-a caracterizat prin consolidarea

grup�rilor politice de orientare liberal� �i conservatoare, preocupate de propria organizare

�i clarificare ideologic�, cu toate c� au continuat confrunt�rile dintre acestea. Dup�

abdicarea lui Cuza, pe scena politic� româneasc� erau prezente urm�toarele grup�ri

liberale: gruparea liberalilor radicali munteni, adversari ai fostului domnitor; liberalii

modera�i (Ion Ghica); gruparea lui Mihail Kog�lniceanu; Frac�iunea liberal� �i

independent� (“frac�ioni�tii”;1869-1881) de la Ia�i, condus� de profesorul universitar

Nicolae Ionescu. De�i, sub aspect juridic, partidul liberal �i cel conservator se constituie

mai târziu, din 1866 se poate vorbi despre existen�a partidelor politice în spa�iul

românesc ca �i grupuri parlamentare care î�i definesc identitatea pe criterii ideologice.

Momentul propice pentru organizarea �i unificarea mi�c�rii liberale l-a

reprezentat campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875, când liberalii

hot�r�sc s� ac�ioneze pe aceea�i platform� alc�tuind, în acest sens, un comitet central

electoral. Intra�i în corpul legislativ, la 24 mai 1875 liderii diferitelor frac�iuni liberale,

printre care I. C. Br�tianu, M. Kog�lniceanu, G. Vernescu, A. G. Golescu �i M. C.

Epureanu (disident conservator) fac o alian�� parlamentar� care pune bazele partidului

liberal. În acest sens, reprezentan�i ai tuturor forma�iunilor liberale se întrunesc într-o

cas� boiereasc� din strada Enei, (proprietatea maiorului englez Lakeman, stabilit definitiv

în România �i cunoscut sub numele de Mazar-Pa�a), �i hot�r�sc înfiin�area Partidului

82

Na�ional Liberal. Acest eveniment este men�ionat în istorie cu denumirea: “Coali�ia de la

Mazar-Pa�a”. Forma�iunea nou constituit� se baza pe un puternic nucleu radical, pe

organiza�iile �i structurile formate anterior de C. A. Rosetti �i I. C. Br�tianu. În perioada

analizat�, principalele organe centrale ale presei liberale au fost Românul, 1866-1884;

Voin�a Na�ional�, 1884-1914; Viitorul, 1914-1938. În vara anului 1876, partidul liberal,

dup� înl�turarea elementelor disidente �i dispunând de o solid� majoritate parlamentar�,

se instaleaz� la putere inaugurând cea mai lung� guvernare din istoria României

moderne (1876-1888).

În perioada lungii guvern�ri liberale (1876-1888) s-au creat o serie de disiden�e

în cadrul Partidului Na�ional Liberal, care treptat s-au separat. În 1878, G. Vernescu se

retrage din Partidul Na�ional Liberal, editeaz� ziarul Binele public în care î�i exprim�

opozi�ia fa�� de politica lui Br�tianu, iar în 1880 constituie Partidul Liberalilor Sinceri.

De�i anun�a un program moderat, bazat pe “principii sincer liberale”, acestea nu erau

foarte deosebite de programul na�ional-liberalilor. În 1884, împreun� cu Partidul

Conservator creeaz� Partidul Liberal-Conservator, care rezist� pân� în 1891.

În 1878 se desprinde din Partidul Na�ional-Liberal o grupare a liberalilor

moldoveni dintre care se remarc� G. Mârzescu, V. Conta, Gr. Cob�lcescu �i care

formeaz�, la Ia�i, Partidul Liberalilor Modera�i, al c�rui lider era Mihail Kog�lniceanu.

Având pu�ini aderen�i �i o influen�� politic� redus�, acest partid colaboreaz� cu

forma�iunile din “Opozi�ia Unit�”, în rândul c�rora se pierde, dup� 1884.

Alte grupuri liberale care î�i manifest� opozi�ia fa�� de guvernul I. C. Br�tianu se

aflau tot la Ia�i (“cuibul” opozi�iei), este vorba despre Frac�iunea Liberal� �i

Independent� (creat� în 1869 �i care fiin�eaz� pân� în 1881, când o parte din membri s�i

intr� în Partidul Liberalilor Sinceri �i, din 1883, în Partidul Conservator) �i despre

Partidul Democra�iei Na�ionale (creat în 1879, dureaz� pân� 1880, condus de Grigore

Sturdza). A�adar, Moldova era divizat� în patru grup�ri: liberalii modera�i, frac�ioni�tii,

democrat-na�ionalii �i conservatorii. O entitate distinct� formau moldovenii din guvern.

Toate fac�iunile opozi�ioniste ac�ionau împotriva guvernului, dar cu toate acestea el

dispunea de suficient� baz� politic� pentru a se men�ine la putere. Dumitru Br�tianu,

intrând în conflict cu fratele s�u, pe care îl acuz� de abuz de putere, pune bazele

Partidului Liberal-Democrat, în 1885 �i se apropie de Partidul Liberalilor Sinceri

83

(G. Vernescu; 1880) �i de conservatori (Lasc�r Catargiu), formând, împreun� cu liberalii

modera�i (M. Kog�lniceanu), “Opozi�ia Unit�” (1883). Partidului Liberal-Democrat

fiin�eaz� pân� în 1890, când se une�te cu Partidul Na�ional Liberal.

În 1883, aripa radical� a Partidului Na�ional Liberal, în frunte cu C. A. Rosetti, se

separ� de guvernamentali, f�r� s� se constituie în grupare proprie. Ruptura lui Rosetti cu

majoritatea liberal�, îndeosebi cu I. C. Br�tianu, a determinat sciziunea partidului în

dou� tabere: cea br�tienist� �i cea rosettist�, fiecare dispunând de ziarul propriu.

Principalele punctele de divergen�� dintre cei doi lideri erau dispute de idei legate de

modificarea Constitu�iei, de func�ionarea administra�iei �i aplicarea legilor, de abuzuri �i

corup�ie. Dup� moartea lui C. A. Rosetti, în 1885, o parte dintre radicali trec în gruparea

lui Dumitru Br�tianu, alt grup – condus de Vintil� Rosetti �i D. Gianni – continu� politica

predecesorului lor.

Pierzând o parte dintre colaboratorii politici, I. C. Br�tianu s-a orientat spre

oameni tineri dintre care Take Ionescu, Al. Marghiloman, C. Arion, Caton Lecca, Al.

Djuvara, cei mai mul�i de profesiune juri�ti. Dup� aproape un an (1885) îns� to�i ace�tia

l-au p�r�sit �i, împreun� cu N. Fleva, au format o grupare disident�. Gruparea tinerilor

liberali condus� de N. Fleva, împreun� cu tinerii conservatori grupa�i în jurul lui

N. Filipescu, au creat Liga de rezisten�� împotriva guvern�rii liberale. La presiunile

“Opozi�iei Unite” guvernul Br�tianu a demisionat în martie 1888.

Dup� retragerea de la putere, Partidul Na�ional Liberal a trecut printr-o perioad�

de reorganizare. Regruparea for�elor liberale prin în�elegerea dintre disiden�i �i vechii

liberali s-a realizat în martie 1890, când s-au reunit cluburile �i delega�iile din �ar� �i s-a

constituit noul Comitet central al partidului. Pre�edinte al partidului a fost desemnat

Dumitru Br�tianu. Entuziasmul determinat de reîntregirea partidului a fost perturbat de

moartea lui I. C. Br�tianu, la 4 mai 1891, iar un an mai târziu se stinge din via�� �i

D. Br�tianu. În 1892, conducerea partidului este preluat� de D. A. Sturdza care se

men�ine în func�ie pân� în 1908. Tot în 1892, partidul liberal adopt� Programul de la Ia�i

care formula strategia moderniz�rii societ��ii române�ti la sfâr�it de secol XIX, con�inând

prevederi importante în privin�a armatei, finan�elor, economiei, justi�iei �i politicii

externe.

84

Înc� de la începutul guvern�rii lui D. A. Sturdza, din 1895, în rândul liberalilor se

eviden�iaz� dou� grup�ri distincte: gruparea lui Sturdza, format� din mo�ierimea liberal�

�i cercurile bancare �i gruparea lui N. Fleva, reunind reprezentan�i ai burgheziei mici �i

mijlocii. Existen�a acestor dou� grup�ri �i disputele personale dintre liderii lor au

determinat constituirea disiden�ei fleviste, cunoscut� sub numele de Partidul Liberal-

Democrat (1895).

O alt� disiden�� se desprinde din partidul liberal în 1897 �i s-a numit “stânga

liberal�” sau gruparea “drapelist�” (denumire dat� dup� “Drapelul”, organul de pres� al

acestei grup�ri), al c�rei lider era P. S. Aurelian. În aceast� grupare intrau to�i cei care

contestau pozi�ia moderat� a lui D. A. Sturdza, �i anume: Vasile Lasc�r, Emil Costinescu,

Petre Gr�di�teanu, I. G. Poenaru-Bordea, Barbu �tef�nescu-Delavrancea, N. Xenopol �.a.

Reconcilierea dintre gruparea “drapelist�” �i Partidul Na�ional-Liberal condus de Sturdza

s-a produs, dup� îndelungi negocieri, în noiembrie 1900, când a avut loc reîntregirea

partidului.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, pe scena politic� româneasc� î�i face sim�it�

prezen�a mi�carea socialist�. În aceast� privin��, P. S. Aurelian aprecia c� “socialismul,

neb�gat în seam�, �i-a recrutat aderen�i numero�i”, recomandând conducerii Partidului

Na�ional-Liberal s� acorde mai mult� aten�ie acestora, în scopul de “a le cunoa�te ideile

�i mijloacele” (Stan �i Iosa, 1996: 330). Colaborarea dintre sociali�ti �i liberali a început

din toamna anului 1898 când, cu prilejul unor alegeri comunale, liberalii au inclus pe

listele lor de candida�i mai mul�i frunta�i ai Partidului Social-Democrat al Muncitorilor

din România. Intrarea sociali�tilor în Partidul Na�ional Liberal s-a produs în februarie

1899, consolidând pozi�ia for�elor democratice �i reformiste din cadrul acestui partid

(aripa de stânga a partidului).

Reîntregirea partidului liberal prin revenirea “drapeli�tilor” �i integrarea

“genero�ilor” nu au stopat îns� disensiunile din interiorul partidului între “b�trânii” (D.A.

Sturdza) �i “tinerii” liberali (Ion I. C. Br�tianu). Principala problem� care a determinat

fr�mânt�rile din Partidul Na�ional Liberal în primul deceniu al secolului al XX-lea era

aceea a �efiei. La Congresul Partidului Na�ional-Liberal, din ianuarie 1909, este învestit

în func�ia de pre�edinte al partidului Ion I. C. Br�tianu, care a continuat, direc�iile

85

principale ale politicii tat�lui s�u �i s-a men�inut la conducerea partidului timp de

optsprezece ani (1909-1927).

În epoca “primei modernit��i”, Partidul Na�ional-Liberal a fost condus de

patru lideri marcan�i: I. C. Br�tianu (1875-1883 împreun� cu C. A. Rosetti �i singur

pân� în 1891), D. Br�tianu (1891-1892), D. A. Sturdza (1892-1908), Ion I. C.

Br�tianu (1909-1927).

Configura�ia ideologic� liberal� �i strategia politic� se reg�sesc în cuprinsul

programelor Partidului Na�ional Liberal. Primul dintre acestea a fost formulat, în

termeni foarte generali, o dat� cu constituirea coali�iei de la Mazar-Pa�a (1875). Mai

înainte de aceast� dat� au existat programe ale liberalilor radicali (1863, 1867). În 1888,

P.N.L. a publicat un Manifest c�tre �ar� în care î�i ap�ra realiz�rile din anii guvern�rii. În

1892, partidul adopt� un program de reforme cuprinz�tor care viza, pentru prima oar�,

realizarea “sufragiului universal cu reprezenta�iunea propor�ional�”. Erau preconizate

m�suri pentru dezvoltarea industriei �i agriculturii, protejarea comer�ului, sus�inerea

înv���mântului, descentralizarea administrativ� etc. În programul din 1906 sunt reluate o

serie de obiective formulate anterior. Acestea vor fi îns� revizuite în programele din 1907

�i 1911, în cuprinsul c�rora se acorda prioritate “chestiunii agrare”. Programul din 1913

este mult mai radical decât cele anterioare prin faptul c� include adoptarea votului

universal �i exproprierea marii propriet��i.

Rezumat:

Istoria liberalismului se confund� cu istoria epocii moderne, fiind “primul �i principalul

curent politic modern” (Cliveti, 1999). Liberalismul românesc, ca ideologie �i practic� militant�,

a r�mas în istorie ca principal artizan al programului politic �i cultural de modernizare a societ��ii

române�ti �i de realizare a proiectului na�ional.

Cei mai mul�i anali�ti ai liberalismului românesc plaseaz� originile acestuia în perioada

premerg�toare anului revolu�ionar 1848, coincizând cu mi�carea, specific� începutului de secol al

XIX-lea, de r�spândire a ideilor Revolu�iei franceze precum: dreptate social�, libertate

individual� �i autodeterminare a popoarelor aflate sub domina�ie str�in�. Ceea ce avea s� devin�,

în 1875, Partidul Na�ional-Liberal a fost la început Partida Na�ional�, un fragment important al

clasei politice române�ti care cuprindea în covâr�itoare majoritate boieri �i din care s-a desprins,

în 1880, �i Partidul Conservator. Astfel, clivajul dintre o grupare politic� radical� �i una

86

moderat�, dintre ”ro�ii” �i ”albi” se configureaz� cu mult înainte de apari�ia partidelor politice, în

sensul modern al termenului. Evolu�ia mi�c�rii liberale în spa�iul românesc este marcat� de

confruntarea sa permanent� cu orient�rile de factur� conservatoare �i cu disensiunile din interiorul

s�u. Dup� Unirea din 1859, dar mai cu seam� dup� instituirea sistemului constitu�ional din 1866,

mi�carea liberal� dobânde�te o mai mare coeren�� �i unitate reu�ind s� se configureze într-un

partid politic, autoritatea acestuia dominând scena vie�ii politice române�ti vreme de �apte decenii

(pân� în 1947).

Liberalismul românesc, din secolul al XIX-lea – începutul secolului XX, parcurge

o traiectorie ascendent�, în cuprinsul c�reia distingem ipostaza liberalismului reformist, bazat pe

privilegiu (din primele trei decenii ale secolului al XIX-lea), urmat� de faza revolu�ionarismului

pa�optist, care lanseaz� un program politic de factur� ra�ionalist-liberal� �i care va deveni

principala surs� a liberalismului de guvern�mânt (de dup� 1866), prin intermediul c�ruia se va

concretiza proiectul reconstruc�iei na�ionale. Liberalismul românesc, în aceste ipostaze, se

prezint� ca principal curent de gândire �i ac�iune al unei p�r�i a elitei române�ti, animat� de ideea

na�ional� �i cea a moderniz�rii. Aceast� perspectiva dep��e�te cli�eele ideologizante asupra

liberalismului privit doar ca ideologie sau politic� “de clas�” (Cliveti, 1996: 40). Pe tot acest

parcurs istoric, în lipsa unei burghezii române�ti puternice, boierimea liberal� (o boierime care î�i

modific� radical structura, fiind o clas� cu interese burgheze) a fost purt�toarea ideilor noi �i a

constituit o “surs� genetic�” important� a burgheziei economice (comerciale, industriale, bancare)

�i a burgheziei profesionale (incluzând profesiile liberale). De aceea, este un fapt recunoscut c�

elitele tradi�ionale au jucat un rol esen�ial în modernizarea societ��ii române�ti, în instituirea

valorilor �i practicilor liberale, imprimându-le un profil aparte.

1.2. Politica guvernamental� liberal�

În primii cincizeci de ani ai regimului monarhic-constitu�ional, Partidul Na�ional

Liberal a guvernat �ara aproximativ dou�zeci �i �ase de ani, în intervalele: 1876-1888;

1895-1899; 1901-1904; 1907-1910; 1914-1918. Perioada 1876-1888, ce st� sub semnul

cuceririi independen�ei �i a proclam�rii regatului, a fost dominat� de guverne liberale �i

este considerat� cea mai rodnic� etap� sub aspectul moderniz�rii societ��ii române�ti. În

acela�i timp, este �i cea mai lung� guvernare liberal�, cunoscut� în istorie sub

denumirea de “perioada viziratului” lui Ion C. Br�tianu, care î�i propune ca principal

obiectiv s� continue opera consolid�rii statului �i dezvoltarea economiei na�ionale. În

87

timpul acestei guvern�ri, programul politic liberal a concretizat urm�toarele obiective:

crearea B�ncii Na�ionale (1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea Constitu�iei

(1884); un tarif vamal protec�ionist (1886); legea pentru încurajarea industriei na�ionale

(1887).

Guvernarea liberal� dintre 1895-1899 a fost o perioad� fr�mântat�, cu insuccese

în politica intern� �i extern�, multe dintre acestea puse pe seama noului lider al partidului,

D.A. Sturdza. Stând în opozi�ie pentru o scurt� perioad�, liberalii revin la guvernare între

1901-1904, în plin� criz� financiar�, introducând în acest context un regim sever de

economii �i impozite, cu scopul refacerii finan�elor statului. În alt moment dificil pentru

politica intern� (1907), liberalii preiau din nou puterea, reprim� r�scoala, î�i revizuiesc

programul, dând prioritate gravei “chestiuni agrare”. În opozi�ie, liberalii preg�tesc un

program de guvernare mai radical decât cele de pân� atunci, îns� când revin la putere

(1914), din guvern al reformelor, cabinetul lui I.I.C. Br�tianu devine guvernul

neutralit��ii �i apoi al particip�rii României la r�zboi, în vederea finaliz�rii “proiectului

na�ional”.

Problema agrar� din perspectiva politicii liberale

Rezolvarea problemei agrare �i reglementarea regimului propriet��ii au între�inut

numeroase controverse pe întreg parcursul epocii moderne, reprezentând pentru grup�rile

politice ale vremii “o grozav� ma�in� de atac sau de ap�rare”, dup� expresia lui Mihail

Kog�lniceanu.

Problema agrar� a fost formulat� în cuprinsul programelor revolu�iei pa�optiste

care propuneau constituirea unei mici propriet��i ��r�ne�ti, similar� cu aceea din unele

��ri ale Europei Centrale. Solu�ia propus� era emanciparea cl�ca�ilor prin împropriet�rire

pe baz� de desp�gubire �i desfiin�area servitu�ilor feudale. Aceast� solu�ie va fi dezvoltat�

în proiectele liberalilor, avansate dup� 1859.

Legea agrar�, în forma în care a fost adoptat� în 1864, a marcat debutul reformei

în domeniul respectiv, reprezentând totodat� importante mize economice �i politice.

Legea agrar� din 1864 prevede ca s�tenii cl�ca�i s� r�mân� pe deplin “proprietari pe

locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hot�r��te prin legea în fiin��”. Legea

desfiin�eaz� regimul cl�c��iei în schimbul unei desp�gubiri pe care ��ranii urmau s� o

88

pl�teasc� în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. ��ranii neîmpropriet�ri�i aveau

dreptul s� cumpere p�mânt din domeniile statului. Rela�iile dintre mo�ieri �i ��rani urmau

s� fie stabilite numai pe baze contractuale. ��ranii r�mân dependen�i economic de

mo�ieri cu care vor încheia învoiei (contracte) agricole în baza legii tocmelilor agricole

din 1866, care îi expun pe ��rani abuzurilor mo�ierilor �i autorit��ilor comunale.

De�i reforma din 1864 a instituit, în sfâr�it, regimul propriet��ii private asupra

p�mântului, problema agrar� nu a fost rezolvat�, marii proprietari de p�mânt, împreun�

cu statul de�ineau aproximativ 70% din p�mântul arabil al ��rii, în timp ce proprietatea

��r�neasc� reprezenta restul. Cei mai mul�i ��rani au primit prea pu�in p�mânt ca s� poat�

deveni independen�i economic, iar al�ii nu au primit deloc p�mânt arabil, ci doar un teren

de cas� �i gr�din�. Acest segment s�rac al ��r�nimii, cel mai numeros, a fost nevoit s�

arendeze p�mânt în schimbul unor presta�ii în munc�, fapt ce a instituit un nou sistem de

dependen�� numit semnificativ, de Constantin Dobrogeanu-Gherea, “neoiob�gie”.

În urm�toarele dou� decenii de dup� reforma agrar�, cei mai mul�i dintre ��ranii

împropriet�ri�i, greva�i de datorii, �i-au diminuat loturile de teren, sau chiar le-au pierdut.

Principalii beneficiari ai acestei situa�ii au fost mo�ierii, ��ranii înst�ri�i �i arenda�ii,

ace�tia din urm� devenind un element important al societ��ii rurale a vremii. De�i, prin

reforma agrar� din 1864, ��ranii au ob�inut dou� drepturi fundamentale pentru o societate

modern� - dreptul de proprietate asupra p�mântului �i libertatea individual� - nu s-a

putut dezvolta, îns�, o clas� prosper� de mici proprietari de p�mânt, de ��rani

independen�i, “acea coloan� vertebral� economic� �i social� a unei monarhii

constitu�ionale” (Hitchins, 2003: 173). Efectele negative ale reformei agrare din 1864 vor

determina evolu�ia rela�iilor agrare în urm�torii patruzeci de ani.

Problema ��r�neasc� în viziune liberal� avea conota�ii economice, politice �i

emancipatoare. Unul dintre argumentele invocate de liberali pentru justificarea necesit��ii

emancip�rii ��ranilor prin împropriet�rire era de ordin economic. ��ranii puteau deveni

“cet��eni activi” numai dup� înzestrarea lor cu un lot de p�mânt, de care depindea �i

progresul agriculturii (Stan, 1979: 101). Un alt argument în favoarea reformei agrare era

de ordin social, vizând stoparea revoltelor sociale. Argumentul cel mai frecvent invocat

de liberali, în demonstrarea necesit��ii împropriet�ririi, era de ordin na�ional, proprietatea

formând “ideea primar� de patrie” (Românul, an. III, 1859, p. 71).

89

Liberalii, promotori ai continu�rii reformei agrare, au concretizat o serie de

m�suri legislative în scopul amelior�rii situa�iei economice a ��ranilor. Astfel, în anii

“lungii guvern�ri” liberale (1876-1888) a existat o preocupare constant� pentru

dezvoltarea micii propriet��i ��r�ne�ti, guvernul supraveghind aplicarea articolelor 5 �i 6

ale legii rurale din 1864 privind împropriet�rirea s�tenilor pe mo�iile statului. În 1881,

guvernul liberal a adoptat Legea pentru vânzarea bunurilor statului, modificat� în 1884,

care f�cea posibili� vânzarea unor loturi mici de p�mânt ��ranilor din proprietatea

statului. O alt� lege important� pentru ameliorarea condi�iei ��ranilor, adoptat� de

guvernul liberal în 1882, a fost noua Lege a tocmelilor agricole, care aducea îmbun�t��iri

reglement�rilor anterioare, din 1866 �i 1872, prin faptul c�: interzicea folosirea for�ei

împotriva ��ranilor; anula responsabilitatea colectiv� pentru neîndeplinirea învoielilor;

stabilea reguli mai clare privind regimul de munc� �i datoriile ��ranilor fa�� de mo�ieri.

În realitate, îns�, prevederile acestei legi au fost adesea înc�lcate (Hitchins, 2003).

Toate ini�iativele liberale de reform� agrar�, concretizate în crearea B�ncilor

populare, a ob�tilor s�te�ti �i vânzarea domeniilor statului se adresau, în realitate, unui

segment restrâns al ��r�nimii �i anume, ��ranilor înst�ri�i. Caracterul limitat al acestor

m�suri, s�r�cia �i abuzurile din lumea satului românesc au fost puse în eviden�� de

r�scoalele din prim�vara anului 1907.

Guvernul liberal, instalat la conducere chiar în toiul r�scoalei, anun�� un program

de reforme nu se punea îns� problema exproprierii marilor mo�ii, fapt explicabil prin

faptul c� cei mai mul�i dintre politicienii liberali erau proprietari mari sau mijlocii �i deci

ap�r�tori ai propriet��ii, îns� a unei propriet��i gestionat� în mod capitalist �i nu cu

mijloacele proprii fostului boier, devenit mo�ier, care nu investe�te, ci tr�ie�te din arend�

�i din intensificarea muncii ��ranului.

Programul de reforme, elaborat de liberali în contextul r�scoalei, avea acordul

tuturor partidelor politice �i exprimând, în acela�i timp, inten�ia partidului de a-�i l�rgi

baza de mas� �i dispune pe viitor de un sprijin mai mare din partea ��r�nimii. Pân� la

1907, principala solu�ie formulat� de liberali privind problema agrar� este cea a vânz�rii

de p�mânturi din domeniile statului, ��ranii urmând a fi sus�inu�i de c�tre stat mai ales

prin credite. A�adar, în praxis-ul politic liberal �i în declara�iile de principii ale liderilor

partidului nu se remarc�, pân� în 1913, modific�ri de esen�� în privin�a problemei agrare,

90

coordonatele politicii liberale r�mânând centrate în continuare pe: ap�rarea propriet��ii

mari, în paralel cu sus�inerea micii propriet��i; cre�terea rolului statului în sprijinirea

��ranilor; perfec�ionarea sistemului învoielilor agricole; dezvoltarea institu�iilor de

credit pentru ��r�nime; extinderea sistemului de înv���mânt la sate (Platon, Russu,

Iacob, Cristian, Agrigoroaiei, 1993).

Proiectul de reform� prezentat în 1917 prevedea exproprierea din propriet��ile

rurale particulare a unei întinderi de 2 000 000 de ha teren cultivabil, începând cu

propriet��ile de 10 ha. Adunarea Constituant� de la Ia�i a adoptat în vara anului 1917, în

plin r�zboi, modificarea articolului 19 din Constitu�ie, admi�ând principiul exproprierii

propriet��ilor rurale pentru cauz� de utilitate na�ional�. Modificarea Constitu�iei

reprezenta prima etap� important� în realizarea reformei agrare, legea de expropriere

urmând a fi elaborat� în termeni de �ase luni de la terminarea r�zboiului. Reforma agrar�

va fi continuat� dup� 1918, cunoscând mai multe etape: exproprierea marilor

propriet��i pentru cauze de utilitate na�ional�; terenurile expropriate trec în

proprietatea statului prin desp�gubire; vânzarea p�mânturilor de c�tre stat ��ranilor;

legi de împropriet�rire pentru provinciile recent unite.

Statutul propriet��ii �i rela�iile agrare stabilite în 1864, cu unele modific�ri survenite pe parcurs,

r�mân valabile pân� la începutul secolului al XX-lea, dat� la care 1% dintre proprietari (mo�ieri) de�ineau

50% din suprafa�a agricol�, 95% dintre proprietari (��rani) de�ineau 40%. Stratificarea social� a ��r�nimii se

p�streaz� pe întreg intervalul de timp analizat, existând o categorie, înc� destul de numeroas� (aproximativ

300 000 de persoane), de ��rani f�r� p�mânt, care forma “proletariatul agricol”, o alt� categorie (750 000 de

persoane) era format� din ��ranii cu p�mânt insuficient (mai pu�in de 5 ha), urmau ��ranii mijloca�i

(aproximativ 170 000 de gospod�rii), care de�ineau între 5 �i 10 ha, �i o categorie redus� numeric (36 000)

de ��rani înst�ri�i, care posedau între 10 �i 50 ha (Hitchins, 2003).

În ciuda unor notabile tentative de reform�, majoritatea ��ranilor era înc�

dependent� de mo�ieri �i de arenda�i. Legisla�ia reformei agrare ini�iate de liberali a

favorizat segmentul ��r�nimii înst�rite, problemele categoriilor s�race r�mânând

nesolu�ionate. În preajma primului r�zboi mondial, agricultura reprezenta baza economiei

române�ti, conservând înc� aspectele subdezvolt�rii, atât în privin�a mijloacelor de

produc�ie, cât �i a organiz�rii acesteia. Agricultura româneasc� se concentra tot mai mult

asupra cultiv�rii grânelor, adaptându-se astfel cerin�elor pie�elor interna�ionale �i reu�ind

91

s� ocupe, în al doilea deceniu al secolului al XX-lea, locul al patrulea în lume la exportul

de grâu �i locul al treilea pentru exportul de porumb.

Politica industrial� – strategia dezvolt�rii “prin noi în�ine”

Dup� cucerirea independen�ei politice a României (1877), Partidul Na�ional-

Liberal elaboreaz� un program de dezvoltare orientat în direc�ia consolid�rii

independen�ei economice a ��rii. Acest obiectiv a fost formulat sintetic de I. C. Br�tianu

în conceptul “prin noi în�ine” �i a reprezentat axa întregii politici liberale. Sintagma “prin

noi în�ine” avea în vedere stimularea “for�elor na�ionale interne” �i valorificarea

resurselor proprii în toate domeniile de activitate. Politica “prin noi în�ine”, în concep�ia

liberal�, nu însemna respingerea total� a capitalului str�in, cum adeseori în epoc� au

interpretat conservatorii, ci, dimpotriv�, admitea o colaborare cu acesta acordând îns�

prioritate intereselor întreprinz�torilor din �ar�. Aplicând conceptul “prin noi în�ine” în

toate sectoarele de activitate, inclusiv în politica extern�, liderul liberal �i personalitatea

politic� a vremii, Ion C. Br�tianu vedea în aceast� strategie singura posibilitate de

dep��ire a decalajelor dintre România �i statele evoluate ale Europei. Dezvoltarea “prin

noi în�ine” nu era doar o formulare teoretic�, ci un program de ac�iune care prevedea c�

statul trebuie s� devin� factorul de coeziune �i de încurajare a tuturor elementelor sociale

care voiau s� se afirme în calitate de întreprinz�tori.

În func�ie de strategia adoptat� în dezvoltarea economiei române�ti, oamenii

politici din epoc�, se situau în dou� tabere divergente: unii erau adep�ii politicii

protec�ioniste �i a strategiei “prin noi în�ine”, al�ii se pronun�au pentru liberul schimb.

Cei mai mul�i dintre politicienii conservatorii erau adep�ii liberului schimb, dar �i unii

dintre liberali subscriau la aceea�i pozi�ie (Ion Ghica; C. A. Kretzulescu; gruparea

liberalilor frac�ioni�ti de la Ia�i, condus� de Nicolae Ionescu). Protec�ionismul, ca

politic� economic�, era promovat de liberalii radicali (I. C. Br�tianu, C. A Rosetti) �i de

gruparea moderat� a lui M. Kog�lniceanu care, atunci când s-au aflat la putere, au

urm�rit s� transpun� acest principiu într-o politic� guvernamental� coerent�, derulat� pe

urm�toarele coordonate: dezvoltarea micii propriet��i ��r�ne�ti; dezvoltarea industriei

na�ionale cu sprijinul statului; înfiin�area institu�iilor de credit �i a burselor comerciale;

92

introducerea sistemului monetar na�ional; legisla�ie comercial� �i civil�; dezvoltarea

sistemului de transport.

Preluând guvernarea ��rii în 1876, în plin� criz� economico-financiar�, liberalii �i-

au propus s� redreseze economia ��rii prin interven�ia statului în spijinul industriei

na�ionale. În concep�ia lui I. C. Br�tianu, pentru o �ar� “eminamente agricol�” cum era

România nu era adecvat� aplicarea liberalismului economic sau doctrina liberului

schimb, a�a cum sus�ineau unii dintre liderii conservatorilor �i o parte dintre liberali.

Protec�ionismul era considerat de guvernul I. C. Br�tianu ca singura modalitate eficient�

de dezvoltare a industriei na�ionale �i de protejare a acesteia de concuren�a produselor

occidentale, acesta fiind un principiu testat de multe ��ri industriale dezvoltate.

Concep�ia economic� a majorit��ii politicienilor liberali accentua rolul statului în

dezvoltarea economiei na�ionale, spijinirea acesteia fie direct, încurajând “munca �i

capitalul românesc”, fie indirect, nef�când apel la capitalul �i munca str�in� decât numai

dac� era absolut necesar. Aceast� strategie de dezvoltare economico-social� s-a

concretizat în: crearea institu�iilor de credit �i asigurare (Banca Na�ional� (1880); Casele

de Credit Agricol (1881)), �i adoptarea unor legi de încurajare a industriei na�ionale.

Politica protec�ionist� liberal� s-a impus cu dificultate, în condi�iile în care

tratatele existente, mai ales Conven�ia cu Austro-Ungaria, nu permiteau aplicarea acestei

politici. În acest context, guvernul liberal ini�iaz� o serie de legi pentru dezvoltarea

industriei na�ionale, vizând doar anumite ramuri industriale, în special cele care s�

stimuleze folosirea materiilor prime indigene. În aceast� categorie se înscrie Legea pentru

încurajarea industriei hârtiei (1881), a îmbr�c�mintei �i altele de acest gen, sus�inute,

mai târziu, de adoptarea unui nou tarif vamal, avantajos pentru protejarea comer�ului �i

industriei.

Înainte de 1887, legisla�ia adoptat� de liberali pentru stimularea industriei

autohtone se concentra în primul rând asupra dezvolt�rii industriilor casnice �i

me�te�ug�re�ti, considerate o premis� necesar� înfiin��rii unui sistem de fabric�

(Hitchins, 2003). Dup� aceast� dat�, încurajarea marii industrii a devenit o component�

de baz� a teoriei �i politicii economice liberale.

Legea general� a tarifelor din 1886, inaugura o politic� economic� protec�ionist�,

care a avut un efect pozitiv asupra industriei na�ionale �i a constituit o prim� manifestare

93

de independen�� economic�, principiile acestuia stând la baza întregii politici a României

de la sfâr�itul secolului al XIX-lea �i începutul secolului al XX-lea (Stan & Iosa, 1996).

Politica economic� “prin noi în�ine” a fost continuat� de guvernul liberal condus

de D. A. Sturdza (1895-1899) �i s-a concretizat în: crearea unor institu�ii financiare �i de

credit, r�scump�rarea monopolurilor c�ilor ferate, construirea podului de la Cernavod�, a

portului Constan�a �i înfiin�area flotei comerciale cu amenaj�rile corespunz�toare etc.

Urm�toarea guvernare liberal� 1901-1904 s-a angajat s� redreseze situa�ia financiar� prin

for�e proprii, aplicând o politic� de austeritate. În 1904 a fost adoptat un alt tarif vamal,

“foarte protec�ionist”, care a dezvoltat principiile tarifului liberal autonom din 1886,

anume o protec�ie cât mai mare pentru produsele indigene care s� asigure dezvoltarea

pie�ei interne.

În aceea�i perioad�, guvernul liberal a acordat aten�ie exploat�rii petrolului,

România num�rându-se la începutul secolului printre cele mai importante ��ri

produc�toare de petrol din lume. Liberalii au spijinit p�trunderea capitalului str�in în

acest domeniu, în asociere cu o parte a capitalului na�ional. Capitalul str�in era admis în

m�sura în care aducea un “beneficiu legitim” prin folosirea materiilor prime �i a for�ei de

munc� indigene. “F�r� s� însemne xenofobie sau izola�ionism – atât de str�in unor lideri

�i doctrinari liberali de talia lui Ion �i Vintil� Br�tianu, I. G. Duca – na�ionalismul

constructiv exprimat succint prin formula «prin noi în�ine» viza primatul capitalului

românesc �i al intereselor na�ionale, în condi�iile colabor�rii cu capitalurile str�ine.

Acestea trebuiau atrase numai în cadrul unui program na�ional la activit��i care

dep��eau capacitatea economiei române�ti, activit��i care se dovedeau totu�i

indispensabile” (Carpinschi, 1995: 168).

Politica “prin noi în�ine”, ini�iat� �i promovat� de I. C. Br�tianu, continuat� de

Ion I. C. Br�tianu, a deschis câteva direc�ii în politica economic� româneasc�: interven�ia

statului în economie, dezvoltarea corelat� a industriei �i agriculturii, organizarea

creditului �i punerea lui în serviciul intereselor na�ionale, valorificarea resurselor

materiale, institu�ionale �i umane ale ��rii. Un rol important în expansiunea industriei �i a

comer�ului exterior l-a avut dezvoltarea sistemului financiar românesc.

Cu toate c�, pân� în 1914, industria româneasc� a înregistrat progrese vizibile, în

structura sa existau câteva lacune evidente, legate de absen�a unor ramuri industriale

94

strategice cum ar fi: industria siderurgic�, construc�iile de ma�ini, industria chimic�. De

asemenea, ponderea industriei în ansamblul economiei era înc� redus�, aceasta

contribuind doar cu 17% la venitul na�ional.

Pe tot parcursul cât s-au aflat la guvernare, liberalii au invocat protec�ia autorit��ii

statale, politic� definit� ca na�ionalism economic constructiv �i etatism, manifest�ri

atipice prin raportare la liberalismul clasic occidental, anticipând neoliberalismul. Aceste

aspecte sus�in ipoteza noastr� cum c� resursele moderniz�rii, în România, au fost

preponderent institu�ionale �i politice decât economice. În procesul de modernizare a

societ��ii române�ti, statul a fost factorul cel mai dinamic.

Extinderea drepturilor politice. Ini�iative legislative liberale

Constitu�ia din 1866, prin prevederile censitare, limita participarea la via�a

politic�. Largi categorii sociale - ��rani, muncitori, mici industria�i, comercian�i – nu

de�ineau ponderea politic� necesar� reprezent�rii intereselor lor. Sistemul celor patru

colegii pentru Camer� �i al celor dou� pentru Senat asigura marilor proprietari funciari

preponderen�a în Parlament. Pentru a schimba o asemenea situa�ie, înc� din 1878

guvernul liberal a propus urm�toarea ini�iativ� legislativ�: Legea pentru interpretarea

legii electorale din 1866 �i pentru garantarea libert��ii alegerilor. Prin astfel de ini�iative

legislative, liberalii urm�reau s� încurajeze participarea în mai mare m�sur� a p�turilor

mijlocii la via�a politic� a ��rii. Între 1878-1884 propaganda liberalilor pentru modificarea

constitu�iei, îndeosebi a legii electorale, era tot mai activ�, în pofida rezisten�ei opozi�iei.

Conservatorii �i unii dintre liberali se opuneau îndeosebi încerc�rii lui C. A. Rosetti de a

reduce num�rul colegiilor electorale �i a censului, care ar fi modificat componen�a �i

structura Parlamentului, echivalând cu democratizarea vie�ii politice. Problema revizuirii

Constitu�iei, implicit propunerile lui C. A. Rosetti au creat disensiuni �i între cei doi lideri

ai partidului, ducând în cele din urm� la separarea lor.

Programul liberal adoptat la Ia�i în 1892 preciza c� “sufragiul universal cu

reprezenta�iunea propor�ional� este idealul Partidului Na�ional-Liberal. C�tre dânsul ne

vom îndruma �i vom tinde a-l realiza prin reforme treptate, r�spândind tot mai mult în

toate p�turile sociale luminile unei instruc�iuni solide �i s�n�toase” (Programul

Partidului Na�ional Liberal 1892: 30). D.A. Sturdza, într-un discurs din Camera

95

Deputa�ilor, în 1901, sus�inea c� “votul universal, f�r� �coal� bine organizat�, cu lips�

de educa�iune �i f�r� o organizare a partidelor, astfel ca ele s� nu mai întrebuin�eze

calomnia �i minciuna, bâta, pietrele �i uli�a ca mijloace de impunere brutal� a voin�ei

lor, nu ajunge scopul ce-l avem dinaintea noastr�” (apud Platon, Russu, Iacob, Cristian,

Agrigoroaiei, 1993).

În discursurile parlamentare, de pân� în 1910, ale liderilor liberali, se reg�se�te

aceea�i idee c� nu sosise înc� momentul reformei, întrucât masele nu erau preg�tite s� o

primeasc�. Liberalii, ca de altfel �i majoritatea politicienilor conservatori, considerau c�

reforma electoral� trebuia precedat� de m�suri economice, sociale �i culturale care s�

ridice nivelul de trai �i de instruc�ie al ��r�nimii, pentru a o preg�ti astfel s� participe la

via�a politic�. Intervenind primul r�zboi mondial, nu a fost posibil� revizuirea

Constitu�iei în 1914. Acest fapt a fost amânat pîn� în 1917, când articolele 57 �i 67 din

Constitu�ie au fost modificate, stabilindu-se principiul votului universal, egal, direct,

obligatoriu, cu scrutin de list� (Platon, Russu, Iacob, Cristian, Agrigoroaiei, 1993).

Pentru evolu�ia liberalismului politic românesc, realizarea reformelor agrar� �i

electoral�, cu toate limitele lor, a marcat trecerea de la etapa liberalismului clasic la etapa

liberalismului democratic.

2. CONFIGURA�IA IDEOLOGIC� A LIBERALISMULUI ROMÂNESC.

LEGITIMAREA PRIN NA�IONALISMUL CONSTRUCTIV

Afirmarea liberalilor de diferite nuan�e (doctrinari, constitu�ionali, na�ionali,

democra�i, republicani, modera�i, radicali etc.) indic� dificult��ile întâmpinate de

liberalismul european, înc� de la începuturile sale, în încercarea de a-�i preciza op�iunile

ideologice �i a le transpune în programe politice. Existen�a unor incontestabile diferen�e

între curentele liberale europene, din secolul al XIX-lea �i pân� la primul r�zboi mondial,

nu oculteaz�, îns�, traseul comun al acestora de la ipostaza liberalismului censitar,

constitu�ional �i elitar, al primei jum�t��i a secolului al XIX-lea, la liberalismul

democratic, conturat în ultimele decenii ale aceluia�i secol. Reconcilierea “drepturilor

96

statului �i ale libert��ii” rezum� dilema tranzi�iei liberale c�tre democra�ia modern�

european�, identificabil� în spa�iul românesc (ca �i în alte ��ri europene precum

Germania, Austro-Ungaria, Suedia) cu afirmarea liberalismului de stat, înc� impregnat de

tradi�ia despotismului luminat, care î�i asum� atât opera de “na�ionalizare a vie�ii

politice”, cât �i pe aceea de “democratizare a na�ionalit��ilor” (Roussellier, 2001: 86-87).

Liberalismul parlamentar, provenit din constitu�ionalismul primei jum�t��i a veacului al

XIX-lea, se înnoie�te profund prin votul universal �i marile reforme care îl fondeaz�,

proces în care statul prime�te un rol de prim� importan��, de interven�ie, control �i

construc�ie politic�, pentru ca, ulterior (secolul XX), s� devin� chiar factor de integrare �i

solidaritate social�.

În încercarea de a dep��i cli�eele ideologizante ale analizelor teoretice, mai vechi

sau mai noi, asupra liberalismului românesc (conceput adesea ca ideologie sau politic�

“de clas�”), îl vom aborda ca principal curent de gândire �i ac�iune politic� al celui mai

dinamic segment al elitei române�ti, animat� de un profund credo na�ional - premis� a

moderniz�rii societ��ii române�ti. Se pare c� “la nici una dintre na�iunile din aria

Europei de Est sau de Sud-Est, în orice caz la nici una dintre “na�iile ortodoxe”,

liberalismul nu s-a remarcat, în planul construc�iei de stat sau în cel al moderniz�rii

societ��ii, la parametri comparabili cu cei ilustra�i de cazul românesc”, unde

modernitatea s-a întâlnit cu românismul (Cliveti, 1996: 89).

Configura�ia ideologic� a liberalismului politic românesc (ca practic� de

guvern�mânt), în pofida diverselor orient�ri �i grup�ri politice de nuan�� liberal�, poate fi

urm�rit� pe urm�toarele axe tematice: na�ionalism-modernizare; constitu�ionalism-

”domnia legii”; revolu�ie versus reformism social; republicanism-monarhism; elitism-

democra�ie. La liberalii români, afirmarea rolului statului ca �i garant al unit��ii �i al

puterii na�ionale (facilitat� prin limitarea controlului politic parlamentar efectiv) a

coabitat, în propor�ie limitat�, cu ap�rarea drepturilor civile �i politice, recursul la

regimul reprezentativ �i la o democra�ie l�rgit�. �i în alte ��ri europene, aproximativ în

aceea�i perioad�, liberalii sunt preocupa�i de realizarea unui compromis între dezvoltarea

constitu�ionalismului �i democratizarea acestuia, pe de o parte, �i rezolvarea “chestiunii

na�ionale”, pe de alt� parte. În raport cu “liberalismul englez” (de extrac�ie utilitarist�) �i

cu “liberalismul american” (de factur� democratic�), “liberalismul continental” s-a

97

afirmat, în majoritatea cazurilor, ca na�ional (Cliveti, 1996). Principali organizatori ai

regimurilor reprezentative moderne, liberalii au de�inut, aproape peste tot în Europa, rolul

central în reu�ita politic� a unific�rilor na�ionale.

Na�ionalismul liberal �i modernizarea societ��ii române�ti. De la libertatea

na�iunii la libertatea individului

Intrarea societ��ii române�ti în modernitate s-a realizat pe seama unui complex de

factori, între care ideea na�ional� a avut un rol esen�ial, devenind principalul “motiv”

legitimator al ac�iunii politice. Interdependen�a dintre na�ional �i modernizare, în�eleas�

ca �i construc�ie a identit��ii na�ionale �i integrare european�, este pentru prima dat�

expres formulat� de c�tre reprezentan�ii genera�iei pa�optiste. Atât procesul de

modernizare, cât �i concretizarea ideii na�ionale f�ceau necesar� orientarea românilor

spre Occident, considerat model dar �i posibil aliat salvator. Mihail Kog�lniceanu a fost

unul dintre cei mai importan�i lideri de orientare liberal moderat�, care a sesizat sensul

dezvolt�rii moderne ca ”împletire a na�ionalului cu direc�iile generale ale civiliza�iei

moderne” �i a sus�inut oportunitatea cre�rii, în societatea româneasc�, a unui cadru

institu�ional menit s� faciliteze civilizarea na�iei.

Realizarea proiectului statului na�ional, a unei puteri centralizate institu�ionalizate,

a însemnat, pentru oamenii politici români cu vederi liberale, condi�ia dezvolt�rii unei

societ��i moderne. A�a s-a dezvoltat na�ionalismul ”în c�utare de stat” care sus�ine un

model specific de inova�ie istoric� în spa�iul românesc, supralicitând dimensiunea

institu�ional-politic� a moderniz�rii. Na�ionalismul, în aceast� accep�iune, exprim�

tendin�a, rezultat� din presiunile sociale, economice �i politice ale modernit��ii, de a crea

o unitate cât mai func�ional�, statul-na�iune (Mungiu-Pippidi, 1998: 113). Modernizarea

societ��ii române�ti ne apare ca rezultat deliberat al actului politic, ca �i ”inginerie

social�” a elitelor care construiesc statul �i na�iunea în acela�i timp. Din aceast�

perspectiv�, radicalismul revolu�ionar liberal – în varianta Br�tianu-Rosetti – se poate

spune c� apar�ine direc�iei ra�ionalismului politic de inspira�ie francez�.

A�adar, discursul na�ional înso�e�te întreaga evolu�ie a liberalismului politic

românesc, pentru care proiectul de emancipare na�ional� este acompaniat de proiectul

98

reconstruc�iei radicale a societ��ii. Despre voca�ia na�ional� a liberalismului românesc a

vorbit, de la în�l�imea discursului academic, istoricul A. D. Xenopol în Istoria partidelor

politice în România. De la origini pân� la 1866. Perspectiva sa potivit c�reia, mi�carea

cunoscut� în epoc� sub denumirea de partida na�ional� anticipeaz� configura�ia

liberalismului politic este acceptat� �i ast�zi. Na�ionalismul – ca �i curent de eliberare fa��

de domina�ia str�in� �i înf�ptuire a statului na�ional, pe de o parte, �i liberalismul – ca

tendin�� politic� opus� absolutismului �i guvern�rii oligarhice, pe de alt� parte, –

reprezentau cele dou� componente ideologice ale partidei na�ionale, geneza mi�c�rii

liberale în spa�iul românesc producându-se pe fondul st�rii de spirit specifice “de�tept�rii

na�ionale” (Cliveti, 1996:18). Dup� realizarea unirii (1859) �i cucerirea independen�ei

României, na�ionalismul r�mâne, în continuare, o component� definitorie a liberalismului

românesc, fiind teoretizat �i practicat în aceea�i accep�iune cuprinz�toare ca �i construc�ie

a propriei identit��i na�ionale, în dimensiunile sale politice, economice, culturale �i nu în

”în�elesul s�u restrâns, intransigent sau intolerant (....). Deosebirea dintre doctrina

liberal� �i doctrina na�ionalist� e c� doctrina liberal� prive�te via�a social� sub toate

multiplele ei aspecte, pe când doctrina na�ionalist� o prive�te sub prisma special�, fatal

îngust� �i exclusivist� a ideii na�ionale. Ceea ce pentru liberalism nu este decât o parte

dintr-un complex, pentru na�ionalism este complexul însu�i...” (I. G. Duca, 1923: 149).

Doctrina na�ional-liberal�, exprimat� în programele partidului �i în discursurile

liderilor s�i, invoc� na�ionalismul ca �i direc�ie de ac�iune politic� centrat� pe

”dezvoltarea for�elor na�ionale” în toate domeniile de activitate. Strategia moderniz�rii

societ��ii române�ti �i cosolidarea proiectului na�ional se întâlnesc – în cuprinsul

programului politic liberal – cu promovarea implic�rii statului în acest proces �i

conceperea interesului na�ional ca interes de stat. Liberalii au instituit convingerea c� prin

intermediul statului centralizat poate fi asigurat progresul unei societ��i care vrea s�

recupereze decalajele istorice. Aceast� op�iune strategic� a politicii liberale române�ti,

criticabil� în numele valorilor clasice ale liberalismului, î�i g�se�te explica�ii în

“contextul epocii”.

Etatismul liberalismului românesc, din perioada analizat�, se concretizeaz� în

protec�ionismul economic �i în na�ionalismul constructiv, diferit de na�ionalismul

tradi�ionalist, romantic, de factur� conservatoare (Zeletin, 1927: 199-211). Consolidarea

99

statului na�ional modern reprezint�, pentru politicienii liberali, condi�ia moderniz�rii

societ��ii �i afirmarea identit��ii române�ti. A�adar, politica liberal� de înt�rire a puterii

statului �i a aparatului s�u birocratic, precum �i învestirea acestuia cu rolul de agent al

moderniz�rii erau considerate legitime în condi�iile existen�ei decalajelor istorice, a

subdezvolt�rii economice �i fragilit��ii clasei de mijloc. Etatismul liberal, anticipând

neoliberalismul, viza nu doar conservarea edificiului institu�ional, ci �i reconsiderarea de

fond a acestora, preconizat� în revizuirea Constitu�iei, asigurarea independen�ei

magistraturii, descentralizarea administrativ� etc. (Cliveti, 1996). ”În ��rile «clasice» ale

liberalismului incipient – scrie Alexandru George în Liberalismul românesc în

specificitatea lui istoric� – mi�carea nu a avut nici o conota�ie na�ional�, a fost pur

«vertical�» (s�-i zicem de clas�), în timp ce dincoace, revolu�ionarismul era

precump�nitor «orizontal», angajând toate p�turile sociale la o lupt� împotriva

str�inilor, pentru definirea na�ional�. (...) Se poate afirma... c� liberalismul la noi în �ar�

nu a fost o doctrin� de clas� �i în nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi

urm�rit d�râmarea �i înlocuirea regimului boieresc; accente de acest gen se fac sim�ite,

dar în cadrul unei mai largi mi�c�ri insurec�ionale urm�rind în primul rând scopuri

na�ionale” (în Doctrine politice, coord. Mungiu-Pippidi, 1997: 47-48).

Afirmarea identit��ii na�ionale �i integrarea în structurile lumii europene au

constituit principalele repere ale politicii liberale. Pentru realizarea acestor obiective se

impunea “interven�ia statului”. Aceast� strategie politic�, atipic� pentru individualismul

liberal concuren�ial, era considerat� legitim� în societatea româneasc�, în condi�iile

existen�ei decalajelor istorice. Discursul legitimator liberal invoca un cumul de principii,

al�turi de cele specific liberale (libertatea persoanei; proprietatea sacr� �i inviolabil�;

suprema�ia legii etc.), �i la egal� valoare cu acestea, fiind a�ezate principii umanitare �i,

mai ales, imperative na�ionale.

Faptul c� liberalismul românesc, descendent al gândirii pa�optiste, subordoneaz�

libertatea individului libert��ii na�iunii va avea “efecte perverse” pe termen lung în planul

mentalului colectiv românesc. Aceast� credin�� “va duce la sindromul na�ionalist, care

pream�re�te virtu�ile poporului, în�eles abstract, �i le neglijeaz� pe cele ale fiec�rui

român în parte” (Matei, 2004: 63). Dintre toate valorile moderne, concretizarea

principiului na�ional era considerat� de politicienii liberali condi�ia esen�ial� în ob�inera

100

libert��ii individuale �i a dreptului la proprietate, astfel încât se poate afirma, pe marginea

documentelor programatice ale mi�c�rii liberale române�ti, c� individul-cet��ean în

exerci�iul libert��ilor sale r�mânea un criteriu axiologic secundar pentru politica liberal�,

finalitatea consecvent urm�rit� fiind libertatea �i prosperitatea na�iunii, realizabil� prin

construc�ia institu�ional-etatic� modern�.

Constitu�ionalism - ”domnia legilor”

În virtutea sinonimiei expresiilor stat modern - stat liberal, statul român modern

s-a impus, în con�tiin�a public�, ca realizare prin excelen�� liberal�. Edificiul acestuia se

ridic� pe temelia principiilor liberale, între care suprema�ia Legii ca expresie a voin�ei

publice, separatismul puterilor, responsabilitatea executivului �i “neatârnarea justi�iei”

ocup� un loc central. Raportul stat-societate se regleaz�, din perspectiv� liberal�, prin

instituirea autorit��ii legii, garant al libert��ii individuale �i al ordinii/armoniei sociale:

”...domnia legilor s� pun� cap�t arbitrariului �i nesa�ului guvernan�ilor no�tri. Aceast�

domnie a legilor, noi o cerem ca singur� mântuitoare pentru to�i; ea este atât în interesul

na�iunii, cât �i’n interesul puterii executive. În adev�r, regimul reîntorcându-se cu

sinceritate în calea prescris� de pactul nostru fundamental, ar da o legitim� satisfac�ie

drepturilor �i elementelor vitale ale ��rii �i cu aceasta s’ar asigura �i înt�ri for�a moral�

a puterii executive, de vreme ce numai a�a s’ar putea reîntemeia o salutar� armonie –

care ast�zi nu mai exist� – între aceast� putere �i între toate clasele societ��ii române!”

(Programa de la Mazar-Pa�a, iunie 1875 în I.C. Br�tianu, 1935: 487).

Dezideratul specific liberal era acela de a imprima un nou con�inut puterii de stat,

care, pentru a nu contraveni intereselor “indivizilor-cet��eni” (societ��ii civile) trebuia s�

corespund� unor principii esen�iale, care fac substan�a constitu�ionalismului, precum

reprezentativitatea politic� �i limitarea puterii: ”Întrucât prive�te treburile din l�untru noi

voim: 1) Regimul reprezentativ constitu�ional, în tot adev�rul �i în toat� sinceritatea sa; 2)

Ponderea puterilor statului, regimul parlamentar în înalta sa independen��; 3) Puterea executiv�

limitat� �i circumscris� în atribu�iile sale constitu�ionale, de unde s� rezulte singura garan�ie

real� pentru libertatea tuturor. O Constitu�ie bine definit� este singurul mijloc de a ajunge la

acel rezultat…(Programul liberal din 1863, apud Iorgulescu, 2000: 263).

101

Revolu�ionarism/radicalism versus reformism

Secolul al XIX-lea a fost pentru Europa ”secolul revolu�iilor”, care au îmbr�cat

forma unor ”valuri succesive” reg�sindu-se în ipostaza mi�c�rilor liberale, ca prim�

reac�ie la Restaura�ia european�, a ”revolu�iilor democratice”, vizând ”negarea sau

dep��irea liberalismului”, a începutului mi�c�rii socialiste �i ”mi�carea na�ionalit��ilor”,

care nu este urmarea cronologic� a celor precedente, ci ”curge” de-a lungul întregului

secol al XIX-lea: ”Dac� mi�c�rile liberale ating apogeul în aria societ��ilor occidentale,

revolu�iile na�ionale vor avea climaxul în aria r�s�ritean�. Ridicarea na�iunilor sud-est

europene constituie evenimentul dominant al istoriei europene în a doua jum�tate a

secolului al XIX-lea �i prima jum�tate a secolului urm�tor, a�a cum ridicarea

burgheziilor urbane în Occident a reprezentat evenimentul decisiv în geneza noii

civiliza�ii” (B�descu, 1984: 13). Crezul revolu�ionar îl identific�m îndeosebi la

“pa�opti�tii arden�i”/”bonjuri�tii”/”ro�ii”, ulterior liberali radicali (N. B�lcescu, C. A.

Rosetti, D. Br�tianu, I. C. Br�tianu, Al. G. Golescu), care s-au format la �coala

societ��ilor conspirative �i a lojilor francmasonice, adep�i ai votului universal �i ai

regimului republican. Acestora li s-a repro�at, adesea, de c�tre tab�ra advers�

(conservatori; sociali�ti), “revolu�ionarismul excesiv”, de voca�ie “european�”, pentru

faptul c� erau adep�ii schimb�rilor radicale. Revolu�ia era, pentru pa�opti�tii anima�i de

romantismul propensiv �i vizionar, “întruchiparea Istoriei, a Providen�ei, ea r�spunzând

unei duble promisiuni: a Libert��ii �i a Na�ionalit��ii (Na�iunii)” (Cliveti, 1996: 77).

Profilul liberalismului revolu�ionar, prin tonul avântat al discursului, prin coloratura

ra�ionalist-mesianic� a programului (Proclama�ia de la Islaz) prin apelurile la fraternitate

�i frazeologia religioas� – probând convergen�a dintre revolu�ionarism �i utopie - se

apropie de socialismul evanghelic (Antohi, 1999: 90-99).

În schimb, “pa�opti�tii modera�i”, viitorii liberali modera�i (M. Kog�lniceanu,

I. H. R�dulescu, I. Ghica, V. Alecsandri) erau adep�ii reformismului liberal, ai votului

cenzitar �i ai monarhiei constitu�ionale, considerate singurele mijloace adecvate instituirii

noului regim al propriet��ii �i libert��ii personale. Mihail Kog�lniceanu se delimiteaz�

explicit (în 1852) de spiritul revolu�ionar pe considerentul c� atunci “când revolu�iile

încep, civiliza�ia înceteaz�…orice schimbare silnic�, orice prefacere n�prasnic�

neputând s� ne fie decât fatal�” (Cornea �i Zamfir, 1969: 22).

102

Deosebirile existente între pa�opti�ti, datorate în mare parte forma�iei lor

intelectuale diferite �i “modelului” la care se raportau (francez sau german), nu au

diminuat pozi�ia acestora în istorie cunoscut� drept simbol al moderniz�rii �i

europeniz�rii societ��ii române�ti. Distinc�ia între aripa radical� �i cea moderat�, care s-

a eviden�iat în timpul revolu�iei de la 1848, s-a delimitat mai clar în perioada ce a urmat,

în contextul dezbaterilor din adun�rile ad-hoc, apoi cu prilejul disputelor politice pe

tema “marilor reforme” din timpul domniei lui Cuza, o reg�sim în împrejur�rile instituirii

regimului monarhiei constitu�ionale �i a perioadei instabilit��ii politice, p�strându-se �i

dup� constituirea partidului. Pe tot acest parcurs, distinc�ia între radicali �i modera�i ia

forma confrunt�rii dintre “liberalismul de guvern�mânt” �i un “liberalism de opozi�ie”,

acesta din urm� intrând în componen�a unor alian�e politice antiguvernamentale

(“monstruoasa coali�ie”; Opozi�ia Unit�) (Cliveti, 1996: 120-122). Cu toate aceste

“diziden�e” �i “rupturi” în cuprinsul mi�c�rii liberale, profilul definitoriu al liberalismului

românesc este dat de Partidul Na�ional Liberal, al c�rui configura�ie ideologic� este

sintetizat� în cuprinsul Programului din 1875, reevaluat cu ocazia Congresului Partidul

Na�ional Liberal de la Iasi (1892) �i, ulterior “revolu�ionat” sub impulsul reformelor

democratice din anii 1908-1914.

Monarhie sau republic�? Op�iuni politice liberale

O problem� care a stat în aten�ia oamenilor politici, dup� Unirea din 1859, a fost

g�sirea celei mai adecvate forme de organizare a statului na�ional. Ce structur� politic�

poate s�-i asigure acestuia o rapid� �i eficient� modernizare? Era indicat� o monarhie

constitu�ional� sau o republic� parlamentar�? Aceste întreb�ri, care �i-au pus amprenta

asupra gândirii politice a genera�iei pa�optiste, reapar în perioada form�rii �i organiz�rii

statului na�ional.

Grup�rile politice moderate �i conservatoare considerau c� formula monarhiei

constitu�ionale asigura ordinea �i stabilitatea intern�, precum �i prestigiul �i autonomia

extern�. Mihail Kog�lniceanu, ca �i al�i liberali modera�i, asocia principiul monarhic cu

institu�iile politice de tip liberal, v�zând în aceast� asociere o rezolvare a conflictului

dintre autoritate �i libertate. Pentru Kog�lniceanu, numai o guvernare constitu�ional� era

103

capabil� s� înl�ture ”arbitrariul, capriciul, despotismul, defectele unui singur om, ale

domnitorului” �i s� împace cele dou� principii ”monarhia �i republica”.

Ideea unei dinastii str�ine este asimilat� treptat �i de liberalii radicali care

avuseser� convingeri republicane. I. C. Br�tianu declara c� a fost mult� vreme împotriva

aducerii în �ar� a unui principe str�in, pentru c� nu ar fi fost capabil s� în�eleg� �i s� simt�

o na�iune. Cei mai mul�i dintre liberali au devenit adep�ii dinastiei str�ine în timpul

r�zboiului Crimeii, considerând c�, în condi�iile în care cele trei imperii absolutiste dictau

politica sferelor de influen��, un regim republican în România le-ar fi dat posibilitatea

unei ingerin�e interne.

I. C. Br�tianu motiva c�, în acel context, a trebuit s� devin� monarhist pentru c�

numai astfel era posibil� ”salvarea na�iunii”, în sensul c� dinastia str�in� garanta

viabilitatea statului na�ional român �i înl�tura competi�ia pentru ocuparea tronului. Pentru

liberali, principele str�in simboliza ”ideea de stabilitate �i de progres” (Stan, 1979: 284).

Ei au privit monarhia nu ca valoare în sine, ci ca institu�ie necesar� echilibrului �i bunei

func�ion�ri a sistemului institu�ional românesc. Elocvent este, în acest sens, discursul lui

I.C. Br�tianu din Camera Deputa�ilor, cu ocazia proclam�rii regatului (martie 1881):

”...Câmpineanu înc� de la 1848 s-a dus la Londra �i la Paris �i a dat memorii, cerând

Unirea Principatelor �i constituirea lor în Regat. Prin urmare nu este o condi�iune nou�,

ci o condi�iune care de secoli e necesar� României, ca s� poat� s� tr�iasc� liber� �i

independent�, constituind un element de ordine, de progres �i de civiliza�iune în Orient”

(I. C. Br�tianu, 1936: 187-188).

Instalarea dinastiei str�ine nu a stopat controversa dintre cele dou� tendin�e,

monarhic� �i republican�, mai multe grup�ri liberale ac�ionând �i dup� 1866 pentru

instituirea unei forme republicane de organizare a statului, unele dintre cele mai radicale

ac�iuni în acest sens derulându-se în 1870-1871.

Elitism - democra�ie

Semnul distinctiv al liberalismului clasic este contestarea societ��ii bazate pe

privilegiu. Îns�, înainte de a fi democratic, liberalismul este elitist, averea �i educa�ia

fiind cele dou� criterii de selec�ie elitar� în societatea modern� a secolului al XIX-lea.

Votul cenzitar, instituit în numele “reformismului liberal”, a constituit prima lovitur� dat�

104

“vechiului sistem politic al st�rilor privilegiate” �i afirmarea unui drept cet��enesc de

c�tre elita modern�. �i în societatea româneasc� liberalismul se afirm� drept curentul de

gândire �i ac�iune al celei mai dinamice p�r�i a elitei moderne, contestatara ancestralului

privilegiu boieresc (Cliveti, 1996). Chiar daca privilegiul fiscal �i politic al boierimii

române�ti nu mai are suport legal, dup� 1866, practicile privilegiului politic se p�streaz�

în virtutea îndelungatei sale tradi�ii.

Suportul material al elitei liberale (ca �i al celei conservatoare) l-au constituit,

pân� la începutul secolului XX, propriet��ile funciare care asigurau “independen�a

politic�” a personalit��ilor vie�ii publice române�ti. Abia dup� aceast� dat� se

generalizeaz� de�inerea de capitaluri bancare �i industriale, proces declan�at la 1880

(odat� cu crearea B�ncii Na�ionale, respectiv “na�ionalizarea capitalului”). Sursele

documentare atest� c� frunta�ii liberali ai perioadei 1866-1900 nu constituie o “oligarhie

financiar�”, a�a cum sus�ine �tefan Zeletin în lucr�rile sale. Procesul de “na�ionalizare a

capitalului” aduce modific�ri importante în structura elitei liberale �i a burgheziei

române, aspect vizibil mai ales dup� 1900, îns� mult� vreme frunta�ii liberali cumuleaz�

calitatea de mari proprietari funciari, membri în consilii de administra�ie �i proprietari de

întreprinderi, fapt ce îndrept��e�te situarea acestora într-o zon� de interferen�� elitar�

între boierime �i burghezie (M.S. R�dulescu, 1998). Din acest motiv, “liberalismului

tradi�ional” i s-a repro�at “predispozi�ia natural�” de a recunoa�te “cu

indiferen��…st�rile sociale existente”, realizând “beneficii…numai pentru cei pu�ini”,

cultivând “ra�ionalismul intereselor imediate”, încât “lumea sustrasa de la orice

preocup�ri superioare �i devenit� o imens� cas� de comer�, se în�bu�� �i moare în

uria�a închisoare material� pe care singur� �i-a f�cut-o” (Manoilescu, în vol. Doctrinele

partidelor politice, 1922: 143).

Liberalismul românesc evolueaz�, pe parcursul secolului al XIX-lea �i începutul

celui urm�tor, de la un liberalism nedemocratic (bazat pe votul cenzitar, distinct de

liberalismul boieresc incipient) la forma liberalismului democratic (în sens de

“democra�ie procedural�”) devenit realitate dup� adoptarea votului universal. Se produce

o glisare spre stânga a liberalismului tradi�ional românesc, proces în care liberalismul

politic este dublat �i sus�inut de afirmarea liberalismui economic �i social în ipostaza

neoliberalismului.

105

CONSERVATORISMUL POLITIC ROMÂNESC

Dincolo de cli�eele ideologizante, care asociaz� liberalismul cu spiritul progresist

�i, din reflex, atribuie conservatorismului rigiditatea, imobilismul �i chiar

reac�ionarismul, caracteristicile celor dou� doctrine clasice apar mai nuan�ate dac� le

privim prin prisma opozi�iei dintre spiritul radical �i cel moderat. Observ�m astfel c�

praxis-ul �i configura�ia ideologic� a conservatorismului nu sunt refractare la schimbarea

în sine �i nu neag� libertatea �i progresul ca valori ale lumii moderne, ci refuz� marile

proiecte de inginerie social� �i se revolt� împotriva tuturor maximalismelor �i

totalitarismelor (fie de stânga sau de dreapta), care vor s� revolu�ioneze societatea, f�r� s�

�in� cont de efectele perverse ale schimb�rilor radicale (C. Bocancea, 2002).

Conservatorismul politic este totuna cu pruden�a �i modera�ia, c�utând un temei

solid �i indiscutabil al guvern�mântului civil, astfel încât definirea �i urm�rirea binelui

public s� nu �in� de o voin�� arbitrar� sau de contingen�ele politicianismului. Pentru

conservatori, gestionarea complexit��ii sociale nu înseamn� situarea într-o pozi�ie de

demiurg, având dreptul de a schimba, de a revolu�iona sau de a anihila habitusurile �i

iner�iile unei societ��i, ci pur �i simplu situarea în continuitatea unei lumi care

func�ioneaz�. De aceea, discursul conservator despre legitimitatea puterii politice este în

mod necesar o pledoarie pentru bunele tradi�ii care au permis comunit��ii s�

supravie�uiasc�. Nimic din ceea ce nu �i-a demonstrat în timp valoarea �i utilitatea nu

trebuie s� ne stârneasc� entuziasmul; experimentele sociale �i politice au o doz� prea

mare de risc pentru a ne permite s� fond�m pe ele guvern�mântul sau, altfel spus, pentru

a face din progresul sperat o surs� de legitimitate. Într-un asemenea context discursiv se

pune problema criticismului conservator românesc – adept al legitim�rii prin

reformismul evolu�ionist �i prin idealul politic tehnocratic.

106

1. PRAXIS-UL POLITIC CONSERVATOR

1.1. Organizarea grup�rilor politice �i constituirea Partidului Conservator

Orientarea conservatoare în politica româneasc� se contureaz�, într-o anumit�

ipostaz�, începând cu deceniul al treilea al veacului al XIX-lea, când un grup al marilor

boieri, reuni�i în jurul viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza, î�i exprim�

dezaprobarea fa�� de tulbur�rile politice din 1821 �i 1822, invocând p�strarea ordinii

instituite �i ac�ionând în numele unor “principii conservatoare” (Xenopol, 1919: 94; 547).

De atunci dateaz� �i primele utiliz�ri ale cuvântului “conservator” în limbajul politic din

Principate, precum �i semnalarea prezen�ei a dou� grup�ri politice relativ distincte în

configura�ia “partidei na�ionale”. Promovând pozi�ii diferite în raport cu organizarea

intern�, o grupare îi reunea pe cei care erau numi�i, în epoc�, prin apelative “pozitive”

precum “novatori”/”c�rvunari” sau, etichete “negative”, “ciocoi”/”parveni�i”, iar în

tab�ra advers� se situau “conservativii”, ”reac�ionarii” sau “rugini�ii”, ”împotrivitorii”

reformelor (Bogza-Irimie, 1979). La origine, termenul “conservator” este conotat negativ,

fiind plasat în direct� sinonimie cu “reac�ionarismul”, desemnând îndeosebi inamicii

progresului. Aceast� accep�iune se va p�stra mult� vreme, fiind încorsetat� în cli�ee

ideologice �i stând sub semnul “maniheismului politic” autohton. În deceniul �ase al

secolului al XIX-lea, conservatorismul românesc va dobândi valen�e noi, datorate în mare

parte junimi�tilor, care vor opera o nuan�are �i o reconsiderare atât semantic�, cât �i

doctrinar� a “crezului” conservator.

Un rol determinant în configurarea discursului conservator românesc - a c�rui

miz� era pruden�a �i progresul gradual �i care se define�te polemic, ca �i în restul

Europei, în raport cu “catehismul revolu�ionar” emergent – l-a avut orientarea ra�ionalist-

mesianic� a revolu�iei pa�optiste. Anul 1848 marcheaz� o mai clar� delimitare în cadrul

clasei politice române�ti între conservatori �i liberali, mai precis între grup�rile

autointitulate “progresiste”, “revolu�ionare”, “na�ionale” prin raportare la “partida

b�trânilor boieri”, “reac�ionar�” �i “retrograd�”. Presa de orientare revolu�ionar� punea

frecvent în circula�ie aceste apelative �i lansa dubletul conceptual “progres versus

reac�iune”, chiar daca tab�ra conservatoare recuno�tea necesitatea unor schimb�ri

(Stanomir �i Vlad, 2002).

107

Genealogia conservatorismului politic românesc, ca ansamblu discursiv coerent,

este plasat� de anali�ti în perioada imediat anterioar� anului 1859, când se conturaz� un

conservatorism diferit de cel anterior - ap�r�tor al privilegiilor feudale �i nostalgic al

ordinii regulamentare. George �tirbei, Dimitrie Ghica, Grigorie Bal�, Barbu Catargiu sunt

cei care fac leg�tura dintre vechiul “conservatorism regulamentar” �i “noul

conservatorism”, de inspira�ie european� (Stanomir, 2000). Nici dup� 1866, grupul care

profesa “o doctrin� a modera�iei politice” nu este o prezen�� foarte agreat� în spa�iul

public românesc fiind adesea plasat, în presa vremii �i în literatura istoric� de orientare

liberal�, pe pozi�ia de “�ap isp��itor pentru retardarea româneasc�” �i, ca atare, figurând

(mult� vreme) în tab�ra “for�elor reac�ionare”.

De�i nu exista un program politic unitar, coeziunea dintre grup�rile conservatoare

(moderate �i ultraconservatoare) era rezultatul campaniilor electorale, a activit��ii

parlamentare �i guvernamentale �i, nu în ultimul rând, personalitatea lui Barbu Catargiu a

reu�it s� coaguleze în jurul s�u for�ele conservatoare, el fiind recunoscut ca lider �i de

conservatorii de peste Milcov. Dup� asasinarea acestuia, în 1862, Lasc�r Catargiu se

impune ca �ef al mi�c�rii conservatoare, care îns� r�mâne în continuare divizat�.

Instaurarea noului regim politic (1866) aduce în prim plan mai multe ac�iuni

centrate pe realizarea unei coeziuni conservatoare, dintre care se remarc� încercarea lui

Dimitrie Ghica �i Vasile Boerescu de a constitui un “partid al ordinei”, o alian�� între

orient�rile de dreapta �i cele moderat-centriste, având ca slogan “libertatea prin ordine �i

stabilitatea prin dinastie” �i care se dorea a fi o alternativ� la radicalismul liberal. În

1870, într-un manifest electoral, este anun�at� existen�a unui mare “partid al ordinei”, o

grupare de centru-dreapta, alc�tuit� din 42 de membri (Stan, 1979).

Coalizarea grup�rilor conservatoare “de toate nuan�ele” se realizeaz� în 1871, pe

fondul mi�c�rilor republicane �i a crizei dinastice, când Lasc�r Catargiu, având sprijinul

lui Carol I, preg�te�te un guvern care s� instaureze ordinea �i autoritatea în �ar�, reu�ind

s� pun� cap�t instabilit��ii politice din ultimii ani. Frunta�ii grup�rilor �i frac�iunilor

conservatoare coalizate vremelnic în jurul lui L. Catargiu erau: D. Ghica, M. C.

Epureanu, Gr. M. Sturdza, I. Em. Florescu; personalit��i politice moderate: Christian

Tell, Nicolae Kretzulescu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Costa-Foru �i Vasile Boerescu;

108

junimi�tii: P. P. Carp, Th. Rosetti, Ion Strat, Titu Maiorescu; reprezentan�i ai Junei

Drepte de la Bucure�ti: Al. Lahovari, Gh. Gr. Cantacuzino �.a. (Stan, 1979).

Coali�ia grup�rilor conservatoare, în baza c�reia s-a constituit un puternic guvern

conservator, nu a însemnat îns� fuziunea acestora �i crearea unei forma�iuni politice

unitare. Existau numeroase deosebiri de concep�ii �i interese între frac�iunile coalizate,

precum �i rivalit��i între liderii acestora.

Dizolvarea coali�iei conservatoare, în 1876, pune problema g�sirii unui alt liant al

regrup�rii for�elor conservatoare. În acest scop, un grup de conservatori �i junimi�ti se

organizeaz�, în 1878, în jurul ziarului Timpul, constituind astfel un “nucleu

organizatoric” pentru viitorul partid. Partidul Conservator, al doilea partid de

guvern�mânt al României moderne, s-a constituit la 3/15 februarie 1880 din ini�iativa

unui grup de 88 de oameni politici, între care se aflau nume de prestigiu precum: Lasc�r

Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Al. Lahovari, Em. Florescu, Petre

Mavrogheni, Gr. P�ucescu, Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, Al. �tirbei

�.a. Partidul s-a format pe baza nucleului organizatoric existent în jurul ziarului Timpul

(ap�rut în martie 1876). În paralel, mai activau dou� forma�iuni politice conservatoare:

una creat� în 1876, în jurul ziarului Pressa, din care f�ceau parte Vasile �i Constantin

Boerescu, Dimitrie Ghica, Ion Zalomit �.a., cealalt� fiin�a sub denumirea de Partidul

Coservator Liberal din Moldova, condus de Gr. M. Sturdza.

Cu toate c� nu reunea pe to�i conservatorii, partidul creat în 1880 reprezenta o

forma�iune organizat�, care avea un program �i un statut propriu �i grupa membrii cei mai

reprezentativi ai politicii conservatoare române�ti (Bulei, 2000). Sediul central al

partidului era la Bucure�ti, treptat, creându-se �i comitete jude�ene. Conducerea

partidului o asigura Comitetul Permanent, format din pre�edinte, în persoana lui

Manolache Costache Epureanu, vicepre�edin�i �i cinci membri. Organismul cel mai

important în luarea deciziilor era Adunarea General�, compus� din membrii fondatori �i

permanen�i ai Clubului politic central, care stabilea strategia politic� a partidului.

Pre�edin�ia partidului a fost de�inut�, în ordine cronologic�, de personalit��i

politice precum: Manolache Costache Epureanu (1880); Lasc�r Catargiu (1880-

1899); George Gr. Cantacuzino (1899-1907); Petre P. Carp (1907-1913); Titu

109

Maiorescu (1913-1914); Nicolae Filipescu (1915-1916); Alexandru Marghiloman

(1914-1925).

O pozi�ie aparte în cadrul grup�rilor conservatoare au de�inut junimi�tii. Creat� în

1864, la Ia�i, ca societate literar�, având ca fondatori pe Titu Maiorescu, P. P. Carp,

Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Th. Rosetti, Junimea se implic� �i în via�a politic�, mai

ales din 1871. Apari�ia mi�c�rii cultural-politice junimiste marcheaz� trecerea, în spa�iul

autohton, de la vechiul conservatorism regulamentar (tradi�ionalism) la noul

conservatorism de factur� european�, conservatorism evolu�ionist. Imaginea �i statutul

junimismului în epoc� �i în con�tiin�a posterit��ii este un tablou zugr�vit în lumini �i

umbre. De pe pozi�ii partizane, junimismul, ca �i con�tiin�� critic� a modernit��ii

române�ti, apare ca inadecvat �i chiar “retrograd” în optica unor anali�ti precum A. D.

Xenopol, G. Ibr�ileanu, E. Lovinescu sau �t. Zeletin. Analizele mai recente, situate într-

un orizont al “neutralit��ii �tiin�ifice” percep identitatea grupului ca articulându-se printr-

o dubl� ruptur�: fa�� de iacobinismul pa�optist, pe de o parte, �i fa�� de arhaismul �i

iner�ia conservatorismului boieresc, pe de alt� parte. Programul junimist, sintez� a

gândirii conservatoare, se opune atât vechiului regim, cât �i radicalismului politic liberal

(Stanomir, 2000: 25). Pe acee�i pozi�ie evaluativ� se situeaz� �i perspectiva care plaseaz�

junimi�tii, “ca intelectuali �i «liberali»”, drept “o for�� aparte în societate, una ce se

distinge atît de liberalii demagogi, cât �i de conservatorii arhaici”, adoptând un “ideal

politic tehnocratic” prin care grupurile de prestigiu intelectuale î�i legitimeaz� puterea

(Matei, 2004: 93). În cadrul grup�rilor conservatoare, junimi�tii se pare c� vor p�stra

“statutul de conservatori lumina�i, altfel spus, de arip� stâng� a partidului conservator”

(Ornea, 1998: 206). Privit� ca expresie a valorilor �i tendin�elor “secolului pozitivist”,

“strategia Junimii era de a pune la punct un sistem de echivalen�� �i de transformare

reciproc� a �tiin�ei (savoir) în putere (pouvoir). �tiin�a acumulat� dincolo (la Berlin,

Viena, Paris) devine o surs� de putere aici (la Ia�i) �i o legitimare a oric�rei preten�ii

ulterioare de putere” (Alexandrescu, 1999: 54). Junimea ca �i “grup social-politic �i

cultural” mediaz� între Stat �i societate, iar puterea ei normativ� este legitimat� ca putere

politic� în m�sura în care reprezint� interesele categoriilor sociale existente în societate.

Ei în�i�i se consider� (prin vocea lui Carp) a fi “intermediarii dintre clasele pozitive,

�tiin�� (teoretic�) �i putere (politic�)” (Alexandrescu, 1999: 70-72).

110

Junimi�tii vor manifesta o anumit� ”independen�� politic�”, de�i colaboreaz� atât

cu grup�rile liberale, cât �i cu cele conservatoare �i intr� în componen�a unor guverne.

Gruparea lui Carp �i Maiorescu a �tiut s�-�i p�streze ”o situa�ie suficient de independent�

fa�� de guvernul liberal, men�inându-�i posibilitatea de a se ridica împotriv�-i atunci

când a considerat util s-o fac�. Neintrarea în nici un guvern liberal a fost un noroc

pentru junimi�ti, men�inându-le intacte �ansele ulterioare de preluare a puterii” (Bulei,

2001: 58). Din 1881, odat� cu publicarea programului Era Nou�, gruparea junimi�tilor

începe s� ac�ioneze separat de vechii conservatori (în 1882, Titu Maiorescu �i P. P. Carp

î�i dau demisia din Partidul Conservator), iar în 1891 junimi�tii pun bazele Partidului

Constitu�ional (condus de P. P. Carp), care particip� la guvernarea conservatoare din

1891-1895. Pe fondul crizei financiare, în 1900, fuzioneaz� cu Partidul Conservator,

fuziune definitivat� în 1907, când Petre P. Carp va fi ales în fruntea partidului.

Sub aspect organizatoric, junimi�tii au fost considera�i, adesea, ”elementul

dizolvant al conservatorilor”, pentru faptul c� au existat în permanen�� rivalit��i �i

dispute între ei �i ”b�trânii” conservatori (numi�i �i conservatorii “puri”). Ruptura

junimi�tilor de nucleul conservatorilor nu a fost îns� total�, nici dup� 1882 când leg�turile

lor devin mult mai sporadice. Contactele lor r�mân destul de strânse, existând numeroase

ac�iuni comune, de�i neîncrederea reciproc� era dominant�. Deosebirile dintre cele dou�

grup�ri conservatoare se refereau la modalitatea în care în�elegeau s� fac� opozi�ie

guvernului liberal �i la alian�ele pe care le stabileau pentru a ajunge la putere. Apropierea

junimi�tilor de liberalii guvernamentali era comentat� defavorabil în epoc�, fiind

considerat� o dovad� de oportunism �i inconsecven�� politic�. Aceast� op�iune politic�

era justificat�, de c�tre cei în cauz�, prin similitudinea punctelor de vedere dintre liberalii

lui I. C. Br�tianu �i junimi�ti în problemele de politic� extern�.

În timp ce junimi�tii se apropie de liberalii de la guvern, b�trânii conservatori se

apropie de grup�rile liberale aflate în opozi�ie: liberalii independen�i sau “sinceri”

(grupare condus� de George Vernescu �i Nicolae Ionescu) �i gruparea liberalilor modera�i

moldoveni, condus� de Mihail Kog�lniceanu, ini�iind o serie de ac�iuni comune

antiguvernamentale. În 1883, pun bazele Opozi�iei Unite �i se constituie un Comitet,

format din gen. Em. Florescu (de la conservatori), G. Vernescu (liberalii sinceri), M.

Kog�lniceanu (liberalii modera�i), îns�rcinat cu redactarea unui program comun al

111

opozi�iei, al c�rei obiectiv prioritar era “completa fuziune a partidelor” din opozi�ie.

Acest lucru se realizeaz�, în martie 1884, când Partidul Conservator, gruparea liberalilor

sinceri �i o parte a liberalilor moldoveni se unesc într-o forma�iune politic� numit�

Partidul Liberal-Conservator, la conducerea c�reia sunt ale�i L. Catargiu �i G. Vernescu.

Noua forma�iune politic� se sprijinea pe structurile organizatorice liberale �i

conservatoare deja existente. O unitate propriu-zis� nu a fost în Partidul Liberal-

Conservator decât la nivel central �i aceasta atâta timp cât s-a aflat în opozi�ie. În vara

anului 1888, Opozi�ia Unit� se destram� prin desprinderea grup�rii lui N. Fleva, apoi a

liberalilor modera�i (D. Br�tianu �i M. Kog�lniceanu), îns� Partidul Liberal-

Conservator se men�ine pân� în 1891 (Bulei, 2000).

În evolu�ia Partidului Conservator s-a constatat o continu� fr�mântare

organizatoric� �i disensiuni, determinate atât de interese politico-economice, cât �i de

rivalit��ile personale ale liderilor. În 1908, partidul se scindeaz� având ca rezultat apari�ia

Partidului Conservator-Democrat, un al treilea poten�ial partid de guvern�mânt al

României moderne, care se delimiteaz� de acea op�iune politic�, perceput� în epoc� drept

“conservatorism osificant �i aristocratizant” (Stanomir �i Vlad, 2002). Partidul a fost

condus de Take Ionescu, c�ruia i se al�tur� Constantin C. Dissescu, Nicolae Xenopol,

Alexandru B�d�r�u, Constantin R�dulescu-Motru �.a. Conservator-democra�ii particip� la

guvernare doar în cadrul unor cabinete de “concentrare conservatoare”, prezidate de Titu

Maiorescu. În 1919, partidul adopt� denumirea de Partidul Democrat, care în 1922

fuzioneaz� cu Partidul Na�ional (Iuliu Maniu). Diversitatea grup�rilor conservatoare face

dificil� identificarea configura�iei ideologice a ceea ce se nume�te in mod obi�nuit

conservatorismul românesc. Declara�iile de principii formulate în presa de orientare

conservatoare �i în discursurile liderilor politici sunt sintetizate în programele Partidului

Conservator, a c�ror concep�ie apar�ine în cea mai mare parte junimi�tilor.

Sistematiz�ri programatice conservatoare

Strategiile de ac�iune ale politicii conservatoare, precum �i configura�ia ideologic�

pe care se fundamenteaz� aceasta se reg�sesc în cuprinsul documentelor programatice ale

partidului. În februarie 1880, Manolache Costache Epureanu public� Programul

112

Partidului Conservator care con�inea ”o serie de principii sincer expuse” �i mai pu�in un

program politic. Aceast� declara�ie de principii se pronun�a pentru consolidarea

monarhiei constitu�ionale �i a institu�iilor prev�zute în Constitu�ia din 1866. Mai precis,

Programul pleda pentru o politic� extern� “modest� �i chiar respectuoas� c�tre toate

puterile, dar demn� �i st�ruitoare”, care exclude orice “visuri aventuroase �i ne scute�te

de umilin�e”. În privin�a politicii interne, Programul stipula “dezvoltarea istoric� a

individualit��ii noastre na�ionale”, consolidarea institu�iilor “a�a încât to�i s� se poat�

bucura de dânsele”, progresul m�surat, dar continuu; frazelor “goale” ale adeversarilor le

opunea “fiin�a adev�rului”, care presupunea realizarea urm�toarelor obiective: “o direc�ie

real� în instruc�iunea public�”; adoptarea unor “m�suri priincioase” pentru clasele de

jos; “armonia” între marii proprietari �i muncitorii agricoli prin protejarea celor dintâi

“contra intrigilor de jos �i fluctua�iunilor politice de sus”, iar pe ceilal�i “contra

specula�iilor c�rora sunt expu�i”; protejarea micii propriet��i prin legi speciale;

simplificarea mecanismului administrativ, “împotriva arbitrariului �i a excesului de

putere”; înt�rirea institu�iei militare; aplicarea corect� a regimului reprezentativ; în

domeniul economic nu erau prev�zute m�suri concrete, precizându-se doar o direc�ie

general� care viza limitarea oric�ror întreprinderi costisitoare “pentru c� se m�resc

impozitele” (Programul Partidului Conservator – 1880 în Stanomir �i Vlad, Antologie…,

2002: 447-451). Ziarul Pressa scria despre programul conservator c� ar ”cuprinde numai

generalit��i abstracte, teoreme sociale, acceptabile pentru to�i, inofensive c�tre to�i!

Oricine îl poate subscrie, precum �i oricine poate fi în drept a nu-l sus�ine” (apud, Bulei,

2001: 34).

Ini�iativa programatic� o preia grupul junimi�tilor, în cercul c�rora s-au dezb�tut

principiile �i stategia aplic�rii unui nou program. Autorul acestuia a fost P. P. Carp care,

într-un discurs în Camera Deputa�ilor din 30 martie 1881, numit mai târziu Era nou�,

“traseaz� o a treia cale pentru junimi�ti, între liberali �i vechii conservatori, de care se

disociaz�” (Alexandrescu, 1999: 62). Junimi�tii considerau c� pentru România trebuia s�

înceap� “o er� nou�” în orientarea politicii interne �i externe. Dup� proclamarea regatului

“sim��mântul unei schimb�ri adânci în starea ��rii era a�a de general încât curentul

«Era nou�» se l��ise pretutindeni”, drept urmare “se impune organizarea administrativ�

�i reforma social�” – scria Titu Maiorescu în martie 1881. Îns��i maniera de a face

113

politic� în România se cerea schimbat�: “Suntem datori fiecare din noi de a nu ne mai

grupa în jurul persoanelor, de a nu ne mul�umi cu instincte vagi de opozi�ie, de a nu mai

zice: voiesc s� te duci tu, ca s� vin eu; ci de a ne spune unii altora �i de a spune ��rii:

iat� ce credem, iat� ce voim în reforme practice” (Maiorescu, 1897: 99-114). Acelea�i

idei le reg�sim la P. P. Carp care considera c� f�r� abordarea “chestiunii sociale” nici

stânga, nici dreapta nu-�i puteau revendica drept la existen�� în viitor. Puteau fi ni�te

grup�ri politice care luptau numai pentru putere, nu pentru principii (Carp, 2000: 230).

Programul sintetizat de P. P. Carp în 1881 identifica drept cauz� a disfunc�iilor

existente în societatea româneasc�, modul defectuos în care s-a realizat modernizarea

(“democratizarea” în exprimarea acestuia) României: “…democratizarea s-a f�cut de sus

în jos, iar nu de jos în sus”, drept urmare “noua democra�ie este o democra�ie bugetar�,

iar nu o democra�ie a muncii”. Pornind de la analiza realist� �i critic� a situa�iei existente,

“to�i conservatorii serio�i trebuiau s� consimt� la faptul împlinit; trebuiau s� admit�

revolu�iunea social�, democratizarea societ��ii noastre, ca un ce irevocabil �i lupta nu

mai poate avea loc decât în privirea mijloacelor ce trebuie s� întrebuin��m ca s�

mic�or�m pe cât se poate relele”. La capitolul solu�ii, P. P. Carp propune: garantarea

propriet��ii mici în mâinile ��ranului; o lege a cârciumilor; o lege a comunei rurale pentru

a-i asigura autoadministrarea, pe linia unei descentraliz�ri administrative; schimbarea

legii tocmelilor agricole; crearea unui statut pentru meseria�i, fie chiar �i prin înfiin�area

de corpora�ii; inamovibilitatea magistraturii; condi�ii “serioase” de admisibilitate în

func�iile publice; o alt� lege a înv���mântului în sensul celei propuse de Maiorescu în

1876; alegerea Parlamentului respectând adev�ratul “regim liberal” prin diminuarea

influen�ei guvernamentale (Carp, apud Stanomir �i Vlad, 2002: 452-466). Programul Era

nou� prevedea principiul dreptului de interven�ie al statului în raporturile sociale,

interven�ie care trebuia s� �in� seama de “starea popula�iei ��rii, de obiceiurile ei, de felul

ei de trai, de starea ei de cultur�, de tradi�ii �i de o sum� de alte împrejur�ri” (Carp,

2000: 98).

De�i în momentul enun��rii programului Era nou�, P. P. Carp nu era

”înregimentat” politic, Timpul – ziarul oficial al Partidului Conservator – preia discursul

s�u �i al lui Titu Maiorescu, rostite în Camer�, în proiectul de r�spuns la adresa Tronului,

precizând c� “nu sunt decât accentuarea în mod practic a ideilor ce a propagat

114

totdeauna Partidul Conservator �i oarecum dezvoltarea ideii conservatoare îns��i”

(Timpul nr. 73/2 aprilie 1881). A�adar, Era nou�, programul lansat de junimi�ti, care va fi

detaliat �i aplicat mai târziu (martie 1888), sintetizeaz� configura�ia ideologic� �i

programatic� a întregii arii politice conservatoare. Recunoscând faptul c� piedicile ce se

opuneau progresului fuseser� înl�turate prin adoptarea sistemului de drepturi �i libert��i

constitu�ionale, conservatorii considerau c� mai r�mânea de rezolvat problema

“întrebuin��rii” libert��ii cucerite, ei asumându-�i rolul de a consolida opera moderniz�rii

societ��ii române�ti, ini�iat� de liberali. Praxis-ul politic conservator confirm� aprecierea

lansat� de unii istorici dup� care “…ini�iativa în toat� epoca modern� o vor avea

liberalii. Ei vor trasa cadrul de dezvoltare a ��rii în vreme ce conservatorii se vor

mul�umi s� consolideze o oper� început� de al�ii. Domeniul preferat în care ei vor crea

va fi cel administrativ” (Mamina �i Bulei, 1994).

Anul 1881 are o semnifica�ie aparte în evolu�ia gândirii �i politicii conservatoare,

marcând trecerea de la contestare (discursul critic) la organizare (reforme poltice). Acest

fapt este punctat de Carp în programul Era Nou�, care precizeaz� noua direc�ie politic�

reformatoare �i de Maiorescu în Poe�i �i critici (1886), în care anun�� sfâr�itul criticii

normative. Dup aceasta dat� se produce o diferen�iere mai clar� între anumite grupuri

sociale (grupuri de interese) din interiorul Junimii, difern�iere valabil� pentru un spectru

social mai larg. Asist�m la conturarea identit��ii unor categorii socioprofesionale

distincte, importan�i agen�i ai moderniz�rii societ��ii române�ti – tehnocra�ii, politicienii

�i intelectualii. Ace�tia din urm� nu mai aveau acces la deciziile politice, a�a cum s-a

întâmplat pân� prin 1870, �i drept urmare î�i vor asuma în exclusivitate discursul critic ce

se face mai bine auzit odat� cu secolul XX, în contextul c�ruia delimitarea între

tehnocra�i �i intelectuali r�mâne definitiv� (Alexandrescu, 1999).

Un moment oportun pentru noi preciz�ri programatice l-a constituit revizuirea

Constitu�iei, în 1884. Dezbaterile în jurul modific�rii Constitu�iei (se aveau în vedere 24

de articole, la care se ad�ugau unele prevederi din legea electoral�) au început din a doua

jum�tate a anului 1882 �i au durat doi ani. Aceste dezbateri sunt relevante pentru

înfrunt�rile politice dintre guvern �i opozi�ie, cât, mai ales, în cadrul majorit��ii

guvernamentale, între stânga liberal� �i aripa moderat�, între liderii acestor grup�ri, I.C.

Br�tianu �i C.A. Rosetti. Conservatorii se pronun�� împotriva revizuirii Constitu�iei,

115

aducând numeroase argumente în favoarea acestei atitudini, formulând implicit propriile

principii �i strategii de ac�iune politic�. Ei considerau c� nu drepturile politice lipseau

românilor în acel moment, acestea trebuind s� succead� dezvolt�rii economice �i ridic�rii

st�rii materiale �i morale a na�iunii. De asemenea, conservatorii apreciau c� România nu

era preg�tit� s� fac� noi experien�e reformatoare, neavând o practic� îndelungat� a

regimului reprezentativ. Neajunsurile de care sufer� �ara, amestecul deputa�ilor în

administra�ie, influen�area alegerilor de c�tre guvern, conflictul intereselor generale cu

cele locale – remarca P. P. Carp - �i care se pun pe seama Constitu�iei vor r�mâne

acelea�i, cu sau f�r� modificarea acesteia (Bulei, 2000). Concluzia politicienilor de

orientare conservatoare era c� o reform� a c�rei esen�� consta numai în sporirea

num�rului aleg�torilor nu putea fi o solu�ie pentru asigurarea independen�ei puterii

legislative.

Au existat �i alte documente programatice ale forma�iunilor politice de orientare

conservatoare: Programul Partidului Conservator-Democrat (1908); Programul

Partidului Conservator (1913); Manifestul Partidului Conservator-Progresist (dec.

1918); Programul Partidului Conservator –Democrat (1919). Acestea nu au adus,

îns�, schimb�ri majore în configura�ia ideologic� �i programul politic propus de

forma�iunile respective. Unele schimb�ri apar totu�i, dup� 1907, când toate partidele

politice manifest� deschidere, cel pu�in în principii, fa�� de reformele

sociale/democratice, care devin prioritare în contextul istoric m al secolului XX.

1.2. Politica guvernamental� conservatoare

Dup� instaurarea regimului monarhiei constitu�ionale, conservatorii au guvernat

aproximativ dou�zeci de ani, în urm�toarele intervale: 1871-1876; 1888-1895; 1899-

1901; 1904-1907; 1910-1914.

În perioada instabilit��ii guvernamentale din 1866-1871, grup�rile conservatoare

s-au dovedit mai active �i mai influente, reu�ind în cele din urm� s� pun� cap�t crizei

politice prin guvernarea “de mân� forte” a lui Lasc�r Catargiu (1871-1876), care a lansat

propriul program de reforme vizând reorganizarea administra�iei, justi�iei,

înv���mântului, acordând o aten�ie special� problemelor economice �i financiare, precum

�i consolid�rii monarhiei, toate acestea fiind un argument în favoarea faptului c� la

116

modernizarea ��rii a contribuit întreaga elit� politic� româneasc�, indiferent de

apartenen�a de partid.

În�elegerile anterioare cu unii dintre liberali, care prevedeau, pentru început,

o participare propor�ional� la conducere �i o colaborare în rezolvarea problemelor

generate de înl�turarea lui Al. I. Cuza, nu au fost respectate de conservatori. Înc�lcarea

angajamentelor ini�iale, având ca scop plasarea în plan secundar a liberalilor radicali, a

continuat în toat� perioada instituirii noului regim, asigurând conservatorilor �i liberalilor

modera�i un vizibil ascendent politic.

În intervalul de dup� cucerirea independen�ei, raportul de for�e s-a schimbat în

favoarea liberalilor care, constitui�i în partid politic, vor guverna �ara timp de 12 ani

demonstrând o foarte bun� disciplin� de partid, aspect remarcat chiar de adversarii lor

politici (“acolo nu era decât o turm� �i un p�stor, o voin�� �i o ascultare” aprecia P. P.

Carp referindu-se la Partidul Na�ional Liberal). În schimb, grup�rile politice aflate în

opozi�ie î�i legitimau aspira�iile pentru cucerirea puterii mai mult cu meritele în lupta

dus� pentru r�sturnarea guvernului Br�tianu, decât cu programe constructive de

guvernare. În semn de protest fa�� de lunga guvernare liberal�, conservatorii nu mai

activeaz� în Parlament între 1883 �i 1888, activitatea lor derulându-se în cadrul Opozi�iei

Unite.

117

2. CONFIGURA�IA IDEOLOGIC� A CONSERVATORISMULUI

ROMÂNESC. LEGITIMAREA PRIN REFORMISMUL EVOLU�IONIST

Rivalitatea politic� dintre conservatori �i liberali se concretiza adesea în

contestarea reciproc� a legitimit��ii. Liberalii îi învinuiau pe conservatori de

“reac�ionarism”, în schimb, conservatorii îi acuzau de demagogie �i populism. Liberalii

se considerau mandatarii vremurilor noi pe care le tr�ia �ara, având îndr�zneal� �i

entuziasm revolu�ionar, conservatorii î�i legitimau puterea prin invocarea tradi�iei �i a

“progresului organic”, precum �i prin capitalul intelectual (cultural), simbolic al

membrilor s�i.

Configura�ia ideologic� a conservatorismului românesc, chiar dac� nu are o

formulare unitar� �i consecvent afirmat� (aspect valabil, de altfel, pentru toate

forma�iunile politice ale vremii), transpare din discursurile politice, din programele de

partid �i presa de orientare conservatoare, în cuprinsul c�rora se pot identifica valorile �i

principiile de baz� ale politicii conservatoare: tradi�ia, ordinea, legalitatea, armonia

social�, critica ra�ionalismului politic �i a revolu�iei, pruden�� �i realism, elitism,

proprietate, contextualism, progres gradual �i evolu�ie organic�.

Tradi�ia �i “lec�ia istoriei”

Respectul fa�� de tradi�ie �i istorie este definitoriu pentru dogmatica doctrinei

conservatoare europene. Pentru un conservator autentic, construc�ia prezentului �i a

viitorului se realizeaz� doar pe bazele solide ale trecutului. Abordarea istoric� permite o

mai bun� în�elegere a realit��ii prezente �i g�sirea unor strategii adecvate de schimbare

social�. Lectura trecutului, mai îndep�rtat sau mai apropiat, prin gril� conservatoare sau

liberal� devine o întreprindere cu miz� ideologic�, proiectul societal propus legitimându-

se prin apelul la propria variant� de trecut (Stanomir, 2000).

În cazul conservatorismului românesc, diversitatea nuan�elor ideologice pe care le

propun grup�rile �i liderii acestora, face dificil� identificarea exact� a conota�iei atribuite

tradi�iei. Acest aspect este valabil �i pentru conservatorismul din alte spa�ii geopolitice.

A�adar, “to�i conservatorii doresc s� conserve ceva, dar nu to�i doresc s� conserve

acela�i lucru. De aceea, conservatorismul este atât de greu de definit” (Ball �i Dagger,

118

2000: 99). Pentru prima genera�ie de conservatori români (Mihail Sturdza, Barbu �tirbei,

Grigore Bal�, Barbu Catargiu) recursul la tradi�ia institu�ional� �i moral� a Principatelor

este destul de transparent�: “Reformele dorite de noi trebue s� se conformeze cu geniul,

cu datinile, cu adev�ratele nevoi ale românilor, precum �i cu gradul culturei lor, ele nu

trebuie s� fie simple copii sau traduceri din legi �i a�ez�minte str�ine” (Grigore Bal�,

Profesia de credin��, în Stanomir �i Vlad, Antologie…, 2002: 412).

Unii dintre conservatorii anilor ‘70-‘80 ai secolului al XIX-lea, con�tientizând

precaritatea tradi�iei române�ti în administrarea treburilor publice, sunt reticen�i în a

elogia un trecut lipsit de glorie. P. P. Carp �i Titu Maiorescu dezvolt� un discurs critic

atât la adresa prezentului, cât �i a trecutului. Singura concesie f�cut� tradi�iei const� în

elogiul adus vechii aristocra�ii luminate (“acestor p�rin�i ai patriei”), purt�toare a ideilor

moderne de libertate politic�, egalitate în fa�a legii �i a idealurilor na�ionale de unire �i

independen��. Acela�i elogiu al boierilor patrio�i, formulat ca replic� la devaloriz�rile

operate de liberalii radicali, îl g�sim �i în discursurile lui Al. Lahovari: “Calomnia�i

istoria acestei ��ri, când zice�i c� partidul conservator din trecut, partidul boieresc, dac�

vre�i, dup� timpuri, n-a f�cut decât lucruri netrebnice sau infame; c�ci au fost secole în

cari �ara Româneasc� n-a fost reprezentat� decât prin c�peteniile ei, �i nu e bine s�

zice�i c� acele secole de glorie �i de nenorociri au fost mânjite cu o larg� pat� de doliu �i

de ru�ine” (Al. Lahovari, Discurs rostii în �edin�a Camerei din 2 decembrie 1888, în

Stanomir �i Vlad, Antologie…, 2002: 156).

Un moment istoric “de referin��” la care fac apel politicienii junimi�ti este

Programul Divanurilor Ad-Hoc din 1857, marcând sfâr�itul vechiului regim �i sintetizând

obiectivele noii genera�ii, acesta este asumat de cei mai mul�i dintre conservatori ca

program al evolu�iei graduale, adecvat� “cerin�elor ��rii”: “Adev�ratul îndreptar al

dezvolt�rii interne �i externe, în direc�ia c�ruia începuse regenerarea noastr� �i care

trebuia acum urmat pân� la sfâr�it, erau cele cinci puncte fundamentale, formulate de

Divanurile ad-hoc din Ia�i �i Bucure�ti la 7 �i la 9 octombrie 1857; respectarea

capitula�iilor, unirea, dinastia ereditar� dintr-o familie suveran� a Europei, neutralitatea

garantat� de Puteri �i sistemul constitu�ional. Aici era expresia real� a cerin�elor ��rii,

conform cu faza vremelnic� a evolu�iei sale istorice, programul izvorât din toat�

experien�a trecutului �i care trebuia p�strat cu sfin�enie pân� la deplina lui înf�ptuire,

119

dup� care venea apoi timpul unei noi hot�râri �i formul�ri pentru regularea mersului în

viitor” (Maiorescu, Istoria contimporan� a României, în Stanomir �i Vlad, Antologie…,

2002: 312-313).

Pentru Mihai Eminescu, figur� distinct� a gândirii conservatoare, tradi�ia are

sensuri multiple �i nuan�ate desemnând: ��ranul �i modul s�u particular de a fi în lume (o

��r�nime eroic�, ce munce�te �i lupt� pentru ap�rarea ��rii, conservând un fond sufletesc

nealterat); trecutul voievodal a c�rui imagine glorioas� poate servi ca îndreptar

prezentului dec�zut; Vechiul Regim autohton, v�zut – tot în compara�ie cu instabilitatea

�i precaritatea moral� a prezentului – ca un timp al ordinii �i stabilit��ii ce st� sub semnul

armoniei patriarhale dintre ��ranul �i boierul p�mântean (Stanomir �i Vlad, 2002: 131).

Con�tient de imposibilitatea întoarcerii în istorie, Eminescu, la fel ca �i al�i gânditori �i

politicieni conservatori, promoveaz� o strategie a regener�rii na�ionale prin emanciparea,

cultural� �i material�, a ��ranului român. Eminescu inaugureaz� astfel o tradi�ie a

reflec�iei social-politice române�ti ipostaziat� ulterior în s�m�n�torism �i poporanism.

Constantin R�dulescu-Motru dezvolt� aceea�i venera�ie pentru ruralitate �i pentru

poten�ialul ��r�nesc, depozitar al spiritului românesc autentic �i a unicei tradi�ii valide.

Motru vede o posibil� revigorare a conservatorismului în varianta sa ��r�nist�:

“…singurii n�scu�i cu un suflet conservator, în statul român, sunt cei de jos, ��ranii. Ei

sunt singurii care cred în sfin�enia ordinii. Primii no�tri democra�i au ie�it din rândurile

boierilor. La noi democra�ia a început cu cei de sus (…). Drepturi egale s-au dat pentru

cei de sus; drepturi f�r� r�spundere, bineîn�eles. De aceea, la noi democra�ia se

confund� cu “a fi la putere” (��r�nismul: un suflet �i o politic�, 1924, în Stanomir �i

Vlad, Antologie…, 2002: 204).

În absen�a unei tradi�ii politice, Alexandru Marghiloman (ultimul pre�edinte al

partidului Conservator) pledeaz� pentru alte dou� sensuri esen�iale ale tradi�iei: “Suntem

noi un popor de tradi�ie? Nu în toate, trebuie s� o recunoa�tem. Avem dou� tradi�ii îns�

foarte serioase: tradi�ia religioas� �i tradi�ia propriet��ii. Celelalte ne lipsesc. Atunci

trebuie s� fim foarte prev�z�tori când în evolu�ia noastr� n-avem în seama noastr� decât

ace�ti factori care ne creeaz� o individualitate” (Alexandru Marghiloman, Doctrina

conservatoare, 1923, în volumul Doctrinele partidelor politice).

120

Junimismul politic se define�te chiar prin “ruptura cu trecutul”, luând distan��

fa�� de vechiul regim feudal �i fa�� de epoca lui Cuza, invocând în schimb anul 1866 ca

moment al începutului României noi, pentru a se legitima astfel ca “singura voce

autorizat� a Noului Regim”. Mai ales dup� 1881, grup�rile conservatoare �i, implicit,

junimi�tii, vor dezvolta o “strategie de organizare mai curând decât de contestare a

institu�iilor existente” (Alexandrescu, 1999: 59). Aceast� perspectiv�, dublat� de

fidelitatea fa�� de rege �i constitu�ie, îi plaseaz� pe junimi�ti în ipostaza de conservatori

ai liberalismului inaugurat odat� cu regimul de la 1866.

Precaritatea unei tradi�ii institu�ional-politice române�ti, demn� de a fi învestit� ca

referen�ial istoric, determin� elita politic� s� recurg� la “inventarea” acesteia: “Singura

tradi�ie la care elita educat� în Occident are acces este acea tradi�ie inventat�, tradi�ie

centrat� pe un cult al geniului folcloric, întrev�zut ca expresie genuin� a românit��ii. Se

opereaz�, simbolic, o distinc�ie între tradi�ia recuperabil� (atribuit� poporului, adic�

locuitorilor de la sate) �i acea tradi�ie dispensabil�, a culturii scrise, secretate de

centrele ecleziastice �i de vechii umani�ti. Fractura identificabil� la mijlocul secolului al

XIX-lea este responsabil� pentru o tensiune niciodat� disp�rut� complet” (Stanomir �i

Vlad, 2002: 15).

Interoga�iile cu privire la necesitatea unei op�iuni politice conservatoare, care s�

înt�reasc� mesajul dreptei române�ti actuale, solicit� nuan��ri doctrinare suplimentare cu

referire la raportul dintre valorizarea trecutului/tradi�iei �i proiectul moderniz�rii

societ��ii. Ethosul conservator junimist î�i p�streaz� actualitatea în m�sura în care:

“Exigen�ele bunului sim� comun, o anumit� rezonabilitate în ac�iunea politic�, pruden�a

sunt valori definind o conduit� dezirabil� în timpuri de tranzi�ie” (Stanomir, 2001: 316).

În pledoariile intelectualilor �i politicienilor primei noastre modernit��i, conservatorismul

se prezint� ca o ipostaz� a tradi�ionalismului, îns� nu a celui care refuz� schimbarea �i

invit� la o întoarcere în trecut (paseism/”reac�ionarism”). Pentru conservatorii români,

istoria �i tradi�ia în accep�iunile men�ionate) serveau ca repere valorice �i surse de

revitalizare �i direc�ionare a unui prezent aflat în deriv�.

121

Progres gradual – “evolu�ie organic�”

Doctrina politic� a conservatorismului românesc se revendic� din tradi�ionalism

�i evolu�ionism, op�iuni formulate ca alternative la ra�ionalismul politic �i proiectele de

schimbare social� radical�: “Doctrina conservatoare este aceea care �ine drept un adev�r

istoric: c� evolu�ia real�, durabil�, nu se poate face prin salturi; ea nu poate fi decât

rezultatul unei leg�turi armonioase a trecutului cu prezentul. Institu�iile viabile ale unei

societ��i se dezvolt� prin ele înse�i, organic, prin traiul normal al societ��ii […]. Trebuie

s� a�tep�i progresul de la dezvoltarea îns��i a con�tiin�ei colective; nu po�i s� impui

voin�a unei singure ra�iuni […]. Deci doctrina conservatoare, care nu admite progresul

prin salturi, este doctrina eminamente a realit��ilor pe care o opui doctrinei vis�toare a

teoriilor �i utopiilor” (Al. Marghiloman Doctrina conservatoare, 1923, în volumul

Doctrinele partidelor politice).

În contextul tranzi�iei pe care o traversa societatea româneasc� în secolul al XIX-

lea, singurul tip de evolu�ie considerat acceptabil de c�tre conservatori era acela care

integra acumul�rile trecutului, se derula într-un ritm moderat �i prevenea efectele

neprev�zute. În schimbul “ingineriei utopice”, revolu�ionar� �i radical�, îi este preferat�

“ingineria gradual�”. Invocarea modelului englez �i rezerva fa�� de radicalismul iacobin

– constante ale spiritului conservator românesc, indiferent de epoc� - sunt anun�ate în

discursurile �i scrierile conservatorilor din prima genera�ie, remarcabile r�mânând

formul�rile date acestei idei de c�tre Dimitrie Ghica �i Barbu Catargiu: “În Anglia,

englezii se supun legilor vechi care sunt chiar contrare secolului nostru �i nu fac altele

decât cu mare circumspec�ie. În Fran�a s-au schimbat patru sau cinci charte

constitu�ionale în ultimii �aizeci de ani. Care dintre cele dou� ��ri, totu�i, ne întreb�m,

este mai bine guvernat�?” (Barbu Catargiu, Despre starea social� a Principatelor

danubiene, în Stanomir �i Vlad, Antologie…, 2002: 220). Politicienii conservatori cred cu

t�rie în necesitatea progresului, care pentru ei înseamn� o monarhie constitu�ional�

puternic� ce se sprijin� pe o aristocra�ie de merit. Spre deosebire de ace�tia, liberalii-

pa�opti�ti doreau instituirea republicii sau men�inerea unei monarhii constitu�ionale slabe

(Matei, 2004). Progres - ordine - institu�ii �i cultur� european� sunt pilonii de baz� ai

politicii conservatoare române�ti.

122

Deta�area de revolu�ionarismul proiectului pa�optist, dublat de reformismul

prudent �i evolu�ia organic� sunt ferm afirmate de junimi�tii P. P. Carp (Era nou�, 1884),

Titu Maiorescu (Istoria contimporan�, 1924) �i Mihai Eminescu (articolele din Timpul).

Gradualismul este considerat de Maiorescu un antidot al schimb�rii necontenite, cu

referire la revizuirea constitu�iei în 1884: “Dac� este a�a de puternic� o idee în

constitu�ia de la 1866, nu-i l�sa�i timp s� se pun� în lucrare aceast� constitu�iune în

întregimea ei? (…) Înainte de a se fi executat toat� opera început� la 1866 prin

constitu�iune, veni�i ast�zi s� �tirbi�i aceast� constitu�iune, �i veni�i cu alte idei, cu idei de

trei colegii sau un colegiu, cum vrea domnul Rosetti?” (Titu Maiorecu, Cuvântare rostit�

în �edin�a Camerei din 2 aprilie 1884, în Stanomir �i Vlad, Antologie…, 2002: 244).

Elogiul contextualismului (“localismul”) �i op�iunea pentru teoria statului natural

vin s� întregeasc� perspectiva evolu�ionist� conservatoare. Teza statului natural, opus�

celei a “statului contractual” dezvoltat� de filosofia ra�ionalist� modern�, este promovat�

de Titu Maiorescu, Th. Rosetti �i Mihai Eminescu. Teoriei contractului social �i

concep�iei atomist-individualiste asupra societ��ii, conservatorii îi opun teoria

contractului între genera�ii �i concep�ia organic� asupra societ��ii (Ball �i Dagger, 2000).

Asumând presupozi�iile conservatorismului clasic european despre imperfec�iunea

naturii umane (Ball �i Dagger, 2000), conservatorii români pledeaz� pentru importan�a

educa�iei în via�a unui popor �i pentru un guvern�mânt puternic, menit s� p�streze

ordinea �i armonia social�, limitând �i men�inând controlul asupra pasiunilor individuale.

Discursul conservator românesc, ca discurs critic la adresa modernit��ii, atac� în

special ritmul �i strategiile de dezvoltare ini�iate de liberali, disfunc�iile �i contrastele

generate de procesul tranzi�iei (demagogia, corup�ia, ineficien�a) �i nu modernizarea în

sine. Conservatorii români, indiferent de nuan�e, nu au fost “inamicii progresului” cum

adesea s-a spus în epoc� �i în evalu�rile partizane de mai târziu, care i-au plasat în zona

obscur� a “for�elor retrograde/reac�ionare”. De�i critici �i, uneori, sceptici �i pesimi�ti,

conservatorii nu promoveaz� o atitudine a retragerii din istorie, con�tientizând foarte bine

spiritul optimist �i progresist al veacului: “Ceea ce caracterizeaz� epoca noastr� este o

încredere nem�rginit� în progres. Pân� acum o sut� de ani lumea vedea fericirea înapoi,

într-un paradis biblic, ori într-un veac de aur (…). De un secol încoace, îns� lumea vede

progresul înainte �i toate popoarele caut� s�-�i însu�easc� acel progres �i s� se ridice la

123

o treapt� mai înalt� de civiliza�ie” (N. Filipescu, Discursuri, 1901, apud Stan, 1979:

486).

Propunând un alt tip de ra�ionalitate politic�, bazat pe modera�ie �i realism,

gândirea conservatoare submineaz� “mistica progresului” �i “feti�ul formulelor politice”.

Constantin R�dulescu-Motru sintetizeaz� principiile �i valorile asumate de partidele

conservatoare europene, pe care le dezvolt� �i promotorii conservatorismului românesc:

“1. Credin�a c� viitorul unui popor este continuarea trecutului s�u, �i, prin urmare, c�

experien�a trecutului trebuie s� fie baza politicii sale prezente. Partidele conservatoare

evit� experiment�rile dup� planuri noi, nu pentru c� au înteresul s� perpetueze via�a

trecutului, ci fiindc� au despre via�a trecutului o alt� în�elegere decât celelalte partide.

(…) 2. Concep�ia conservatoare cuprinde recunoa�terea unor principii morale �i politice

ca obligatorii, chiar dac� majoritatea cet��enilor dintr-un moment dat ar avea interese în

contra lor. (…) 3. Ca o tr�s�tur� caracteristic� a concep�iei conservatoare era

considerat� mai înainte vreme ura contra progresului (…). Conservatorii nu sunt contra

progresului, ci contra falsific�rii acestui progres prin concep�ii mistice. Ceea ce ei vor,

este progresul real. �i progresul real, dup� ei, nu poate merge decât al�turi cu ridicarea

sufleteasc�” (Constantin R�dulescu-Motru, Concep�ia conservatoare �i progresul, 1922,

în volumul Doctrinele partidelor politice).

Este incontestabil faptul c� intelectualii �i politicienii conservatori s-au implicat

activ în modernitate, încercând s� concilieze tradi�ia �i modernitatea, ordinea �i libertatea,

prosperitatea individului �i bun�starea comunit��ii, “cultura” �i “civiliza�ia”. În func�ie de

consecven�a cu care au urm�rit aceste repere axiologice �i de adecvarea proiectului

guvernamental la realitate, se poate spune c� ei �i-au pus amprenta specific� asupra

construc�iei modernit��ii politice �i culturale române�ti. Problema moderniz�rii societ��ii

române�ti a fost formulat� disjunctiv în polemicile politice �i culturale: salt revolu�ionar

sau evolu�ie organic�. În cele din urm�, realitatea a confirmat o “sintez� istoric�”

(Ibr�ileanu, 1997), în care ra�ionalismul �i avântul liberal al schimb�rii au fost temperate

de criticismul conservator, legat de valorizarea tradi�iei �i regenerarea fondului autohton.

124

Ra�ionalitate �i pruden��

Respectul fa�� de tradi�ie, promovarea gradualismului �i a contextualismului în

dezvoltarea social� sunt principii ale politicii conservatoare fundamentate pe modelul

teoretic evolu�ionist. Din aceast� perspectiv�, conservatorii detest� revolu�iile �i marile

proiecte de inginerie social�, regizate de ra�ionalismul politic îmbr��i�at de liberalii

radicali: “Secolul trecut – secol ra�ionalist par excellence – ne arat� încercarea de-a

întemeia statul numai pe preceptele apriori, inventate de marii scriitori ai epocei; dar ne

dovede�te totodat� cum s-a r�zbunat asupra tuturor natura ignorat� a statului, prin

anarhie, m�celuri �i groz�vii nemaipomenite” (M. Eminescu, Timpul, 18 iulie 1880, în

Stanomir �i Vlad, Antologie…, 2002: 297). Postularea unor principii universal valabile,

ignorarea experien�ei �i a realit��ii concrete conduc, inevitabil – din perspectiva

ideologiei conservatoare – la importul unor “forme f�r� fond”, cu consecin�e nefaste în

via�a unei comunit��i: “Libertatea nu este decât un vas care valoreaz� prin con�inutul

s�u. O dat� ce am ob�inut Constitu�iunea noastr� liberal�, valoarea ei va atârna de

con�inutul ei. Vom pune în ea o organizare social� serioas�? Vom beneficia de dânsa. Nu

vom face aceasta, «în van ve�i proclama principii, ele nu vor da roade»” (Carp,

Discursuri…, 2000: 240). Sintetizând spiritul unei genera�ii, junimismul a dezvoltat un

program critic constructiv, menit s� consolideze fondul culturii na�ionale. P. P. Carp, Titu

Maiorescu, Iacob Negruzzi, au argumentat în favoarea unui “progres organic”, prin

reforme �i evolu�ie stadial�, probând astfel o atitudine mai degrab� moderat� decât

refractar� la nou. �i în domeniul istoriografiei române�ti, la sfâr�it de secol XIX,

se produce transla�ia de la enciclopedismul romantic (B. P. Hasdeu) la spiritul critic

scientist (N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan), muta�ie cu urm�ri importante în planul

dezbaterilor ideatice �i a form�rii spiritului public românesc (Zub, 2000).

Privit în toate ipostazele sale, discursul critic conservator opereaz� o demitizare

a revolu�ionarismului pa�optist, factor legitimator a politicii liberale plasat� în directa

descenden�� a acestuia. Critica vizeaz� radicalismul politic liberal, iar antidotul propus

este adecvarea la realitate, realismul �i pragmatismul reformist. Dep��ind cli�eele

ideologizante care împart spa�iul politic românesc al vremii în “liberali/progresi�ti” �i

“conservatori/reac�ionari”, putem vedea în cele dou� ideologii majore ale modernit��ii

române�ti variante ale unui program liberal care î�i revendic� “origini intelectuale”

125

diferite – iluminismul/ra�ionalismul francez, respectiv modelul evolu�ionist englez – �i,

drept urmare, propun perspective diferite asupra ritmului �i traseului moderniz�rii

române�ti. Unii anali�ti vorbesc despre o “a doua tradi�ie liberal� local�” în forma

“liberalismului tehnocratic”, crea�ie a genera�iei “criticiste” (junimiste), complementar

liberalismului românesc al primei genera�ii modernizatoare - genera�ia pa�optist�, în

raport cu care promoveaz� o temperare a elanului revolu�ionar �i a schimb�rilor radicale

(Matei, 2004: 77). Titu Maiorescu declar� c� partidul conservator este cel mai îndrept��it

a se numi liberal pentru c� promoveaz� necesitatea progresului, a moderniz�rii �i

europeniz�rii societ��ii române�ti, op�iuni specific liberale: “�i aceast� Camer�

conservatoare, care dup� apre�iarea mea este în momentul de fa�� singurul partid liberal

(…) ceea ce la noi este stânga [liberalii radicali-n.n.] iese din stat �i trebuie eliminat din

stat” (Maiorescu, Discursuri…, 2001: 47).

Liberalismul conservator junimist propune, în esen��, un altfel de liberalism,

o doctrin� a modera�iei politice �i a angaj�rii active în modernitate, care se define�te din

perspectiva reform�rii politicii liberale române�ti pe principiile elitismului/tehnocra�iei �i

a evit�rii exceselor/extremelor politice de factur� retrograd� sau revolu�ionar�.

126

SOCIAL-DEMOCRA�IA ROMÂNEASC�

�I A TREIA CALE A LEGITIM�RII PUTERII

Socialismul românesc din a doua jum�tate a secolului al XIX-lea, începutul

secolului XX, se impune a fi analizat ca variant� a socialismului european, ce propune un

model de dezvoltare specific ��rilor agrare slab dezvoltate, atragând aten�ia asupra

necesit��ii reformul�rii �i rezolv�rii adecvate a “chestiunii ��r�ne�ti”. Dac� ideologia �i

praxis-ul politic liberal �i cel socialist marxist sunt dominate de categorii binare,

conflictuale, reflec�ia �i ac�iunea social-democra�ilor �i a poporani�tilor români, cu toate

diferen�ele dintre ace�tia, propun categorii ternare în abordarea realit��ilor sociale �i în

proiectarea solu�iilor la problemele vremii, strategii în care termenul mediu mediaz� �i

împac� termenii conflictului. Ca alternativ� la scenariul marxist de dezvoltare social�,

social-democra�ia român� propune o “formul� a progresului” care s� valorizeze

poten�ialul agrar autohton �i s� favorizeze clasa majoritar� a societ��ii – ��r�nimea. Ceea

ce a conferit un profil distinct programului social-democrat a fost sus�inerea consecvent�

a dimensiunii sociale a realiz�rii reformelor economice �i politice. Social-democra�ii

inaugureaz�, în contextul dezbaterilor politice pe tema moderniz�rii, politica social� care

devine o component� de baz� a activit��ii lor �i datorit� c�reia dezbaterile în leg�tur� cu

problemele fundamentale ale evolu�iei României moderne au dep��it sfera restrâns� a

elitelor politice.

C. Dobrogeanu-Gherea - ideologul �i teoreticianul social-democra�iei române�ti

- a fost preocupat s� dovedeasc� legitimitatea mi�c�rii socialiste într-o �ar� predominant

agrar� ca România �i s� g�seasc� justific�rile programatice ale c�ii de mijloc, care s�

îmbine idealul îndep�rtat al societ��ii socialiste cu obiectivele imediate ale reformelor

cerute de stadiul capitalist al ��rii. Pentru Gherea, atât socialismul, cât �i capitalismul sunt

inevitabile, perspectiv� argumentat� în baza op�iunii sale pentru evolu�ia organic�,

gradat� a societ��ii capitaliste înspre societatea socialist�, realizabil� printr-un praxis

politic reformist. Demontând proiectul poporanist dup� care “viitorul ��rii e la sate”,

Gherea propune o reform� social� prin care capitalismul nu poate fi evitat, ci trebuie doar

“umanizat” �i consumat ca faz� necesar� în “drumul c�tre socialism”. Dep��ind canonul

127

determinismului economic marxist, Gherea îmbog��e�te gândirea �i practica socialist� cu

teorii sociologice de importan�� major� pentru în�elegerea caracteristicilor �i tendin�elor

moderniz�rii societ��ii române�ti la sfâr�it de secol XIX, început de secol XX: teoria

dezvolt�rii ��rilor înapoiate în orbita celor înaintate (teoria orbit�rii), teoria specificului

evolu�iei de la form� la fond a ��rilor retardate, teoria neoiob�giei. Pledând pentru a

treia cale de evolu�ie a României moderne, care s� realizeze conexiunile necesare între

valorile liberale �i cele ale socialismului marxist, sociali�tii români afirmau necesitatea

ridic�rii materiale �i culturale a ��r�nimii ca �i condi�ie de îns�n�to�ire a organismului

social-economic al ��rii. Considerând c� nu se poate face un salt radical de la feudalism la

socialism, ei priveau revolu�ia ca o “schimbare important�”, îns� nu o “schimbare

violent�”, militând – în pres� �i parlament – pentru realizarea unei adev�rate “revolu�ii

sociale”, în folosul tuturor, prin care s� se asigure “egalitatea economic�”, fundament

pentru “adev�rata libertate �i egalitate”.

Prin pozi�ia adoptat� fa�� de necesitatea acceler�rii procesului de modernizare a

societ��ii române�ti prin industrializare, rezolvarea problemei agrare �i democratizarea

vie�ii poltice, social-democra�ia român� �i-a legitimat programul politic, declarându-se un

reprezentant autentic al categoriilor sociale neprivilegiate din societate.

Polemica socialism – poporanism a avut, dincolo de inconsecven�ele lor

argumentative, un rezultat benefic în planul epistemologiei sociale, generând dou�

modele teoretice de analiz� �i diagnoz� social�, foarte pertinente pentru acea vreme, care

reflect� problemele �i dilemele demersului legitimator a praxis-ului politic românesc

modern.

128

1. PRAXIS-UL POLITIC SOCIALIST ROMÂNESC

1.1. Organizarea mi�c�rii socialiste

Anali�tii consider� c� afirmarea orient�rilor politice de stânga în spa�iul

românesc, în secolul al XIX-lea �i începutul secolului urm�tor, a cunoscut mai multe

ipostaze: socialismul utopic (anii ’40), socialismul eclectic sau romantic (anii ’70-80),

socialismul modern în ipostaza marxismului �i a social-democra�iei (ultimele decenii ale

veacului al XIX-lea, începutul secolului XX).

Socialismul utopic �i ideile democratice promovate de unii dintre ideologii

pa�opti�ti au reprezentat primele ipostaze ale socialismului românesc. În deceniul patru al

secolului al XIX-lea s-a constituit, la Sc�ieni (Prahova), primul falanster inspirat din

proiectul socialismului utopic promovat de Charles Fourier. R�spândind ideile acestuia în

societatea româneasc�, Teodor Diamant anticipeaz� efervescen�a mi�c�rii liberal-

democrate a anului 1848 în Principate. De asemenea, unii dintre viitorii revolu�ionari

pa�opti�ti, afla�i la studii în str�in�tate, au intrat în contact cu ideile promovate în

cercurile democratice �i socialiste ale vremii. În anii emigra�iei, revolu�ionarii pa�opti�ti

C.A. Rosetti �i Dumitru Br�tianu, reluând leg�turile cu reprezentan�i ai diverselor curente

socialiste din Europa, declarau c� apar�in unui ”partid democratic socialist” ce avea

misiunea de a construi ”România viitoare”. Dincolo de ata�amentele izolate ale unor

intelectuali români fa�� de ideile socialiste, care circulau în Europa la acea vreme, nu a

existat, îns�, la noi o mi�care socialist� coerent� în prima jum�tate a secolului al XIX-lea.

În perioada ce a urmat, ideile socialiste, de diferite nuan�e – bakuninism,

lassalleanism, proudhonism, narodnicism etc. – s-au r�spândit în mediile intelectuale

radicale române�ti, în special prin intermediul presei de orientare socialist� (Telegraful

român –1865, Analele tipografice – 1869, Uvrierul – 1872).

Din deceniul �apte al secolului al XIX-lea, situa�ia s-a schimbat instituindu-se un

curs evolutiv al mi�c�rii socialiste din România. În Bucure�ti �i în alte ora�e din �ar� s-au

organizat primele cercuri socialiste, care reuneau tineri intelectuali anima�i de idealurile

unor prefaceri democratice. Printre membrii importan�i ai cercurilor socialiste se aflau:

Eugen Lupu, Bonifaciu Florescu, V. Gh. Manicea, Titus Dunca, Al. Spiroiu, fra�ii Ioan �i

129

Gheorghe N�dejde �.a., c�rora li s-au al�turat, începând cu 1875, emigran�ii ru�i �i

basarbeni: Nicolae Zubcu Codreanu, Zamfir Arbore, Andrei Dumitrescu, dr. N. Russel �i

Constantin Dobrogeanu-Gherea. Acesta din urm� avea s� joace un rol definitoriu în

configurarea mi�c�rii �i ideologiei socialismului românesc. În cadrul cercurilor

socialiste, constituite în deceniile �apte �i opt, exista un amestec de idei marxiste,

narodnice �i anarhiste care se vor decanta în timp. Membrii �i simpatizan�ii acestor

cercuri erau tinerii intelectuali, mul�i dintre ei studen�i la medicin� �i drept, de la

Bucure�ti �i Ia�i. Înfiin�area cercurilor socialiste semnific� transformarea socialismului

într-un curent de idei �i apoi într-o mi�care politic�, care î�i propunea s� analizeze

realitatea româneasc� �i s� ac�ioneze pentru transformarea ei din perspectiva doctrinei

socialiste, aflat� în proces de cristalizare. În aceast� etap�, cercurile socialiste se aflau în

faza asimil�rii diferitelor teorii, spre sfâr�itul deceniului opt câ�tigând preeminen��

socialismul modern (Jurca, 1993: 12).

De asemenea, existen�a organiza�iilor profesionale, a unei prese muncitore�ti �i

ini�ierea unor ac�iuni revendicative atestau o mi�care muncitoreasc� în proces de

constituire �i care ac�iona, în aceast� etap�, paralel cu mi�carea socialist� �i având

contacte cu aceasta. Aceast� tendin�� organizatoric� s-a concretizat în constituirea

Asocia�iei Generale a Lucr�torilor (1872), prima organiza�ie muncitoreasc� na�ional�,

având ca principal obiectiv ap�rarea drepturilor �i intereselor profesionale ale acestora. În

pofida existen�ei ei efemere, Asocia�ia a stat la baza mi�c�rii sindicale, edificate în

România în ultimele dou� decenii ale veacului al XIX-lea. De�i ritmul de cre�tere a

num�rului muncitorilor industriali în România, la sfâr�itul secolului al XIX-lea, era

ridicat, locul lor în ansamblul popula�iei active era modest. Cu toate acestea, în perioada

respectiv� se accentueaz� caracterul muncitoresc al mi�c�rii socialiste, prin atragerea

unor cercuri de me�te�ugari �i, în mai mic� m�sur�, muncitori industriali (Jurca, 1993).

În anii ’80 a crescut num�rul cercurilor �i cluburilor muncitore�ti care se bucurau

de prezen�a unor elite formate în mediile universitare din Europa. Mi�carea atr�gea,

astfel, un cerc larg de simpatizan�i, de la intelectuali activi la studen�i �i elevi. Pe ace�tia

îi interesa mai ales atmosfera, aerul de generozitate cu care credeau c� se identific�

mi�carea, disponibilitatea ei umanitarist� (Hurezeanu, 2002).

130

Lipsa de coordonare a activit��ii organiza�iilor socialiste r�mânea principala

insuficen�� a mi�c�rii socialiste. Pornind de la acest considerent, cercurile socialiste din

Bucure�ti �i Ia�i, î�i vor asuma misiunea elabor�rilor programatice �i realiz�rii

centraliz�rii politice. În acest scop, în toamna anului 1879, s-a organizat un Congres

socialist la Ia�i, care a reunit delega�i din principalele centre socialiste �i la care s-au

purtat dezbateri asupra programului de ac�iune al mi�c�rii socialiste române. Ca reflex al

acestor dezbateri se înscriu sistematiz�rile programatice elaborate de doctorul N. Russel

în anii 1879-1880: Credo al sociali�tilor, Ce e de f�cut �i Un studiu psychiatric urmat de

câteva comentarii asupra ideilor s�n�toase. Dup� aceste evenimente, în propaganda �i

practica socialist� se vorbea de existen�a de facto a partidului socialist denumit partida

socialist�, partidul muncitorilor sau social-democra�ia.

R�spândirea ideilor socialiste se realiza, în principal, prin intermediul

conferin�elor de popularizare �i prin pres�. Dintre numeroasele publica�ii socialiste ale

timpului, s-au remarcat: Socialistul (1877), Bessarabia (1879), România Viitoare (1880),

Contemporanul (1881-1891), Revista Social� (1884-1887), Drepturile Omului (1885-

1889). În anii imediat urm�tori r�zboiului de independen��, Ia�ii s-au impus ca cel mai

important centru al mi�c�rii socialiste. Activitatea fra�ilor N�dejde, îndeosebi printre

elevii �i studen�ii ie�eni, a lui Eugen Lupu, dr. N. Russel era recunoscut� de c�tre to�i

sociali�tii din �ar�. Extinderea influen�ei sociali�tilor în mediul �colar �i universitar a

determinat autorit��ile s� ini�ieze m�suri represive împotriva acestora. Interzicerea

organiza�iilor socialiste �i procesul intentat fra�ilor Ioan �i Gheorghe N�dejde erau m�suri

care înc�lcau libert��ile civile prev�zute de Constitu�ie. Represiunile au avut �i efecte

inverse contribuind la sporirea interesului opiniei publice, mai ales a tineretului, fa�� de

mi�carea socialist�.

Una dintre cele mai semnificative ac�iuni întreprinse de sociali�tii din Ia�i, dup�

represiune, a fost crearea, în 1881, a revistei Contemporanul, sub redac�ia lui Ioan

N�dejde. Al�turi de revista junimist� Convorbiri Literare, revista Contemporanul a

dominat peisajul publicistic românesc de la finele veacului al XIX-lea, contribuind atât la

r�spândirea ideilor socialiste, cât �i la informarea publicului românesc cu privire la

nout��ile �tiin�ifice din cele mai diverse domenii. Pe parcursul unui deceniu de existen��

(1881-1891), revista a grupat în jurul s�u un cerc de intelectuali cu vederi democratice

131

care au format un curent cultural distinct în societatea româneasc� a vremii, fiind expresia

cea mai elocvent� a ipostazei romantice �i intelectuale a socialismului românesc.

Mi�carea socialist� românesc� a f�cut o oper� cultural� rezonant� în epoc�, a adus ”un

aer proasp�t de generozitate �i comuniune uman� în rândurile intelighen�iei tinere”

(Hurezeanu, 2002: 242). Cu toate acestea ea a fost etichetat� drept ”plant� exotic�”. În

absen�a unui suport muncitoresc de natur� s� justifice socialismul ca expresie teoretic� �i

ca ac�iune politic�, adversarii acestuia îi contestau legitimitatea prin aceast� sugestiv�

formul�.

O alt� revist� de prestigiu în epoc�, aflat� în strâns� leg�tur� cu �coala

Contemporanului, a fost Revista Social�, editat� la Ia�i între 1884-1887, �i care s-a

centrat pe dezbaterile teoretice �i doctrinare socialiste. Studiile publicate de Constantin

Dobrogeanu-Gherea (Ce vor sociali�tii români; Robia �i socialismul; Anarhismul �i

socialismul) în paginile acestei reviste au marcat sfâr�itul fazei eclectice (caracterizat�

prin varietatea op�iunilor ideatice) �i romantice (circumscris� unor idealuri generoase �i

umanitare) a doctrinei �i practicii politice a sociali�tilor ie�eni, marcând intrarea lor în

faza modern� a clarific�rilor doctrinare ”pe baze �tiin�ifice”.

În timp ce la Ia�i sociali�tii grupa�i în jurul Contemporanului �i al Revistei Sociale

au reu�it s� creeze o veritabil� �coal� ideologic�, sociali�tii din Bucure�ti au constituit, în

acela�i scop, Cercul de studii sociale ”Drepturile Omului” (1884-1889) �i revista cu

acela�i nume. Ini�iatorii Cercului erau tineri intelectuali sociali�ti dintre care amintim:

Constantin Mille, Emil Frunzescu, Constantin �i Anton C. Bacalba�a, Al. Radovici, Paul

Scor�eanu �.a. Ei au organizat un ciclu de conferin�e publice pe teme sociale, care au avut

un impact deosebit asupra dezbaterilor de idei din epoc�.

O prioritate pentru mi�carea socialist� româneasc� la acea dat� – se scria în

cotidianul Drepturile Omului - era organizarea muncitorilor pe baza unui ”program

teoretic �i practic care s� le arate calea de urmat”. Documentul Ce vor sociali�tii

români, publicat în paginile Revistei Sociale, în 1886, a reprezentat programul Partidei

socialiste muncitoare din România, ”steagul în jurul c�ruia s-ar putea strânge tot ce este

mai s�n�tos, mai bun, mai cinstit în �ara aceasta” (Gherea, 1976: 120).

Programul unitar de ac�iune a fost premisa necesar� organiz�rii mi�c�rii socialiste

la nivel na�ional. Între 1886-1893, s-a consolidat baza social� a mi�c�rii social-democrate

132

române�ti care cuprindea, al�turi de intelectuali, un num�r mai mare de muncitori �i

��rani. Începând din 1890, cercurile muncitorilor s-au transformat în cluburi, forme de

organizare mai largi, care au preg�tit constituirea partidului. Cel mai important dintre

aceste cluburi era Clubul Muncitorilor din Bucure�ti, având ca instrument de propagand�

ziarul Munca, sub redac�ia lui Ioan N�dejde, Constantin Mille, Ion Catina, Panait

Mo�oiu, Al. Ionescu �.a.

Clubul Muncitorilor a fost nucleul în jurul c�ruia s-a constituit Partidului

Social-Democrat al Muncitorilor din România, la Congresul din martie 1893. Acest

partid nu era ”pur muncitoresc”, ci dominat de intelectuali �i avînd membri din toate

categoriile socio-profesionale. Potrivit prevederilor statutului votat la congresul de

constituire, P.S.D.M.R. cuprindea ”cluburile de muncitori �i toate grup�rile care vor

declara c� primesc în întregime programul partidului �i hot�rârile congreselor” (apud V.

Niculae, 1993: 107). Compozi�ia partidului era, a�adar, divers�. Consiliul General al

partidului, prima structur� de conducere politic� unic� a social-democra�iei române, era

format din: Ioan N�dejde, Al. Radovici, Vasile G. Mor�un, C. Mille, Al. Ionescu. Organul

de pres� oficial al partidului va fi, din 1894, Lumea Nou�.

Evolu�iile �i muta�iile ideologice �i praxiologice produse în cadrul mi�c�rii

social-democrate române s-au eviden�iat cu prilejul celor �ase congrese ale partidului.

La Congresul al II-lea al P.S.D.M.R., din aprilie 1894, s-a discutat în principal problema

înt�ririi organizatorice a partidului, în plan politic �i sindical. Al III-lea Congres (1895)

a insistat pe necesitatea intensific�rii activit��ii de propagand� în toate mediile sociale.

La Congresul din 1897, dezbaterile au vizat consolidarea intern� a partidului. Congresul

al V-lea (1898) a pus problema complementarit��ii luptei politice �i economice, respectiv

dezvoltarea propagandei socialiste la sate �i organizarea ��r�nimii. Congresul din 1899 a

fost un forum al confrunt�rilor �i clarific�rilor ideologice a unor grup�ri din conducerea

partidului (Jurca, 1994).

La fel ca �i alte forma�iuni politice ale vremii, P.S.D.M.R. a cunoscut fenomenul

diziden�ei. Cea dintâi disiden�� în partid s-a profilat în 1895, reprezentând gruparea

Lumina din cadrul Clubului social-democrat din Ia�i, având ca lideri pe Max Vecsler �i

Litman Ghelerter. Gruparea �i-a desf��urat activitatea în afara partidului pân� în 1897,

dup� care s-au reintegrat în partid. O alt� grupare disident�, aflat� sub influen�a

133

anarhismului, a activat în acela�i interval, grupând fo�ti membri ai Clubului muncitorilor

din Bucure�ti.

Cea mai important� disiden�� s-a produs în contextul Congresului al VI-lea al

P.S.D.M.R. din aprilie 1899, când au devenit evidente cele dou� direc�ii conturate în

cadrul partidului de mai mut� vreme: o grupare a sociali�tilor care se pronun�au pentru

reorganizarea �i regândirea tacticilor social-democra�iei române, �i gruparea liderilor care

au anun�at aderarea la partidul liberal (V.G. Mor�un, Al. G. Radovici, G. Diamandi �i,

mai târziu, I. N�dejde). Criza care s-a declan�at în cuprinsul social-democra�iei este

consemnat� în istorie sub numele de ”fenomenul generos”, pentru a desemna atitudinea

politic� a unor lideri care vedeau posibil� realizarea unei stângi democrate în cadrul

partidului liberal, sub conducerea lui I.I.C. Br�tianu. Ulterior, V.G. Mor�un declara în

paginile ”Adev�rului”, din februarie 1900, c� ”înc� din 1895 sf�tuisem trecerea noastr�

la liberali, ca apoi, împreun�, s� putem îndeplini condi�ia esen�ial� a unei vie�i politice

s�n�toase: aplicarea legilor”. Disensiunile care s-au iscat între liderii partidului se

refereau, în principal, la ponderea ac�iunii electoral-parlamentare desf��urate în ultimii

ani �i ale c�rei rezultate au fost modeste în compara�ie cu eforturile depuse. Referindu-se

la criza declan�at� în cadrul partidului social-democrat, în 1899, Constantin-Titel

Petrescu scria: ”Adev�rul e c� nu numai intelectualii au p�r�sit mi�carea socialist�, la

acea epoc�, ci �i mul�i militan�i dintre muncitorii mai ridica�i intelectualice�te. (...) To�i

ace�tia au devenit agen�i electorali în partidele de guvern�mânt �i erau ferici�i c�-�i pot

încropi o via�� mic burghez� �i m�guli�i c� pot vorbi la întrunirile de culori, sau la

«Dacia» al�turi de A. Sturza, I.C. Br�tianu, Nicu Filipescu sau Take Ionescu. Unii dintre

ace�ti transfugi muncitori au ajuns chiar deputa�i, consilieri comunali, sfâr�ind prin a se

«burghezi» complet în mediul ambiant al «fripturismului» de guvern�mânt” (C. Titel

Petrescu, 152). În epoc�, �i mai târziu, trecerea staff-ului intelectual social-democrat la

liberali a generat pozi�ii divergente, de la acceptare pân� la condamnare. Criza din 1899 a

destabilizat mi�carea social-democrat� pentu aproape un deceniu, inaugurând totodat� o

lung� serie, devenit� aproape ciclic�, a dezorganiz�rilor �i reorganiz�rilor partidului

social-democrat. Dup� ce gruparea ”genero�ilor” a aderat la P.N.L., mi�carea

muncitoreasc� �i socialist� a intrat într-o rapid� disolu�ie, mergând pân� la destr�mare

(Hitchins, 2003).

134

În primii ani ai existen�ei sale (1893-1899), partidul social-democrat a ini�iat

campanii de propagand� cu privire la introducerea votului universal, legiferarea

repausului duminical �i a zilei de munc� de 8 ore, emanciparea femeii, încetarea

abuzurilor administrative, anularea legii expulz�rilor, contribuind, de asemenea, la

organizarea profesional� (sindical�) a muncitorilor �i conducând mi�c�rile greviste de la

sfâr�itul secolului al XIX-lea.

Relansarea mi�c�rii s-a produs abia dup� 1905, cu un profil �i caracteristici

distincte. Socialismul s-a dezvoltat pe suportul mi�c�rii sindicale, având, prin urmare, o

mai pronun�at� component� muncitoreasc�. Etapa romantic� �i intelectual� a

socialismului a fost dep��it�. Genero�ilor le-a luat locul o nou� genera�ie de lideri,

format� din intelectuali nou intra�i în mi�care sau dintre cei vechi r�ma�i devota�i cauzei:

Cristian Racovski, Mihai Gheorghiu-Bujor, Ecaterina Arbore, Litman Ghelerter, Max

Wexler �i elemente provenite din rândul muncitorilor: I.C. Frimu, �tefan Gheorghiu,

Dumitru Marinescu, Gh. Cristescu �.a. Fa�� de etapa precedent�, mi�carea �i-a intensificat

militantismul politic, s-a dezvoltat pe linia unei opozi�ii mai accentuate fa�� de regimul

politic �i social, a condus unele ac�iuni ale muncitorilor, îns� n-a reu�it s� p�trund� în

parlament, electoratul socialist nedep��ind câteva mii de persoane (Hurezeanu, 2002:

248).

Dup� eforturile de refacere a mi�c�rii social-democrate în primii ani ai secolului

XX, anul 1906 reprezint� un moment de bilan�, realizat în cadrul primei conferin�e a

cercurilor social-democrate �i a sindicatelor din România. Aceasta a avut dou� consecin�e

importante asupra mi�c�rii socialiste: centralizarea organizatoric� a mi�c�rii sindicale (se

înfiin�eaz� Comisia General� a Sindicatelor din România) �i postularea a trei direc�ii

tactice fundamentale ale socialismului: a) lupta de clas� �i lupta politic� (inclusiv lupta

parlamentar�); b) solidaritatea interna�ional� a muncitorilor; c) socializarea mijloacelor

de produc�ie (Jurca, 1994: 60). Conferin�ele na�ionale din 1907 �i 1908 au contribuit la

consolidarea celor dou� componente ale mi�c�rii socialiste: Comisia General� a

Sindicatelor �i Uniunea Socialist�, rezultat� din unificarea cercurilor socialiste, care se va

transforma, în 1910, în partidul social-democrat.

La începutul anului 1910, cercurile socialiste au ref�cut Partidul Social-Democrat.

Era, practic, un nou partid care promova o nou� viziune ce muta accentul de pe aspectele

135

cultural-intelectuale pe cele politice de clas�. Programul partidului, dezb�tut �i adoptat de

congres, avea o parte teoretic� �i o parte destinat� reformelor politice �i economice.

În expunerea de motive, se afirma c� P.S.D. ”se inspir� de la ideile socialismului �tiin�ific

�i din principiile de program �i de tactic� elaborate de congresele socialiste

interna�ionale”. Ca principii de baz�, partidul admitea lupta de clas� �i solidaritatea

interna�ional� a muncitorilor, considerându-se ”reprezentantul politic al proletariatului

din România” �i situându-se în ”opozi�ie hot�rât� cu toate partidele burgheze, a c�ror

activitate nu trece de marginile societ��ii actuale” (Documente, 1910-1915: 58-60).

Un moment important în evolu�ia mi�c�rii social-democrate reorganizate l-a reprezentat

Congresul din 1912 care a proclamat ”autonomia complet� între mi�carea politic� �i cea

sindical� �i, în consecin��, congresele anuale separate”, ceea ce însemna c�, dup� mai

bine de un deceniu de neclarit��i, mi�carea social-democrat� din România stabilea un

raport corect între partid �i sindicate, asimilând principiile social-democra�iei moderne.

Partidul Social-Democrat, în curs de a se delimita de ”avangardismul sindical”, a acordat

o aten�ie mai mare luptei politice, participând la campaniile electorale parlamentare din

anii 1912 �i 1914. De asemenea, partidul a r�mas fidel rezolu�iei de la Amsterdam din

1904 a Interna�ionalei Socialiste, care respingea orice comporomis �i colaborare cu

partidele �i grup�rile burgheze.

În contextul declan��rii r�zboiului mondial, Partidul Social-Democrat se va centra

pe ac�iuni pacifiste, declarându-se un ”partid interna�ionalist, antimilitarist �i

antir�zboinic”. Congresul al III-lea al P.S.D. din aprilie 1914 a adoptat o serie de

rezolu�ii caracterizate printr-un ”radicalism f�r� precedent”, replic� fa�� de ”reformele

în�el�toare ale partidului liberal” (colegiul unic �i exproprierea par�ial�), considerând c�

partidele de guvern�mânt nu au ”nici dorin�a, nici for�a moral� s� acorde maselor ceea

ce ele cer �i ceea ce impune progresul social: p�mânt pentru ��rani �i egalitatea politic�

pentru to�i” (România muncitoare, 18 mai 1914). La acea dat�, în cadrul mi�c�rii

socialiste din România exista un curent de extrem� stâng�, reprezentat de Cristian

Racovski, care afirma prioritatea luptei de eliberare social� �i avansa ideea unei federa�ii

europene suprana�ionale, �i o orientare centrist� (grupul sociali�tilor ie�eni din jurul

revistei Convorbiri sociale), potrivnic� r�zboiului �i reticent� fa�� de ideea revolu�iei

imediate în ��ri slab dezvoltate industrial (Jurca, 1994: 80).

136

Dup� primul r�zboi mondial, deplasarea spre stânga a social-democra�ilor români

a continuat. Ei au p�r�sit Interna�ionala a II-a, iar din decembrie 1918, partidul �i-a

schimbat denumirea în Partidul Socialist din România, adoptând într-o Declara�ie de

principii ideea dictaturii proletariatului, indicând, astfel, radicalizarea orient�rii politice

(Documente, 1916-1921: 123-129). În conducerea partidului erau: Cristian Racovski

(considerat agent al comuni�tilor ru�i) �i Al. Constantinescu (�eful grupului clandestin al

bol�evicilor). Congresul partidului din 1919 a realizat unificarea forma�iunilor politice

socialiste ale României întregite, iar la alegerile din mai 1920, participarea P.S.R. s-a

sfâr�it cu un succes considerabil, ob�inând 20 de mandate pentru Camer� �i dou� mandate

de senatori.

În cadrul Partidului Socialist existau la acea dat� mai multe orient�ri: aripa

social-democrat�, mai bine reprezentat� în provinciile recent unite decât în Vechiul

Regat, se pronun�a pentu reforme sociale �i sus�inea r�mânerea în Interna�ionala a II-a.

Reprezentan�ii acestei orient�ri erau: Ion Fluera�, Ion Mihu�, �erban Voinea, Iosif

Jumanca, Iosif Receanu �.a.. Orientarea centrist�, dominant� în Vechiul Regat, încerca

s� împace stânga radical� cu reformismul social-democrat. Lideri cu vederi centriste erau:

Ilie Moscovici, L. Ghelerter, C. Popovici, Titel Petrescu. Orientarea de extrem� stânga

(comuni�tii), influen�at� direct de evenimentele din Rusia �i de Partidul Bol�evic, era

gruparea cea mai militant�, de�i minoritar� ca num�r de adep�i. Cei mai activi erau Ghe.

Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Gh. Niculescu-Mizil, C. M�nescu, Gh. Vasilescu, M.

Cruceanu. Definitorie pentru mi�carea socialist� de dup� primul r�zboi mondial, r�mâne

confruntarea între aripa stâng�, radical�, adept� a orient�rii mi�c�rii pe linia comunist�, �i

aripa moderat�, care revendica perenitatea unor valori ale socialismului antebelic �i

construirea societ��ii socialiste pe cale democratic�.

Ruptura definitiv� între cele trei frac�iuni ale partidului s-a produs în 1921 când a

avut loc Congresul de transformare a PSR în PCR. În vara aceluia�i an, social-democra�ii

s-au regrupat constituind Federa�ia Partidelor Socialiste – etap� tranzitorie c�tre refacerea

PSD. În 1927 a avut loc Congresul FPSR în cadrul c�ruia s-a hot�rât constituirea noului

Partid Social-Democrat, care î�i revendica mo�tenirea socialismului antebelic, principiile

�i doctrina sa, dup� modelul elaborat de Gherea. De la tribuna parlamentului, deputa�ii

social-democra�i au putut ap�ra interesele muncitorilor �i ale p�turilor mijlocii.

137

Mi�carea social-democrat� nu a fost scutit�, îns�, de diziden�e. În 1928, o grupare

din cadrul PSD, format� din Litman Ghelerter, �tefan Voitec, Zaharia T�nase �i al�ii, au

constituit Partidul Socialist al Muncitorilor din România. În 1931, s-a format Partidul

Socialist Independent condus de Gh. Cristescu, care în 1933 fuzioneaz� cu Partidul

Socialist (Popovici), formând Partidul Socialist Unitar. În perioada care a urmat, PSD a

fost �inta atacurilor concertate atât din stânga (comuni�tii), cât �i din centru (PSU).

În 1938 s-a instaurat monarhia autoritar� care a dizolvat partidele politice. De

jure, PSD nu a supravie�uit, de facto a activat în ilegalitate, delimitându-se atât de

extrema stâng�, cât �i de extrema dreapt�. În decembrie 1938, PSD �i-a ref�cut

conducerea, cei doi lideri – Lothar R�d�ceanu �i Mihai Ralea – constituind un nou partid

care va conlucra cu comuni�tii. Din 1942, orientarea PSD c�tre stânga �i colaborarea cu

comuni�tii s-a înt�rit. Se punea problema constituirii Frontului Patriotic Antihitlerist.

Func�ia de secretar general al PSD este preluat� de �tefan Voitec, cu atitudine ”unionist�”

marcant�. În 1944, �tefan Voitec �i Lucre�iu P�tr��canu au semnat colaborarea PSD �i

PCR �i înfiin�area Frontului Unic Muncitoresc. De�i controversat�, aceast� unificare

p�rea justificat� de evenimentele interne �i interna�ionale din acel moment istoric. În

cadrul noii forma�iuni politice, membrii PSD aveau o pozi�ie subsidiar�. Frac�iunea care a

r�mas ferm� pe pozi�iile social-democra�iei, reprezentaz� de Constantin Titel Petrescu,

Adrian Dumitriu, Iosif Jumanca, a avut de înfruntat rigorile represiunii comuniste.

1.2. Coordonate ale programului politic al social-democra�iei române�ti

Reformarea democratic� a vie�ii politice

Demersurile social-democra�iei române pentru o democratizare real�,

institu�ionalizat� �i garantat� prin lege, a fost unul dintre punctele forte ale programului

s�u de ac�iune. Consecven�i politicii reformiste, social-democra�ii români �i-au exprimat,

în cadrul Programului P.S.D.M.R. din 1893, pozi�ia cu privire la modernizarea

institu�iilor statului. Declarându-se ”în principiu” pentru forma de stat republican�,

documentul se pronun�a pentru ”restrângerea prerogativelor regale �i mai ales a

dreptului de a schimba ministerele (guvernele, n.n.) �i de a dizolva �i proroga corpurile

(legiuitoare, n.n.) alese”; în sfera ap�r�rii na�ionale era sus�inut principiul ”na�iunii

înarmate”, pân� la instituirea c�ruia se preconiza ”reducerea serviciului militar, egal

138

pentru to�i, la un an �i trecerea în rezerv� dup� acest an”; în domeniul magistraturii se

prevedea eligibilitatea acesteia, ca �i în cazul func�ionarilor publici; ”desp�r�irea bisericii

de stat”; ”înv���mântul obligatoriu, gratuit �i integral”; organizarea �colilor profesionale

industriale �i agricole, ajutorarea material� a copiilor nevoia�i (Atanasiu, 1932).

Pentru social-democra�ii români, modernizarea societ��ii echivala cu

democratizarea real� a vie�ii politice, care impunea m�suri legislative precum: votul

universal, garantarea libert��ii întrunirilor �i asocierii, a inviolabilit��ii domiciliului,

înv���mântul liber �i gratuit, m�suri care s� extind� drepturile cet��ene�ti �i s� deschid�

accesul maselor în via�a politic� a ��rii. De�i Constitu�ia ��rii prevedea întregul sistem al

drepturilor �i libert��ilor specifice regimului monarhic-parlamentar, dominant în acea

vreme în Europa, abuzurile �i corup�ia guvernan�ilor reduceau prevederile constitu�ionale

la simple postulate formale.

Elementul considerat fundamental pentru o democra�ie autentic� era înlocuirea

sistemului electoral cenzitar cu dreptul de vot universal ”pentru to�i cet��enii care au

trecut vârsta de 20 de ani, f�r� deosebire de sex”, prevedere înt�rit� prin aceea referitoare

la ”egalizarea condi�iilor juridice �i politice ale femeilor cu ale b�rba�ilor” (Documente,

1893-1900: 60). În timp ce unele partide burgheze ”primesc votul universal ca scop –

scria C. Dobrogeanu-Gherea în 1890 – ca singura �int� la care pot s� ajung� cei

dezmo�teni�i, întemeia�i pe chestia de dreptate, voiesc votul universal pentru votul

universal, noi sociali�tii, privim votul universal ca un mijloc, ca o unealt� bun� pentru a

ne servi cu el la ajungerea unui trai mai bun, la dezrobirea economic�” (Munca, 23

decembrie 1890).

Mai târziu, Gherea nuan�a aceast� idee, corelând schimb�rile politice cu cele

economice: “Pentru mine institu�iile noastre nu sunt destul de liberale, le-a� dori mult

mai democratice, le-a� dori completate cu votul universal; iar� ca s� nu r�mân� o

minciun� din cauza nepotrivirii cu realitatea vie�ii, doresc schimbarea �i reformarea

acestei realit��i – în special a celei economice – pentru ca aceasta s� fie pus� în acord cu

starea democratic� superioar� de drept. Cred c� e clar �i c� pozi�ia mea ca social-

democrat fa�� de aceast� problem�, nu numai c� nu e asem�n�toare cu a

conservatorilor, dar nici deosebit� nu e, ci diametral opus�” (Gherea, 1910: 134).

139

În scopul reform�rii profunde a sistemului electoral s-a înfiin�at, în 1895, Liga

votului universal, forma�iune care reunea grup�rile �i personalit��ile politice aderente la

aceast� reform� �i în care partidul socialist era cel mai bine reprezentat. Liga se ocupa de

”popularizarea �i sus�inerea principiului votului universal prin (...) întruniri, ziare �i

bro�uri”, demersuri care au contribuit la formarea, în �ar�, a unui curent de opinie

favorabil votului universal, ce dep��ea limitele restrânse ale e�ichierului politic activ,

având impact asupra maselor populare (Evenimentul, 27 iunie 1895).

Largi campanii pentru vot universal au avut loc �i la începutul veacului XX.

Astfel, în septembrie 1908, Comitetul Central al Uniunii Socialiste a hot�rât s�

organizeze o serie de întruniri publice, în mai multe ora�e ale ��rii, în favoarea votului

universal. Urm�rind acela�i obiectiv, Congresul socialist din 1912 a hot�rât formarea unei

Comisii a votului universal, cu activitate permanent� îndrumat� direct de Comitetul

Executiv al P.S.D., care a întreprins o intens� propagand� editând bro�uri, manifeste,

ziare, organizând conferin�e �i întruniri pe tema reformei electorale.

Democratizarea vie�ii politice a fost un obiectiv constant formulat în toate

programele politice ale sociali�tilor români. O exprimare coerent� �i radical� a acestui

deziderat se reg�se�te în cuprinsul rezolu�iei intitulat� Revizuirea Constitu�iei �i

platforma noastr� electoral�, adoptat� de Congresul al III-lea al P.S.D. din aprilie 1914,

în care se preconiza: introducerea votului universal, egal, direct �i secret, atât pentru

Camer�, cât �i pentru comisiile jude�ene �i comunale, pentru to�i locuitorii ��rii care au

împlinit vârsta de 20 de ani, f�r� deosebire de neam, religie �i sex; reprezentarea

propor�ional�; organizarea alegerilor într-o zi de repaus duminical; desfiin�area Senatului;

descentralizarea administrativ� �i autonomia comunal�; desfiin�area legii expulz�rilor �i a

tuturor legilor excep�ionale; egalizarea condi�iilor juridice �i politice ale femeilor cu ale

b�rba�ilor; alegerea magistra�ilor; dreptul grupurilor etnice de a-�i folosi limba matern� în

înv���mânt; obligativitatea înv���mântului pân� la 14 ani; prefacerea armatei permanente

în mili�ie na�ional� �.a. (România muncitoare, 3 �i 13 aprilie 1914).

Democratizarea, în concep�ia lui Gherea, însemna accesul ��ranilor (“s� facem din

��ran un cet��ean con�tient”, declara Gherea în 1898) �i muncitorilor la via�a public�,

condi�ie necesar� moderniz�rii societ��ii �i, totodat�, factor dizolvant al neoiob�giei �i al

oligarhiei politice (Preda, 2003: 88). Votul universal era considerat un obiectiv realizabil

140

în contextul capitalismului, fiind singura form� de egalitate compatibil� cu acesta �i

accesibil� pe cale pa�nic�. Pentru sociali�tii români votul universal era o �coal� politic�

pentru mase �i un mijloc de lupt�.

Statul interven�ionist, între necesitate �i exces

Teoretizând, în articolele �i studiile sale, problema interven�ionismului etatic,

Dobrogeanu-Gherea argumenteaz� c� evolu�ia societ��ii moderne de tip occidental

solicit� o transla�ie de la politica liberal� bazat� pe principiul “laissez faire, laissez

passer”, a statului “p�zitor al ordinii” �i “jandarm corect” la o politic� interven�ionist�,

cerut� atât de c�tre sociali�ti, cât �i de liberali, ca o strategie necesar� rezolv�rii crizelor

modernit��ii �i ca “remediu împotriva excesului de libertate”. El pune interven�ionismul

pe t�râmul “necesit��ii în�elepte” �i vede statul în rolul de “st�pân cuminte” (Preda, 2003:

45-46). Acest principiu, apreciaz� Gherea, nu este corect aplicat în societatea româneasc�

a vremii, în care interven�ionismul etatic se manifest� în forma unui protec�ionism al

“intereselor unor cet��eni contra altora”, ipostaz� în care interven�ionismul este “mai

curând reac�ionar decât democratic”, în sensul c� aduce atingere libert��ii indivizilor �i

se manifest� ca stat birocratico-parazitar (Gherea, 1910: 332). Analizând pozi�ia

partidelor politice fa�� de problema interven�ionismului etatic, fa�� de care exista o

acceptare cvasiunanim� din partea acestora, pe fondul unor nuan��ri tactice diferite,

Gherea ajunge la concluzia c� partidele �i reprezentan�ii lor se situeaz� în confuzie

ideologic� �i inconsecven�� politic�: “iat� cum conservatorii au devenit liberali-

democra�i burghezi, liberalii – sociali�ti conservatori, iar sociali�tii – democra�i

reac�ionari” (Gherea, 1910: 334).

Reformarea vie�ii economice. Industrializarea

Pozi�ia adoptat� de social-democra�ii români fa�� de strategia moderniz�rii

societ��ii române�ti �i obiectivele economice prioritare ale acesteia – industrializarea �i

problema agrar� – interfera, în bun� m�sur�, cu politica liberalilor în acest domeniu.

Ceea ce a conferit, îns�, un profil distinct programului economic social-democrat a fost

sus�inerea consecvent� a dimensiunii sociale a realiz�rii respectivelor procese. Astfel

social-democra�ii inaugureaz�, în contextul dezbaterilor politice pe tema moderniz�rii,

141

politica social� care devine o component� de baz� a activit��ii lor �i datorit� c�reia

dezbaterile în leg�tur� cu problemele fundamentale ale evolu�iei României moderne au

dep��it sfera restrâns� a elitelor politice. Concep�ia social-democra�iei în acest domeniu a

vizat dou� planuri interdependente: dezvoltarea industriei, îndeosebi printr-o politic�

protec�ionist�, �i îmbun�t��irea situa�iei economico-sociale a lucr�torilor din fabrici, prin

adoptarea unei legisla�ii a muncii adecvate.

Eviden�iind valen�ele sociale pe care le implic� politica industrial�, Constantin

Dobrogeanu-Gherea scria: ”Social-democra�ia tinde spre industrializarea ��rii pentru c�

un stat industrial creeaz� condi�ii omene�ti superioare statelor înapoiate cum suntem

noi; în societatea industrial� se creeaz� mai bune condi�ii de trai pentru muncitorime,

condi�ii materiale, morale, intelectuale, se creeaz� �i mai bune condi�ii pentru

emanciparea muncii. În societatea industrial� se creeaz� posibilit��i �i elemente pentru

dezvoltarea ulterioar� a societ��ii, la termenul c�rei dezvolt�ri social-democra�ia î�i

întrevede idealul” (Dobrogeanu-Gherea, 1968: 110).

Ac�iunea sociali�tilor pentru adoptarea legilor cu privire la protec�ia muncii

industriale s-a impus ca o preocupare de prim ordin. În acest sens, în noiembrie 1890, I.

N�dejde rostea un discurs în fa�a Adun�rii Deputa�ilor în care specifica: ”Trebuie s� se

fac� legi protectoare pentru muncitori, legi prin care s� se reglementeze munca �i

rela�iunile dintre fabrican�i �i lucr�tori; asemenea legi sunt tocmai de nevoie la începutul

unei industrii în orice �ar�, pentru c� la început exploatarea e mai grozav�. (...) Trebuie

s� se fac� legi �i pentru asigurarea lucr�torilor împotriva accidentelor, a b�trâne�ii, a

bolii etc. Noi cerem s� se protejeze lucr�torii contra st�pânilor” (Discurs în Adunarea

Deputa�ilor, nr. 24/18 decembrie 1890: 21).

Programul P.S.D.M.R. din 1893 prevedea ”protejarea clasei muncitoare

industriale” prin adoptarea legisla�iei muncii cu privire la: ziua de lucru de 8 ore; repaus

duminical; reglementarea muncii femeilor �i a copiilor; inspec�ia sanitar� a condi�iilor de

lucru; asigurarea pentru cazuri de accidente, boli profesionale, pensii; fixarea minimului

de salariu; constituirea de burse ale muncii; rezolvarea diferendelor dintre patroni �i

lucr�tori prin comisii mixte �.a. Din multitudinea de revendic�ri privind protec�ia social�

a muncitorilor numai dou� au primit o par�ial� solu�ionare, prin legea minelor din 1895 �i

prin legea repausului duminical din 1897. Guvernele liberale, pân� în 1910, au aplicat în

142

principal o politic� dur�, care admitea interven�ia statului în raporturile dintre munc� �i

capital chiar cu riscul înc�lc�rii unor prevederi constitu�ionale. Începând din 1910, P.N.L.

renun�� la acest� politic� �i ini�iaz� un ansamblu de legi, îndelung solicitate de social-

democra�i, referitoare la contractul de munc�, la asigur�rile sociale, limitarea zilei de

lucru, minimul de salarii, repausul duminical complet, creditele pentru înfiin�area

cooperativelor de muncitori �i meseria�i. �i Partidul Conservator a acordat aten�ie

legisla�iei muncii, elaborând în timpul guvern�rii sale Legea pentru organizarea

meseriilor, creditului �i asigur�rilor muncitore�ti (”legea Neni�escu”, 1911) (Mamina �i

Niculae, 1983: 83). Adoptarea legisla�iei muncii �i modific�rile aduse ulterior se

datoreaz�, în mare parte, ac�iunilor revendicative �i presiunilor exercitate de mi�carea

social-democrat�.

Sus�inând politica de încurajare a industriei na�ionale �i de reglementare a

raporturilor de munc�, sociali�tii români erau adep�ii protec�ionismului cu condi�ia ca

acesta s� nu afecteze nivelul de trai al popula�iei �i puterea de cump�rare a acesteia. Ei

apreciau dezvoltarea industriei drept ”o necesitate a civiliza�iunii” �i sus�ineau c� ”pentru

preg�tirea t�râmului pentru înfiin�area unei industrii trebuie ca România s� adopte

sistemul protec�ionist” (Drepturile Omului, 9 iunie1885). De asemenea, social-democra�ii

români sus�ineau necesitatea dezvolt�rii industriei moderne de fabric�, purt�toare a

progresului economic �i capabil� s� fac� fa�� concuren�ei str�ine, �i ideea acord�rii de

credite de c�tre stat pentru demararea de activit��i industriale în sistem cooperatist.

”Întemeierea industriei – scria Ioan N�dejde în paginile ziarului Lumea nou� din 17

octombrie 1895 – se impune la noi cu atâta seriozitate, încât nep�sarea în aceast�

privin�� poate aduce cele mai mari nenorociri asupra ��rii. România nu poate r�mâne

�ar� agricol�... trebuie creat� în România industria mare”.

Sus�inând ideea necesit��ii industrializ�rii României, militan�ii social-democra�i

aduceau ca argumente în favoarea acesteia faptul c�, industrializarea reprezint� un factor

important al consolid�rii independen�ei na�ionale; condi�ia necesar� dezvolt�rii �i

emancip�rii clasei muncitoare; baza ridic�rii nivelului de trai al poporului. ”O �ar�

eminamente agricol� e o �ar� eminamente s�rac�, înapoiat� �i economice�te �i

culturalice�te. (...) Trebuie s� devenim o �ar� industrial�. Cum am zis �i în ”Cuvinte

uitate”: pentru �ara noastr� aceasta e o întrebare vital�, de a fi sau a nu fi. (...) Încât,

143

dac� e foarte adev�rat c� viitorul ��rii române�ti e la sat, este îns� tot a�a de adev�rat c�

viitorul satului însu�i e la ora� �i în dezvoltarea industrial� a ��rii. Viitorul ��rii întregi e

în îndrumarea ei, ca stat �i organism social, c�tre o organiza�ie �i o stare asem�n�toare

cu a statelor occidentale, �i împreun� cu acestea, c�tre o organiza�ie mai înalt� în viitor

– societatea socialist�” (Gherea, 1910: 478-485).

2. CONFIGURA�IA IDEOLOGIC� SOCIAL-DEMOCRAT�.

LEGITIMAREA DE LA REVOLU�IE LA REFORMISM

Configura�ia ideologic� a social-democra�iei române�ti se define�te pornind de la

evaluarea �i resemnificarea rela�iei revolu�ionarism - reformism din perspectiva doctrinei

�i a praxis-ului politic. Având o important� miz� în planul ac�iunii politice, acest raport

de�ine o pondere însemnat� în toate scrierile �i documentele programatice ale sociali�tilor

români, eclipsând, într-o oarecare m�sur�, celelalte valori �i principii – egalitate,

libertate, solidaritate - la care se fac doar referiri pasagere �i care ocup� un loc secundar

în cadrul clarific�rilor ideologice.

Revolu�ionarism versus reformism

În ultima decad� a secolului al XIX-lea, în cuprinsul doctrinei �i practicii

socialismului european s-au conturat dou� c�i de realizare a schimb�rii sociale – revolu�ia

�i reforma. Partidele care au optat pentru calea de ac�iune revolu�ionar� au încetat s�-�i

mai spun� partide social-democratice �i din dorin�a de a se delimita de ”reformi�ti” (pe

care i-au declarat ”revizioni�ti”) �i-au spus ”partide comuniste”. Celelalte au p�strat, în

continuare, denumirea de partide social-democrate sau socialiste (B�descu, 1996: 269).

”Revizionismul social-democrat” î�i propunea reconsiderarea reformist� a marxismului,

adaptat la noile condi�ii ale dezvolt�rii socio-economice a capitalismului. Social-

democra�ia nu va renun�a definitiv la metodologia marxist� a analizei societ��ii

144

capitaliste, dar va respinge ”problema cuceririi puterii politice de c�tre clasa muncitoare

prin revolu�ie violent� �i dictatura proletariatului” (Carpinschi, 1992: 140).

În România, înc� de la începutul organiz�rii mi�c�rii socialiste, unii lideri ai

acesteia s-au situat pe o pozi�ie preponderent moderat�, delimitându-se de solu�iile

revolu�ionare violente. De�i, ini�ial (la 1886), Gherea i�i preciza identitatea ideologic� în

rela�ie cu socialismul revolu�ionar declarând c�: “am fost, suntem �i vom fi sociali�ti

revolu�ionari”, ulterior consider� necesar s� fac� unele nuan��ri: ”Acum credem c� s-a

în�eles de ce sociali�tii î�i zic revolu�ionari. Ei sunt revolu�ionari pentru c� reprezint�

tendin�a revolu�ionar� a veacului, schimbarea formelor sociale burgheze, în cele

socialiste, c�tre care ne duce evolu�iunea. Dac� revolu�ia proletar� e pa�nic� ori

sângeroas� n’are nimica a face, pentru c� nu v�rsarea de sânge d� unei transform�ri

sociale caracter revolu�ionar. Credem, c� se va vedea acum în�elesul adev�rat al

numelui sociali�ti revolu�ionari ce ne d�m” (Gherea, 1944: 70). Schimb�rile survenite în

societatea româneasc� a vremii impuneau sociali�tilor ”p�r�sirea tacticii la r�scoale �i

violen�e urmat� pân� la 1848”, nota Ioan N�dejde pe marginea unui text a lui Engels,

tradus în române�te cu titlul Tactica social-democra�iei (Jurca, 1994). Considerând c� nu

se poate face un salt radical de la feudalism la socialism, sociali�tii români priveau

revolu�ia ca o “schimbare important�”, îns� nu o “schimbare violent�” (Preda, 20003).

Trebuie precizat faptul c� între reprezentan�ii mi�carii socialiste de la Ia�i �i cei de

la Bucure�ti existau deosebiri de vederi în special pe teme de ordin tactic. Referindu-se la

eterogenitatea curentelor socialiste din ultimele dou� decenii ale secolului al XIX-lea,

I.C. Atanasiu afirma cu îndrept��ire în lucrarea sa Mi�carea socialist� 1881-1900:

”Precum începuturile mi�c�rii socialiste din Ia�i au purtat câtva timp pecetea anarhist�

imprimat� de refugia�ii nihili�ti ru�i �i basarabeni �i mai la urm� a luat calea

parlamentar� �i legalist�, tot a�a începuturile mi�c�rii socialiste din Bucure�ti au fost

impregnate de spiritul anarhist �i revolu�ionar, importat de tinerii intelectuali întor�i în

patrie din centre occidentale” (Atanasiu, 1932: 38). Caracteristica principal� a grup�rii

socialiste din Bucure�ti, reprezentat� de intelectuali precum C.C. Bacalba�a, C.A. Filitis,

George Scor�escu, Emil A. Frunzescu, Paul Scor�eanu �.a., consta în radicalismul

revolu�ionar, ofensiv �i orientarea spre categoria socioprofesional� a muncitorilor, mai

bine reprezentat� în Capital�, aflat� în proces de industrializare. Gruparea sociali�tilor din

145

Ia�i, având ca reprezentan�i de frunte pe C. Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Mor�un, Ioan

N�dejde, C. Mille �.a., se pronun�a pentru ”tactica legal�”, pentru reformism. Dac�

sociali�tii din Ia�i recurgeau, ca forme de ac�iune, la întocmirea de peti�ii pentru ap�rarea

intereselor ��ranilor �i lupta parlamentar�, cei din Bucure�ti participau la organizarea

grevelor muncitorilor. Dup� alegerea primilor deputa�i sociali�ti în Parlamentul României

(în 1888) – I. N�dejde, deputat în colegiul III la Ia�i �i V. Mor�un, colegiul II la Roman –

întreaga mi�care socialist� se va reorienta, treptat, spre socialismul modern �i spre o

activitate în limitele legalit��ii.

Un rol important în formularea sistematic� a ideilor socialiste în spa�iul românesc,

în clarificarea op�iunilor ideologice între revolu�ionarism �i reformism, l-a avut

Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920). Ca mul�i al�i gânditori marxi�ti de la

sfâr�itul secolului al XIX-lea, Gherea a venit ini�ial în contact cu alte curente de gândire,

în special cu mi�carea de idei a narodnicismului, la activitatea c�reia a participat în

perioada tinere�ii. Scrierile lui din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea (Karl Marx �i

economi�tii no�tri (1884); Ce vor sociali�tii români? (1885-1886); Robia �i socialismul

(1884-1886); Anarhia cuget�rii (1892); Concep�ia materialist� a istoriei (1892)) indic� o

accentuare a preocup�rilor sale pentru problemele socialismului �tiin�ific. Gherea a fost

un “marxist militant” declarat, îns� nu a fost unul dogmatic, motiv pentru care a fost

plasat, în analizele de dat� mai recent�, în categoria social-democra�ilor. În textele sale,

termeni ca “social-democrat”, “socialist” �i “marxist” sunt utiliza�i ca echivalen�i, fapt

explicabil prin voca�ia genral-democratic� atribuit� socialismului (Preda, 2003).

Considerat a fi ”fondator al doctrinei marxiste pe terenul realit��ii române�ti”,

studiul Ce vor sociali�tii români. Expunerea socialismului �tiin�ific, publicat în 1886 în

paginile Revistei Sociale, este, totodat�, programul Partidei socialiste muncitoare din

România, oferind prima formulare a configura�iei ideologice a acesteia. Documentul

cuprinde dou� sec�iuni intitulate: Socialismul �tiin�ific european �i, respectiv, Socialismul

în România. Înc� din Introducere se opereaz� o delimitare a programului socialist de cele

ale partidelor guvernamentale, specificându-se c�: ”Noi, sociali�tii, nu cerem putere de la

poporul românesc, noi venim în numele unui viitor frumos, unei vie�i m�re�e �i ridic�m

steagul socialismului �tiin�ific european, al socialismului muncitorilor. Noi venim cu o

idee m�rea�� �i totodat� nou� pentru �ara noastr�, se vede, deci, ce datorie avem de

146

împlinit: trebuie s� lumin�m pe to�i despre ce este socialismul �tiin�ific; mai trebuie s�

dovedim c� socialismul are loc în �ara aceasta �i c� nu-i plant� exotic� la noi, cum nu-i

nici în Europa; trebuie s� dovedim c� viitorul e al socialismului” (Gherea, 1944: 6).

Expunerea teoriei socialismului �tiin�ific, în prima parte a lucr�rii men�ionate,

serve�te ca exerci�iu metodologic pentru analiza realit��ilor române�ti �i stabilirea tacticii

mi�c�rii socialiste sau, dup� expresia documentului, ”s� ar�t�m cum s� lucr�m noi, în

împrejur�rile de azi din România, spre a ne apropia de idealul nostru” (idem: 24).

Studiul formuleaz� �i prima ipostaz� a teoriei despre specificitatea mi�c�rii socialiste în

��rile mai pu�in dezvoltate. Acest demers este realizat în sec�iunea intitulat� Socialismul

în România, conceput� ca �i polemic� la adresa adversarilor ideilor socialiste, care

sus�ineau c� ”socialismul este plant� exotic�, socialismul n-are ce c�uta la noi”.

Adversarii socialismului sus�ineau teza imposibilit��ii aderen�ei acestor idei la realit��ile

române�ti, datorit� insuficientei dezvolt�ri a industriei moderne �i a proletariatului, în

accep�iunea european� a no�iunii �i, prin urmare, inexisten�a unui temei obiectiv al

mi�c�rii socialiste �i al unui partid social-democrat. Ca �i contraargument, Gherea

sus�inea c� instituirea societ��ii burghezo-capitaliste este un fenomen general-european,

iar România intr� în sfera de influen�� a acestui proces. Gherea a dezvoltat teza evolu�iei

��rilor înapoiate în orbita celor avansate, parcurgând o traiectorie specific� de la ”form�

la fond”, teorie care legitimeaz� necesitatea �i posibilitatea socialismului în România. Se

recuno�tea, de asemenea, rolul important al tinerimii liberale revolu�ionare pa�optiste în

”trecerea din forma feudal�-iob�gist� în cea burghez�” a societ��ii române�ti �i se

revendica descenden�a pa�optist� a sociali�tilor. Prin analogie, aceea�i factori - influen�a

european� �i for�ele progresiste interne - urmau s� preg�teasc� ”trecerea României

burgheze în cea socialist�”, dup� un program reformist-moderat ce avea o component�

teoretic� �i una practic�.

Componenta teoretic� a programului viza ”propaganda, r�spândirea ideilor

socialismului �tiin�ific, preg�tirea oamenilor pentru transformarea social�”, iar practica

socialist� viza ”înrâurirea de-a dreptul asupra bazelor materiale ale ��rii, asupra celor

economice �i a celor politice, cu scop 1) de a face ca împrejur�rile materiale, bazele

rela�iilor economice s� fie mai potrivite pentru transformarea socialist�, 2) de a face ca

împrejur�rile în care tr�ie�te muncitorul nostru s� se schimbe, pe cât va fi cu putin��,

147

chiar acuma” (Gherea, 1944: 76). Astfel era argumentat� necesitatea �i legitimitatea

mi�c�rii socialiste române�ti. În cadrul strategiei reform�rii sociale, proiectate de Gherea,

organizarea luptei claselor muncitoare (proletari �i ��rani) trebuia asumat� de “p�tura

cult�” �i urma s� se concretizeze în lupta sindical� �i apoi în lupta politic� (Preda, 2003:

82-84).

”Partea politic�” a programului partidei socialiste muncitoare, a�a cum îl

formuleaz� documentul Ce vor sociali�tii români, cuprindea obiective cu con�inut

general-democratic, precum: reformarea sistemului electoral �i introducerea votului

universal direct pentru ”orice cet��ean �i cet��ean�”; libertatea ”des�vâr�it�” a presei,

întrunirilor, asocierilor; inviolabilitatea domiciliului; înv���mânt gratuit; reformarea

justi�iei; autonomia local�; desfiin�area armatei permanente �i înlocuirea sa cu o mili�ie

popular�; egalitatea în drepturi a femeilor cu b�rba�ii. Capitolul economic al programului

fixa urm�toarele obiective prioritare: schimbarea sistemului de proprietate prin ”trecerea

propriet��ilor statului în st�pânirea comunelor; r�scump�rarea treptat� a propriet��ilor

mari �i trecerea lor la comune”; deschiderea de credite pentru înfiin�area de întreprinderi

industriale de c�tre societ��ile de muncitori; trecerea în st�pânirea ”comunelor” agricole a

propriet��ilor mo�iere�ti r�scump�rate de c�tre stat �i alte m�suri aplicabile la nivel

microeconomic; desfiin�area tuturor impozitelor indirecte �i înlocuirea lor printr-un

impozit progresiv pe venit (Gherea, 1944: 123-124). Despre acest studiu programatic,

Garabet Ibr�ileanu afirma: ”Evanghelia vechiului socialism a fost «Ce vor sociali�tii

români?» În acest program se analizeaz� clasele sociale din România, relele societ��ii �i

se propun solu�ii” (apud Hurezeanu, 1979: 101).

În addenda studiului Ce vor sociali�tii români? Gherea aduce clarific�ri

suplimentare conceptului de revolu�ie, precizând c�: nu este un act violent �i sângeros; nu

trebuie realizat� înainte de maturizarea condi�iilor obiective �i subiective; existen�a unei

rela�ii dialectice între evolu�ie �i revolu�ie; dependen�a ��rilor mai pu�in dezvoltate de

situa�ia celor înaintate din apusul Europei, inclusiv în ac�iunea transformatoare

revolu�ionar�. Gherea va r�mâne consecvent acestor opinii pe care la reg�sim în articolele

�i studiile sale de mai târziu, în care face distinc�ia între revolu�ia socialist� �i revolu�ia

politic�, între revolu�ie ca mijloc de transformare social� �i revolu�ia-scop: “…o revolu�ie

social� socialist� nu-i deloc acela�i lucru cu o revolu�ie politic�, care într-adev�r se

148

poate face într-o zi, �i înc� cu temeinicie. Revolu�ia îns� �i transformarea socialist� care

prive�te întreaga anatomie �i fiziologie a organismului social, în toat� complexitatea �i

fine�ea lui, aceast� revolu�ie nu se poate face nici în câteva luni �i nici în câ�iva ani. Ea

cere vreme �i vreme îndelungat� de preg�tire, de schimbare �i transformare chiar acolo

unde exist� condi�iile necesare pentru aceast� transformare” (Problemele de dup� r�zboi

�i socialismul în Opere complete, vol V: 296-297). Eviden�iind leg�tura dintre economic

�i politic în realizarea idealului socialist, Gherea preconiza înf�ptuirea unei adev�rate

“revolu�ii sociale”, în folosul tuturor, prin care s� se asigure “egalitatea economic�” -

fundament pentru “adev�rata libertate �i egalitate” (Preda, 2003: 75). Superioritatea

“revolu�iei socialiste”, fa�� de revolu�ia burghez�, consta în faptul c� aceasta va trebui s�

fie, dopotriv�, o revolu�ie politic� �i economic� aflate într-o rela�ie dialectic�:

“…reformele politice r�mân liter� moart� f�r� cele economice, iar acestea din urm� nu

pot fi c�p�tate f�r� cele dintâi” (Gherea, Reformele politice �i economice, 1896, apud

Preda, 2003: 86).

Angajându-se în polemicile pe tema revolu�iei, imediat dup� r�zboi, Gherea

dezvolt� punctul s�u de vedere cu privire la conceperea revolu�iei ca mijloc complex,

menit s� înnoiasc� structural societatea, �i care presupune “trei momente revolu�ionare”:

cucerirea puterii de c�tre proletariat; men�inerea puterii; utilizarea puterii pentru

edificarea noii societ��i (Interviu, Lumea Nou�, 29 noiembrie 1919). Fa�� de Revolu�ia

Socialist� din Octombrie 1917, Gherea a adoptat o “rezerv� prudent�” �i r�mâne

consecvent ideilor sale anterior exprimate.

Teoretizarea raportului evolu�ie–revolu�ie �i importan�a acestuia pentru dinamica

social� se reg�se�te în cuprinsul scrierilor sale, în care argumenteaz� c� ”revolu�iile nu

exist� ca ceva deosebit, ci sunt cazuri speciale ale acelea�i evolu�ii. Aceste cazuri

speciale ale evolu�iei – revolu�iile – se deosebeau pentru noi prin mai marea intensitate,

violen�a procesului evolutiv �i altele. Dar aceste deosebiri sunt absolut relative �i

revolu�iile, în definitiv, r�mân cazuri ale evolu�iei ca orice proces evolutiv, absolut

necesare �i inevitabile. Revolu�iile în societate se caracterizeaz� prin faptul schimb�rii

adânci a structurii economice; cu cât îns� aceste schimb�ri sunt mai complexe, cu atât

trebuie s� fie mai largi �i mai pa�nice. Revolu�iile nu implic� deloc violen�a �i v�rsarea

de sânge. Pot fi revolu�ii foarte mari, s�vâr�ite foarte pa�nic, astfel e revolu�ia s�vâr�it�

149

de noi, românii, prin trecerea din iob�gia feudal� în burghezismul capitalist. Revolu�ia

social� modern� care se preg�te�te acum, tocmai prin faptul c� e atât de complex�, are

toate �ansele s� fie relativ pa�nic�” (apud, Atanasiu, 1932: 101).

Argumentând aceea�i idee a necesit��ii adopt�rii de c�tre P.S.D.M.R. a tacticii

legale de ac�iune, Ioan N�dejde scria: ”Revolu�ia trebuie s� urmeze totdeauna unei

evolu�ii. La noi în �ar� trebuie s� mergem numai pe cale legal�, deoarece Constitu�ia

noastr� este liberal� �i îng�duie evolu�ia societ��ii. În�eleg tactica violent� în Rusia, nu

îns� la noi (...). Dealtminteri eu cred c� trecerea la societatea socialist� se va face la noi

mai târziu decât în Apus, din pricin� c� evolu�ia capitalist� a societ��ii noastre a

întârziat” (apud, Atanasiu, 1932: 101-102). Ambii ideologi sociali�ti – N�dejde �i Gherea

– resping ideea saltului abrupt de la o societate înapoiat� spre societatea socialist�, salt

admis de Fr. Engels în Despre rela�iile sociale în Rusia (1875), profesând un crez

moderat-evolutiv. În lucrarea sa din 1910, Neoiob�gia, Gherea formuleaz� idei

clarificatoare în acest sens precizând c�: ”societ��ile capitaliste trebuie s�-�i urmeze

ciclul lor de dezvoltare, pân� ce se vor realiza condi�iile necesare de trai, obiective �i

subiective, pentru o societate socialist�. Cu atât mai mult, bineîn�eles, prin aceast�

dezvoltare capitalist� trebuie s� treac� societ��ile r�mase în urm�, atât din cauz� c� ele

sunt târâte �i duse într-acolo de societ��ile capitaliste înaintate, cât �i prin faptul c� ele

n-au nici condi�ii necesare de via�� pentru o societate capitalist� dezvoltat�, dar înc�

pentru una socialist�” (Gherea, 1910: 410).

Modelul teoretic propus de Gherea este în strâns� corela�ie cu obiectivele

strategice �i tactice ale mi�c�rii socialiste. Programul P.S.D.M.R. din 1893, dezvoltând

ideile din studiul lui Gherea din 1886, Ce vor sociali�tii români, adaptate la noul stadiu al

mi�c�rii socialiste organizat� în partid politic definea tran�ant ”tactica �i lupta practic� a

social-democra�iei române (...) adaptat� condi�iilor specifice ��rii noastre”, care nu

permiteau ”transformarea imediat� a ordinii sociale actuale”, ci doar preg�tirea viitoarei

transform�ri, ceea ce impunea ”propagand� socialist�, organizare �i luminare a

poporului muncitor, lupt� pentru îmbun�t��irea moral� �i material� a muncitorilor” (..).

Denumit�, în epoc�, ”tactica legal�” aceast� orientare presupunea lupta grevist�, ac�iuni

propagandistice, reorganizarea mi�c�rii sindicale �i ac�iunea politic� a partidului.

Programul P.S.D.M.R. din 1893 aducea clarific�ri doctrinare �i praxiologice importante,

150

ar�tând c�, în România acelui context istoric, nu era adecvat� ideea de revolu�ie în

termeni de ac�iune violent� �i c�, f�r� a pierde din vedere perspectiva unei transform�ri

economico-sociale profunde, aceasta trebuie preg�tit� prin evolu�ii pe calea reformelor,

ale c�ror direc�ii �i intensit��i trebuiau îns� influen�ate prin implicarea activ� a

muncitorilor organiza�i în partid politic.

Op�iunea pentru calea legal�, promovat� de c�tre sociali�tii ie�eni înc� din 1886

�i statuat� ulterior de Congresul din 1893, î�i avea corespondent în dezbaterile de idei din

cadrul altor partide social-democrate din Europa, care dintre cele dou� direc�ii tactice

principale – cea german�, stabilit� prin programul de la Erfurt din 1891, situat clar pe

pozi�iile legalismului �i ale parlamentarismului �i cea francez�, înclinat� înc� spre

revolu�ionarismul tran�ant – au dat câ�tig de cauz� op�iunii germane. “Se �tie c� social-

democra�ia tuturor ��rilor constitu�ionale nu admite nic�ieri tactica violent�,

revolu�ionar�, iar social-democra�ia german� a inventat chiar un termen special de

batjocur� pentru o astfel de tactic�, zicându-i revolutionärer Putsch, unde cuvântul

Putsch însemneaz� un amestec de bluff �i înscenare ridicol�. (…) Prefacerea societ��ii

burghezo-capitaliste în societate socialist� e un proces de o complexitate imens�, �i

aceast� prefacere nu se poate deci efectua decât ca un proces de cre�tere �i dezvoltare

organic� social�, ca un proces de cre�tere gradat� organic� din societatea capitalist� în

societatea socialist�. (…) Pentru un social-democrat român, legalismul e de asemenea

un mijloc, ca �i pentru cel german, dar legea, afar� de asta, e pentru el �i un scop în sine

înc� pentru mult� vreme (Gherea, Post-Scriptum sau cuvinte uitate în: Viitorul Social,

nr.10, 1908).

Aceea�i linie tactic� este promovat� �i în cuprinsul lucr�rilor congreselor

partidului social-democrat român de la începutul secolului XX. Astfel, în 1912, la

Congresul al doilea al Partidului Social-Democrat s-a adoptat o rezolu�ie (propus� de

Racovski �i completat� de congres) referitoare la tactica mi�c�rii care preciza c�

”mi�carea proletar� din România este o mi�care esen�ial revolu�ionar�”, îns� ac�iunile

întreprinse de mi�carea social-democrat� trebuie ”s� corespund� for�elor ei” �i s� evite

m�surile represive întreprinse de autorit��i. De asemenea, ”Congresul afirm� necesitatea

reformelor sociale �i politice în marginea societ��ii actuale”, ca o condi�ie prealabil� a

atingerii scopului final – ”dezrobirea muncii” (Documente 1910-1915: 379). Liderii cu

151

vederi radicale din partid (C. Racovski, Al. Constantinescu �.a.), de�i aveau o pozi�ie

important� în cadrul mi�c�rii social-democrate, nu au reu�it s� o abat� de la tactica legal�,

reformist�, care va r�mâne dominant� în primele dou� decenii ale secolului XX.

Interna�ionalismul proletar

”Lupta proletariatului din epoca burghezo-capitalist�, dup� cum cititorii au v�zut

din cartea lui Kautsky, e interna�ional�, nu na�ional�; proletariatul unei ��ri nu se poate

libera din robia capitalist� decât împreun� cu proletariatele similare din alte ��ri �i nici

lupta actual� din societatea burghez� n-o poate duce cu succes decât în în�elegere cu

celelalte proletariate. Este deci în interesul vital al proletariatului din ��rile capitaliste

de a atrage în orbita mi�c�rilor lor �i mi�c�rile muncitore�ti din ��rile înapoiate, dup�

cum e �i în interesul vital al acelora din urm� de a intra în leg�turi intime cu cele dintâi,

ceea ce se �i face �i cu foarte mare succes” (Asupra socialismului în ��rile înapoiate,

Gherea, 1968: 277).

Acuza�i adesea de cosmopolitism, sociali�tii români î�i formuleaz� replica prin

vocea lui Gherea, care pledeaz� pentru ideea inevitabilit��ii cosmopolitismului în

perioadele de tranzi�ie spre modernitate. Aceast� caracteristic� este proprie deopotriv�

liberalilor �i sociali�tilor, cu precizarea c� ace�tia din urm� promoveaz� o form�

paradoxal�, considerat� îns� superioar�, de “cosmopolitism na�ional” (Preda, 2003: 78).

P.S.D.M.R. a fost unul dintre membrii fondatori ai Interna�ionalei Socialiste

(1889), participând activ la congresele acesteia - Paris (1889), Bruxelles (1891), Zürich

(1893), Londra (1896) - în timpul c�rora s-a remarcat prin aducerea în discu�ie a unui

program de ac�iune adecvat ��rilor cu economie preponderent agrar�. Astfel, la Congresul

de la Bruxelles �i, mai concret, la cel de la Zürich, delega�ii români au argumentat c�

”necesitatea unui program socialist agricol se impune tuturor partidelor socialiste

europene”, dar mai ales celor din statele slab industrializate, în care ”produc�iunea

agricol� e cu mult preponderent� celei industriale”, cum era �i România, unde partidul

socialist ”are trebuin�a de a atrage la el �i de a se rezema pe un mare num�r de

muncitori, pe ��rani”. Pledoaria delega�iei române a avut succes, congresul de la Zürich

recunoscând, în cadrul lucr�rilor sale, c� ”una din str�daniile cele mai de c�petenie

pentru democra�ia socialist� din toate ��rile este de a organiza pe muncitorii agricoli, ca

152

�i pe muncitorii industriali �i a-i înrola în rândurile marii armate a socialismului

interna�ional” (Documente 1893-1900: 142-151).

În primele dou� decenii ale secolului XX, P.S.D.R. a participat la congresele �i

conferin�ele interna�ionale, precizându-�i pozi�ia sa de ”partid interna�ionalist,

antimilitarist �i antir�zboinic”. Dup� intrarea României în r�zboi, în august 1916, de�i

P.S.D. nu �i-a reconsiderat pozi�ia, afirmându-�i în continuare pacifismul �i

interna�ionalismul, social-democra�ii au subscris la ideea unit��ii na�ionale �i s-au integrat

efortului general de realizare a acesteia. Asimilarea ideii na�ionale de c�tre sociali�tii

români �i distan�area lor de tezele interna�ionaliste rigide, le va conferi legitimitatea, de

multe ori pus� în cauz� tocmai pe acest� tem�.

”Republica social�”

Monarhia constitu�ional�, instaurat� în 1866, sub forma principatului �i, din 1881,

a regatului, a provocat reac�ii diverse în cercurile politice �i în opinia public� româneasc�.

Pentru forma�iunile politice guvernamentale, actul din 1866 reprezenta legitimarea unui

obiectiv formulat, în 1857, de Adun�rile ad-hoc, anume întronarea unui domn str�in,

descendent dintr-o familie princiar� european�. Op�iunea monarhic� a fost exprimat�

deschis atât de c�tre liberali, cât �i de conservatori, îns� în amintirea obiectivului

republican, afirmat în 1848 �i în emigra�ia post-revolu�ionar�, existau �i adep�i ai

republicanismului. Între ace�tia erau nume de prestigiu ale vie�ii politice �i culturale

române�ti precum I. Heliade R�dulescu, Cezar Bolliac �i C.A. Rosetti. O nou� genera�ie

de antimonarhici �i republicani, activând în cadrul grup�rilor democrat-radicale, se

remarc� la sfâr�itul secolului al XIX-lea �i începutul secolului XX. În acest context,

social-democra�ia român�, în formul�rile sale programatice generale s-a declarat adept� a

formei de stat republicane. Înc� din 1885 cotidianul Drepturile Omului conferea acestei

idei dimensiunile unui adev�r axiomatic: ”Ca oameni de progres prefer�m, în lucr�rile

noastre, îns�il�rilor de lemne de acum sute de ani, schele moderne; în alte cuvinte,

monarhiei – republica... A introduce, dar, regalitatea în zilele noastre acolo unde nu

exist�, cum bun�oar� s-a f�cut la noi, ea se opune curentului, ea nu pricepe curentul

timpului” (Drepturile Omului, 8 martie 1885).

Idealul republican nu putea fi sus�inut ca o cerin�� a etapei istorice respective,

într-o Europ� aproape în totalitate monarhic�, ci doar ca op�iune programatic� a

153

viitorului. Astfel, programul P.S.D.M.R. din 1893 proclama: ”Ca �i social-democra�ia

lumii întregi, cea român�, ca form� de guvern�mânt, nu poate fi, în principiu, decât

pentru cea republican�” (Documente, 1893-1900: 57). În aceast� perspectiv�,

transformarea formei de stat era plasat� în strâns� interdependen�� cu ansamblul

transform�rilor economico-sociale �i politice preconizate de sociali�ti, urmând s� ia

forma republicii sociale, care s� foloseasc� întregii na�iuni: ”Suntem pentru republic�

social�, în care nu va mai fi nici rege, nici tron, nici jefuitori, nici jefui�i” – scria C.

Mille, în 1892, în gazeta Munca; pentru o astfel de ”schimbare a formei de stat, la

vremea ei” se pronun�a �i I. N�dejde care ad�uga: ”Voim republica, dar nu o republic� în

care s� fie legea electoral� actual� �i la pre�edin�ia c�reia vedem când pe conul Lasc�r

(Catargiu, n.n.), când pe cuconul Miti�� (D.A. Sturdza – n.n.)” (Lumea nou�, 6 ianuarie

1896).

În cuprinsul programului P.S.D.M.R. cerin�a schimb�rii condi�iei privilegiate a

institu�iei monarhice române apare formulat� astfel: ”Întoarcerea domeniilor Coroanei la

stat. Restrângerea prerogativelor regale �i mai ales a dreptului de a schimba ministerele

�i de a dizolva �i proroga Corpurile alese” (Documente, 1893-1900: 58). Op�iunile

sociali�tilor se întâlneau cu cele ale democra�ilor-republicani pe linia analizei critice a

institu�iei monarhice ca de�in�toare a unor bunuri extrase din avu�ia na�ional� �i ca

posesoare a unor prerogative ce dep��eau normele permise într-o monarhie

constitu�ional�.

BIBLIOGRAFIE:

ATANASIU, I. C., Pagini din istoria contemporan� a României, 1881-1916, vol. I, Editura Adev�rul, Bucure�ti, 1932. BALL, Terence, DAGGER, Richard, Ideologii politice �i idealul democratic, edi�ia a II-a, Editura Polirom, Ia�i, 2000. B�DESCU, Ilie (coord.), DUNGACIU, Dan �i BALTASIU, Radu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, vol. I, Editura Eminescu, Bucure�ti, 1996. B�DESCU, Ilie, Sfâr�itul erei social-democrate (triumful sociologiei poporaniste) – Postfa�� la: Stere, Constantin, Social-democratism sau poporanism?, Editura Porto-Franco, Gala�i, 1996. CARPINSCHI, Anton, Doctrina social-democrat�, în vol. coord. de Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale �i realit��i române�ti, Editura Polirom, Ia�i, 1998. CRICK, Bernard, Socialismul, Editura Du Style, Bucure�ti, 1998. Dezbaterile Adun�rii Deputa�ilor (D.A.D.), nr. 24/18 decembrie 1890. Documente din istoria mi�c�rii muncitore�ti din România, 1893-1900, Editura Politic�, 1969. Documente din istoria mi�c�rii muncitore�ti din România, 1910-1915, Editura Politic�, 1969.

154

Documente din istoria mi�c�rii muncitore�ti din România, 1916-1921, Editura Politic�, 1966. GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Opere complete, vol. 1-2-3-4-5, Editura Politic�, Bucure�ti, 1976. GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Neoiob�gia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Editura Libr�riei SOCEC & Comp., Societate Anonim� GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Ce vor sociali�tii. Expunerea socialismului �tiin�ific, Editura Partidului Social-Democrat, edi�ia a III-a, 1944. GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Scrieri social-politice, Editura Politic�, Bucure�ti, 1968. HUREZEANU, Damian, Scrieri. Curente de idei în România modern�. Doctrine �i doctrinari. Comentarii �i dezbateri. Istorie �i istoriografie, Editura Expert, 2002. HUREZEANU, Damian, Începuturile mi�c�rii muncitore�ti din România (1848-1878), în Revista de istorie, nr. 7/1979. JURCA, Nicolae, Istoria social-democra�iei din România, Editura �tiin�ific�, Bucure�ti, 1994. MAMINA, Ion �i NICULAE, Vasile, Partidul clasei muncitoare în via�a politic� a României (1893-1918), Editura Politic�, Bucure�ti, 1983.

MUNGIU-PIPPIDI, Alina, Doctrine politice. Concepte universale �i realit��i române�ti, Editura Polirom, Ia�i, 1998. NICULAE, Vasile, O istorie a social-democra�iei române, vol. I, Editura Noua Alternativ�, 1993. ORNEA, Zigu, Poporanismul, Editura Minerva, Bucure�ti, 1972. PREDA, Cristian, Contribu�ii la istoria intelectual� a politicii române�ti, Editura Meridiane, Bucure�ti, 2003. STERE, Constantin, Social-democratism sau poporanism?, Editura Porto-Franco, Gala�i, 1996. STOICA, Ion Aurel, Uvertura unui nou umanism. Neosocial-democra�ia, Bucure�ti, 1994. TITEL PETRESCU, Constantin, Socialismul în România 1835 – 6 septembrie 1940, Biblioteca Socialist�, f.a.