1

Neoliticul Neoliticul reprezintă o „revoluţie” în modul de viaţă al comunităţilor preistorice. Începând cu anul 7.000 î.Hr., timp de aproape patru milenii, culturile preistorice din spaţiul carpato-dunăreano-pontic se încadrează în „Vechea Civilizaţie Europeană”;- aceasta este atestată însă pe o arie geografică mult mai întinsă: din insulele egeene până la Dunărea Mijlocie şi de pe ţărmul vest-adriatic până pe cursul mijlociu al Niprului; - este rezultatul unui proces format din migraţiile sudice, împletit cu evoluţii locale- mediul geografic începe a se stabiliza, apropiindu-se de cel din vremurile noastre; apare o vegetaţie şi o faună care favorizează ocupaţii dintre cele mai variate;■ în acest mare spaţiu, vestigiile numeroaselor „sate şi oraşe «vechi europene»” (anterioare deci infiltrării comunităţilor indo-europene) atestă, într-adevăr, „o civilizaţie sedentară bazată pe horticultura”; - apar şi se dezvoltă o nouă tehnică de prelucrare a utilajului litic, meşteşugurile casnice, inventarea ceramicii, primele obiecte de aramă şi aur, precum şi necropolele ■ se confirmă existenţa unei societăţi ierarhice, iniţial paşnică, apoi războinică; - sanctuarele, sculpturile şi semnele protoliterate relevă ideologii axate „pe aspectele eterne ale naşterii, morţii şi regenerării", cu divinităţi şi simboluri specifice;■ arheologic aeastă perioadă coincide cu neoliticul (epoca nouă a pietrei) şi eneoliticul (epoca aramei asociate cu piatra) sau calcoliticul; ■ principalele aspecte ale vieţii materiale şi spirituale din neolitic, respectiv epoca pietrei şlefuite, perforate şi înmănuşate, care – în spaţiul de la Dunăre şi Carpaţi – se încadrează între anii 7.000/6.500 – 4.500/4.000 î.Hr.■ tehnică superioară de prelucrare a pietrei se realizează prin frecarea îndelungată a rocilor dure adunate din munţi ori din albia râurilor;- sunt făurite mici topoare, săpăligi, dălţi, maiuri, alte unelte mai productive decât cele de piatră cioplită; - înmănuşarea uneltelor, legarea lor în cozi de lemn, pentru a fi mai uşor mânuite se realizează prin frecarea unui material litic perpendicular, cu ajutorul unei trestii chiar, iar pe locul frecării este turnată apă se ajunge treptat la perforarea pietrei. ■ noua tehnică de prelucrare a pietrei evoluează paralel cu întrebuinţarea uneltelor din silex neşlefuit (lame, răzuitoare, sfredele), din os (ace, dălţi, spatule) şi din corn (săpăligi, tesle, toporaşe); - descoperiri materiale la Ostrovu Corbului (com. Hinova, jud. Mehedinţi), unde cercetările arheologice de salvare, efectuate cu prilejul lucrărilor de la hidrocentrala Porţile de Fier II; Apariţia primele „sate neolitice” Alături de îmbunătăţirea tehnicii şlefuirii, perforării şi înmănuşării uneltelor de piatră are loc şi o schimbare în modul de viaţă al comunităţilor preistorice, care trec definitiv de la traiul seminomad la cel sedentar, în aşezări stabile.■ locuitorii din epoca nouă a pietrei trec, în mod deplin, de la activităţile economice „ocupative” („prădătoare”) la cele producătoare de hrană: cultivarea plantelor cerealiere şi creşterea animalelor;■ are loc, pe baza unor procese de migraţiune şi difuziune, o răspândire a plantelor şi cerealelor;- omul începe să însămânţeze şi să cultive câmpurile, să îmbunătăţească recoltele prin selecţionarea celor mai evoluate ierburi, rădăcini comestibile, pomi fructiferi; ■ oamenii din neolitic devin şi meşteşugari casnici: pe lângă împletitul răchitei, prelucrarea în ateliere specializate a silexului, osului şi cornului de cerb, ei inventează acum olăritul, torsul şi ţesutul;■ sunt semnalate preocupări pentru extragerea şi prelucrarea primelor metale, extragerea sării, aceasta din urmă în zona Solea.

2

■ vasele de lut (dar şi de lemn) sunt destinate pentru păstrarea hranei; îmbrăcămintea din material textil reflectă preocupările pentru adaptarea la mediu.■ primele „sate neolitice” din spaţiul carpato-dunărean sunt atestate la Cârcea (jud. Dolj), Gura Baciului (jud. Cluj) şi Ocna Sibiului. - aceste „sate” sunt atribuite populaţiilor care creează, iniţial în Thesalia (Grecia central-estică), cultura Protosesklo, caracterizată printr-o ceramică fină, pictată „cu buline sau cu unele motive geometrice albe pe un înveliş de culoare roşie ori brun-roşcat”. ■ în interiorul arcului carpatic, acest grup cultural de sorginte meridională este ilustrat îndeosebi de aşezarea agrară cu reţea stradală identificată la Ocna Sibiului. ■ vestigiile de la Gura Baciului constau din locuinţe de suprafaţă, sub podeaua cărora sunt atestate morminte, dar şi din bordeie, printre care de asemenea, se află morminte de inhumaţie. - aceluiaşi grup cultural îi aparţin primele statuete, atât antropomorfe cât şi zoomorfe, modelate din lut; unele dintre statuetele care înfăţişează animale sunt tăiate în piatră.Cultura Starčevo-Criş Cel mai mare ansamblu arheologic din neoliticul timpuriu, în spaţiul carpato-dunărean, este reprezentat de cultura Starčevo-Criş.■ termenul vine de la localitatea Starčevo din Banatul sârbesc, unde este descoperită cea dintâi aşezare de acest tip, precum şi în bazinul Crişurilor din Ungaria şi România unde este mai intens răspândită;■ urmare a proceselor de neolitizare ce se extind cu fiecare migraţiune sau a unor procese de difuziune această civilizaţie se întinde pa aproape întregul teritoriul ţării noastre, mai puţin Dobrogea, estul Bărăganului şi Maramureşul; ■ la nord de Dunăre, arheologii au identificat circa trei sute de staţiuni aparţinând acestei culturi;- săpături importante sunt la Gura Baciului, Cârcea, Grădinile, Cuina Turcului, Leţ, Trestiana, Glăvăneşti şi Liubcova;- de la Beba Veche (jud. Timiş) până la Coşăuţi-Soroca (Rep. Moldova), creaţia materială şi spirituală a noilor triburi este ilustrată de unelte agricole (secera din corn de cerb, cu dinţi de silex) şi vase de provizii confecţionate din lemn şi, mai ales, din lut: acestea din urmă, lucrate din pastă cu pleavă sau nisip, erau pictate înainte de ardere cu negru, roşu şi alb; ■ alte vestigii: altăraşe de lut ars cu picioruşe, destinate cultului sau folosite ca lămpi; brăţări de scoici; statuete antropomorfe şi zoomorfe;- acestea confirmă o activitate economică productivă – cultivarea plantelor, creşterea vitelor, meşteşugurile casnice (torsul, ţesutul, modelarea şi decorarea vaselor de lut, producerea obiectelor de podoabă şi de cult), precum şi principalele manifestări spirituale – inhumaţia şi cultul strămoşilor, serbările tribale şi cultul fertilităţii, al renaşterii naturii.Cultura Vinča Cultura Starčevo-Criş continuă în neoliticul dezvoltat (cca. 5.300/4.800 – 4.500/4.000 î.Hr.), la începutul căruia, în spaţiul danubiano-carpatic pătrund făuritorii unor noi ansambluri arheologice: • cultura ceramicii liniare cu note muzicale (răspândită în estul Transilvaniei, nord-estul Munteniei şi în Moldova, la miazănoapte de linia Galaţi – Gura Bâcului); • cultura Dudeşti (în sud-estul Olteniei, sudul Munteniei) • cultura Vinča. Cultura Vinča este rezultatul unor procese de migraţiune şi difuziune petrecute pe spaţii largi din Balcani; la baza sa stă chalcoliticul balcano-anatolian. - creatorii ei, triburi „cu trăsături ierarhice şi militariste”, sunt atestaţi în Serbia şi Voivodina, Banat, Oltenia, cea mai mare parte din Transilvania şi sud-estul Ungariei;

3

■ aşezări de tip Vinča de pe teritoriul României – multe întărite cu şanţ de apărare – sunt atestate la Parţa (jud. Timiş), Rast (jud. Dolj), Turdaş (jud. Hunedoara) şi în alte locuri.■ descoperirile atestă spiritualitatea bogată a unei mari uniuni de triburi (aria acesteia coincide probabil cu cea a culturii respective);■ figurinele antropomorfe de lut „cu capul rombic” sunt interpretate de unii istorici ca reprezentând „dansatori cu mască de lup”; - Mircea Eliade consideră că aceste figurine denotă „rituri iniţiatice războinice” ori „ceremonii sezoniere în legătură cu întoarcerea periodică a morţilor”; cele mai multe statuete zoomorfe ale culturii Vinča ar reprezinta o continuare a universului spiritual din finalul paleoliticului, „dominat de solidaritatea mistică între vânător şi vânat”. „Lupul” devine, cu timpul, simbolul războaielor, invaziilor şi emigrărilor, al proscrişilor, exilaţilor, emigranţilor.■ sanctuarele dezvăluie existenţa unei „vieţi religioase organizate” şi a unei „structuri foarte dezvoltate a ceremonialului”; ■ locaşul de cult identificat la Parţa (şi reconstituit în cadrul Muzeului Banatului din Timişoara) este raportat la cultul fecundităţii şi fertilităţii, tipic cultivatorilor de plante şi crescătorilor de animale;- sanctuarul având altare în interior pentru depunerea ofrandelor aduse divinităţilor principale – o divinitate feminină „Mama creatoare” (Mater Creatix, Genetrix), dar şi o divinitate masculină, reprezentată însă zoomorfic, prin capul unui taur.■ descoperirile de la Tărtăria (jud. Alba), aflate în arealul culturii Vinča de pe teritoriul României, reprezentate trei tăbliţe (două dreptunghiulare, alta rotundă) confecţionate din lut ars, conţin „semne figurate” şi abstracte, mărturii ale unor scrieri cu caracter protosumerian.Alte culturi ale neoliticului dezvoltat:Tisa, Vădastra, Boian, Hamangia Spaţiul carpato-dunăreano-pontic este ocupat în mileniul al V-lea î.Hr. de mai multe uniuni de triburi.■ una dintre acestea este creatoarea culturii Tisa, care continuă cultura Bükk, creată în zona munţilor cu acelaşi nume, de pe teritoriul Ungariei, de unde pătrunde în vestul României de azi; • contactul cu purtătorii culturii cu ceramică pictată de tip Vinča duce la formarea, în nordul Transilvaniei, unui grup cultural aparte, Iclod, în ale cărui necropole de inhumaţie există un bogat inventar funerar (topoare de piatră şlefuită, de tipul calapod; cupe cu picior înalt şi alte produse ceramice.■ pe fondul culturii Dudeşti, care asimilase elemente ale culturii Starčevo-Criş, se dezvoltă două noi culturi: • cultura Vădastra (în sud-estul Olteniei, sud-vestul Munteniei, nordul Bulgariei) ce se caracterizează printr-o ceramică decorată cu motive spiralo-meandrice, executate în „tehnica exciziei adânci”, prezentă şi pe unele vase antropomorfe, adevărate unicate. • cultura Boian (în cea mai mare parte a Munteniei, Dobrogei şi Bulgariei) cuprinde vase antropomorfe asemănătoare – cunoscuta „Venus de la Vidra”; aşezări cercetate pe grindul de la Grădiştea Ulmilor (în mijlocul fostului lac Boian din apropierea Dunării), dar şi la Bucureşti-Giuleşti, Glina sau Spanţov (jud. Călăraşi) – sunt în formă de tell-uri, apărate prin poziţia lor naturală ori prin şanţuri săpate în porţiunile accesibile; - în interiorul acestor aşezări au fost identificate locuinţe rectangulare de suprafaţă, pe temelii de bârne, cu una-două camere, din mobilierul cărora fac parte şi tradiţionalele mese şi scaune cu trei picioare. - culturii Boian îi aparţin de asemenea sanctuarul de la Căscioarele şi marea necropolă de inhumaţie descoperită la Cernica, de unde se păstrează cea mai veche statuetă de os cunoscută până în prezent în România.- venite, probabil, de la sud de Dunăre, triburile Boian se extind în sud-estul Transilvaniei şi în Moldova meridională;

4

■ cultura Hamangia apare în Dobrogea, unde pătrund comunităţile de origine egeo-mediteraneană;- aşezările acestora sunt atestate, totodată, în estul Bulgariei, sud-estul Munteniei, sudul Moldovei, între şiret şi Nistru, poate chiar şi în sud-vestul Ucrainei.- cel mai reprezentativ obiectiv arheologic din aria culturii Hamangia este necropola de la Cernavodă; în mormintele ei de inhumaţie au fost identificate ofrande (vase, unelte, podoabe de marmură sau din scoică, statuete din lut ars, oase şi coarne de animale sălbatice) „şi oase reînhumate ale scheletelor deranjate cu prilejul săpării noilor gropi”.- spiritualitatea culturii Hamangia este ilustrată, de asemenea, de plastica antropomorfă (feminină şi masculină), remarcabilă fiind „figurina de bărbat, stând pe scăunel şi cu mâinile sub bărbie, în atitudine de gândire”, descoperită la Cernavodă.Primele obiecte de aramă şi aur Cele mai vechi piese de cupru (mărgele, verigi) apar odată cu primele aşezări Vinča, la cumpăna mileniilor VI şi V î.Hr. ■ rare piese de aramă (sunt obiecte de import) sunt atestate în faza târzie a culturii Starčevo-Criş, la Trestiana (jud. Vaslui).; ■ prelucrarea locală a aramei apare mai târziu, în aria culturii Vinča, prin baterea la cald a metalului;■ primele unelte de cupru imită forma celor de piatră şlefuită (ace, diferite alte obiecte străpungătoare); cu timpul, din aramă sunt confecţionate unelte noi, cum este cazul securilor-ciocan din aria culturii Tisa;- aceluiaşi ansamblu arheologic îi aparţin şi idolii antropomorfi de aur, descoperiţi la Moigrad (jud. Sălaj) – o mare figurină, decupată în foaie de aur groasă, cu două proeminenţe obţinute prin „ciocănire” deasupra orificiului central, precum şi alte trei plachete antropomorfe cu cap de pasăre; ■ dovezi incontestabile ale activităţii metalurgice din neoliticul dezvoltat, obiectele de aramă şi aur amintite – dar şi altele, identificate în ariile culturilor Boian şi Hamangia – au o profundă semnificaţie magico-religioasă; - ele atestă cultele neolitice, ceremoniile prilejuite de marcarea ciclului renaşterii naturii îndeosebi; ■ potrivit unui anumit ritual (ansamblul de acţiuni şi obiceiuri), asemenea obiecte de aramă şi aur sunt depuse în morminte. Sanctuarele, statuetele şi semnele abstracte ori figurate denotă divinităţi (Genetrix) şi simboluri („Gânditorul”, „Lupul”) cu semnificaţie magică, un arhaic univers religios.

Neoliticul (sau epoca pietrei lustruite) este o perioadă din istoria omenirii. Termenul a fost inventat în 1865 de istoricul John Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei și cea mai scurtă, ea a urmat după mezolitic și a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită și metalurgiei primitive a cuprului, prin apariția agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei.Epoca neolitică urmeză pleistocenul final epipaleoliticul și holocenul timpuriu, mezoliticul. Neoliticul începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic(chalcolithic). Termenul de neolitic nu se referă la o perioadă cronologică strictă însă include o serie de manifestări economice comune cum ar fi uneltele din piatră lustruită, practicarea agriculturii și domesticirea animalelor. Unii specialiști au înlocuit termenul de neolitic cu termenul mai descriptiv de comunități sătești timpurii (în engleză: Early Village Communities) însă termenul nu a fost larg acceptat.

5

NEOLITICUL PE TERITORIUL ROMANIEI (6600-3800/3700) Neoliticul, epoca nouă pietrei, este o epocă în care se schimbă radical relaţia om-mediu. Schimbarea climei,mai precis incalzirea si stabilizarea ei, in jur de 10.000, a modificat radical modul de viata al oamenilor inaceasta etapa cronologica. Numele epocii subliniază un fapt remarcabil, dar care nu este însă cel maiimportant: acela că în această epocă se foloseşte o nouă tehnică de prelucrare a pietrei, şlefuirea,dublată de perforare. Materia primă de bază pentru confecţionarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnicăa cioplirii continuă să fie utilizată. De o importanţă capitală este insa trecerea de la economia de tip prădalnic,ocupativ, la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii cu totul noi:1. cultivarea primitivă a plantelor;2. domesticirea şi creşterea animalelor;3. mestesugurile casnice: impletitul, torsul tesutul, olaritul4. mestesugurile specializate: metalurgia aramei şi a aurului si olaritulDrept urmare, vechile ocupaţii: culesul, vânătoarea şi pescuitul trec pe plan secundar, având însă, încontinuare, o anumită pondere, procentual din ce in ce mai redusa, în asigurarea mijloacelor de subzistenţă.Raportul dintre cele două ocupaţii devenite de bază, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, este variabilde la o arie culturală la alta, dar şi în timp. În general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la sfârşitul eneoliticului şi, mai apoi, în epoca de tranziţie se înregistrează o tendinţă de marire a ponderiicreşterii animalelor în detrimentul cultivării, datorită pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţiiintrusive, crescătoare de vite în turme mari, populaţii venite din stepele nord-pontice.CONSECINTELE PROCESULUI DE NEOLITIZARE Consecinţele apariţiei economiei productive sunt multiple, dar le vom aminti doar pe cele mai importante:1. Scăderea dependenţei omului faţă de natură şi capriciile ei;2. Multiplicarea mijloacelor de subzistenţă, care inseamna o epocă mai prosperă, ce se caracterizează printr-un sensibil spor demografic, dar şi printr- o oarecare creştere a duratei medii de viaţă.3. Trecerea pe plan secundar a vechilor ocupaţii, vânătoarea sau pescuitul şi dezvoltarea, cu precădere, acultivării a dus la o mai mică mobilitate în spaţiu, la fixarea comunităţilor umane în spaţiu, fenomen caredevine mai evident în ultima parte a neoliticului, când se poate vorbi de o sedentarizare totală.4. Habitatul cunoaşte modificări notabile. Sunt abandonate cvasi-total peşterile, se dezvoltă aşezările stabileconstituite din locuinţe, de obicei de suprafaţă, solide, durabile, confortabile, generoase prin spaţiul destinatlocuirii.5. Se modifică radical tipul de alimentaţie, fapt ce are o serie de consecinţe pentru gradul de sănătate alcomunitatilor umane. Schimbările sunt în general benefice, dar se constată şi urmări negative (apariţia cariilor dentare, spre exemplu, datorată consumului repetat de cereale).6. Au loc modificări în plan religios, sunt abandonate vechile divinitati protectoare ale vanatorului sivanatului, fiind acum adorate cu precădere divinităţi protectoare ale ogoarelor şi ale fertilităţii, deci legate denoile ocupaţii.

Culturile neolitice de pe teritoriul Romaniei (1)de Mircea Munteanu (17-8-2008)

Este greu sa urmaresti evolutia societatii omenesti in niste granite fixe si destul de reduse. Fenomenele ce au avut loc in timpurile preistorice se petreceau la scara continentala sau (in cel mai rau caz) regionala. Pentru inceputurile neolitizarii acestor teritorii, un lucru extrem de interesant este faptul ca in sud-estul Europei nu existau in epipaleolitic/mezolitic ovicaprine salbatice.(Unii autori considera ca cele doua epoci se confunda intr-una singura; altii dateaza epipaleoliticul 20.000-10.000 i.e.n., iar mezoliticul 10.000-6.000 i.e.n.) Prezenta lor aici la nivelul (direct) de animal domestic este o proba prin ea insasi asupra migratiei populatiei neolitice din Asia Mica in aceste zone. (Cu animale, tehnologii, obiceiuri.)Unii cercetatori considera ca in Romania a existat neolitic aceramic, altii contesta aceasta teza. Numai pe baza probelor materiale prezentate de partizanii neoliticului aceramic autohton. De

6

asemenea, unii considera ca fenomenul Schela Cladovei (in legatura cu zona vecina Lepenski Vir) a continuat, dar cei mai multi neaga acest lucru. Prima cultura neolitica 100%, este considerata (de toti arheologii) Gura-Baciului/Circea. (Carcea, cu „i” din „a”). Aceasta cultura a fost identificata in Oltenia (Carcea), Transilvania centrala (Ocna Sibiului) si de nord (Gura Baciului, linga Cluj). Ea se intinde si-n dreapta Dunarii, in spatiul Serbiei-Voievodinei (Donja Branjevina). Punctul de plecare il constituie Tesalia, unde se gasea cultura Protosesklo.Se pare ca numarul celor veniti nu este foarte mare. Ei ocupa arealul amintit, in restul teritoriului de azi al Romaniei continuind sa existe grupuri mezolitice (cultura tardenoisiana; nu stiu daca e incorect, dar multi arheologi romani au adoptat forma „cultura tardenoasiana”, asa cum s-a incetatenit scrierea „miting”, „mase”, „lider”). Noii veniti aduc in aceste spatii cresterea animalelor, cultivarea plantelor, ceramica si tehnica slefuirii pietrii. Pe scurt, neoliticul.E de mentionat ca uneltele…etc.din piatra cioplita, os sau corn prelucrat, continua sa existe pina in evul mediu timpuriu (silexuri prelucrate prin „cioplire”) sau pina azi (os, corn). Aparitia noilor tehnologii nu inseamna (intotdeauna) abandonarea celor vechi. Omul „s-a descurcat” intotdeauna cu ce-a avut la indemina. Eventual, si-a imbogatit gama de mijloace de prelucrare asupra aceluiasi material. Starcevo-Cris este urmatoarea cultura neolitica de pe teritoriul Romaniei. Discutiile in jurul acestei culturi, arata ca nu este continuatoarea culturii Gura-Baciului/Carcea si nici a culturii Schela Cladovei. Se pare ca purtatorii culturii vin tot din Tesalia (cultura Presesklo). Influentele din zona Macedoniei fiind considerate dovezi in acest sens. (Drumul strabatut din Tesalia spre Valea Dunarii.) Cultura Presesklo ocupa o mare parte din Balcani. Din acest nucleu se desprinde grupul ce penetreaza Voievodina, Serbia si Romania de azi. Cultura si-a luat numele de la localitatea Starcevo (in Banat-ul sirbesc, pe malul -sting,normal- al Dunarii) si zona Crisurilor. Aceasta cultura e raspindita peste tot in Romania, mai putin Dobrogea si Baragan.(Aceasta situatie, conjugata cu lipsa paleoliticului/mezoliticului, au alimentat ideile „lacului” pleistocen”, „transgresiunii marine”, de care m-am ocupat in numerele anterioare.) Personal, cred ca noii veniti nu au avut forta sa penetreze si in zonele in discutie. Populatia locala era mai incapatinata,mai putin permisiva la nou, clar inospitaliera, indiferenta, egoista, lipsita de spiritul justitiei, sperjura, vicleana, conspirativa. (Ca si astazi.) In plus, nu putem sti ce descoperiri ne rezerva viitorul. Poate o sa apara, si aici, aceasta cultura. E de semnalat ca aceasta cultura traverseaza Prutul (in zonele de nord) si ajunge in contact cu cultura bugo-nistreana (neoliticul local). Faza finala a culturii Starcevo-Cris este contemporana cu prima faza a culturii Vinca (citeste „Vincea”). Cultura Vinca soseste tot din Balcani.Purtatorii culturii sunt contemporani cu culturile Sesklo (Grecia) si Veselinovo (Bulgaria). Se pare ca sunt doua grupuri umane . Unul se indreapta spre Serbia si Voievodina, pe care le ocupa treptat, integral. De aici continua marsul spre Banat si nordul Romaniei de azi. Acestei culturi ii apartin tablitele de la Tartaria (voi reveni asupra subiectului).Al doilea grup plecat din Balcani in acele timpuri, ajunge la nord de Dunare in sud-estul Olteniei si sudul Munteniei. Aici, formeaza cultura Dudesti. (Dupa numele unui cartier al Bucurestiului.) Sunt voci care considera ca acest grup uman a plecat direct din Anatolia luind, pe parcurs, elemente din culturile Starcevo-Cris si Karanovo III (Bulgaria). Altii consdiera ca nu sunt influentati de Karanovo ci sunt inruditi, avind elemente comune. Acest grup are contacte si cu alte culturi din nord. Mici grupuri umane coboara din Moldova, unde era instalata „cultura ceramicii liniare”.In timp ce sudul, si apoi Transilvania, erau ocupate de grupurile Vinca-Dudesti, in nordul tarii (mai ales in Moldova) patrunde un grup apartinind „culturii ceramicii liniare cu note muzicale” (numita asa datorita decorului specific, asemanator cu o partitura moderna; se realiza prin tehnica inciziei in pasta cruda.) Plecati din Europa Centrala, purtatorii acestei culturii trec prin nordul Carpatilor,

7

sudul Poloniei, vestul Ucrainei. Debusind in Moldova, o ocupa aproape integral, cu exceptia coltului sud-estic. Au incercat sa intre si-n Muntenia, dar nu au reusit (era deja ocupata) si apoi au traversat Crapatii. Ultima epata a existentei culturii a fost datata cu metode moderne (C14). In statiunea de la Tirpesti (Moldova) au fost recoltate probe databile 4200 i.e.n. (cu aproximatie). Deci inceputul penetrarii la noi, posibil sa fie plasat pe la 4.500 i.e.n. Aceasta cultura se intinde in vest pina in Olanda si Franta de azi. I se mai spune si cultura cu decor „liniar-bandceramic”. Contemporan cu grupurile Vinca-Dudesti-band/ceramic, in Dobrogea apare grupul Hamangia (dupa localitatea Hamangia/Baia din jud. Tulcea). Grupul este originar din Anatolia. Dupa cum se vede, in aceasta epoca, „istoria patriei” este formata numai din nou veniti civilizatori. Cred ca e mai potrivit termenul „istoria romanilor” decit cel de „istoria Romaniei”. Pina acum, aborigenii nu prea se evidentiaza. Trebuie sa inteleegem ca aceste culturi existau sute de ani. Apoi drumurile parcurse mai durau ceva. Faza clasica sau finala poate fi la mare distanta (timp, spatiu) de origini sau influentele primare. Am scos elementele greoaie, de tehnica pura, pentru a intelegefenomenul. Ideea de baza este aceea de miscare a diferitelor grupuri, paralel cu evolutia lor in timp. Vorbind despre culturile arheologice, am intrat, deja, pe tarimul neoliticului, pe care l-am definit pe scurt: cresterea animalelor, cultura plantelor si, apoi, ceramica. Trebuie subliniat ca avem de-a face c-o schimbare de mentalitate. O revolutie in ceea ce priveste existenta grupului, modul de viata, gindirea, etc.Acum se creaza premisele ptr. sedentarizarea populatiei. Grupurile nu mai migreaza dupa vinat ci isi exploateaza animalele de pe linga casa. Pentru ca de acum, omul incepe sa-si construiasca adaposturi tot mai trainice, in care locuieste (impreuna cu familia) toata viata. Isi face provizii de cereale, pentru a infrunta sezoanele reci. Atit pentru el, cit si pentru animale (care sunt adapostite, noaptea, de multe ori, in aceeasi casa.)Omul se ocupa, de acum, de tot felul de mestesuguri:obtinerea ceramicii, prelucrarea pepitelor de aur sau cupru (prin martelare, initial), tors, tesut, impletit, dulgherie, etc. Face plase de pescuit (monoxila e inventie mezolitica; la fel si arcul cu sageata -si producerea lor-, perforarea topoarelor de piatra pentru prinderea cozii, dresarea ciinelui de vinatoare, domesticirea porcului si a oii, in zonele in care existau). Ajunge sa cunoasca aproape toate mestesugurile de azi, cu exceptia metalurgiei/siderugiei si a celor ce deriva din ele.Grupurile umane nu mai migreaza, dar se cunoaste fenomenul „roirii”. (Raspindirea comunitatilor neolitice, raspindirea grupurilor hallstattiene, colonizarile feniciene si grecesti.)Despre ce e vorba: un grup uman, datorita abundentei de hrana si a lipsei de inamici (razboi) se mareste numeric rapid. In aceste conditii. locurile de cultura plantelor/pasune devin insuficiente. In toate societatile primitive, se observa o grija pentru a se pastra elementele economice de baza pentru orice familie. Aceste elemente ii asigura supravietuirea si egalitatea sociala cu ceilalti. Calitatea de membru cu drepturi depline al adunarii tribului. Membru ce este capabil sa se intretina singur si sa se inarmeze singur, pentru a participa la razboi, in caz de nevoie. Un fel de „republica a egalilor”.Atunci cind numarul de familii devine prea mare, grupul se rupe. Cei fara proprietati migreaza (aproape sau mai departe) pentru a infiinta noi asezari. Acesta e motorul „roirii”.( La noi s-a pastrat pina tirziu, in evul mediu. Ba si in sec. XIX-XX, organizat de stat (Baragan, Dobrogea).) Cind nu mai au spatiu pentru unde sa migreze, comunitatile umane se modifica. Se structureaza proprietatile private, apare scalvia (initial „patriarhala”), se limiteaza numarul de nasteri (in Fenicia era incurajata prostitutia femeilor si homosexualitatea; se pare ca prostituatele aveau mai putine sarcini, natural, decit restul femeilor). In mod firesc, noile asezari sunt organizate la fel ca asezarile „matca”. In felul acesta un grup puternic, situat intr-o zona fertila, isi raspindeste „cultura” in toate imprejurimile, uneori si la mare distanta.

8

Diviziunea munciiNotiunea de cultura arheologica ar trebui sa cuprinda si notiunea de rudenie intre membrii purtatori. Cel putin in fazele initiale.Practic, acum apare „taranimea”, dependenta de roadele pamintului pe care-l lucreaza si pe care nu-l poate parasi. Sedentarizarea este si efectul „profesionalizarii” oamenilor. Vechii vinatori, care-si invatau copiii sa fie tot vinatori, incep sa deprinda tot felul de „taine” mestesugaresti, pe care le lasa mostenire copiilor lor. Acestia, nu stiu sa faca altceva. Ei sunt obligati, toata viata, sa practice singura meserie pe care o cunosc.Impartirea societatii in caste nu e doar un moft, dorinta elitelor, ci si rezultatul unui anumit tip de dezvoltare sociala si a lipsei unei infrastructuri sociale orientate spre educarea tinerei generatii. (Atentie la tendintele contemporane de a reduce rolul invatamintului public.) Parintii isi dominau copiii mai mult decit se percepe azi, caci ei le transmiteau cunostintele necesare supravietuirii. Ei erau si profesori.Ca observatie strict personala: atit in numeroasele periegheze din judetele Calarasi si Giurgiu, cit si din hartile cu asezari neolitice publicate (Petrica… Pandrea, de la muzeul din Braila, are publicata o astfel de harta a tuturor asezarilor neolitice din judet), am tras concluzia (confirmata si de lucrarile scrise ale inaintasilor) ca asezarile neolitice se intemeiaza pe vaile riurilor sau malurile lacurilor. Acest lucru (coroborat cu faptul ca multe asezari neolitice sunt chiar in zona inundabila a riurilor) m-a facut sa cred ca sistemul (initial) de cultivare a plantelor la noi, a fost cel „egiptean”. Adica semanarea in lunca inundabila, imediat dupa retragerea apelor… Nu am nici o dovada in acest sens, in afara amplasarii asezarilor dupa cum am relatat.De asemenea, arartrul (impropriu folosirea termenului plug pentru asemena timpuri si tehnologii) apare doar in fazele tirzii ale neoliticului. Practicarea gradinaritului (cu cerale) doar cu ajutorul plantatorului si a sapaligii din corn, nu cred ca era eficient. Nici macar pentru timpurile alea. Fara indoiala, prezentul paragraf este doar o ipoteza a subsemnatului. Ramine de vaut in ce masura colegii vor adopta acest punct de vedere. Si din tara, si din afara. (De fapt fostii colegi, din pacate. Daca ne referim doar la Romania, nu putem zice: „din fericire”?)MigrațiaMigratiile vor apatine celui de-al doilea grup uman, care se specializeaza in cresterea animalelor. Nu pe linga case, ci in turme mari. Grupurile umane cu aceasta „specializare” se misca in permanenta pentru a gasi noi pasuni si se vor impinge unii pe altii (razboaie), navalind (uneori) in zonele agricole ocupate de sedentari. Ei au alte principii de organizare supravegehere si aparare, caci turmele au alte necesitati decit munca cimpului. In primul rind, e vorba de numarul mare de animale necesar unei femilii, pentru subzistenta. In al doiela rind, de obligativitatea apararii unui numar atit de mare de animale. Hotii puteau distruge (prin infomatare) multe familii.Din acest motiv, pastorii se vor aduna mereu in grupuri de citeva familii, pentru ajutor reciproc. Ei vor lupta pentru a impune o PUTERE  centrala , care sa vegheze la respectarea legilor in arealul lor (impotriva briganzilor, altor etnii de pastori), dar sa nu fie suficient de puternica pentru a vexa membrii obisnuiti ai tribului sau elita razboinica, ce incepe sa acumuleze mari turme. Aceste turme sunt sunt ingrijite si aparate de „familiali”, „clientela” de oameni liberi, saraci, fara animale sau cu animale putine, ce nu se pot desprinde de gospodaria stapinului.Nu in ultimul rind, razboinicii vor participa, si ei, la vinatoare si furtul animalelor vecinilor. Astfel, femeia care detine un rol primordial in societatea taranilor sedentari, devine un element secundar in societatea razboinica a crescatorilor de animale. Aceasta situatie de continua hartuire, de razboi nedeclarat, nu va disparea din lumea stepelor decit in momentele in care autoritatea centrala este foarte puternica si se impune pe intreaga suprafata dominata

9

de pasuni. Este o pace binecuvintata, benefica atiti pastorilor, cit si tarilor ocupate de acestia, care incurajeaza comertul la mare distanta.Dar, mai avem pina la migratii.CulturiDeocamdata, in epoca neolitica de pe teritoriul Romaniei, apar culturile Boian, Precucuteni si Vadastra. Aceste culturi apar in jurul anuli 4000 i.e.n., sau un secol doua dupa. Cronologia absoluta nu este prea exacta. In ciuda analizelor C14, fazele acestor culturi dureaza prea mult. Apar frecvent incurcaturi in lucrarile de specialitate. Ce sa mai vorbim de popularizare sau cei ce isi fac o meserie din „interpretarea” acestor erori. Pentru orientare, trebuie folosita doar succesiunea de culturi, cu fazele lor. Trebuie precizat foarte clar, toate aceste culturi, sunt autohtone. Ele rezulta din evolutia indelungata (sute de ani) pe acelasi areal a culturilor neolitice sosite. Dupa prima faza (ocuparea prin „roire” a intregului spatiu al Romaniei si al vecinilor) culturile neolitice se transforma , avansind in faza finala a neoliticului.Cultura Vadastra ocupa Oltenia, sud-vestul Munteniei si nord-vestul Bulgariei. Cultura Boian ocupa initial Muntenia, apoi se extinde in Transilvania, Dobrogea si sudul Dunarii, pina la poalele Starei Planina.In faza finala Boian si in prima faza Gumelnita, s-au descoperit „importuri” Precucuteni III, ceea ce asigura corespondente cronologice clare.Precucuteni se intinde in Moldova, partial in Transilvania si la est de Nistru, ocupind acelasi areal cu cultura Cucuteni.Eneoliticul, sau epoca aramei (desi arama si aur prelucrat avem inca din cultura Vinca), cuprinde culturile Petresti, Salcuta, Gumelnita, Cucuteni si Romanesti. Acum, gratie cuptoarelor cu reverberatie, arama poate fi prelucrata prin topire.Cultura Petresti ocupa centrul Ardealului. Pe valea Muresului are citeva puncte de patrundere in Banat. Nu se cunoaste clar originea culturii. Unii o lega de Starcevo-Cris. Distanta cronologica mare dintre ele (peste un mileniu) nu ajuta o astfel de ipoteza. Altii o considera sosita din Balcani, ca „roire” a culturii Dimini (Grecia). Un al treilea grup consdiera ca, dimpotriva, cultura Dimini este o „roire” a culturii Petresti. Nu putem decit sa retinem frapanta asemanare cu cultura Dimini. Altii, considera ca ar fi putut participa la formarea culturii Cucuteni, alaturi de Precucuteni si Gumelnita.Cultura Gumelnita apare din fondul Boian, marindu-si arealul. (se pare ca ajunge pina la Egeea; vezi tell-ul de la Dikili Tash). Din pacate, pina acum nu avem o lucrare monografica dedicata acestei culturi.Cultura Cucuteni ajunge in est pina la Nipru (Tripolie). De unde si formula „cultura Cucuteni-Tripolie”. Datarea aproximativa ar fi 3600 – 2800 i.e.n.Cultura Romanesti ocupa Banatul, Crisana si nordul Transilvaniei, dar si zone din actuala Ungarie si Slovacie. In afara Romaniei i se spune Tiszapolgar.In acelasi areal se naste cultura Gornesti, cunoscuta in exteriorul Romaniei sub numele Bodrogkeresztur.

10

POPORUL ROMÂN -CONTINUATOR AL CIVILIZAȚIEI NEOLITICE EUROPENE

Ștefan Stanciu

Deși frământată în decursul istoriei sale de numeroase războaie, Europa reprezintă o mare şi străveche sinteză culturală, receptivă la influențele exterioare dar, dincolo de aparențe, statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă cu 8-9 milenii. Pe la 7000 î.Hr., o dezvoltare timpurie a început pe arii extinse din sud-estul Europei - regiunea danubiană, în bazinul Adriaticii, insulele din Marea Egee, în sudul şi pe coasta estică a Peninsulei Italice - unde, timp de aproape patru milenii s-a constituit Vechea Civilizație Europeană. Marile realizări ale acestei civilizații - "așezări urbane, un sistem de scriere şi temple complicat ornamentate"1 - au constituit matricea spirituală de la care a pornit iradierea culturală în arealul european. Vechea Civilizație Europeană a început după introducerea economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidențiată prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influențe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migrația şi transferul. La sfârșitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe "podul" de insule din Marea Egee. Numeroasele figurine de lut descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în fosta Iugoslavie, în sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.Hr., prezintă afinităţi cu cele din culturile Hassuna şi Samarra din Mesopotamia. Imagistica mitică răspândită în acest imens areal, indică o uniformitate evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele fiind prevăzute cu contraforturi, fundații din piatră, pereți din cărămidă şi acoperiş din plante pe structură din lemn. Astfel de case rectangulare constituie satele neolitice din Vechea Europă, unele fiind prevăzute cu şanțuri de apărare şi ziduri. Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european, s-a manifestat aproape unitar, fiind cunoscută distinct în zone regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma descoperirilor arheologice din epoca modernă2. Complexele culturale neolitice din spațiul românesc, conturate în intervalul de timp 6500-3500 î.Hr., sunt cunoscute sub diverse denumiri - Starcevo-Criş,Vinca-Turdaş, Vădastra-Boian-Gumelnița, Cucuteni, Hamangia -, depăşind geografic granițele statului modern. Până către anul 5000 î.Hr., s-a cristalizat cultura "veche europeană", cu variantele sale regionale, şi prezintă tradiții semnificative în arta ceramicii, arhitectură, organizarea cultică, instituțiile de conducere, o scriere rudimentară şi specializări meșteșugărești. Către sfârșitul perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului în special. Populațiile de agricultori-meșteșugari neolitici trăiau în sate mari, destul de numeroase (în cultura Cucuteni sunt cunoscute câteva mii de necropole şi așezări), devenite chiar așezări de tip urban, îşi ridică temple (la Căscioarele)3, creează o lume mitică reprezentată în figurine de lut şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală. Interpretarea unor semne incizate pe ceramică, descoperite în așezări neolitice (Tărtăria,Vinca, Fafos, Kosovska Mitrovica, Gradeșnica) au condus la concluzia unor cercetători asupra existenței unei scrieri "vechi europene" care precede pe cea sumeriană cu două milenii4.

11

Vechea Civilizație Europeană a creat pe distanța a patru milenii un substrat suficient de puternic, extrem de profund, care a stat la baza vieții spirituale şi a culturilor europene din epocile ulterioare, cu pregnanţă în regiunile de manifestare a neoliticului 5 . Simbolurile şi imaginile grafice ale Vechii Civilizații Europene constituie "gramatica şi sintaxa unui fel de meta- limbaj prin care ni s-a transmis un întreg sistem de gândire mitică"6 . Zeițele şi simbolurile naturale din neolitic "vorbesc" şi astăzi în culturile europene într-un limbaj care atestă perenitatea şi continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului. Infiltrările populațiilor indo-europene patriarhale şi pastorale dinspre răsarit în Europa central-estică au condus la o hibridare treptată a două culturi şi sisteme diferite, fără a se distruge culturile autohtone. Noii veniți, în valuri succesive, din punct de vedere numeric, erau inferiori şi nu aveau forța şi interesul să-i elimine pe băştinași. Primele contacte dintre civilizația neolitică din sud-estul Europei cu populațiile proto-indo-europene de tip pastoral-patriarhal din stepele nord-pontice s-au produs la începutul mileniului al IV-lea î.Hr. (în perioada 4000-35000 î.Hr.). Dezintegrarea vechii Europe s-a produs după mijlocul mileniului al IV-lea, fără însă a fi pierdute cuceririle şi tradițiile anterioare, ci, prin hibridare, au apărut alte complexe culturale cu puternice accente indo-europene. Cetele de migratori s-au dizolvat în comunităţile autohtone mai numeroase. Mulți cercetători au exagerat rolul acestor grupuri de migratori datorită descoperirilor arheologice făcute preferențial în morminte tumulare, a estimării eronate a forței noilor veniți datorită armelor lor şi a considerentului greșit că aceștia au adus metalurgia spre centrul Europei7. Cetele de indo-europeni au pătruns prin forța armelor în mijlocul unor comunităţi pașnice, fiind treptat asimilate, dar au influențat viața acestora, așa cum se va întâmpla cu toate populațiile migratoare. Culturile neolitice de pe teritoriul României au asimilat, la rândul lor, elemente materiale şi spirituale de la noii veniți, generând trei mari complexe culturale: Horodiștea- Foltești (în Moldova şi nord-estul Munteniei), Cernavodă (în Dobrogea şi Câmpia Munteniei), şi Coțofeni-Bodrog (în Oltenia şi arealul intracarpatic)8 . Pentru această perioadă, caracteristice sunt vasele ceramice globulare cu tortițe mediane şi vasele cu gură largă, fără a fi eliminate total vasele din culturile neolitice anterioare. Alături de aceste vase pictate, în arealul culturilor eneolitice au fost descoperite şi vase ornamentate cu şnur. Vasele cu asemenea ornamente, "cu şnur," se întâlnesc pe o largă arie (România, sudul Ucrainei, Bulgaria, sudul Poloniei, Cehia, Slovacia şi sudul Germaniei), ceea ce confirmă ipoteza că filonul culturilor neolitice era dominant. In spațiul românesc, se constată şi o influenţă sudică, care produce schimbări importante în credințele oamenilor, lumea subpământeană a morților fiind înlocuită cu una cerească, a spiritelor. Transformările din eneolitic şi epoca bronzului s-au produs sub influența grupurilor de indo-europeni a căror patrie "primitivă" se păstrează încă în sfera ipotezelor: a) în Asia Centrală în jurul Mării Aral, de unde au migrat spre Europa, Iran şi India; b) în zona bazinului mijlociu al Dunării; c) în Ucraina şi sudul Poloniei de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei; d) în zona Balcanică de unde au migrat spre sud şi nord. Ultima ipoteză, a indo-europenilor "balcanici" a fost argumentată şi prin continuitatea elementelor neolitice în mileniile al III-lea şi al II-lea în spațiul carpato-danubiano-pontic. O asemenea ipoteză confirmă faptul că populațiile alogene, în număr mic, nu pot dezagrega civilizații puternice cu istorie milenară. Căutarea patriei "primitive" a indo-europenilor s-a produs şi datorită lipsei de colaborare între arheologi, antropologi şi lingviști şi în neglijarea logicii istorice că civilizațiile neolitice au urmat un proces de evoluție. In mod cert însă, între populațiile civilizației neolitice sud-est europene, pașnice şi stabile, s-au strecurat şi cete de războinici, crescători de animale, aflate în permanentă mișcare în căutare de locuri pentru păşunat. Cetele de păstori războinici au "migrat" în condițiile unor schimbări de climă în patria lor "primitivă" şi, în mod logic, au recurs la arme

12

de luptă şi conducători-luptători pentru a elimina mai ușor şi eficient opoziția populațiilor băştinașe. Acest scenariu s-a petrecut secole întregi în arealul euro-asiatic. Ulterior, pentru întreaga epocă a bronzului (cca 1900-1100 î.Hr.), pe teritoriul istoric al poporului român, s-a dezvoltat o cultură originală şi trainică a triburilor daco-trace, caracterizată printr-o ceramică ornamentată şi cu torți evazate răspândită pe arealul cuprins între Marea Egee şi Carpații Păduroși. In această perioadă se constată o stabilitate relativă a populațiilor, un mileniu mai liniștit deși, prin descoperiri arheologice, s-a constatat o largă răspândire a armelor de luptă, caracteristic fiind toporul din bronz cu disc întâlnit din Transilvania până la Nipru9 . La începutul epocii bronzului se observă o altă direcție a migrațiilor: din Serbia şi Macedonia de astăzi, unele triburi trace (dardanii, moesii frigieni, pelagonii ş.a.) au migrat spre nord-vestul Asiei Mici. Izvoarele grecești de mai târziu, documentele hitite, şi inscripțiile egiptene din timpul lui Ramses II (1290-1224 î.Hr.) amintesc existența unor triburi tracice în Asia Mică. Tracii deveniseră deja cunoscuți şi, în textele grecești cu scrierea lineară B, se menționează Tre-ke-wi-ja, adică Tracia, în secolul al XIII-lea î.Hr.. Deci, tracii îşi stabiliseră deja "o patrie" a lor. In timpul războiului troian, Homer (Iliada II, 833-852) menționează că alături de misi au luptat peonii, ciconii paflagonii, dardanii şi frigienii care s-au opus expediției grecești. Treptat, tracii devin cunoscuți între popoarele lumii antice, încât, părintele istoriei, Herodot (Istorii,V,3), menționa că: "...neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea". Nu venise încă timpul unirii tuturor tracilor într-o formă statală. Tracii continuau marea civilizație neolitică a Vechii Europe. In epoca veche a fierului (cca 1100-450 î.Hr) schimbările din lumea tracilor nu sunt spectaculoase: așezările lor sunt numeroase în spațiul carpato-danubiano-pontic, ceramica îşi continuă formele anterioare, majoritatea armelor sunt din bronz, îşi construiesc numeroase dave şi întrețin relații comerciale cu lumea grecească şi triburile scitice nord pontice. Marea Neagră, descoperită de navigatorii greci din secolul al XIII-lea î.Hr, devine spațiu de comunicare şi pentru lumea tracă. Triburile geto-dace, ramura cea mai cunoscută a tracilor, se găseau compacte de la Balcani până în Galiția şi din Slovacia până pe Bug, centrele puterii lor fiind concentrate în dave, cetăţi fortificate ori așezări civile pe cursul apelor10. Interesant de remarcat că, din punct de vedere geografic, pe locul acestor dave s-au constituit vechile târguri românești şi majoritatea orașelor României moderne. Cele mai vechi ştiri despre geto-dacii din bazinul Dunării provin de la istoricul grec Hecateu (cca 550-470 î.Hr) care îi menționează pe crobyzi şi trizi așezați în cetatea Argamum (Orgame) situată la sudul Deltei Dunării şi până în regiunea Varnei de astăzi. Expediția regelui perșilor Darius I (521-484 î.Hr) împotriva sciților conduși de regele Idanthyrsos (expediție care a avut loc în intervalul 519-510 î.Hr), este relatată de Herodot (Istorii, IV,83-143). După relatarea lui Herodot, geții care " sunt cei mai viteji şi cei mai drepți dintre traci" şi "se socot nemuritori", au luat decizia să lupte împotriva regelui persan (Istorii, IV,94). Se poate concluziona pe baza acestei lapidare ştiri că, geții aveau conștiința stabilităţii lor, fără a recurge la părăsirea locurilor de baștină în fața pericolelor, așa cum era practica vremurilor. In nordul Mării Negre, pe cursul inferior al râurilor Don, Nistru, Bug şi Nipru locuiau sciții, populație de păstori care "n-au cetați, nici ziduri întărite, ci toți îşi poartă casa cu ei şi sunt arcași călări, trăind nu din arat, ci, din creșterea vitelor şi locuiesc în căruțe" ( Herodot, Istorii, IV, 99-100, 103). O asemenea populație nomadă nu putea să-i influențeze pe tracii stabili, agricultori şi meșteșugari care îşi construiseră puternice cetăţi. In așezările geto-dace s-au descoperit şi arme asemănătoare cu cele ale sciților, fapt care a condus pe unii cercetători la concluzia că triburile scitice au pătruns masiv în spațiul tracilor11. In perioada istorisirilor lui Herodot, în stepa nord pontică mai trăiau agatârșii, neurii, melanhlenii; la est de Don se aflau triburile sauromaților, învecinați la nord, la izvoarele Donețului şi Donului, cu budinii

13

"un neam mare şi numeros", cu "ochii foarte albaștri şi sunt roșcați" (Herodot, Istorii, IV, 108). Populația cu "ochi albaștri" era formată din vechi triburi baltice care locuiau de la Marea Baltică până la izvoarele Donului. Mai târziu, prin secolele II-IV d.Hr, în centrul Rusiei vor veni din teritoriul Poloniei de astăzi, triburile slave12 . Un alt "popor" menționat de Herodot ( Istorii, IV, 48 ) fiind agatârșii care "poartă mereu podoabe de aur" şi au obiceiuri care îi apropie de traci (Istorii, IV, 104,125) sunt localizați la confluența râului Maris (Mureş ) cu Istrosul. Concluzia care se poate trage este că triburile tracice din nordul Dunării nu pot fi stabilite numai în anumite zone geografice şi înrudirea lor, cultura spirituală, obiceiurile, armele, podoabele şi alte produse meșteșugărești asemănătoare puteau crea confuzii printre istoricii din antichitate. Tracii dintre Carpații Răsăriteni şi Bug sunt numiți de Herodot (Istorii, IV,17) calipizi, iar Ephoros, la mijlocul secolului al IV lea î.Hr., îi situează în nordul Dunării cu numele de "carpizi , adică "munteni", probabil de la Carpatos (stâncă)13 . Vecinii lor peste Nistru, erau sarmații, iar sciții nord-pontici ajunseseră în Crimeea, unde au întemeiat un regat care întreținea bune relații cu coloniile grecești din răsăritul Pontului Euxin şi Marea Azov. Marii comandanți macedoneni Filip al II lea (359-336 î.Hr), Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr) şi Lysimach (323-281 î.Hr) au încercat în mai multe rânduri să-şi extindă stăpânirea peste tracii din sudul şi din nordul Dunării14 . Tracii din spațiul carpato-danubian refuză stăpânirea macedoneană şi, fiind în același stadiu de dezvoltare ca şi vecinii lor mai sudici, se organizează în formațiuni politice, capabile să reziste unor presiuni exercitate de sciți, sarmați şi celți. Un astfel de rege trac puternic este menționat la începutul secolului al III-lea î.Hr., sub denumirea de Dromichaites care, după o serie de lupte cu Lysimach şi Agathocles, sfârșește prin a se înrudi cu dinaștii macedoneni. Capitala statului condus de Dromichaites era la Helis, în nordul Dunării. Contemporan cu Dromichaites, în Dobrogea, era un alt regat get condus de Zalmodegikos, stat care este atestat şi în secolul următor sub conducerea lui Moskonos şi Rhemaxos (cca 200 î.Hr). Lumea tracică se conturase în nordul Dunării, la răsărit de Carpați şi în zona intracarpatică (regatul lui Oroles şi Rubobostes)15. Sub domnia regelui Burebista (cca 70-44 î.Hr), geto-dacii au format un stat care se întindea de la Dunărea mijlocie şi până la Bug, de la Munții Haemus (Balcani) şi până în Carpații Păduroși. Centrul politic şi religios al acestui întins stat se afla în Munții Orăştiei, capitala regală fiind încă sub zodia presupunerilor: la Popești pe Argeş, la Arcidava în Banat, la Ocnița în Oltenia, la Zargidava ori Piroboridava în sudul Moldovei16 . După moartea lui Burebista, statul dac se va descompune în regate mici conduse de regi al căror nume a fost consemnat de izvoarele grecești şi latine : Coson (Cotiso) -cca 48-32 î.Hr., Dicomes şi Comosicos între 32 î.Hr.-28 d.Hr., Scorilo (Coryllus) între 28-68 d.Hr., Duras-Durpaneus între 68-87 d.Hr. şi Decebal între 87-106 d.Hr.17 In Moldova, între Carpați şi Bug, carpii, triburi de origine daco-getică, având puternice cetăţi fortificate-dave, vor constitui formațiuni statale stabile pe un teritoriu întins, cu centrele de PUTERE situate pe valea Siretului18. In nord, vecinii carpilor erau costobocii, triburi înrudite (situate în Galiția şi nordul Bucovinei), în est, peste Nistru mijlociu, locuiau tyrageții.19 Astfel, populația geto-dacă era stabilită în formațiuni statale pe un teritoriu care cuprinsese în neolitic arealul culturilor Hamangia, Cucuteni, Gumelnița şi Starcevo-Criş. Deci, poporul geto-dac se situa într-un spațiu pe care-l locuiau de cinci milenii fără discontinuităţi şi asimilase elemente din cultura materială şi spirituală a indo-europenilor pe matricea culturală a Vechii Europe. In Peninsula Italică, o nouă forţă aparținând popoarelor indo-europene din arealul Vechii Civilizații Europene a reușit, prin cuceriri şi stipendii, să realizeze unitatea în centru şi sud-estul european. Romanii atacă şi supun Illyria (225-219 î.Hr.) ţărmul estic al Mării Adriatice, înfrâng Macedonia (168 î.Hr.) şi transformă Grecia în provincie romană (168 î.Hr.), cuceresc Pergamul (133 î.Hr.) şi îşi asigură un puternic centru militar în Asia Mică. Puternicul regat geto-dac de la nordul Dunării condus de Burebista oprește pentru scurt timp

14

expansiunea romană în Peninsula Balcanică. In anii 29-28 î. Hr. romanii îi înfrâng pe Dunărea mijlocie pe celți şi împing hotarele imperiului până la fluviu. Singurii adversari redutabili ai romanilor în sud-estul european rămăseseră dacii din Banat şi Transilvania, înfrânți şi ei definitiv de Traian în anul 106 d.Hr 20. Uniunea multitribală a carpilor din Moldova, după înfrângerea lui Decebal, a devenit clientelară Romei. Populațiile traco-dace cuprinse în hotarele Imperiului Roman şi-au continuat existența, preluând de la romani limba latină şi elemente de cultură şi civilizație materială . Viața liniștită a carpilor stipendiari este amenințată la sfârșitul secolului al II-lea de migrația din nord spre sud a goților. Triburile goților sunt atestate în secolul I d.Hr. în partea de sud a Suediei de unde, au migrat mai întâi spre nordul Poloniei (sec. I î.Hr.) şi în anul 195, ajung în nordul Ucrainei. Mișcarea goților îi determină pe slavii estici (creatorii culturii Zurubinţî târzie) să migreze în regiunea Niprului superior 21. Goții s-au deplasat de la gurile Vistulei, pe valea Bugului spre Ucraina, urmați de gepizi care, sub conducerea regelui lor, Fastida, îşi semnalează prezența în nordul Daciei unde se luptă cu goții conduși de regele Ostrogotha. În anul 238, o coaliție carpato-gotică au atacat Moesia. Coaliția a fost înfrântă de romani care le refuză şi stipendiile pe care le cereau. Prin anii 238-248, goții au ocupat zona de stepă a Ucrainei şi i-au determinat pe sarmați să se refugieze în Moldova de unde atacau Dacia romană împreună cu carpii 22. Dezorganizarea imperiului în sudul Dunării şi războiul din Orient cu Palmyra, l-au determinat pe împăratul Aurelian (270-275) să părăsească Dacia, fără lupte, numai cu armata şi administrația, așa cum se va întâmpla în anul 407 şi în Britannia. După aceste evenimente, vandalii vor fi recunoscuți ca federați şi este posibil să fi întreprins expediții în fosta Dacie romană, ipoteză confirmată şi de descoperirile arheologice din Transilvania23. In Dacia romană au pătruns dacii liberi, iazigii şi carpii (tot daci liberi). La sudul Dunării, în dreptul Olteniei, s-a constituit Dacia Ripensis apărată de legiunile a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina care controlau şi nordul fluviului, între Dierna şi Sucidava cu peste 10 castre şi castellum-uri fortificate. In anul 272, revenit victorios din Orient, împăratul Aurelian a înfrânt carpii care pătrunseseră în Moesia, între Carsium şi Sucidava (în centrul Dobrogei), conferindu-i-se titlul de Carpicus Maximus. Impăratul Probus (276-284) vine la Dunăre în anul 279 şi, pentru a detensiona situația a primit ca supuși şi prieteni populațiile getice. Goții care pătrunseseră în stepele ucrainiene îşi înăspresc stăpânirea asupra slavilor care, o parte se refugiază în bazinul superior al Niprului de unde dislocă triburile baltice şi crează o nouă cultură; alți slavi (100.000 de bastarni), în anul 280, trec prin sudul Moldovei şi se stabilesc în Imperiul Roman, fără a lăsa urme în timpul trecerii lor peste Dunăre. Bastarnii vor fi urmați de un mare număr de gepizi (din Polonia), ostrogoți (din Ucraina) şi vandali (din Galiția) care, în mod cert, au traversat teritoriul carpilor. Datorită presiunilor goților, în anul 295, unele cete de carpi veniți din răsărit, vor fi colonizați în Pannonia de către Dioclețian (284-305), alții vor trece în Transilvania şi Oltenia 24. După cucerirea Daciei, la începutul secolului al II-lea, colonizarea ei a fost făcută cu mii de veterani, meșteșugari şi funcționari publici şi, în anul 212, prin constituția împăratului Caracalla a fost acordată cetăţenie romană pentru majoritatea locuitorilor din imperiu - ceea ce a creat sentimentul tuturor de apartenenţă la civilizația Romei. Se poate considera că romanitatea a fost implantată şi oficial, în mod definitiv, la nordul Dunării. Retragerea aureliană a însemnat plecarea armatei, a administrației şi a păturii mai bogate, majoritatea populației rămânând în așezările de baștină. Procesul de romanizare a continuat în spațiul şi vecinătatea fostei provincii. Primul semn al romanizării a fost folosirea limbii latine, în forma ei populară, accesibilă în armată şi administrație, cu forme gramaticale simplificate 25. Limba latină şi conservarea unor vechi cuvinte perpetuate peste secole reflectă şi organizarea social-politică a populației romanizate.

15

Criza internă a Imperiului Roman şi ameninţările migratorilor i-a determinat pe împărații Dioclețian (284-305) şi Constantin cel Mare (307-337) să ia măsuri pentru reorganizarea statului. Cele mai active au fost triburile germane, care atacau întregul hotar nordic de la Marea Nordului la Marea Neagră. La începutul secolului al IV-lea goții se vor răspândi în teritoriul Moldovei şi Ucrainei de astăzi, fiind ei înșiși împărțiți în două grupe de triburi: a) ostrogoții (greuthungii) așezați la est de Nistru împreună cu anții, sclavinii (vechii bastarni şi peucini) şi sarmații, vecini la est de Nipru cu herulii (trib germanic) şi la nord cu boranii sau boruski (slavi); b) vizigoții care au pătruns mai întâi în Moldova şi apoi în Muntenia de unde şi-au pregătit acțiunile de penetrare în Imperiul Roman. Pentru un tablou mai complet, la începutul secolului al IV-lea, menționăm că triburile vandalilor asdingi îi izgoniseră pe costoboci şi se așezaseră în Galiția; gepizii se aflau în bazinul Vistulei şi Bugului superior, alături de venedi (slavi) şi vecini la nord-vest cu tribul germanic al skirilor din Pomerania. Aceste popoare, având vârful de lance în goți așteptau momentul de slăbiciune al Imperiului Roman, așezarea lor în teritoriile menționate fiind numai de conjunctură. In replică, împăratul Constantin, respinge în anul 323 un atac al goților şi sarmaților, îi urmărește în Câmpia Munteniei şi regele vizigot Ransimodus este ucis. Impăratul victorios încearcă să-şi consolideze victoria şi granițele imperiului: în anul 328 reconstruiește vechiul pod roman de la Celei, ridică pe malul stâng al Dunării castre şi castele fortificate, îşi atrage vandalii federați care se găseau în Oltenia şi încredințează comanda războiului împotriva vizigoților fiului său Constantin (viitorul împărat Constanțiu II). După aceste succese, romanii revin în nordul Dunării. La Pietroasele se ridică un castru şi este adusă legiunea a XI Claudia de la Durostorum, construiesc cetatea Daphne de lângă Oltenița şi un turn de pază în vechiul castru de la Bărboși (Galați)26. După revenirea romanilor în nordul Dunării a urmat un sfert de secol de liniște pentru populația romanizată din fosta Dacie, perioadă confirmată de cercetările arheologice care atestă dezvoltarea materială (cercetări arheologice la Bârlad - Valea Seacă, Barcea - Tecuci, Pietroasele, ş.a.)27. Plecarea ostrogoților şi herulilor din Ucraina, a vandalilor din Galiția şi gepizilor din Polonia a facilitat apariția unor uniuni de triburi slave în aceste regiuni care, la începutul secolului al VI-lea încep şi ei să migreze spre Cehia, Slovacia şi estul Germaniei. La începutul domniei lui Justinian (527-565) sclavinii din Galiția încep atacurile împotriva Imperiului Roman de Răsărit prin dioceza Tracia. In perioada respectivă slavii se împărțeau în trei grupe: venedii (slavii vestici din Polonia); sclavinii (în vestul Ucrainei) şi anții (ramura sudică a slavilor estici, așezați în Ucraina în vecinătatea hunilor-bulgarilor kutriguri din stepă); anții care ocupau teritoriul între Nistru şi Nipru, deci în estul Moldovei. Intre anii 528-558 sclavinii şi anții au întreprins zece atacuri asupra Traciei şi Illyriei. La mijlocul secolului al VI-lea, grupe de sclavini se așezaseră deja în sudul Dunării lângă Ulmetum şi Durostorum28. In anul 545, împăratul Justinian a oferit anților cetatea Turris, plătindu-le şi stipendii, spre a opri năvălirile hunilor în imperiu (probabil cetatea Tyras)29. In anul 557 în Ucraina au apărut avarii de origine turcă care fiind învinși în Asia Centrală de către alte triburi turce, au migrat în Europa. Avarii vor învinge triburile slave ale anților dintre Bug şi Nistru şi ajung în anul 562 sub conducerea hanului Baian la Dunăre şi cer subsidii de la bizantini pe care împăratul Justin II (565-578) le refuză. Avarii vor părăsi stepele Ucrainei, chemați de longobarzi şi presați de turci, îi înfrâng pe gepizi şi se stabilesc temporar în fosta Dacie Romană. Apariția lor în forţă în nordul Mării Negre a oprit atacurile anților, sclavinilor şi bulgarilor asupra provinciilor Bizanțului. In urma a trei campanii din anii 568, 570 şi 573 avarii care îşi constituiseră centrul politic în Pannonia în locul longobarzilor, încheie pace cu bizantinii. In anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au năvălit în Illyria, au jefuit patru ani imperiul şi s-au așezat peste tot. Impăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusă de Dauritas şi o înving, probabil, în Oltenia. In anul 582, avarii cuceresc Sirmium, unde hanul lor Baian îşi va muta reședința. In

16

anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia până la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung până la Salonic. La rândul lor, avarii atacă Moesia şi ajung până la Tomis. In anul 593, generalul Priscus, cu o puternică armată, trece Dunărea, îl învinge pe sclavinul Ardagast, înaintează prin mlaștinele râului Helivachia (Ialomița?) şi, cu sprijinul unui gepid (get romanizat) îl capturează pe Musokios, conducătorul sclavinilor care operau în Moldova. In anul 595, în replică, sclavinii năvălesc şi ei în Moesia unde sunt învinși de generalul Petru care îşi continuă acțiunile militare la nordul Dunării şi în anii următori împotriva bulgarilor, avarilor şi slavilor conduși de Piragast. Avarii la rândul lor, atacă Imperiul Bizantin pe un front larg, din Dalmația până la Marea Neagră. Generalii bizantini fac greu faţă atacurilor conjugate ale slavilor şi avarilor, populații care nu aveau așezări stabile. In toamna anului 602, armata romană aflată sub comanda generalului Petru, primește ordin să ierneze în nordul Dunării, în Muntenia. Soldații sunt nemulțumiți, se revoltă şi proclamă împărat pe Focas (602-610). Armata bizantină nu mai rezistă la Dunăre şi se reîntoarce cu noul împărat la Constantinopol. Slavii profită imediat, trec Dunărea şi năvălesc în Bizanţ, până în Grecia; la rândul lor, avarii atacă şi ei în anul 604 şi cer mărirea subsidiilor, apoi, sub conducerea fiului lui Baian au atacat Italia prin Istria. O puternică coaliție barbară formată din avari, bulgarii de pe Tisa şi slavi atacă Constantinopolul în anii 617 şi 626, dar capitala rezistă. In timpul lui Heraclius ( 610-640 ), slavii au trecut masiv în sudul Dunării, au împins populația romanică spre munți şi au obligat armatele imperiale să se retragă la sud de Balcani30 . Imperiul Bizantin fusese slăbit de atacurile repetate ale migratorilor pe întreaga linie a Dunării şi de războiul pornit de perși care au cucerit Siria şi Egiptul. In deplasarea lor masivă în sudul Dunării, slavii nu au fost însoțiți de populația romanică băştinaşă care a rămas pe loc, nefiind vorba de o expediție de jaf ci, de căutarea unor locuri în care migratorii să se așeze. De remarcat că, sclavinii care trecuseră în Imperiul Bizantin îşi avuseseră ultima "patrie" în Volânia, Galiția şi Podolia, graiul lor fiind asemănător cu cel al slavilor estici şi cei vestici31. In aceiași perioadă, tribul ulicilor din neamul slavilor estici s-a așezat în stânga Nistrului, în zona bazinului inferior. Se observă că noua "așezare" a slavilor nu a cuprins şi teritoriile romanizate pe care deja se formase poporul român care îşi continua existența pașnică. Populația romanică era aproape în întregime creștinată, fapt relevat şi de activitatea lui Nicetas din Remesiana, originar din Dacia care vorbea şi scria latinește şi practica " o teologie de structură occidentală, foarte apropiată de aceea care s-a închegat în formulele sinodului lui Damasus din 380"32. Nicetas a fost prin naștere un daco-roman care a dovedit acest lucru prin mărturiile lui Paulinus33, prin activitatea sa şi prin frecvența numelui Nicetas în spațiul daco-roman. Nicetas a evanghelizat în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului următor, în toate ţinuturile din sudul Dunării (Dobrogea) şi nordul fluviului. După slavi, bulgarii din Kuban au fost supuși de hazari care, în anul 651 se desprinseseră din kaganatul turcilor, şi, apoi, se refugiază în Pannonia de unde, sub conducerea hanului Alțeko, o parte, au ajuns în Benevent (Italia), alții în frunte cu Kuber, sunt menționați în anul 670 în Macedonia. O altă ramură a bulgarilor, din Onglos (Bugeac), în frunte cu Asparuh, în anul 679, presați de hazari, au trecut în sudul Dunării ( între Silistra şi Varna ). Ultimi migratori asiatici, pecenegii, cumanii, ungurii şi tătarii nu vor mai putea influența dezvoltarea populației romanizate din nordul Dunării care îşi conservase obiceiurile şi tradițiile între Nistru şi Tisa. In secolele VII-VIII, locuitorii romanici din Moldova, Muntenia, din zona intracarpatică şi cei din Banat, Crișana şi Maramureş se numeau rumâni (romani) şi istoricii contemporani îi menționează cu numele de daci, spre a-i deosebi de locuitorii altor provincii

17

din imperiu. Populația romană aparținea romanităţii orientale şi, în secolele următoare, vor purta şi denumirile de vlahi, valahi ori volohi. Părăsirea provinciei Dacia de către armata şi administrația romană a însemnat începutul istoriei poporului român, care a evoluat şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu populația romanică din sudul Dunării, limba română păstrând în structura gramaticală latină, numeroase cuvinte daco-trace, așa cum s-au conservat şi în albaneză ori bulgară. Unele cuvinte slave pătrunse în limba română s-au datorat mai mult apartenenței poporului român la ortodoxie, împrumuturi comune preluate prin bilingvism sau prin contactul direct cu triburile slave sudice în decursul secolelor VI-X. Majoritatea cuvintelor de bază din limba română sunt de origine latină şi continuitatea folosirii acelorași tipuri de unelte agricole între secolele II-XII demonstrează clar că poporul român şi-a păstrat îndeletnicirile, agricultura fiind baza economiei, a rămas statornic în patria sa şi a receptat numai ușoare influențe din partea popoarelor migratoare. Poporul român s-a format într-o vatră a Vechii Civilizații Europene constituită timp de trei milenii în neolitic, altoită cu elementele indo-europene timp de alte două milenii. Romanizarea populației geto-carpo-dacice a fost un proces de încheiere a indo-europenizării, o încercare de recuperare a Romei, sub însemnul vulturilor săi, a spațiului Vechii Civilizații Europene extinsă spre vest până la ţărmurile Atlanticului şi în Britania. Structurile constituite în neolitic, cuceririle spirituale a cinci milenii de civilizație, nu s-au transformat sub influența unor migratori, care numai câţiva zeci de ani s-au aflat în contact direct cu populația daco-romană de la Dunăre şi Carpați. Aceste popoare migratoare, ele însele în căutarea civilizației europene, nu au influențat cursul istoriei vechilor popoare europene, ci, în mod normal, ele însele au fost integrate deși vechile idiomuri indo-europene au diferențiat lingvistic popoarele. La originile lor, cu patru excepții, toate limbile din Europa au aceeași sorginte. Ar putea fi neoliticul şi indo-europenii punctele de pornire spre o Nouă Europă Unită...