CUPRINS

Cuprins..................................................................................................................................................3

Introducere ..........................................................................................................................................4

CAPITOLUL I . CUVÂNTUL ÎN MESAJUL TRANSMIS DE BISERICĂ.................................8I.1. Comunicarea prin cuvânt.......................................................................................................8I.2. Cuvântul în Vechiul Testament...........................................................................................11I.3 ”...Cuvântul trup S-a făcut” – Logosul.................................................................................13

I. 3.1 Cuvântul Creator..............................................................................................13I.3.2. Cuvântul cel răscumpărător..............................................................................14I.3.3. Cuvântul sfinţitor.............................................................................................14

I.4. Cuvântul lui Hristos. Cuvintele oamenilor.........................................................................15 I.5. Cuvântul – elementul de bază al comunicării şi al comuniunii..........................................18 I.6. Liturghia – slujbă cuvântătoare .........................................................................................21 I.7. Scrierile – împărtășirea cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvintele Sale.............................23

CAPITOLUL II . De la COMUNIUNE prin CUMINECARE spre COMUNICARE.................27II. 1. COMUNIUNEA................................................................................................................28

II. 1. 1 Comuniunea fraternă...........................................................................................28II. 1. 2. Comuniunea euharistică......................................................................................29II. 1. 3. Comuniunea ierarhică........................................................................................30

II. 2. CUMINECAREA(Împărtășirea).......................................................................................31II. 3. COMUNICAREA.............................................................................................................32

CAPITOLUL III. ROLUL, FUNCȚIILE ȘI DISFUNCȚIILE PRESEI......................................35III. 1. Funcția de informare........................................................................................................38III. 2. Funcția de interpretare.....................................................................................................40III. 3. Funcția de culturalizare și de educare..............................................................................41III. 4. Funcția de legătură...........................................................................................................43III. 5. Funcția de divertisment....................................................................................................44

CAPITOLUL IV. PRESA RELIGIOASĂ ȘI CULTURA MEDIA...............................................47IV. 1. Masele și mass media: aspecte teoretico-conceptuale............................ ........................47IV. 2. Media și publicul.............................................................................................................51IV. 3. Evaluarea audienței și rutina............................................................................................53IV. 4. Presa și publicul de masă.................................................................................................56IV. 5. Efectele mass-media asupra culturii și societății.............................................................58IV. 6. Religia, globalizarea și cultura media..............................................................................59IV. 7. De la comunitatea reală la comunitatea virtuală..............................................................64

IV. 7. 1 Presa scrisă...................................................................................................65IV. 7. 2 Misiunea prin radio și televiziune................................................................69IV. 7. 3 Biserica în Cyberspațiu................................................................................69

CONCLUZII......................................................................................................................................73

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................76

ADDENDADocumentul FINAL al Colocviului ”Biserica în mass-media și mass-media în Biserică”, Durău, 19-21 iunie 2003....................................................................................................................85Documentul FINAL AL Simpozionului Național de Presă Bisericească, Arad, 28-29 aprilie 2010......................................................................................................................87

3

INTRODUCERE

Lucrarea de față se dorește a fi o analiză a fenomenului religios reflectat de

mijloacele moderne de comunicare în masă. Deși, la o primă vedere pare simplu, devine

destul de complex dacă ne gândim la modul prin care se realizează această strânsă

colaborare dintre cele două instituții – Biserica și Mass-media, spre folosul celor ce

receptează mesajul, și anume publicul.

Deși studierea acestei teme în contextul societății de azi care este puternic dominată

de mass-media și de evoluția rapidă a noilor tehnologii de comunicare ar putea fi considerată

nepotrivită, totuși vom încerca să scoatem în evidență atât deosebirile cât și asemănările

dintre cele două domenii.

Mijloacele de informare în masă joacă un rol din ce în ce mai important în lumea

contemporană deoarece în acest nou univers al comunicării, omul religios se situează într-o

ipostază dublă: el rămâne dependent de relația sa cu sacrul însă trăiește, activează și

comunică cu semenii într-un context spațio-temporal în plină metamorfoză. Astfel,

principala motivație a abordării acestei teme de cercetare e constituită din bogăția și

complexitatea fascinantă a întâlnirii dintre conștiința religioasă și mijloacele moderne de

comunicare socială.

Pornind în căutarea unui răspuns la provocările modernității vom urma o întreită

analiză: cum s-a rezolvat în trecut raportul dintre religie și comunicare, ce mutații

antropologice și sociologice aduc noile tehnologii de comunicare și cum reacționează

Bisericile la aceste schimbări.

Mass-media îi revine un rol important în promovarea valorilor morale și spirituale

deoarece prin materialele jurnalistice ce sunt răspândite către consumatorii de informație, își

îndeplinește funcțiile bază, și anume, cea de informare și cea de formare a opiniilor.

Publicului i se oferă însă, posibilitatea de a alege dintre mijloacele de comunicare în masă

care promovează valori și educă, sau dintre cele care promovează non-valori, manipulează și

e axată doar pe profit. Într-o țară ca România, în care mai bine de 90% din populație este

creștin-ortodoxă, această misiune de promovare a valorilor moral-spirituale este cel mai bine

realizată doar prin conlucrarea fructuoasă dintre Biserică și mass-media.

Colaborarea dintre Biserica Ortodoxă Română și mass-media a luat avânt după

revoluția din 1989, odată cu înflăcărarea colectivă a libertății de exprimare, când au apărut

numeroase publicații ce tratau mai ales subiecte interzise în perioada dictaturii comuniste și

4

când a început dezvoltarea și multiplicarea mijloacelor de comunicare/informare în masă în

managementul informației. Astfel, Biserica a fost nevoită să se adapteze noilor condiții și să

caute noi căi de a promova valorile, mass-media arătându-se a fi cea mai eficientă metodă.

Momentan, în România există prea puține studii care reflectă relația dintre mass-

media și Biserică, cât și cercetări care ar aborda problematica presei creștin-ortodoxe.

Tocmai din aceste motive consider că tema aleasă poate fi atractivă și poate stimula

interesul. Tema este, în opinia mea, nu numai actuală, ci și necesar de a fi investigată în

profunzime. Consider că acest studiu poate trezi interesul celor care sunt preocupați de

relația mass-media – Biserică, de faptul cum colaborează acestea pentru a promova valorile

în societate.

Principalul scop al acestei investigații este de a aduce la cunoștință omului civilizat

importanța valorilor moral-spirituale precum și influența acestora asupra vieții de zi cu zi.

Prezenta investigație are ca scop și cercetarea gradului de informare a populației în domeniul

religios prin intermediul presei și de a convinge că menirea principală pe care îl au mass-

media religioase în viața omului este de cultivare a valorilor creștine. Un alt scop este de a

demonstra că toate aceste mijloace moderne de comunicare în masă(presa scrisă,

audiovizual, Internetul) au un rol pozitiv și binevenit pentru societatea de azi care se

depărtează din ce în ce mai mult de sensul vieții, oamenii devenind un fel de cyborgi, fără

valori cu adevărat demne de urmat.

Metoda folosită la realizarea acestei lucrări a fost adaptată temei tratate și îmbină

metodele tradiționale cu cele moderne. Drept aceea, amintesc dintru început faptul că, în

abordarea subiectului am aplicat metoda teologică, în sensul că întreaga lucrare a fost

organizată cu obiectivitatea științifică clădită pe conștiința unei atitudini religioase care are

ca fundamente Revelația divină păstrată în Sfânta Scriptură, interpretările Sfinților Părinți

cuprinse în Sfânta Tradiție și transmiterea adevărurilor de credință de către Biserică.

Metoda istorico-descriptivă am utilizat-o pentru a prezenta cadrul istoric al

dezvoltării valorilor și pentru a descrie evenimentele legate de dezvoltatea publicațiilor

creștin-ortodoxe. De asemenea, expunerea s-a bazat și pe metoda analizei, pe compararea

diverselor fapte, opinii, declarații și observații, ce au contribuit în mod esențial la

posibilitatea de a avea o opinie proprie despre subiectul tratat. Metoda interdisciplinară am

folosit-o deoarece teologia are, prin natura ei, o vocație integratoare și de aceea știința

teologică nu poate neglija sub niciun aspect modul în care religia și comunicarea sunt

studiate din perspectiva altor domenii de investigare științifică, chiar dacă rezultatele

formulate sunt uneori contradictorii sau doar ipotetice.

5

În final, metoda abordării sistemice mi-a permis abordarea lucrării ca un tot întreg,

ca un sistem bine coagulat.

Studiul de față este structurat în patru capitole, fiecare dintre acestea aducând în prim

plan fenomenul religios și rolul acestuia în formarea și informarea publicului precum și

specificitatea transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul mass-media.

Capitolul I este intitulat Cuvântul în mesajul transmis de Biserică. Cuvântul, fiind

element de bază al comunicării și al comuniunii, i-a fost dat omului ca dar de la Dumnezeu

încă de la facerea lumii. Astfel, el este folosit pretutindeni în Sfânta Scriptură ca mijloc de

comunicare cu sacrul și ca vehicul de comunicare interumană în lumina sacralității dar, mai

ales, ca atribuit al lui Hristos, ca nume, întrupat la plinirea vremii și ca Logos – Persoană a

Sfintei Treimi ce prin Crucea Sa, desparte vechiul de nou.

Cuvântul rămâne în Biserică sub forma Sfintei Liturghii – slujbă cuvântătoare, dar și

în scrierile despre Dumnezeu ca mod de împărtășire a cu Dumnezeu-Cuvântul.

În cel de-al doilea capitol, numit De la COMUNIUNE, prin CUMINECARE, spre

COMUNICARE, a fost acordată o atenție specială semnificațiilor acestor noțiuni. Noțiunea

de comunicare a fost analizată și tot analizată, fără ca sensurile comunicării să fi fost

epuizate. Complexitatea acestui fenomen este dată, în primul rând de omniprezența

comunicării în toate domeniile de activitate. Definirea acestui proces de comunicare nu

poate fi redusă doar la aspectul transmisiei și recepției de mesaje deoarece, dacă vom

proceda astfel, vom omite o serie întreagă de cauze, consecințe și semnificații. Pentru

început este prezentată proveniența cuvântului comunicare sau termenul utilizat în tradiția

noastră – cuminecare. Acesta din urmă oferă pe lângă semnificația sa de contact și legătură

pe aceea de punere în comun, de împărtășire, unire. Conceptului de comuniune îi sunt

atribuite trei sensuri: fraternă, euharistică și ierarhică.

Intitulat Rolul, funcțiile și disfuncțiile presei, Capitolul al III-lea, prezintă o analiză

a funcțiilor, rolurilor și efectelor pe care mass-media le exercită în societate, ele fiind aspecte

esențiale ale cercetării, care pot furniza un diagnostic pertinent asupra funcționării

organismului social și care, totodată, oferă indicii asupra responsabilității publice a utilizării

mijloacelor de comunicare în masă de către diferiți factori de putere, culte religioase,

instituții, organizații sau asociații. Sunt enumerate 5 funcții: funcția de informare, cea de

interpretare, de culturalizare și educare, de legătură și de divertisment. Deoarece Biserica

acordă o principală atenție funcțiilor de culturalizare, educare și legătură comunitară, le

adaugă acestora o dimensiune specifică, care ar putea fi numită funcția de

spiritualizare(înduhovnicire).

6

Capitolul IV numit Presa religioasă și cultura media, restrânge aria de cercetare

asupra efectelor pe care le au instituțiilor mediatice asupra culturii și societății, analizând

totul dintr-o perspectivă ortodoxă. Mass-media are o importanță deosebită în evoluția

sau...involuția societății, constituindu-se ca o adevărată forță care nu numai că informează

dar și modelează indivizi sau grupuri, din punct de vedere atitudinal și comportamental.

Efectele acestea fac ca Biserica să nu rămână nepăsătoare și să se implice în societate prin

toate căile de comunicare, drept pentru care, spre sfârșitul capitolului se va evidenția

necesitate prezenței Bisericii în mass-media prin propriile instituții ecleziale și în toate

segmentele comunicării de masă: presă scrisă, TV și radio, Cyberspațiu.

Așadar, prin această lucrare, dorim să venim în sprijinul celor care o lecturează și să

le oferim o imagine cât se poate de reală asupra modului comunicării, asupra mijloacelor

moderne de comunicare socială de care se poate folosi Biserica pentru a-și prezenta mesajul

evanghelizator și asupra necesității folosirii Internetului ce are o însemnătate la fel de mare

ca răspândirea tiparului lui Guttenberg, începând din 1473. Internetul reprezintă un salt în

comunicare care deschide și alte forme, acum comunicarea putându-se face direct, imediat,

on-line, cu o diversitate și o arie de răspândire extraordinară.

7

CAPITOLUL I

CUVÂNTUL ÎN MESAJUL TRANSMIS DE BISERICĂ

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul este definit în astfel:

CUVÂNT ~ inte n. – Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea

unui sens(sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă.

Cuvintele sunt niște sunete ce capătă semnificație și sens, prin legătură, exprimând

sensul într-o măsură limitată și ambivalentă. Ele sunt folosite atât pentru a evidenția lucruri

reale, cât și pentru a minți sau a înșela, astfel menirea lor depinde de cel care o folosește. Un

cuvânt poate fi un dușman sau un medicament, o armă ce poate ucide sau înălța. Cuvintele

sunt pur și simplu sunete care înlocuiesc sentimentele, gândurile și experiența...sunt

simboluri, semne, embleme. Prin cuvânt poţi să bucuri pe cineva sau poţi întrista, prin

cuvânt îţi poţi exprima trăirile şi sentimentele şi tot prin cuvânt poţi salva un suflet sau îl

poţi arunca în deznădăjduire. Constantin Noica definea cuvântul astfel: ”Un cuvânt este un

arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânță din lumea altora, un

cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

I.1. Comunicarea prin cuvânt

În viaţa noastră, cuvintele înseamnă extrem de mult. Trăim într-o societate

postmodernă şi democratică în care susţinem cu tărie libertatea de opinie, însă în momentul

în care opiniile persoanelor publice sau extrem de influente(jurnalişti, vedete, politicieni,

etc.) ajung să învenineze şi să pervertească marea masă a populaţiei, Biserica trebuie să ia

atitudine prin toate mijloacele posibile, atât prin cele tradiţionale(cateheze, predici,

pastorale) cât şi prin canalele media moderne şi cu impact masiv(presă, tv, radio, presă

online).

Cuvintele nu mai au astăzi înţelesul şi puterea de odinioară. Nu trebuie uitat faptul că

lumea a fost creată prin cuvânt. Dumnezeu a creat lumea şi toate lucrurile din ea doar prin

rostirea numelor. Omul a fost creat cu aceeaşi putere, ceea ce strămoşii noştri ştiau însă noi

8

am uitat de mult. În vechime, oamenii nu pronunţau numele spiritelor rele deoarece acestea

puteau să se materializeze prin simpla pronunţare a lor. Orice cuvânt poate crea o realitate,

sau schimba una, totul ţine doar de câtă credinţă şi iubire există în inima celui ce îl rosteşte,

după cum vedem şi în cuvintele Mântuitorului: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de

muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi se va muta”(Matei 17, 20).

Cuvântul este lumina sufletului, lumina înțelepciunii și a adevărului, a binelui

desăvârșit și al frumosului ce are puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Cuvintele, sunt

niște ferestre, icoane spre realitatea dumnezeiască, ce își împlinesc rolul numai în condițiile

în care se deschid spre realitatea dumnezeiască.

Având origine divină, cuvântul nu este doar un sunet exprimat, ci este, cum bine

spunea Confucius, ”vocea inimii”. El ne comunică o realitate și nu aduce doar o veste ci ne

îndeamnă să descoperim însăși tainele persoanei. Cuvântul și realitatea sunt de nedespărțit.

Acolo unde este unul este și celălalt.

Deşi latinii spuneau că vorba zboară(Vorba volant!), creştinismul dă o altă valoare

cuvântului, căci el nu zboară şi nici nu se pierde ci ne va fi spre mântuire sau spre piere,

Mântuitorul Însuși precizând acest lucru: „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti,

oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36). De asemenea, trebuie specificat

că diavolul ştie doar cuvintele omului şi toate gândurile deja gândite. După cum bine

menţiona Părintele Arsenie Boca: „Diavolul nu ştie când iei o hotărâre şi o să o faci

imediat, asta nu ştie. La celelalte gânduri, când îţi propui să faci ceva el ştie şi caută să-ţi

strice planurile”. De aceea, este bine să să fim cu luare aminte şi fim atenţi la ceea ce

vorbim.

Cuvântul – particularitate specifică a omului - este cea mai plăcută formă de expresie

umană în faţa lui Dumnezeu. Citind textul din Osea: „Aduceţi cu voi cuvintele”(14, 3),

observăm că valoarea cuvântului este de jertfă. Pe lângă această valoare este important să

amintim şi faptul că el este un instrument de misiune pastorală de primă importanţă. Preotul

are în mâinile sale puterea cuvântului cu care încălzeşte sufletul şi cu care vindecă păcatul.

Ce-l care-l transmite însă, trebuie să fie un model vrednic de urmat căci ştim bine că un

cuvânt se judecă şi după persoana care îl pronunţă, conform dictonului latin: Non idem est si

duo dicunt idem!(„Nu e totuna când doi oameni diferiţi spun acelaşi lucru”).

Întrucât cuvântul defineşte persoana, omul cumpătat pune mare preţ pe cuvântul său.

Pentru mulţi dintre Sfinţii Părinţi, valoarea cuvântului este direct proporţională cu preţuirea

tăcerii. Orice cuvânt rostit aduce o mare responsabilitate şi de aceea Părinţii recomandă

deseori tăcerea ocazională, nu doar ca pe o formă de protecţie faţă de eventualele vorbe

9

necugetate, dar şi ca prilej de cunoaştere a lui Dumnezeu care este mai accesibil tăcerii

contemplative decât poliloghiei.

Slujitorul Bisericii – preotul, trebuie să fie cu luare aminte la felul în care folosește

cuvântul în transmiterea mesajului său. Atât pentru preot, cât și pentru jurnalistul ce încearcă

răspândirea adevărurilor teologice prin intermediul mass-media, cuvântul este imaginea

sufletului și vocea minții, reprezentând mărgăritare ale inimii. De aceea, atât predicatorul

care transmite Cuvântul, cât și jurnalistul care trasmite cuvinte ale Cuvântului, nu trebuie să

uite că însăși Sf. Scriptură îi încredințează de puterea pe care o are Cuvântul numindu-i pe

Apostoli: ”slujitori ai Cuvântului”(Luca 1, 2) dar și ”robi ai cuvântului”(Fapte 6, 2-4)

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că ”o gândire care nu se exprimă în cuvinte,

rămâne într-o anumită privință, indefinită, neterminată”. Noi oamenii, în această epocă a

consumismului, suntem receptivi și foarte atenți la cuvinte, în funcție de ele și de felul în

care sunt transmise alegând ce ni se pare mai bun și mai reprezentativ pentru viața personală.

De aceea, este foarte important atât felul în care este transmis mesajul Bisericii de către

preot cât și felul în care e ”pus pe hărtie” de către jurnalistul care se apleacă spre problemele

teologice.

Misiunea preotului nu se termină după transmiterea Cuvântului din spațiul Liturghiei

ci se continuă prin Evanghelie, prin modul în care este pusă în practică mai ales în această

perioadă plină de confruntări sociale, politice, economice sau culturale. Pe de altă parte, nici

misiunea jurnalistului creștin nu trebuie să se termine după ieșirea din redacție ci să se

continue în viața de zi cu zi, când, folosindu-se toate mijloacele posibile să încerce neîncetat

transmiterea Cuvântului.

Părinții Bisericii ne evidențiază faptul că putem vorbi despre trei căi spirituale de

percepere a Cuvântului lui Dumnezeu: ”ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, contemplarea

Cuvântului lui Dumnezeu și atingerea Cuvântului lui Dumnezeu”.1 Pentru început, vom face

referire la ”ascultarea și rostirea Cuvântului lui Dumnezeu prin Sfintele Scripturi”, deoarece

Biserica creștină, înainte de toate, este o Biserică a Scripturii deoarece Scriptura a fost

dintodeauna o realitate vie. Drept aceea, Sfânta Scriptură, prin ceea ce se evidențiază în/prin

ea, ne dovedește că este o mărturie vie a unei istorii vii, despre relația unui Dumnezeu viu cu

un popor viu.

Biserica, prin misiunea pe care o are, nu vine în fața credincioșilor să descopere

ceea ce a fost deja descoperit – Evanghelia – Cuvântul lui Dumnezeu, ci ne restituie nouă, în

1 Sinodul Episcopilor despre Cuvântul lui Dumnezeu din Roma, octombrie 2008, cuvântarea Sfinției Sale BARTOLOMEU I – Patriarhul Ecumenic

10

parte, în fiecare loc și timp, ”credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna”

(Iuda 3). Ceea ce ne învață Biserica depinde, în mod exclusiv, de descoperirea lui Iisus

Hristos, care este ”Cuvântul lui Dumnezeu ieșit din tăcere”.2

În Cuvânt, Dumnezeu S-a descoperit definitiv și eshatologic căci: ”Nimeni nu

cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul” (Matei 11, 27). De asemenea, Apostolul Pavel ne

spune în Epistola a doua către Corinteni că: ”propovăduirea nu este altceva decât un cuvânt

de la Hristos și despre Hristos”(II Corinteni 4, 5)

Referitor la cele amintite anterior, părintele profesor Nicolae Dură evidențiază în

lucrarea ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, treimea noțiunii de ”cuvânt”, din

punct de vedere teologic. Astfel, îi atribuie noțiunii de cuvânt următoarele sensuri: 1.

”Cuvântul lui Dumnzeu ca ispostas divin; 2. cuvântul ce ni-L comunică El și 3. Sfânta

Scriptură”.3

Analizând cu atenție textul de la Evrei 1, 1-2 vom realiza că în realitate putem face

referire doar la două aspecte ale cuvântului: primul reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu către

om, care a fost transmis prin profeți, iar cel de-al doilea descoperă Cuvântul lui Dumnezeu

între oameni care a fost transmis prin Fiul lui Dumnezeu întrupat. Cuvântul Scripturii se

dorește a fi doar o materializare în diverse perioade de timp a celor două forme amintite.

Există însă, și un cuvânt al omului către Dumnezeu care se concretizează în

rugăciune, în cuvântul transmis ca limbaj liturgic. Acest cuvânt se extinde pe verticală, de

jos în sus: de la om, creație a lui Dumnezeu, către Tatăl cel Ceresc. Singurul cuvânt care are

putere deplină este Cuvântul Revelației.

I.2. Cuvântul în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, pentru cuvânt se folosește ebraicul ”dābār”, care, spre

deosebire de grecescul ”logos”, are în ebraică o semnificație cu mult mai concretă. Așadar,

el înseamnă atât ”cuvânt”, cât și ”fapt”, ”lucru”, și desemnează nu numai o realitate

verbală ci și o realitate ca ființare. Spre deosebire de limbile indo-europene, în ebraică

distincția dintre cuvânt și fapt/lucru nu este concepută ca o prăpastie între adevăr și realitate,

ce ar face imposibilă(sau cel puțin, improbabilă) cunoașterea, ci, mai curând ca o

2 Sf. Ignatie Teoforul, Către magnezieni, 8, 2(sec. II – lângă Efes).3 Pr. Prof. Dură Nicolae, ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, E.I.B.M.B.O.R., București 1998, pp. 13-79.

11

complementaritate epistemologică. Astfel, sensul primar al cuvântului ”dābār” nu este, de

”lucru” ci acela de ”cuvânt”, ”rostire”. De asemenea, nu înseamnă pur și simplu ”obiect”,

ci trimite mai curând la realitatea în dinamica ei, desemnând ”lucrul Domnului”4

Încă de la început a existat o familiaritate între Dumnezeu și om, manifestată printr-o

comunicare directă prin cuvinte. Protopărinții Adam și Eva primesc binecuvântare de la

Dumnezeu și conversează cu El, Cain e mustrat prin cuvinte pentru fapta sa iar Noe ascultă

glasul Domnului și face cele ce i s-au zis, scăpând astfel de urgia potopului.

Acest cuvânt al lui Dumnezeu este imperativ și cere de la oameni să fie împlinit în

fapte. Patriarhul Avraam ascultă porunca Domnului, și făcându-se bineplăcut lui Dumnezeu

ajunge chiar să negocieze cu îndrăzneală, soarta cetăților Sodoma și Gomora: ”Iată, cutez să

vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă”(Facerea 18, 27). Moise, de

asemenea, convorbește cu Dumnezeu pe muntele Sinai, devenind mesagerul Domnului.

O dată cu trecerea timpului, se rarefiază și comunicarea directă dintre Dumnezeu și

oameni. Profetul vorbește în numele Domnului, fiind purtător de cuvânt, este trimis și simte

povara responsabilității sale5: ”dacă leul răcnește, cine nu se va înfricoșa? Dacă Domnul

vorbește, cine nu va profeți”(Amos 3,8). Astfel, vorbirea dintre Dumnezeu și profeții Săi

este o lucrare tainică, deoarece a fost desfășurată sub inspirație divină.

Dumnezeu a vorbit oamenilor și prin îngeri: un înger îl oprește pe Avraam să-l

jertfească pe Isaac, unicul său fiu(Facere 22,12), printr-un înger a fost întărit Ghedeon în

misiunea sa(Judecătorii 6, 12) și tot prin înger primește mama lui Samson făgăduința că va

naște un fiu. Îngerii se arată în chip văzut, se poate conversa cu ei, materialitatea asumată

fiind doar spre ajutor în ușurarea comunicării. Această comunicare a lui Dumnezeu prin

îngeri transmite o spiritualitate pesonalistă a comuniunii treimice.

I.3 ”...Cuvântul trup S-a făcut” – Logosul

Făcând referire în continuare la Logos, trebuie dintru început specificat că acesta este

folosit atât în literatura teologică cât și în scrierile din domeniul comunicării.

Termenul provine din greacă fiind împropriat în Tradiția patristică și folosit de mulți

Sfinți Părinți ai Bisericii, mai cu seamă în secolul al IV-lea la părinții capadocieni. În

scrierile acestora, Logosul era în realitate, atribuit lui Hristos, ca nume, întrupat la plinirea

4 Pr. Lect. Dr. Holbea Gheorghe Viorel, op.cit., p. 385 Petre Semen, Introducere în teologia profeților scriitori, Editura Trinitas, Iași, 2008, p.7.

12

vremii. De asemenea, concomitent, Logosul este Persoană a Sfintei Treimi ce prin Crucea

Sa, desparte vechiul de nou.

Omul crește prin Cuvânt și în Cuvânt. Logosul este rațiune, dospire, iar dacă

înțelegem taina Logosului înțelegem și taina vieții. Tot ce există are o voință pentru că se

întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare și Sfântul Maxim

Mărturisitorul afirmă că lumea deși pare opacă are totuși o rațiune dumnezeiască, un cuvânt

al chemării lui Dumnezeu. Rațiunile dumnezeiești ale lumii există în Dumnezeu din

veșnicie, ca niște gânduri. Logosul și mintea omului conduc la mintea contemplativă iar

mintea în sensul ei firesc este chiar mintea contemplativă. 6

Astăzi, oricine s-a ocupa de filologie sau lingvistică înțelege prin Cuvânt acea

unitate lexicală distinctă, fără de care procesul comunicării nu poate exista şi care are un

fundament sacru. Însă, cea de-a patra Evanghelie a Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan

începe foarte clar: ”La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu

era Cuvântul”(Ioan 1, 1). Ceea ce ne spune Sf. Ev. Ioan reprezintă esența învățăturii lui

Hristos transmisă ucenicilor și comunicată de Sf. Evanghelist, ucenicul cel iubit de

Mântuitorul. Altfel, putem cu uşurinţă observa din acest verset, rolul de geneză al

cuvântului, gândindu-ne implicit la Creaţie. De asemenea, Ioan menționează în Evanghelia

sa: ”Cuvântul era Lumina cea adevărată”(Ioan 1, 9).

Mai exact, distingem trei stări ale Cuvântului:

I.2.1. Cuvântul Creator

Prima stare este cea a Cuvântului înainte de întruparea Sa:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu...”(Ioan 1, 1)

Evanghelia lui Ioan nu începe ca celelalte cu istoria umană a Naşterii Domnului ci,

cu Geneza. Din aceasta, ne dăm seama că pentru el, mai importantă este originea divină a

Cuvântului întrupat, ce contemplă Cuvântul lui Dumnezeu mai înainte de întrupare, chiar

mai înainte de orice „acţiune divină” şi pătrunde în misterul raportului Său cu Dumnezeu

Tatăl.

I.2.2. Cuvântul cel răscumpărător

6 Pr. Lect. Dr. Holbea Gheorghe Viorel, Teologia cuvântului, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul.”, p. 2

13

A doua stare este a Cuvântului întrupat pentru noi :

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi...”(Ioan 1, 14)

La plinirea vremii(Galateni 4, 4), Cuvântul lui Dumnezeu a luat fire omenească, s-a

întrupat şi a sălăşluit, printre noi și în noi. Cuvântul, se dorește a fi mijlocitor al întregii

creaţii, izvor de viaţă şi de lumină pentru noi, toți oamenii. Cuvântul s-a „smerit pe Sine,

luând chipul slujitorului, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un

om...”(Filipeni 2, 7).

I. 2.3. Cuvântul sfinţitor

A treia stare a Cuvântului este cel întrupat în noi:

„Şi celor care L-au primit, care cred în numele Lui le-a dat puterea să se facă fii ai lui

Dumnezeu”(Ioan 1, 12)

Ioan ne spune în a sa Evanghelie: „Cuvântul era Lumina cea adevărată”(Ioan 1, 9).

Cuvântul este lumina interioară, lumina adevărului, a înţelepciunii, a binelui şi a frumosului.

Este o lumină ce luminează orice suflet creat, atunci când un om vine pe lume, conform

cuvintelor Profetului Isaia care spune: „Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea

Mea până la marginile pământului”(Isaia 49,6).

Hristos, cuvântul cel întrupat – Logosul – este Cel care va lumina întregul Ierusalim:

„Luminează-te, luminează-te Ierusalime, că vine Lumina Ta şi slava Domnului peste tine a

răsărit” (Isaia 60, 1). Astfel, lucrarea lui Dumnezeu Tatăl se face prin Logos – cuvânt şi

raţiune în acelaşi timp, după cum spune şi primul verset al Evangheliei după Ioan – „La

început a fost cuvântul...”/Logosul.7

Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă Logosul ca punct de plecare, centrul și

finalitatea teologiei sale. Cuvântul lui Dumnezeu S-a înomenit pentru a Se face prezent în

viața aceasta în mod integral. Sf. Ioan L-a văzut și L-a tălmăcit deși, în Sine, Cuvântul nu

poate fi zugrăvit în litere și nu poate fi redat prin cuvinte omenești. Tot din Evanghelia după

Ioan reiese că Logosul este Viața Care dă putere de orientare spre lucrurile dumnezeiești.

Este roua care stinge puterea patimilor, apa dătătoare de viață, izvorul înțelepciunii și este

aur, pentru că din El se revarsă învățătura dumnezeiască.

I.4. Cuvântul lui Hristos. Cuvintele oamenilor7 Bejan Sorin, „Arta comunicării în misiunea moral-pastorală a Bisericii reflectată prin audiovizual”, Universitatea Bucureşti, 201, pp. 12-13

14

Mântuitorul ne confirmă puterea cuvântului: „nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce

iese din gură...căci ce iese din gură vine din inimă...gândurile rele, uciderile, preacurviile,

curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele...”(Matei 15: 11, 17-19). Pe de altă

parte, ”tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Deuteronom 8:3; Matei 4:4) este

hrană adevărată spre viața veșnică, Mântuitorul amintindu-ne: ”Dacă cineva mă iubește,

păzește Cuvântul meu”(Ioan 14, 23). Astfel, dacă primim acest cuvânt cu inimă curată și

bună și nu îl înăbușim cu grijile, bogățiile și plăcerile vieții, ci îl împlinim, el rodește întru

răbdare și viață veșnică(Luca 8, 5-15). ”În măsura în care omul se lasă împărătășit de

cuvântul lui Dumnezeu, găsește în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viață”8

Sfântul Antonie cel Mare spune: ”Cuvântul este sluga minții. Căci ce voiește

mintea, aceea tâlcuiește cuvântul”. Pe lângă acesta, Sfinții Părinți ai Bisericii au evidențiat

faptul că întotdeauna cuvântul trebuie susținut de faptă. Lipsa faptei descalifică orice cuvânt.

Predicatorul care nu-şi susţine cuvintele prin fapte nu merită luat în seamă.

Sf. Ioan Gură de Aur ne amintește că în fiecare clipă, ”cuvintele sunt cărările

faptelor”. Însuși Mântuitorul le spune ucenicilor: ”Vai vouă...când va prisosi lauda voastră

mai multe decât faptele voastre”(Luca 6:26). Așadar, cuvântul, gândul şi fapta se suţin

reciproc atât în bine, cât şi în rău. Marele scriitor William Shakespeare afirma: „Cumpăneşte

în gând cuvântul şi în faptă gândul”. De aceea, creştinii nu sunt demagogi, ci mărturisitori ai

unei experienţe trăite.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne evidențază faptul că întruparea Cuvântului lui

Dumnezeu se împlinește atât prin asumarea firii umane cât şi în cuvânt. Sfântul Maxim

Mărturisitorul ne spune: „Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte trup nu numai pentru că S-a

întrupat, ci şi fiindcă Dumnezeu – Cuvântul cel simplu, care era la început la Dumnezeu și

Tatăl şi avea în Sine limpezi şi dezvăluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări şi

ghicituri, nici istorii alegorice, când vine la oameni, care nu pot să se apropie cu mintea

dezbrăcată de cele inteligibile dezbrăcate, desfăcându-se de cele obişnuite lor, Se face trup,

îmbrăcându-Se şi multiplicându-Se în varietatea istorisirilor, ghiciturilor, asemănărilor şi

cuvintelor întunecoase. Căci la prima întâlnire, mintea noastră nu sesizează Cuvântul

dezvăluit, ci Cuvântul întrupat, adică în felurimea cuvintelor, fiind Cuvânt prin fire dar trup

la vedere”9 Așadar, Dumnezeu – Cuvântul întrupat ni se dăruiește spre împărtășirea prin

cuvânt.8 Ieromonahul Rafail(Noica), Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 139 Sfântul Maxim Mărturisitorul, ”Capetele teologice (gnostice)”, suta a doua, 60, în Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Harisma, 1993, p. 198.

15

Având în vedere că acest Cuvânt al lui Dumnezeu îl găsim scris în Sfânta Scriptură,

oricât de puțin am citi din aceasta, reprezintă o veridică împărtășire cu Dumnezeu –

Cuvântul prin cuvânt, însă, ca și condiție esențială, trebuie însă specificat că lecturarea

acestei cărți sfinte trebuie să o facem ca mădulare ale Bisericii, și doar în duhul Bisericii.

„Dumnezeu a voit ca Cuvântul să formeze Trupul Său în care cuvintele Sale să răsune; deci

în acest loc, în Hristos, trebuie citită Biblia; în Biserică se efectuează orice adevărată lectură

a Bibliei. De îndată ce un credincios ia Biblia, chiar în lectura sa individuală, «a priori-ul

liturgic» îl plasează în Biserică şi cu Biserica”10

Cultul este viaţa Bisericii, „actul public ce actualizează etern natura Bisericii ca Trup

al lui Hristos, un act care nu este parţial, făcând referinţă numai la o funcţie a

Bisericii(rugăciunea sa comună) ori exprimând unul dintre aspectele sale, ci care

îmbrăţişează, exprimă, inspiră şi defineşte întreaga Biserică, întreaga sa natură esenţială,

întreaga sa viaţă”.11 În centrul cultului se află Sfânta Liturghie, marea Taină a Tainelor ce

încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare

credincios şi pe toţi în Dumnezeu cel Unul şi infinit în iubire, desăvârşind comuniunea cu

Dumnezeu.12

Cuvântul trebuie să se adape din Adevăr, să fie mereu confirmat prin faptă și deși,

locul unde răsună cel mai bine Cuvântul este Sf. Liturghie, nu trebuiesc neglijate mijloacele

moderne de transmitere ale acestuia precum cele de comunicare în masă. Căci, având ca

învățătură Pilda Semănătorului, trebuie ca și noi să semănăm acest Cuvânt pe un ”teren” nou

ce răsare în calea noastră și anume mass-media. Observăm mai ales faptul că mass-media

electronică sau digitală este din ce în ce mai alterată cu felurite lucruri imorale ce pot întina

sufletele oamenilor.

Cuvântul nu este doar simplu vehicul de comunicare, ci o comunicare spre ceva,

spre pocăinţă şi mântuire. Mai clar, este o comunicare spre Cineva, spre Hristos-Cuvântul.

Aşadar, cuvintele deşarte sau defăimătoare sunt condamnate tocmai pentru că ele contravin

flagrant principiului soteriologic. Mergând mai departe, Părinţii ajung chiar să identifice cele

spuse de ei cu cele ale Logosului, astfel consfinţind prin cuvinte, teologia chipului şi a

asemănării.

10 Paul Evdokimov, Rugul aprins, trad. de Diac. Prof. Teodor Damşa, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1994, p. 57.11 Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti, Editura Sophia, 2002, p. 5312 Dionisie Areopagitul, ”Despre Ierarhia Bisericească”, III, I, în Opere Complete, trad., introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti 1996, p. 78.

16

Marii scriitori bisericeşti din primele secole creştine evidenţiază faptul că puterea în

cuvânt se dobândeşte numai prin raportare la instanţa divină. Astfel, Logosul este invocat

permanent pentru a conferi autoritate cuvintelor, drept pentru care, rugăciunea este esenţială

constituind mijlocul cel mai la îndemână şi cel mai sigur de întâlnire cu Dumnezeu-

Cuvântul, de interpretare corectă a Scripturii, dar şi de însufleţire a cuvântului omenesc.

Părinţii atrag deseori atenţia că nu trebuie să se vorbească oricând, oriunde şi în faţa oricui şi

de asemenea menţionează că lipsa faptei descalifică orice cuvânt. Vitalitatea cuvântului

depinde de puterea credinţei iar cuvintele cele bune inspiră atât gânduri cât şi acţiuni

pozitive, pe când cuvintele rele stârnesc la gânduri şi fapte condamnabile.

În genere, conţinutul cuvintelor prevalează frumuseţii lor. Atenţia excesivă asupra

formei acoperă şi denaturează adevărul, precum este cazul sofiştilor. Un bun mijloc de a

preveni răul cauzat de pronunţare, dar şi de auzirea cuvintelor deşarte, este îndepărtarea de

cei răi şi apropierea de cei drepţi. Sf. Părinţi fac o analogie între ostaşi şi vorbitori deoarece

şi unii şi alţii luptă pentru libertate.

Cuvântul poate distruge... Unele cuvinte au provocat războaie, moarte, nenorocire,

dar şi o simplă vorbă spusă cu răutate poate strica ziua cuiva, aşa cum un blestem poate

nimici o viaţă de om. Nu e departe de acest blestem nici presa negativă de astăzi, care ne

îmbolnăveşte zilnic cu cuvinte precum „crimă”, „viol”, „bătăi”, „războaie”, „conflicte”,

„accidente”, „moarte”. Aceste cuvinte, auzite atât de des, pătrund pe nesimţite în straturile

cele mai adânci ale fiinţei noastre, ne tulbură echilibrul şi distrug liniştea din jurul nostru.

De când e lumea aceasta, mereu au existat crime, războaie şi accidente, dar

întotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decât cele rele. Presa de astăzi le

selectează însă, aproape numai pe cele rele. Astfel, ne otrăvim sufletele şi alungăm lumina

din noi..13

Lumea în care trăim este vizibil îndepărtată de rădăcinile ei culturale şi spirituale,

este o lume în care, de cele mai multe ori, fie vorbim foarte mult fără să spunem nimic(mai

mult din teama de a tăcea, deoarece tăcerea este cea care ne împinge spre întâlnirea cu noi

înşine) fie stăm în faţa televizorului sau a computerului şi nu mai spunem vreun cuvânt ore

în şir. Cuvântul, din păcate, este privit acum doar ca un instrument de comunicare, o simplă

înşiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un anume sens. Noi am uitat că

acest minuat talisman – cuvântul, vindecă sau ucide, crează ori distruge şi am uitat că noi

suntem cei ce purtăm asupra noastră în fiecare clipă această teribilă armă.

13 Aurora Petan, „Puterea cuvântului”, Formula-AS, nr. 804, (2008), p. 14

17

Cuvântul, în trăirea duhovnicească este împărtăşire, când Dumnezeu vorbeşte cu

omul – cum spune Scriptura – prin Însuşi Fiul Său. Prin urmare, el nu trebuie înţeles doar la

nivelul de informaţie căci el este o adevărată energie.

I.5. Cuvântul – elementul de bază al comunicării şi al comuniunii

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că fenomenul de a fi fiinţă cuvântătoare, este o

veridică expresie a creării omului după chipul lui Dumnezeu. Sf. Atanasie cel Mare spune

că: ”Dumnezeu a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul nostru Iisus

Hristos. Dintre ele, înainte de toate, S-a milostivit de neamul oamenilor de pe pământ. Căci

știind că datorită simplului fapt că e făcut, nu se poate menține pururi, le-a dăruit lor ceva

mai mult; adică nu i-a creat pe oameni pur și simplu, ca pe toate animalele necuvântătoare,

ci i-a făcut după chipul Lui, împărășindu-le și din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind ca

un fel de umbre ale Cuvântului și fiind cuvântători, să se poată menține în fericire, trăind în

rai viața cea adevărată, și anume cea a sfinților”14

Darul cuvântului ce i s-a dat omului este un dar dumnezeiesc menit să reprezinte

puntea ce oferă posibilitatea comunicării mântuitoare cu Dumnezeu și cu semenii, el ținând

ontologic de om.

”Cuvântul nu e un adaos la ființa omenească, nu e o trăsătură întâmplătoare a omului

din a cărui înlăturare acesta ar rămâne neschimbat în esență, ci o trăsătură constitutivă. Mai

mult decât atâta, e însăși ființa omului, întrucât prin cuvânt s-a descoperit pe sine în energia

lui spirituală, a devenit existent pentru alții și pentru sine însuși”15

Cuvântul, un adevărat aglomerant, reprezintă elementul primordial al comunicării şi

al comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin cuvânt Se revelează Dumnezeu

omului și tot prin cuvânt, El vorbea cu omul din rai grăindu-i cuvintele vieții veșnice. Omul

a pervertit cuvântul omenesc prin căderea sa în păcat însă Dumnezeu a continuat să le

vorbească oamenilor prin prooroci urmând ca la ”plinirea vremii”, Însuși Cuvântul lui

Dumnezeu să se întrupeze și să ne grăiască în cuvinte omenești pentru restabilirea dialogului

mântuitor cu noi: ”După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a

14 Sfântul Atanasie cel Mare, ”Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă în prin trup”, în Scrieri. Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P.S.B. 15, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1987, p. 92.15 Pr. Pavel Florensky, ”Slovesnie slujenie”, în «Journal Moskovckoi Patriarhii», nr. 4/1977, p. 74, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1986, p. 287.

18

vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin

Fiul...Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit, prin El însuși, curățirea

păcatelor noastre, a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte”(Evrei 1-3).

Cuvântul Mântuitorului are puterea de a vindeca și ierta(Matei 9,2; Luca 7, 48; 9; 23;

etc.) iar dacă omul primește cuvântul lui Hristos ca să sălășluiască în el, acesta devine pentru

el cuvânt de viață, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare.16

Hristos a restaurat cuvântul omenesc, pervertit din cauza păcatului, readucând lumină

și esență în acesta și dăruindu-i putere mântuitoare, de viață făcătoare. Pentru a putea

percepe caracterul în esență tainic al cuvântului trebuie să depășim înțelegerea lui stric

verbală și să-i redescoperim calitatea sa dinamică, puterea sa revelatoare și mântuitoare ca

instrument al voinței dumnezeiești.17

Astfel, Cuvântul se dorește a fi o energie creatoare cu rădăcini puternice metafizice, în

Dumnezeu-Cuvântul, și nu se reduce la un mijloc de transmitere de informații. El nu este

doar ”o gălăgie arbitrară prin care eu pot să vă spun ceva și voi puteți înțelege gândirea

mea”18. Prin urmare, Cuvântul devine un mijloc de împărtăşire care crează atât comuniune

cât şi comunicare, atât între om şi Dumnezeu cât şi între om şi ceilalţi asemenea lui.

Împărtășirea cu cuvântul dumnezeiesc ce crează comuniune și comunicare între

oameni și Dumnezeu, nu înseamnă însă a-l înțelege rațional ci a-l primi și a-l păzi,

comuniunea devenind astfel vie și puternică: ”De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu,

și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el”(Ioan 12, 23).

Același lucru se întâmplă și în cazul unei rugăciuni: ”Cuvântul lui Dumnezeu aduce

în suflet un nou și un deosebit sentiment al existenței: inima simte revărsarea vieții

purtătoare de lumină; mintea dobândește înțelesuri până atunci ascunse. Atingerea de noi a

energiei creatoare dumnezeiești ne crează din nou. Cunoașterea primită de noi pe această

cale nu poate fi asemănătoare cu înțelegerea filosofică: împreună cu înțelegerea situației se

comunică întregii ființe omenești un alt mod de existență: vederea lui Dumnezeu se îmbină

cu torentul iubirii rugătoare către El”19.

Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin dialogul neîncetat cu Acesta, omul

îşi împlineşte vocaţia sa, căci, după cuvintele Părintelui Stăniloae: „Omul e făcut ca un

16 Ieromonahul Rafail (Noica), op. cit., p. 14.17 Pr. Prof. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. de Monica Herghelegiu, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1999, p. 11.18 Celălat Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 1994, p. 67.19 Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mânăstirea Lainici, 1998, p. 31.

19

cuvânt cuvântător pentru a răspunde lui Dumnezeu sau supremului Cuvânt cuvântător.

Numai aşa se menţine ca ceea ce a fost făcut, un cuvânt cuvântător”20

Același mare părinte amintește în alt loc, că prin cuvântul omului se poate ajunge la

cea mai înaltă stare în rugăciune, care nu este altceva decât dialog cu Dumnezeu și

comuniune cu El, Duhul Sfânt fiind Cel care dă putere cuvântului. Prin acest mod, cuvintele

rugăciunilor devin ”Duh și Adevăr” în cel ce le asimilează ființei sale, când și le face în mod

intim ale sale. Atunci el este în adevăr și în Duh, căci prin ele nu numai că spune adevărul, ci

face cunoscută și puterea de viață care l-a umplut pe el. 21

Cuvântul din Sf. Litughie, este cuvânt dumnezeiesc adresat omului iar cuvântul de

rugăciune ce vine ca răspuns al omului, este cel mai plin de prezența realității de dincolo22,

cel mai plin de putere. În cult, cuvântul este atât confirmat cât și actualizat prin semnul – act

ritualizat al Tainei, deoarece, la fel ca și vindecările făcute de Hristos în timpul slujirii Sale

pământești, Sfintele Taine, mai ales Botezul și Euharistia, comunică credinciosului iertarea

păcatelor dar și părtășia la noua viață a Împărăției23. În cadrul Sfintei Litughii, Duhul Sfânt

dă putere de viață făcătoare cuvântului.

I.6. Liturghia – slujbă cuvântătoare

În cartea numită Ieraticon, ni se spune că Sfânta Liturghie este o ”slujbă

cuvântătoare”24, o slujbă în care cuvântul se află pe primul plan. Prin acest cuvânt, este

zugrăvită și actualizată întreaga iconomie a mântuirii precum și puterea transcendentă și

sfințitoare a harului dumnezeiesc.

În Sfânta Liturghie, cuvântul are o putere deosebită, nefiind un cuvânt care doar

informează ci unul care în același timp împlinește comunicarea și comuniunea omului cu

Dumnezeu, astfel pregătind unirea deplină cu El prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său.

Acest fapt, edifică o noutate divină și anume că deși textul slujbei este la fel mereu, unele

din textele biblice repetându-se cu regularitate, toate sunt spre folosul nostru, pentru ca

20 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune..., p.28921 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. III, București, Ed. IBMBOR, 1979, p. 257.22 Paul Evdokimov, op.cit. p. 54.23 Pr. Prof. John Breck, op. cit, p. 11.24 λογική λατρία – slujbă purtată, informată de către cuvânt, limbaj, expresie tradusă în ultimele ediții ale Liturghierului românesc cu slujbă duhovnicească; Ιερατικον(IERATICON) Αποστολική Διακονία, Atena, 1995, p. 126.

20

Liturghia să ne zidească continuu și să ne conducă la o trăire tot mai profundă a cuvântului,

realizându-se astfel comuniunea cu Dumnezeu.

Dumnezeu vorbește oamenilor în Liturghie, prin citirea și explicarea Scripturii, iar

noi îi răspundem prin rugăciune și mărturisirea dreptei credințe. Cuvântul scripturistic poate

fi împărtășit și prin canalele media contemporane(presă scrisă, radio, tv, online) deoarece

textul în sine nu reprezintă doar o ”încunoștiințare despre faptele mântuitoare trecute ale lui

Hristos, ci produce o asigurare despre lucrarea mântuitoare actuală a Lui în cel ce crede și o

creștere treptată a vieții veșnice în el. În lucrarea mântuitoare trăită actual se exercită o

putere transformatoare a lui Hristos asupra omului ce crede”25. Prin Sf. Liturghie,

Mântuitorul Hristos ne încredințează de continua Sa slujire învățătorească, fiind prezent El

Însuși și chemându-ne prin intermediul cuvintelor de mare preț, la pocăință și la angajarea

într-o relație vie și personală cu El.

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Liturghie ne cheamă pe toți oamenii să fim

părtași la pocăință și ne dă ajutor spre ajungerea la ”unitatea credinței și a cunoașterii Fiului

lui Dumnezeu”(Efeseni 4, 13). „Ascultând în comun propovăduirea cuvântului din partea

preotului, ca reprezentant autorizat al Bisericii, rugându-se şi cântând împreună potrivit

conţinutului acestei propovăduiri şi rugăciunilor preotului, credincioşii se introduc şi sporesc

în cunoaşterea şi unitatea credinţei în Hristos Cel întreg şi adevărat, sau se umplu în comun

de prezenţa aceluiaşi Hristos”26. Oamenii sunt conduși spre cunoașterea existențială a lui

Dumnezeu și comuniunea cu El, dar și chemați la pocăință, grație cuvântului cel ziditor care

are calitatea dinamică de instrument al revelării și comunicării de Sine a lui Dumnezeu.

În cadrul oficiului liturgic ne sunt evidențiate două părți principale ale Sfintei

Liturghii: Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică. Ele au o structură paralelă fiind

indisolubil legate și ambele au în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul.

În timpul Liturghiei Cuvântului, Sfânta Evanghelie se află în centrul Sfintei Mese,

Dumnezeu Cuvântul vorbindu-ne și împărtășindu-ni-se prin cuvânt – prin pasajele citite de

preot din Sfânta Scriptură – și încredințându-ne că: ”cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în

cel ce m-a trimis pe Mine are viață veșnică”(Ioan 5, 24) căci ”cuvintele Mele sunt duh și

viață”(Ioan 6, 23).

Liturghia Cuvântului începe cu însăși facerea lumii, așa cum este ea prezentată în

actul creației de la Facere. Lumea, ca rostire a Creatorului este act liturgic al lui Dumnezeu,

liturghia primă care este continuată neîncetat în providența divină.

25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune …, p. 89.26 Ibidem, p.86

21

Momentul central al Liturghiei este acela în care omul este chemat să guste și să se

cuminece din roadele creației pentru a vedea că ea este bună(tov), cum constatase Însuși

Creatorul(Facere 1, 31) și, mai ales, că bun și milostiv este Domnul(Psalmi 33, 8). În acest

context este interesant să observăm faptul că încă din referatul creației din capitolul secund

al Genezei, porunca de a mânca din pomii raiului reprezintă însuși primul cuvânt rostit de

Dumnezeu către om(Facere 2, 16).27

Pe de altă parte, la Liturghia Euharistică, în centrul Sfintei Mese, se găsește Sf. Potir

care ne descoperă principalul sens al Liturghiei și anume prefacerea pâinii și vinului în

Trupul și Sângele Mântuitorului prin pogorârea Duhului Sfânt care este invocat în

rugăciunile preoților și ale credincioșilor, precum și împărtășirea cu acestea.

Prin împărtășirea cu Sf. Euharistie, noi ne împărtășim cu Însuși Dumnezeu Cuvântul

cel întrupat, căci după cum ne spune Sf. Evanghelist Ioan: ”Cuvântul S-a făcut trup”(Ioan 1,

14) iar ”dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea

viață în voi”(Ioan 6, 53).

Din cele relatate anterior, putem concluziona că Liturghia Cuvântului se împlinește

doar prin Liturghia Euharistică deoarece, cele două părți ale Sfintei Liturghii sunt împreună-

lucrătoare spre întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat dar și spre intrarea Bisericii în

Împărăția lui Dumnezeu căci, ”deși cuvântul își găsește expresia în părțile dogmatice și

scripturistice ale Liturghiei, El nu poate deveni «cuvânt al vieţii» decât în măsura în care

duce de la căinţă la participare, de la convertire la comuniune”28

I.7. Scrierile – împărtășirea cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvintele

Sale

Textele biblice reprezintă momentul culminant al Liturghiei Cuvântului fiind o

veridică împărtășire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Sfinții Părinți ai Bisericii ne

învață despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în cuvânt, atrăgându-ne atenția asupra

faptului că, precum ne împărtășim în mod real cu Dumnezeu Cuvântul prin Taina Sfintei

Euharistii, tot la fel ne împărtășim cu Acesta și prin primirea cuvintelor dumnezeiești.

Origen subliniază faptul că nu trebuie să pierdem nici măcar un singur cuvânt din Sfânta

Evanghelie căci, spune el: ”dacă atunci când vă împărtăşiţi luaţi seama pe bună dreptate ca

27 Pr. Lect. Dr. Holbea Gheorghe Viorel, op.cit., p. 20-2128 Pr. Prof. John Breck, op. cit., p. 17.

22

să nu cadă jos nici cea mai mică părticică, pentru ce să nu credeţi că este rău a neglija un

singur cuvânt al lui Hristos”29.

Marele scriitor, Paul Evdokimov, ne încredințează de faptul că Sfântul Clement

Alexandrinul, în ”Stromatele” sale, ne sfătuiește clar, să ne hrănim cu semințele vieții care

se găsesc în Scriptură la fel cum ne împărtășim cu Sfânta Euharistie, iar Sfântul Ioan Gură

de Aur (Omilii la Facere 6, 2) la fel ca și Sfântul Grigorie Teologul(Cuvântarea 45, 16) ne

vorbește despre consumarea euharistică a cuvântului frânt în mod tainic.30

Dumnezeu nu ne comunică viața sa dumnezeiască și nici nu înfăptuiește legământul

Său cu noi doar prin Taina Sfintei Euharistii ci și prin cuvânt.31 Cuvântul este cel prin

intermediul căruia lumea a fost adusă la existență, căci: ”cu cuvântul Domnului cerurile s-au

întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor”(Psalmul 32, 6) iar „pământul s-a închegat, la

cuvântul Domnului, din apă şi prin apă” (II Petru 3, 5). Aşadar „prin credinţă înţelegem că

s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se

văd”(Evrei 11, 3).

Cuvântul lui Dumnezeu fiind un cuvânt cu putere, nu mijlocește omului doar idei ci

comunică și îl descoperă pe Dumnezeu și lucrarea Sa în istorie, în lume și asupra omului.32

Cuvântul lui Dumnezeu se adresează fiecărui om în parte, oriunde și oricând,

susținând viața noastră prin puterea lui Dumnezeu care e comunicată prin el. De aceea, omul

care primește și împlinește cuvântul revelat se mântuiește, adică își îndeplinește scopul și

vocația sa existențială care este unirea cu Dumnezeu și intrarea în Împărăția Sa: „Pentru

aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit

în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu

numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă”(Iacov 1, 21).

Părintele Rafail Noica ne spune ca acest Cuvânt dumnezeiesc, provenind din

energiile dumnezeiești, poate să curățească, să sfințească, să odihnească.33 Hristos le-a

amintit ucenicilor săi înainte de patima Sa: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care

vi l-am spus”(Ioan 15, 3).

29 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1998, p. 194.30 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Iaşi, Editura Polirom, p. 171-172.31 Pr. Prof. Dr. Costachi Galeri, ”Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie”, în rev. „Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 1, p. 24.32 A. Borrely, M. Eutizi, L’oecumenism spirituelle, Labor et Fides (Perspective orthodoxe 8), Genf. 1988, p.106.33 Pr. Rafael Noica în Pr. C. Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Bucureşti, Editura Bizantină, 1995, p. 163.

23

Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază că întreaga Sfântă Treime lucrează curăţirea

prin cuvânt: Tatăl prin cuvântul Fiului cu puterea Sfântului Duh. „E ca şi cum ar zice: Cu

voi cei dintâi s-a înfăptuit de Tatăl, prin cuvântul Meu, modul curăţirii spirituale prin Duhul

şi în Duhul. Căci lepădând tulburarea obişnuinţelor deşarte şi a morţii lumeşti, sunteţi

pregătiţi spre rodirea plăcută lui Dumnezeu. ... Căci nu mai trăiţi în duh iudaic sau potrivit

literei Legii ... ci credeţi că vă împliniţi prin credinţa sigură şi vă străduiţi să mulţumiţi pe

Dumnezeu prin facerea de bine. ... Deci toţi cei ce se vor strădui să se curăţească vor fi ca

voi”.34

Mântuitorul Hristos se roagă Tatălui: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul

Tău este adevărul”( Ioan 17, 17) iar Sfântul Apostol Petru ne sfătuiește să ne curățim

sufletul prin ascultarea de adevăr(I Petru 1, 22). Din moment ce provine din energiile

dumnezeiești, „cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu

două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi

măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii”(Evrei 4, 12).

De asemenea, prin cuvânt avem ajutor divin în fiecare clipă „căci pătrunzând în

adâncurile fiecărui suflet şi având, ca Dumnezeu, descoperit scopul ascuns în fiecare,

înfăptuieşte prin lucrarea Duhului tăierea tuturor mişcărilor noastre zadarnice”35

Prin urmare, Hristos este Cel care ne învață și care ni se dăruiește prin cuvintele Sale

citite de slujitorii Bisericii la Sfânta Liturghie, continuându-și slujirea Sa învățătorească.

Fiind cuvintele lui Hristos, se înțelege că sunt și cuvinte ale Cuvântului ipostatic suprem

care neîncetat se întrupează în ele și tocmai de aceea, ele sunt, după cum ne spune Părintele

Stăniloae: ” ca nişte vehicule ale energiilor Sale necreate, ca expresii ale Subiectului divin

care ni se dăruieşte prin ele”.36

Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne inalță în problemele pe care le ridică actul

credinței fiind în același timp dătător de viață veșnică pentru toți cei care îl primesc cu

credință și își arată dragostea față de Hristos prin împlinirea lui(Ioan 14, 23). „Adevărat,

adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8,

51) căci „cuvintele mele duh sunt şi viaţă”(Ioan 6, 23). De asemenea, Mântuitorul ne atrage

atenţia, prin pilda semănătorului, să ne facem sufletul ogor roditor pentru cuvântul Lui, fără

a lăsa ca grijile lumeşti, bogăţia şi plăcerile lumii acesteia să-l înăbuşe (Luca 8, 5-15).

34 Sfântul Chiril al Alexandriei, ”Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, X, în: Scrieri. Partea a IV-a, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, Bucureşti, 2000, p. 938.35 Ibidem, p. 938.36 Pr. Dumitru Stăniloae, ”Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos, darul şi Cuvântul suprem al lui Dumnezeu”, în rev. „Ortodoxia”, an XXV (1973), nr. 1, p. 14.

24

Cel care dă putere cuvintelor Cuvântului făcându-le vii şi lucrătoare în sufletul

nostru este Duhul Sfânt căci „numai venind în noi deplin prin Duhul Sfânt cuvintele

Domnului ne devin înţelese prin experienţa interioară a vieţii în Dumnezeu”37.

În cadrul Sfintei Liturghii se crează cadrul cel mai adecvat pentru primirea cuvintelor

lui Dumnezeu căci in interiorul acesteia, Sfântul Duh îl face prezent în mijlocul nostru pe

Mântuitorul Hristos. Textele biblice însă, transmise chiar și prin canale de comunicare

moderne, ne duc cu gândul la prezența reală a Cuvântului lui Dumnezeu în lume, la

întâlnirea cu El și la împărtășirea cu El prin intermediul cuvintelor Sale.

Împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt presupune împărtăşirea euharistică

cu Trupul şi Sângele Domnului, preînchipuite în Sfântul Potir iar Cuvântul lui Dumnezeu

citit din Sfânta Scriptură, după cum arată Nicolae Cabasila: „ne pregăteşte şi ne curăţă în

prealabil, înainte de marea sfinţire a dumnezeieştilor Taine”38

Așadar, Dumnezeu Cuvântul ne vorbește și ni se împărtăsește prin cuvânt, în cadrul

Liturghiei Cuvântului, însă această împărtășire nu se realizează numai prin citirea cuvântului

lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură ci și prin continua actualizare a acestuia: în lăcașul

de cult prin omilie, în afara locașului – prin toate mijloacele posibile.

37 Ibidem, p. 15.38 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, XXII, 4, ed. cit., p. 62.

25

CAPITOLUL II

De la COMUNIUNE prin CUMINECARE spre COMUNICARE

Mergând pe firul filologic, putem observa că în limba română, ”a comunica” și-a

alterat într-o oarecare măsură, sensul lui profund de ‘a împărtăși’ pe care îl avea printre

altele, latinescul communico, -are(a face comun; a împărți ceva cu cineva; a împărtăși). În

schimb, acest sens – de ‚a împărtăși’, este păstrat în limba română de verbul ”a cumineca”,

cel care de-altfel, are aceeași rădăcină. Așadar, comunicarea este în esență – cuminecătură.

Creștinismul a dat un sens spiritual, euharistic, cuvântului comunicare, apropiindu-l de

participarea credincioșilor la comuniunea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. De

aceea, interdicția de a primi Împărtășania și excluderea din comunitate a dat termenul de

excommunicare. Între spațiul religios și domeniul comunicării interumane există legături de

profunzime.39

După părerile diferiților specialiști, comunicarea nu înseamnă doar a transmite un

mesaj ci are un înțeles mai profund presupunând o continuă relaționare între toate formele de

viață iar din partea omului, ”a comunica” nu se referă doar la faptul de a transmite o simplă

informație așa cum noi, de obicei, înțelegem(comunicare verbală, paraverbală sau prin

metode media moderne).

Individul, prin comunicare stabilește și relații. Așadar, omul comunică – vorbind,

gândind, simțind, dar și hrănindu-se, îmbrăcându-se, comportându-se într-un fel sau altul

față de celelalte regnuri.40

Omul, pentru a evolua, trebuie să conștientizeze cum comunică, în câte moduri și, să

nu-și îndrepte atenția doar spre aspectele vieții ce sunt aparent importante, însă

nesatisfăcătoare pentru suflet. El trebuie să împingă comunicarea spre cuminecare. Dacă

facem trecerea de la explicația laică a procesului de comunicare, observăm că în cadrul

Bisericii, noțiunea de ”împărtășirea cu Dumnezeu-Cuvântul” se utilizează în mod normal

pentru a desemna împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Domnului.

Sfinții Părinți, urmând Sfânta Scriptură, vorbesc și despre o altă împărtășire cu

Dumnezeu – Cuvântul, la fel de reală ca cea euharistică, mai exact – împărtășirea cu

Dumnezeu – Cuvântul prin cuvânt. Această împărtășire nu exclude ci, din contră chiar

39 Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Științifică, București, 1999, p. 15. 40 Sorin Bejan, Arta comunicării...p. 14

26

pregătește unirea deplină cu Hristos prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, ”piscul vieții

duhovnicești”41

Biserica este alcătuită din mădulare vii – credincioșii – care sunt permanent active, nu

doar la adunarea dumincală participând la Sfânta Liturghie, ci sunt o comuniune de gânduri,

trăiri, sentimente și idealuri, ce au un mod de existență care se manifestă în principal, prin

spiritul comuniunii. Referitor la acest aspect, Arhimandritul Teofil Tia specifica faptul că:

”aceasta înseamnă că fără colectiv nu există individul și, deci, Noi îl precede pe Eu”42. În

acest sens, Biserica urmărește desăvârșirea credinciosului în Hristos, aceasta dobândindu-se

numai prin participarea la viața Lui divino-umană.

Comunicarea sub toate aspectele ei(mai ales prin rugăciune sau cântare către

Dumnezeu) deține un important și definitoriu rol în lucrarea de mântuire a fiecărui individ,

ca de altfel și comunitatea, în centrul căreia se află preotul, ca factor de coeziune și, care are

o deosebită importanță în formarea duhovnicească a omului. Preotul, fiind păstorul turmei

celei cuvântătoare, trebuie ”să-i ajute pe tineri să se maturizeze ca adevărați creștini, prin

intermediul experienței de comuniune a grupului”43

II. 1. COMUNIUNEA

În cadrul Bisericii, comuniunea se manifestă pe mai multe planuri:

II. 1. 1 Comuniunea fraternă

Deoarece Biserica a fost considerată încă din primele veacuri trup tainic, ceea ce a

caracterizat primele comunități creștine și caracterizează în continuare este tocmai

sentimentul de apartenență la acest trup tainic. Atât scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii

precum și scrierile nou-testamentare sunt pline de astfel de mărturii privitoare la participarea

indivizilor și ardoarea cu care se întruneau aceștia fie ”pentru a se ruga”, fie ”pentru a lua

hrană sfântă”, fie ”pentru a-și împărtăși necazurile sau bucuriile”(Fapte 2, 42-47). Pentru a

fi mai elocvenți, putem specifica însăși porunca Mântuitorului: ”unde sunt doi sau trei

41 Nicolae Cabasila, „Despre viața în Hristos”, IV, în Scrieri, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, traducere, studiu introductiv și note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și de Pr Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, 1989, p. 193.42 Arhim. Lect. D. Teofil Tia, „Preotul păstor și comunicarea religios existențială. Misionaritatea vocației formativ-educative în universul eclezial”, în Revista ”Altarul Reîntregirii”, serie nouă, anul IX, nr.2, iulie-decembrie, Alba Iulia, 2004, p.79.43 Ibidem

27

adunați în numele Meu, acolo sunt și eu”(Matei 18, 20), drept aceea observăm că și aparițiile

Sale de dupa Înviere au avut loc în cadrul grupurilor(Femei Mironisițe, Apostoli)

Deși fiecare individ are o personalitate și o individualitate a sa aparte, totuși Biserica

are o conștiință și o lucrare comună, spre un scop comun. Referitor la acest aspect, amintim

cuvintele lui Tertulian care afirma că: ”Suntem un corp prin sentimentul comun al aceleiași

conștiințe religioase, prin unitatea învățăturii și prin legătura aceleiași speranțe. Ne unim în

comunitate și în adunarea slujirii liturgice pentru ca, întocmai ca o trupă militară, să-L

înconjurăm pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre...Tot în aceste adunări se dau sfaturi, se fac

îndreptări și mustrări în numele lui Dumnezeu. Se dau și hotărâri cu mare greutate pentru că

suntem siguri că ne aflăm în fața lui Dumnezeu”44

II. 1. 2. Comuniunea euharistică

În cadrul Sfintei Liturghii, credincioșii sunt un trup comun format din mădulare vii

deoarece Hristos cel împărtășite este în același timp atât cauză cât și scop al acestei

comuniuni. În cadrul Liturghiei, totul se realizează cu și mai ales în Hristos: ”Cel ce

mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el”(Ioan 6, 56).

Atât pâinea cât și vinul, devin în același timp și simboluri și imagini desărvâșite ale

comuniunii dintre credincioși dar și imaginea unei noi lumi mântuite pe care Sf. Liturghie o

prefigurează. Noi am uitat rolul principal al Sfintei Liturghii, care întruchipează realitatea

Împărăției lui Dumnezeu, care este prezentă încă de pe acum ”pe cât ne este nouă posibil a

vedea” și nu doar o realitate viitoare fără rezonanță pentru comuniunea creștină

contemporană.

Părintele Alexander Schmemann demonstrează că în vechea conștiință creștină,

comunitatea sau sinaxa, cum mai era numită, apărea ca un efect al unei funcții liturgice

necesare(comunitatea orizontală). Prin Taina Euharistiei ne unim cu Hristos ”într-un chip

analog acelui în care Hrist a fost unit cu trupul Său natural”45

44 Tertulian, Apologeticum, XXXIX, 1-4.45 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, trad. din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 1998. p. 74.

28

II. 1. 3. Comuniunea ierarhică

Cultul divin, după cum bine știm, reprezintă însăși esența și viața Bisericii, având în

centrul său Sfânta Liturghie pe care Sfântul Dionisie Areopagitul o numește Taină a

Tainelor, deoarece în ea se încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește

deplin pe credincioși între ei, și pe toți cu Dumnezeu cel Unul, desăvârșind astfel

comuniunea.

În cadrul sfintelor slujbe, cuvântul are o valoare puternic sacramentală, ritualul tainic

fiind locul în care cuvântul se exprimă în modul cel mai real, mai elocvent și mai profund.

Iisus Hristos, este în același timp și Cuvânt și Taină, căci ”prin Taină noi devenim părtași

Aceluia care vine și rămâne în noi în cuvânt. În taină, Hristos Cuvântul devine viața

noastră”46.

Asceza și mistica sunt două fundamente specifice spiritualității ortodoxe. Prin asceză,

omul se purifică în mod continuu de păcate și de patimi, iar prin mistică, el îl contemplă pe

Dumnezeu, odihnindu-și mintea în El. Vladimir Lossky argumentează că în teologie,

experiența mistică este ori una pur teologică ori nu e mistică deloc. Mai exact, în mistica

autentică, omul nu se experiază pe sine însuși(asta ar reduce mistica la o antropologie

supradimensionată ori ”camuflată” doar religios), ci misterul lui Dumnezeu Însuși și

autorevelarea Sa47

Atunci când sunt împreună, asceza și mistica ne îndreaptă spre o cunoaștere

nemijlocită a lui Dumnezeu, deoarece omul este trup și suflet, ambele se îndreaptă spre

divin, spre desăvârșire. Maxim Mărturisitorul ne spune că ”asceza este omorârea morții din

noi, ca să se elibereze firea de sub robia ei” iar Pr. Stăniloae ne amintește că sunt două

morți: ”cea dintâi este produsă de păcat și este moartea firii, iar cea de-a doua este moartea

după asemănarea lui Hristos, care este moartea păcatului și a morții produse de el.”48

Așadar, spiritualitatea este o reală cale de cunoaștere a lui Dumnezeu, cunoaștere ce se face

în duh, prin iluminare.

Vorbind despre spiritualitate, C. Rădulescu – Motru, înțelegea ”proprietatea pe care o

are Sfântul Spirit de a uni, în mod mistic, prin prezența lui, ființa omenească cu lumina și

iubirea dumnezeiască”49. Mergând chiar mai departe, afirmă că ”spiritualitatea este

46 Idem47 Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Studiu introductiv Diac, Ioan I Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p.27.48 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica și Mistica, Ed. IBMBOR, 1992, p.8.49 C. Rădulescu – Motru, Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, Ed. Fundațiilor Regale, București, 1936, p.19.

29

complexul de idei și sentimente, în special complexul de interpretări simbolice, prin care

societatea unei epoci își justifică credința într-o ordine perfectă și eternă, pe care este sortită

a o realiza pe pământ

Fără o credință într-o ordine perfectă și eternă, care să dea înțelesul vieții pe pământ,

nu există spiritualitate. Popoarele, a căror conștiință simte nevoia acestei credințe, au

spiritualitate. Spiritualitatea este climatul special sufletesc care întreține tendința spre un

absolut transcendent, tendința pe care o au popoarele dotate cu însușiri nobile.”50

II. 2. Cuminecarea(Împărtășirea)

Domnul Iisus Hristos, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine și după ce a

mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, zicând: ”Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se

frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”(I Corinteni 11, 23-24).

Liturghia euharistică trebuie să se focalizeze pe cele patru momente: luarea darurilor de

pâine și vin, binecuvântarea sau mulțumirea, frângerea și darea. În limbajul liturgic acestea

se traduc astfel: ofertoriul, anafora, frângerea și cuminecarea(împărtășirea)

După cum am observat și în cele relatate până acum, Dumnezeu Cuvântul ne vorbește

și ni se împărtășește prin Cuvânt în prima parte a Liturghiei – numită Liturghia Cuvântului.

Această împărtășirea se realizează prin citirea cuvântului cuprins în Sfânta Scriptură dar se

actualizează numai în cadrul adunării euharistice. Mari Sfinți Părinți ai Bisericii(Sf. Ioan

Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Clement Alexandrinul, etc.) evidențiază faptul că în

Liturghie ne împărtășim cu Dumnezeu prin însăși cuvintele Sale.

Rugăciunea care precede Evanghelia este considerată o epicleză adevărată pentru ca

Duhul cel Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale. Cântarea

Trisaghionului ne încredințează de Taina Sfintei Treimi printr-o enumerare treimică: ” Sfânt,

Sfânt, Sfânt...” amintind în același timp de unimea firii dumnezeiești: ”...Domnul Savaot,

plin este cerul și pământul de mărirea Lui”51

II. 3. Comunicare

50 C. Rădulescu – Motru, Românismul...p. 21.51 Sorin Bejan, op.cit., p. 32

30

Teoria modernă a informației și comunicării a reușit să își extindă aria de cuprindere

asupra tuturor proceselor și fenomenelor din univers: de la organisme și celule ne-vii, plante,

animale, astre și planete, până la comunicarea interumană. Comunicarea poate fi definită ca

fiind un ansamblu de acțiuni care au în comun un schimb de informații între doi poli:

emițător și receptor. Însă, procesul de comunicare ce se desfășoare între ființe, grupuri sau

comunități presupune, alături de cei doi poli și prezența unui conținut(informația sau

mesajul) și diverse mijloace de comunicare.52

Atât emițătorul cât și receptorul au la rândul lor repertorii de semne care le sunt mai

mult sau mai puțin comune, comunicarea găsindu-și sprijinul în partea comună a celor două

repertorii și astfel, comunitatea nefiind niciodată absolut riguroasă. Deși, pentru a se putea

percepe mesajul în mod corespunzător și fără factori perturbatori care să-l denatureze, e

necesar un repertoriu comun emițătorului și receptorului, totuși acest aspect nu implică și

ideea ca emițătorul să fie asemănător și din punct de vedere fizic cu receptorul. Așadar,

emițătorul poate fi un om, un grup, o comunitate sau un organism precum un post de radio

sau de televiziune.

Deși toată lumea are tendința de a defini comunicarea ca fiind un proces, totuși

abordările diferite intervin în momentul în care se fac precizări și detalieri ale acestui proces.

În acest mod, științele informației și ale comunicării pun accentul pe transmiterea de

informații, iar cercetarea este orientată către procesul psihic al transmiterii de cunoștințe sau

către interacțiunea om-mașină.

Unii cercetători preferă singularul ”știința comunicării” respingând ideea unei

însumări eclectice de cunoștințe despre felurite modalități de comunicare și argumentând că

”nu orice formă sau proces de comunicare – orice convorbire sau orice corespondență prin

poștă – interesează această știință”. Mulți dintre acești specialiști o definesc ca ”știința care

studiază circuitele profesionale și instituționale ale informației, fie că această infromație este

destinată publicului în general sau unui public specializat”53

Din punct de vedere istoric, comunicarea între oameni reprezintă primul instrument

spiritual în procesul socializării. Suntem puși în situația de a comunica de fiecare dată când

dorim să transmitem gânduri, idei, sentimente, emoții, păreri pro sau contra, când dorim să

convingem sau să influențăm și chiar pentru simplul fapt de a socializa. Acest fenomen al

comunicării a fost analizat și tratat încă din cele mai vechi timpuri și continuă și astăzi

deoarece comunicarea evoluează constant și prinde din ce în ce mai interesante forme.

52 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 1998, p.25

53 ? J.J. Van Cuilenburg et alii, Știința comunicării, p. 51.

31

Mărginindu-ne doar la comunicare interumană care se desfășoară între persoane și

făcând abstracție de comunicarea animală și de cea între artefacte, punem problema intenției

și finalității comunicării. José Aranguren este cel care afirmă imposibilitatea non-

comunicării însă insistă asupra feed-backului: ”comunicarea este o transmitere de informații

la care se așteaptă răspuns”. Astfel, fiind privită ca o interacțiune dintre emițător și receptor,

comunicarea este înțeleasă ca fiind ”ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se

efectuează operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor

anumite obiective”54

Comunicarea este considerată ca un sistem complex, în care se ține seama de absolut

tot ceea ce se întâmplă atunci când persoanele intră în interacțiune și provoacă procese

cognitive, afective, voliționale sau la nivelul subconștientului. De aceea și abordarea

psihosociologică este centrată pe comunicarea interpesonală(duală, triadică, sau de grup).

Transmiterea de informații(care sunt mereu multiple) este doar o parte a procesului de

comunicare și face parte dintr-un întreg care conține diverse niveluri de interacțiune.

În dicționarele românești, la fel ca și în dicționarele altor limbi, pentru cuvântul

comunicare aflăm următoarele semnificații: informație, înștiințare, știre, raport; contact,

relație, legătură; prezentare într-un cerc restrâns de specialiști a unei contribuții personale

într-o prezență științifică.

Scriitorul francez, Gilles Willet consideră că ”în toate mediile se conștientizează tot

mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se contituie și se mențin

datorită și prin intermediul numeroaselor procese și rețele de comunicare, care le dau

coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane. Începem a sesiza faptul că

acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta.”55

Mulți specialiști din domeniul comunicării, au ajuns la concluzia că, la nivel de

schimb de informații, comunicarea presupune totuși o minimă compatibilitate a celor ce

procesează informația și sunt implicați direct în acest act. De cele mai multe ori, prin

comunicare se crează și se dezvoltă diverse însușiri ale personalității umane: inteligență,

entuziasm, originalitate, simțul realului și simțul umorului, observația, capacitatea de a

folosi cunoștințele, gustul pentru frumos, cumpătarea, etc.

Astăzi, cuvântul comunicare a devenit un așa-zis însoțitor al celor mai turlburătoare

experiențe intelectuale, un concept ce atrage și este utlizat cu o frecvență de invidiat.

Cercetătorul James Lull având o concepție originală, afirmă: ”Comunicarea este terenul de

54 Laurențiu Șoitu, Comunicare și acțiune, Institutul European, Iași, 1987, p.15.55 Gilles Willet, Une introduction aux concepts, aux modèles et aux théories, Ottawa, Ed, du Renoveau Pédagogique, 1992, apud Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, 1996, p.7.

32

întâlnire conceptuală unde se intersectează relațiile interpersonale și inovațiile tehnologice,

stimulentele politico-economice și ambițiile socio-culturale, divertismentul ușor și

informația serioasă, mediile ambiante locale și inflențele globale, forma și conținutul,

substanța și stilul”56

O importantă lucrare referitoare la comunicarea interumană a apărut în sec. V î. Hr. și

aparținea lui Corax. Aceasta se numea ”Arta retoricii” și cuprindea primele elemente de

teorie ale comunicării. Filosofi de renume ca Platon sau Aristotel au avut o importantă

contribuție în studiul comunicării din viața academică greacă. În Imperiul Roman, filosofi

importanți ca Cicero, contribuiau la elaborarea unui prim model al sistemului de

comunicare.

În comparație cu celelalte forme de comunicare, comunicarea religioasă este cea care

depășește sfera relațiilor interumane deschizându-se spre transcendență. Din punct de vedere

religios, individul are intenționalitate spre comuniune și trăiește deseori experiența întâlnirii

cu sacrul fie prin nostalgia căutărilor înfrigurate, fie prin certitudinile credinței și calea

deschisă către Cineva care este mai presus de lume – Dumnezeul cel viu.

Specificul comunicării religioase este deschiderea către trancendență, manifestată prin

legăturile ce se stabilesc pe verticală între om și sacru, precum și prin încărcătura adusă de

această relație asupra comunicării în plan orizontal, între persoanele umane.

Părintele Stăniloae spune că predispoziția pentru comunicare religioasă este

constitutivă ființei umane: ”Există, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume

temeiul ei, de a transcede cele văzute, fiind mânat și de evidenta insuficiență a lor și a sa

proprie...Această înclinație spre credință e o parte din chipul umbrit al lui Dumnezeu rămas

în om”57. Asemănător comunicării dintre oameni, nu numai manifestările pozitive(atitudini,

cuvinte, gesturi) stabilesc raportul de comunicare, ci și absența acestora sau renunțarea

temporară la ele58

56 James Lull, Mass-media – Comunicare, București, Editura Samizdat, 1999, p.9. 57 Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, pp. 12-13.58 Pr. Prof. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei..., p. 34.

33

Capitolul III

ROLUL, FUNCȚIILE ȘI DISFUNCȚIILE PRESEI

Dintru început putem afirma că deși peisajul audiovizual pare a fi din ce în ce mai

bogat, iar posturile de televiziune apar ca pe bandă rulantă, totuși oferta de programe este

din ce în ce mai săracă. Dacă rolul televiziunii particulare este să ”vâneze” audiențe cât mai

mari care să le aducă multă publicitate și prin aceasta, implicit și mulți bani, scopul

televiziuniii publice este, sau ar trebui să fie altul. Cea din urmă ar trebui să ofere știri

obiective, programe și dezbateri serioase care să fie relevante pentru societate, emisiuni

culturale și reportaje de investigație, programe pentru copii, filme de calitate, etc.

Din păcate nu există prea mari diferențe între televiziunea publică și cea particulară

deși au, sau ar trebui să aibă scopuri diferite. Televiziunea publică pare că a ajuns chiar să

concureze cu televiziunile private și să piardă drumul spre scopul său precis, urmărind

aceleași interese ca și cea privată – audiența. Se uită însă, că spre deosebire de televiziunea

privată, cea publică e plătită din bani publici.

Televiziunile din România, atât cele particulare cât și cele publice, se evidențiază la

nivel european și chiar mondial fie prin prezentarea de evenimente minore ”umflate” în așa

fel încât să pară mari nenorociri, fie prin prezentarea de false evenimente(accidente de

circulație, crime, furturi, etc.).

Referitor la acest aspect, Pierre Bourdieu, consideră că televiziunea selectează numai

”evenimente” de senzație, cu scopul de a-și spori audiența, formând în modul acesta o

reprezentare falsă asupra lumii în care trăim. Imaginea lumii, așa cum este oferită de

televiziuni, seamănă cu ”o succesiune de povești aparent absurde, ce sfârșesc prin a semăna

unele cu altele, defilări interminabile de popoare trăind în mizerie, suite de evenimente care,

apărute fără explicație, sunt sortite să dispară fără soluție”, deci o ”succesiune absurdă de

dezastre din care nimeni nu înțelege nimic și asupra cărora nimeni nu are vreo putere”.59

Multe dintre televiziunile comerciale, folosesc deseori știrile sau programele de

dezbatere fie pentru a-și sprijini ”mogulii” fie pentru a-i ataca pe adversarii lor(patroni de la

59 Pierre Bourdieu, Despre televiziune, București, Editura Meridiane, 1998, p. 11.

34

televiziuni concurente sau oameni politici) – Antena 3, Realitatea TV, România Tv, OTV,

B1TV.

De multe ori, mijloacele de comunicare în masă ”structurează imaginile despre

lumea din care provin, putând structura credințele noastre și modurile posibile de a

acționa”.60 Rolul informativ al sistemului mediatic este demult depășit de cel comercial,

interpretativ și evaluativ iar acest fapt determină sistemul să transforme informația sub toate

aspectele ei într-un simplu spectacol, ”într-un joc de scenă sau în niște benzi desenate”61

Din păcate, în România, în perioada tranziției postcomuniste, câmpul mediatic devenit

cea mai importantă arenă de confruntare politică, de dezbatere publică a alternativelor, de

influențare a oamenilor sau de formare a convingerilor și atitudinilor politice. Astfel, orice

activitate politică este condiționată de utilizarea sistemului mediatic, care pe unii actori ai

scenei politice îi poate ridica și duce la glorie și pe alții îi poate coborî chiar în așa-zisul

infern al disprețului public sau al uitării. Protagoniștii vieții politice au devenit adevărate

”vedete” ale sistemului mediatic.

Atunci când informația este orientată doar politic, în spatele ei vom descoperi un

întreg sistem ideologic, ce transformă, de fapt, actul de informare într-o activitate de

propagandă, urmărind să alimenteze conștiința oamenilor cu o anumită versiune asupra

faptelor, cu idei, valori și chiar judecăți corespunzătoare unei ideologii. Se ajunge exact la

ceea ce spunea Francis Balle în tratatul său despre comunicare: ”Starea de suprainformare

sau de supra-abundență a știrilor de actualitate alimentează gustul oamenilor pentru ideologii

și le mărește vulnerabilitatea”62

Sistemul mediatic românesc, departe de a ”produce un consens, de a crea un teren de

întâlnire în plan social”63, a indus și întreținut toate divizările politice, favorizând o cultură

politică dominată de mituri și de așteptări utopice, de formule stereotipe ale discursului

politic, de atitudini contradictorii și confuze față de procesul de schimbare.

Dezinformarea, după cum arăta Henri-Pierre Cathala, este o strategie a luptei

politice(și a celei geopolitice) prin care, în mod ”deliberat și intenționat”, informațiile și

mesajele sunt falsificate, pentru a obține un anumit efect în spațiul politic, dar și de a

exercita o influență în opinia publică. Aceasta reprezintă ”o formă de agresiune”64 atât

asupra grupurilor, cât și a indivizilor, cu scopul de a orienta opțiunile lor în favoarea unei

60 Laurențiu Șoitu, Retorica audio-vizuală, Iași, Editura Cronica, 1993, p.212.61 Roger-Gerard Schwartzenberg, Statul Spectacol, București, Editura Scripta, p. 321.62 Francis Balle, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, București, Editura Humanitas, 1997, p. 623.63 Nathalie Coste-Cerdan, Alain Le Diberder, Televiziunea, București, editura Humanitas, 1991, p. 155.64 Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformãrii, București, Editura Militarã, 1991, pp 19-24.

35

anumite acțiuni economice sau a unei direcții politice, disimulându-se, în acest fel, scopurile

urmărite.

”Bombardamentul comunicațional” la care este supus receptorul mediu(un om cu

nevoi și aspirații de nivel mediu) provoacă, în cele mai multe cazuri, derută și confuzie în

sistemul său de apreciere a valorilor. Reperele culturale tradiționale nu mai funcționează, iar

cele actuale sunt intens politizate. Efectele acestui fapt constau în uniformizarea modurilor

de gândire și a comportamentelor, dispariția spiritului critic și erodarea personalității

omului.65 Preponderent, divertismentul îl meține pe individ înafara problemelor grave ale

societății.

Mass-media a devenit instrumentul unei impresionante manipulări sociale, care poate

”administra” chiar cele mai necunoscute zone ale inconștientului, ale imaginarului social. De

aceea, ”Atunci când mijloacele de informare în masă amestecă în mod armonios, şi adesea

insesizabil, arta, politica, religia şi filosofia, cu reclame comerciale, ele aduc aceste domenii

ale culturii la acelaşi numitor, adică la forma de marfă. Pe clapele sufletului se cântă melodia

artei de a vinde. Valoarea de schimb contează, nu valoarea de adevăr. Pe ea se axează

raţionalitatea statului, iar orice altă raţionalitate îi este subordonată”.66

Mass Media – în societățile moderne, formează o importantă parte a sistemului, mai

ales prin faptul că păstrează o interacțiune continuă cu toate componentele organismului

social. Caracterizându-se prin diversitate, sistemul mass media, are o flexibilitate unică și

astfel se adaptează la contextul social în care funcționează. Astăzi, lumea nu își mai poate

imagina o structură socială în care să lipsească ziarele, posturile de radio sau de televiziune,

internetul.

Anumite funcții și roluri pe care le împlinește mass-media în societate sunt noi iar

altele sunt partajate sau disputate cu instituții tradiționale(familia, școala, Biserica) și depind

de regimurile politice care administrează societatea. De aceea, este cu totul diferită

funcționarea mass-media în regimurile despotice față de media din societățile democratice.

Astfel, într-un regim autoritar, presa este un instrument de influențare de către politica

guvernamentală și are drept scop principal susținerea structurilor de putere existente. Mass-

media din regimurile liberale au scopul de a informa, întreține, vinde, dar mai ales de a

descoperi adevărul și de a controla guvernul. 67

65 Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, București, Editura Politică, 1997, p. 285.66 Ibidem67 Pr. Dr. Nicolae Dascălu, Parabola Făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională, Editura Basilica, București, 2012, p. 78

36

Așadar putem observa că relația concretă dintre mass-media și societate se poate

exprima în termeni de consecințe globale(funcțiile presei), de ansamblu de influențe(efectele

presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme(rolurile presei). În acest context, funcțiile

mass-media sunt înțelese uneori ca înglobând cele trei sensuri sau, privite diferențiat, ele se

situează între roluri și efecte.68

Principala datorie a presei bisericești este legată strict de slujirea misionară a Bisericii,

însă este interesant de conturat un tablou al funcțiilor mass-media, referindu-ne în același

timp și la eventualele disfuncții ce ar putea să apară în dinamica societății.

III.1. Funcția de informare

Cea mai importantă sursă de informare este reprezentată astăzi de mass-media.

Informațiile sunt transmise rapid și direct către toate zonele societății. Astfel, se face

alimentarea publicului într-un flux permanent, cu știri de interes general, diverse noutăți

despre evenimentele sociale, afacerile publice, viața politică, viața culturală sau viața

religioasă. Toate aceste informații fie că sunt generaliste, fie că sunt specializate, au menirea

de a-i pune pe membrii societății în relație cu lumea și de a-i ajuta să înțeleagă realitățile

înconjurătoare și schimbările care se produc.

Prin mass-media sunt aduse la cunoștința publicului diverse fapte și întâmplări care

sunt greu accesibile pe alte căi dar și diverse realizări tehnice, culturale sau științifice

remarcabile.

Această funcție se referă mai clar la capacitatea indivizilor și grupurilor de a controla

mediul înconjurător, deoarece pe baza informațiilor pe care le primesc ei pot evalua diverse

situații, pot anticipa tendințe ale evenimentelor și își pot optimiza deciziile. Toate

informațiile ce sunt implementate prin mass-media formează un așa-zis repertoriu cultural

specific și contribuie la formarea unei concepții despre lumea de un anumit tip.

Din ce în ce mai mulți indvizi sau colectivități depind de mass-media pentru a

cunoaște, înțelege, judeca și stăpâni ceea ce se petrece în jurul lor. Fluxul informațional însă,

copleșeste indivizii și societățiile nelăsându-le timp de reacție, verificare sau analiză critică a

informațiilor primite.69

68 Mihai Coman, op.cit., p.11069 Eusebiu Tihan, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de ecologie socială și protecție umană FOCUS, București, 2002, p. 104.

37

În terminologia americană, această funcție de informare, este numită funcția de

supraveghere deoarece ea pune indivizii ori colectivitățile în contact cu cele mai diverse

aspecte ale lumii în care trăiesc(starea vremii, cursul valutar, noi descoperiri științifice sau

tehnice, evenimente politice la nivel național sau global, evenimente culturale și religioase,

rezultatele jocurilor sportive, etc.)70.

Această funcție devine și mai importantă în situații deosebite: calamități

naturale(inundații, cutremure, uragane, etc.) sau pericole provocate de persoane ori grupuri

periculoase pentru securitatea populației(atentate teroriste). De asemenea, împrăștierea

imaginilor unor persoane sau grupuri devenite pericol public, apără populația transformând-

o într-un prețios colaborator al organelor de ordine71. Deoarece volumul de informații se

adresează unui public larg, el cuprinde o gamă diversă de subiecte.

Viața de zi cu zi a început să nu mai poată fi percepută fără acest flux continuu de

informație care curge dinspre emitent spre receptor, însă supra-informarea poate induce o

stare patologică, de pasivitate față de realitate, cunoașterea unui fapt sau eveniment

înlocuind, în mintea omului, participarea activă și implicarea reală. În studiile privind

comunicarea de masă, această tendință nocivă a fost numită disfuncția de narcotizare.72

Informațiile instrumentale sunt acelea care se referă la problemele de zi cu zi ale

oamenilor. Ele se mai numesc informații de serviciu, deoarece, consumatorii de informație

caută articolele de ziar, emisiunile de radio sau de televiziune care îi ajută în rezolvarea unor

probleme imediate(programele magazinelor, cinematografelor și teatrelor, la transportul

urban, metrou, cotații bursiere, anunțuri de la mică publicitate, sfaturi medicale sau de

îngrijire a grădinii, rețete culinare, etc.)

Informațiile de prevenire sunt cele referitoare la diverse prognoze și anticipări pe

care mass-media le face deseori cu privire la o evoluție mai apropiată sau mai îndepărtată a

unor situații sau evenimente: prognoze economico-financiare, starea vremii, prevenirea unor

boli, unor accidente rutiere, unor incendii, unor inundații, etc.

Dacă sunt tratate cu atenția cuvenită, acest tip de informații ar trebui să permită

mobilizarea colectivității și evitarea ori limitarea pagubelor atât prin măsuri de precauție cât

și prin măsuri de protecție. Însă, de multe ori colectivitățile pot avea și reacții iraționale și

astfel informațiile furnizate nu sunt luate în serios și/sau sunt minimalizate de către public,

astfel sunt tratate cu indiferență: nepăsarea este o disfuncție a comunicării de masă.

70 Dominique Mehl, La télèvision de l’intimité, Paris, Seuil, 1996, p.123.71 Dominique Wolton , War game, L’information et la guerre, Paris, 1991, p.81.72 Pr. Dr. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei..., p. 160.

38

De asemenea, mai există tendința ca informațiile acestea să fie mult prea repede

crezute de către public care exagerându-le și deformându-le prind tehnica zvonurilor, pot

crea derapaje grave, astfel inoculându-se diferite stări de panică sau de anxietate. Prin acest

mod, se produce o altă disfuncție a mass-media rezultată dintr-un exces.

III.2. Funcția de interpretare

Aceasta se referă la interpretările și judecățile de valoare la care sunt supuse

diversele evenimente și/sau fapte cotidiene în difuzarea lor de către mass-media. Mesajele ce

sunt vehiculate prin mass-media nu sunt altcătuite doar din informații deoarece alături de

acestea, mesajele oferă uneori în conținutul lor și înțelesul ce poate fi atribuit evenimentelor

sau situațiilor prezentate. Astfel, o știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor

informații.

Cea mai importantă formă de interpretare constă în însăși decizia de a face publică

sau de a ignora o anumită informație. Selectarea unui număr limită de informații implică, de

asemenea și intervenția unor judecăți de valoare care le filtrează și le stabilesc ordinea de

prioritate. Această ordine de importanță pe care jurnaliștii o propun, poate influența judecata

publicului: în cazul ziarelor, se alege știrea de prima pagină iar în cazul mediilor

audiovizuale acestea sunt poziționate exact în momentele cheie ale emisiunilor de actualități.

”Acest act, devenit un simplu gest de rutină, implică o profundă responsabilitate

socială: dacă acceptăm adevărul că tot mai multe colectivități depind, pentru cunoașterea

lumii în care trăiesc, de informațiile oferite de presă și dacă știm că ierarhiile pe care

jurnaliștii le propun influențează judecățile publicului, atunci este evident că alegerile și

clasificările oferite de mass-media configurează imaginea socială a evenimentelor ‘zilei’, cu

vârfurile și coborâșurile ei, cu priorități și zone de dezinteres”73.

Dacă altădată, rolul de ”ordonatori” ai lumii înconjurătoare era îndeplinit de

categoriile tradiționale: părinți, bătrâni înțelepți, profesori, preoți, prieteni, lideri de mișcări,

congregații, partide politice, etc., în zilele noastre aceste ierarhii sociale sunt stabilite de

către jurnaliști care analizează și explică realitatea înconjurătoare. Acești jurnaliști au însă și

ei de răzbit anumite provocări sociale: capcanele comunicării, importanța logicii economice,

seducția tehnicii, miza deontologică și problema formării.74

73 Mihai Coman, Introducere..., p. 116.74 Rémy Rieffel, Sociologia mass-media, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 151.

39

Funcția critică este cea care asociată funcției interpretative, se referă o categorie

diversă de activități mediatice privind în primul rând rolul de ”câine de pază al societății”

(care este exercitat de către mass-media, în numele opiniei publice, față de sistemul de

guvernare al statului) iar în al doilea rând, de investigare sau punere în lumină a diverselor

situații sau aspecte anormale din viața socială. De asemenea, această funcție critică privește

condruntarea unor curente de opinie diferite ce se manifestă prin intermediul mass-media.

Presa modernă s-a construit pe baza unui criteriu numit de mulți cercetări și jurnaliști

regula de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de opiniiile personale

asupra respectivelor evenimente relatate. Această regulă este respectată cu strictețe mai ales

de presa americană și de cea anglo-saxonă. În schimb, o veche tradiție a jurnalismului din

Europa consideră că faptele pot fi însoțite de comentarii și opinii ce implică personalitatea

jurnalistului, cu condiția să nu se distorsioneze prezentarea întâmplărilor și realitatea prin

formulări și interpretări subiective sau rău intenționate.

Această interpretare nu se manifestă numai prin selectarea știrilor, ci și prin

evaluarea evenimentelor în actul scrierii și prin forme jurnalistice bine determinate ca:

editorialul, comentariul, cronica, pamfletul, caricatura, campaniile de presă focalizate pe o

temă anume.

III. 3. Funcția de culturalizare și de educare

Încă de la apariția și creșterea ponderii mass-media, o mare parte din acțiunea de

transmitere a valorilor și modelelor culturale care până atunci fusese în sarcina familiei,

instituțiilor religioase și ulterior școlare, a fost preluată de către aceasta, care a devenit astfel

un aliat sau un concurent redutabil în formarea atitudinilor și comportamentelor75.Presa

poate fi, din această perspectivă, prin promovarea anumitor tipuri de comportament,

conservatoare sau inovatoare, păstrătoare a unor valori tradiționale sau generatoare de noi

valori, alitată declarată a stabilității sau provocatoare de schimbări.

Mass-media face parte din cultura veacului nostru și contribuie la relaționarea cu

valorile ce sunt moștenite de umanitate, la receptarea și însușirea lor de către noile generații.

În prezent, timpul acordat de către copii consumului mass-media a crescut simțitor. Astfel,

mass-media au devenit în zilele noastre căi importante de difuzare a culturii și instituții de

75 Mihai Coman, Introducere..., p. 122.

40

democratizare culturală, oamenii având acces direct la valorile culturale, fără intermedierea

școlii sau a altor instituții.76

Așadar, ne aflăm în plină zonă de interferență cu problematica culturii77 și cu acțiunea

tuturor instituțiilor sociale ce funcționează pe tărâmul culturii, educației, instruirii, vieții

spirituale în general: școala, familia, biserica, instituțiile de spectacol, întreaga creație

artistică sub toate formele ei. Mai exact, televiziunea preia sau crează și difuzează un mesaj

care ”dublează”78 acțiunea specifică tuturor instituțiilor implicate.

Funcția educativă a mass-media este exercitată oricum, fie că există o intenție

programată, fie că nu este afirmată o dimensiune pedagogică în mod explicit. Conținuturile

ce sunt difuzate prin mass-media fixează foarte rapid repere pentru conduite și modele de

comportament, așa-numitele ”convenții tacite” ale societății. De exemplu, informațiile ce

sunt oferite de televiziune în cele mai variate domenii: istorie, geografie, tehnologie, tehnică,

artă, cultură, etnografie, folclor, credințe religioase, etc. – se constituie într-o sursă

importantă de lărgire a orizontului de cunoaștere79

În lucrarea sa, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Ion Stavre

consideră că în țara noastră audiovizualul poate avea un rol extrem de important în

regenerarea societății prin promovarea valorilor autentice care în același timp pot educa

omenirea și pot construi noi punți de solidaritate și speranță: ”Televiziunea poate și trebuie

să transcedă banalul, obișnuitul. Iar când face acest lucru, trebuie să ne binedispună, să ne

educe și să prezinte valori pozitive. Cea mai bună cale de a juca un rol activ în

îmbunătățirea conținutului programelor de televiziune este de a supraveghea, a recunoaște

și a susține cele mai importante și impresionante eforturi, dar și a sancționa, la nivel

simbolic, eventualele derapaje. Valorile sociale apar în toate producțiile culturale umane și

sitemul valorilor sociale este creat și recreat permanent prin interacțiunea tuturor actorilor

semnificativi”.80

Deoarece are o mare putere de a oferi modele de comportament, mass-media se află

într-o poziție ambivalentă: fie este solicitată să exercite o acțiune educativă(în sensul

formării unor oameni informați, conștienți de poziția și responsabilitatea lor socială), fie este

76 Ion Albulescu, Educația și mass-media. Comunicare și învățare în societatea informațională, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 33-34.77 David Morley, Television, Audineces and Cultural Studies, London, Routledge, 1999.78 George Gerbner, ”Living with television: the dynamics of the cultural process” in Bryant, Zillman, Perspective son media effects, N.Y., Hillside, Lawrence Erlbaum, 1986.79 Francois Jost, Introduction a l’analyse de la télèvision, Paris, Ellipses, 1999, p. 45.80 Ion Stavre, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Editura Nemira, București, 2004, p. 154.

41

valorizată și pentru resursele ei persuasive(influențarea comportamentelor, mai ales cele

economice și politice).

III. 4. Funcția de legătură

Deoarece oferă informații comune, cunoaștere comună și implicit subiecte de dialog

comune, mass-media funcționează ca o imensă rețea care unește oameni diferiți și depărtați

într-un fel de comunitate care nu este nici națională sau spațială, nici culturală sau religioasă

ci este pur și simplu informațională. Astfel, milioane de oameni se găsesc legați prin

nenumărate fire nevăzute: fiind expuși constant acelorași mesaje, ei ajung să împărtășească

aceleași valori și reprezentări culturale, să posede cunoștințe asemănătoare, să gândească

prin informații, povești, idei și simboluri analoage.81

Mobilizarea opiniei publice constituită pe suportul mesajelor mediatice, în scopul

participării la diverse campanii de întrajutorare sau susținere a unor persoane ce se află în

situații speciale, declanșează un sentiment de solidaritate ce depășește granițele politice,

rasiale, religioase, sau culturale.

Acest liant mass-media permite oamenilor să-și afirme apartenența și participarea la un

grup și astfel să atingă o formă de sociabilitate specifică societății de masă. Acesta este

motivul pentru care, sociologia și psihologia socială susțin că mass-media exercită o acțiune

de coagulare a întregii societăți, fiind denumită un adevărat ciment social care apropie și

conferă coerență micro și macro tuturor colectivităților din lumea pe care o trăim.

Apartenența și participarea activă la un grup, pe bazele puse la dispoziție de mijloacele

de comunicare reprezintă o nouă formă de solidaritate, specifică societății de masă.82

III. 5. Funcția de divertisment

81 Mihai Coman, Introducere...p. 119. 82 Francis Balle, Médias et société, Édition Montchrestien, Paris, 1990, p. 504.

42

Având în vedere că în societatea modernă, timpul alocat muncii a scăzut iar timpul

rămas la dispoziția individului pentru diverse alte activități a crescut, mari categorii de

populație și-au îndreptat atenția spre mass-media, ca principal furnizor de produse destinate

consumului cultural în timpul liber. Omul societății industriale resimte deseori nevoia de

relaxare, de odihnă și de evadare din ”strânsoarea” grijilor cotidiene.

Evoluțiile tehnologice accelerate ce au început din secolul al XIX-lea care au dus la

perfecționarea instrumentelor de difuzare pe spații geografice vaste și în intervale scurte de

timp, a unor mesaje de interes general, a creat condiții ca mass media să ocupe un important

rol în viața individului.

Acest fenomen, dar și creșterea rolului publicității, ca sursă majoră de finanțare a

sistemului presei, a făcut ca mass-media să devină instituția ce vinde divertisment la cele

mai reduse costuri, concurând din acest punct de vedere cu opera, teatrul, cinematograful sau

sportul. Toate televiziunile prin cablu le oferă telespectatorilor o gamă foarte largă de

programe la prețuri infime, iar în ultima perioada majoritatea companiilor de cablu oferă

pachete de tv + internet la prețuri accesibile majorității.

Indiferent dacă este vorba de o emisiune de divertisment la tv, de un film sau un

matinal, oamenii sunt captivați de mijloacele media, considerându-le cea mai potrivită

modalitate de petrecere a ”timpului liber”. Jean Bertrand observă că aceste mijloace media

”stimulează(emoțiile sau intelectul) dar în același timp calmează(prin distracție sau

catharsis)”83

Mircea Eliade afirma încă din anii ’30, că divertismentul a preluat sensul consumării

pasive a timpului și că oamenii care nu întrebuințează bine timpul pentru un lucru, nu mai

știu, în majoritatea cazurilor, nici să se odihnească: ”Se pot observa, însă, multe deosebiri

între distracția omului societăților rurale și distracția omului modern. În societățile agricole

sau pastorale, distracția se leagă de joc și de ceremonial. Contactul cu fantasticul se făcea

direct, solemn și colectiv. În timpurile moderne, însă, s-ar putea spune că omul participă

mult mai puțin la fantastic, că odihna lui mentală se face mult mai neregulat. A intervenit

aici un viciu spiritual: nevoia de a consuma timpul. Și ca să consume timpul, omul modern

încearcă orice distracție care îi e la îndemână. El vrea cu orice chip să treacă peste

fragmentul care îl deprimă, în care se simte obosit, inert, negativ. Și încearcă să treacă peste

acest timp negativ, consumându-l”84

83 Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, p.38.84 Mircea Eliade, Taina Indiei. Texte inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, postfață de Horia Nicolescu, Editura Icar, București, s.a., p. 105.

43

Prin urmare, consumul de divertisment le oferă oamenilor anumite senzații, numite de

scriitorul francez Jean Cazeneuve, ”trăiri prin procură”.85 Prin asumarea diverselor

experiențe imaginare, oamenii se eliberează de frustrări, nemulțumiri, proiectându-și atât

eșecurile cât și idealurile în lumile imaginare ce îi sunt puse la dispoziție de mass-media.

Acest fenomen este numit de Cazeneuve, funcție terapeutică sau cathartică.

Aceste funcții enumerate mai sus sunt ilustrate la niveluri mai mult sau mai puțin

accentuate și de către instituțiile media ale Bisericii. Mijloacele de comunicare socială a

Bisericii acordă principală atenție funcțiilor de culturalizare, educare și legătură comunitară,

adăugându-le acestora o dimensiune specifică, care ar putea fi numită funcția de

spiritualizare(înduhovnicire)86 a vieții oamenilor, ca o prelungire a duhului de comuniune

din Sfânta Liturghie. Referitor la acest aspect, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al

României afirmă: ”Programul major al presei bisericești este acela de a vesti iubirea

mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu în casele oamenilor, pentru ca oamenii să caute

Casa iubirii veșnice a lui Dumnezeu Tatăl, a cărei pridvor este Sfânta Biserică”.87

Traversând dincolo de polemicile născute în urma controverselor referitoare la rolul și

funcțiile mass-media în societate, nu putem nici să le contestăm, nici să le ignorăm. Oricât

am încerca să le criticăm sau eventual să le negăm, ele reușesc să se impună în viața tuturor

indivizilor creând sau distrugând, modelând sau reașezând. În ceea ce privește receptorul,

totul depinde de opțiunea fiecăruia, de liberul arbitru care se manifestă în funcție de

experiența lui de viață, de exigențele sale morale și intelectuale.

Îndeplinirea principalelor funcții sociale depinde de interacțiunea dintre mass-media,

public și autorități sau proprietari media. În cadrul acestui joc de interferențe, fiecare dintre

cei trei parteneri, au datoria de a-și asuma responsabilitățile ce decurg din rolul pe care îl are

de împlinit. Astfel, mass-media trebuie să își conștientizeze în mod real și mai intens

responsabilitatea de factor de influență pe care o deține față de public, publicul, de cealaltă

parte, ar trebui să se distanțeze de neajunsurile mass-media și să le sesizeze, iar autoritățile

au datoria să intervină și să prevină pe cale juridică și administrativă abuzurile ce se fac în

numele libertății de expresie.88

85 Jean Cazeneuve, La société de l’ubicuité. Communication er diffusion, Denoël, Paris, 1972, p. 106.86 Pr. Dr. Nicolae Dascălu, op.cit., p. 171.87 †DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Misiune cutural-pastorală prin radio”, în vol Misiune pentru mântuire, Ed. Basilica, București, 2009, p. 545.88 Pr. Dr. Nicolae Dascălu, op.cit., p. 172

44

CAPITOLUL IV

PRESA RELIGIOASĂ ȘI CULTURA MEDIA

IV. 1. Masele și mass media: aspecte teoretico-conceptuale

De cele mai multe ori, părem obligați să considerăm cele două substantive, ”masă”

și ”mass media”, drept etalon. Cuvintele scurte par a fi într-adevăr, extrem de convenabile

și ca atare este normal să preferăm termenul de ”mass media” perifrazei alcătuită din

expresia ”mijloace de comunicație influente și larg difuzate” sau mai exact, cum o numea

Jean Bertrand: ”suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu

de indivizi”.89 Acest lucru însă, nu explică totuși opțiunea pentru unul dintre acești doi

termeni, care, dacă sunt condensați, rezultă forma de ”mass media”

Termenul de mass-media provine din limba latină unde ”massa” însemna ”o cantitate

mare de informații agregate”, iar ”media, medium” însemna mijloc de transmitere a ceva.

Fiind supranumite, de multe ori ”a patra putere în stat”, ”mass-media au devenit, în lumea

modernă, un fel de centru gravitațional în raport cu care se poziționează toate celelalte

segmente ale societății”.90 Mai mult de atât, sistemele mediatice au transformat societățile și

au dobândit o putere fantastică, fiind nu doar ”a patra putere în stat”, ci forța de care nu se

mai poate dispensa nici un tip de putere.

Mass-media reprezintă un set de tehnici și metode de transmitere de către furnizori

autorizați ai unor mesaje, unei largi audiențe, eterogene și dispersate geografic. Mass-media

sunt considerate instituții sociale atât culturale cât și economice.91

Acest termen, de masă, desemnează ceva material, o noțiune ce este legată de greutate

și de cantitate. Acest termen însă, a ajuns să aibă puternice conotații negative fiind pus

adesea în contextul altor ce termeni, ce îii conferă și alte nuanțe depreciative. Astfel, avem

”produsele artistice de masă”(ex: mobila industrializată, muzica pop, benzile desenate, etc.)

ce încearcă să fie pe placul majorității ignorând rafinamentul artei ”pure”. De asemenea,

89 Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, București, 2001, p. 19.90 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, București, 1999, p. 62.91 Eusebiu Tihan, Fenomene psihosociale de masă, Institutul de Ecologie Socială, București, 2002, p. 101.

45

cultura de masă este vândută la prețuri negociate . Revistele de circulație largă(în masă) sunt

pline de bârfe, certuri, având probabil ca punct culminant atins – momentul când acestea

sunt destinate femeilor casnice.

Sensul curent în care este folosit termenul de masă este destul de recent. Până în

secolele anterioare, se foloseau termeni ca ”masă populară”, ”mulțime”. Conform părerilor

unor istorici, acest termen a fost introdus pentru a se evidenția integrarea rapidă a populației

ce a migrat dinspre zonele rurale spre cele urbane în”masa” oamenilor lipsiți de educație și

de calificare.

Trecând de etimologia și sensul dat cuvântului inițial, trebuie remarcat faptul că

acesta, la fel ca orice termen repetat la nesfârșit, a dus la crearea unei convingeri. Pentru a fi

”adoptată” o expresie, trebuie să respecte etapele unui proces clasic. După o anume vreme,

expresia își asumă o viață proprie și apare sub forma unui fapt incontestabil în cuvântări și

ziare și chiar la nivel academic, în discursuri.

Acest termen, de ”masă” atenuându-ne capacitățile de observare a ajuns să fie asociat

cu cele mai evidente aspecte ale universului nostru cotidian și astfel, noi am ajuns să

considerăm că aparținem unei societăți alcătuite din mase. El însă, în loc să fie pur și simplu

o unealtă ce ne-ar putea ajuta să descriem ceea ce observăm, se presupune a fi un fapt, o idee

preconcepută care, nu este altceva decât un obstacol în calea gândirii corecte: dacă am intrat

cu adevărat într-o epocă a maselor, atunci ar trebui să găsim și fapte care să corespundă

metaforei.

În zilele noastre, mass-media înseamnă mijloacele prin care sunt difuzate diverse

informații sau emisiuni de divertisment. Pe cine cu cine îi pun ele în contact? Suntem așadar,

încă o dată încolțiți de cuvinte. Ori de câte ori există un mijloc, automat își fac apariția o

persoană care acționează și una care recepționează și care nu poate să nu apeleze, referindu-

se la imaginea transmisă, la termenul de ”mijloc”, ceea ce înseamnă ”ceva intermediar”.

Pentru contracararea acestui stereotip va lansa Marshall McLuhan celebrul său paradox:

”mijlocul este mesajul”. Ceea ce voia el să evidențieze și să clarifice era faptul că fiindcă

este un instrument, orice mijloc ne modifică realmente, percepția asupra lumii și, drept

urmare, interpretarea experienței noastre. Noi explicăm universul în diverse moduri care

depind de faptul dacă privim în jur, citim ziarele sau urmărim programele transmise de

televiziune.92

92 Pierre Sorlin, Mass Media, traducere de Rodica Roxana Anghel și Mihai Eugen Avădanei, Institutul European, Iași, 2002.

46

Această expresie: ”mass media” este pe cât de ciudată, pe atât de incomodă deoarece

ea dă naștere unui număr foarte mare de clișee care este relativ la mase și la funcția mass

mediei, însă nu analizează cu exactitate niciun set specific de obiecte sau practici. Toate

mijloacele mass media au în comun faptul că mulți oameni educați le consideră ca fiind

neinteresante și prezentând tendința de a corupe.

Mass media prosperă prin scoaterea la iveală a ceea ce este mai bun în produsele

efemere, ea fiind în această privință tipică pentru era industrială. Însă, cu toate acestea, se

pare că termenul de ”mass media” afost introdus cu succes de companiile de publicitate, care

erau dornice să-și convingă clienții de faptul că reclamele din mass media vor fi cele ce vor

duce la creșterea spectaculoasă a numărului cumpărătorilor respectivelor produse.

În măsura în care oferă informații, mass media face parte din sistemul de comunicații,

fiind parte integrantă a procesului unic și special prin care iau naștere comunitățile umane în

cadrul cărora trăiesc membri acestora. Întreaga omenire, apelează în general la multe

mijloace de comunicare, iar limbajul vorbit poate fi considerat ca fiind doar cel mai

convenabuil instrument pentru transmiterea unor mesaje complexe și de mare întindere.

Acestei comunicări lingvistice i s-a acordat o atenție deosebită în comparație cu celelalte

forme de comunicare, deoarece din momentul în care stăpânim o limbă, dobândim automat

și capacitatea de a gândi logic. Mass-media ne afectează destul de profund, în condițiile în

care are o prezență constantă în viața noastră. Deși alte instituții pot avea un impact mai

puternic, totuși nicio altă instituție nu are un impact atât de persistent și de adânc precum

mass-media.

Pe măsură ce individul crește, se maturizează și trece prin diferitele etape ale vieții se

schimbă și afilierea acestuia familiară și prieteniile. Școala face parte doar o perioadă

limitată din existența noastră iar Biserica este frecventată doar de o parte din populație. În

schimb, în deplină antiteză, mass-media face parte din viața noastră de zi cu zi, însoțindu-ne

din fragedă copilărie și până în ceasurile morții. Mai mult de-atât, mass-media deține o

universalitate impresionantă, oferind un bagaj de idei și de imagini care depășește cu mult,

barierele demografice, sociologice, și geografice.

Sistemul mass-media este cel care asigură circulația informațiilor, opiniilor,

interpretărilor și abordărilor considerate a avea o semnificație socială și reprezintă o

adevărată lefătură informațională între diverse părți și segmente sociale. Mass-media își

asumă obligații civice, de a informa, întreține și vinde, dar în principal de a contracara planul

de discuții, asigurând un echilibru între planul public și cel privat. 93Acest sistem reprezintă

93 Claude-Jean Bertrand, op.cit. p. 35.

47

azi o imensă forță care, conform apercierilor unor analiști, stăpânește efectiv lumea. Este un

sistem care globalizează lumea dar și divide. Astfel, fiecare actor, agent, cântăreț, grupare

socială sau de interese, organizație sau națiune, își construiește prin intermediul sistemului

mediatic un edificiu simbolic ce servește ca mijloc de protecție pentru identitatea sa.

Nu putem analiza mass-media fără a pune accent pe impactul lor asupra societății și

nici nu putem vorbi de transformările societății contemporane fără a defini locul și

importanța mass-media în structura ei. ”Este evident că mijloacele de comunicare în masă

sunt astăzi o parte esențială a structurii noastre instituționale. Astfel, deși sunt industrii

autonome, ele au pătruns în toate instituțiile sociale de bază ale societății noastre. Pe scurt,

mass-media au pătruns în societatea noastră, până la nucleul său instituțional”94

Libertatea de circulație a informațiilor, care a fost prost înțeleasă, a transformat mass-

media într-un nesecat izvor de informații periculoase, de idei false și ireale, în lipsa unui

sistem coerent de valori autentice.

Concurența între diferitele canale mediatice și dorința de câștigare a unei audiențe cât

mai largi, duce la difuzarea unor mesaje tot mai nocive, prin exaltarea violenței și a

erotismului, cultivarea orgoiului și a lăcomiei, a derizoriului și a lipsei de interes. Prin

aceasta, se promovează mitul vedetelor, care au devenit idolii lumii contemporane, ce sunt

propuse ca modele universale.95

Omul ajunge chiar să nu mai trăiască el însuși, ci să-și cedeze trăirile modelelor, astfel

încadrându-se în clișee. Aceste vedete, însă, fac de cele mai multe ori o mândrie din

imoralitatea lor, transformând păcatul în ”virtute” și afirmându-și aderența la diferite secte și

mișcări sincretiste(New Age, Biserica scientologică). De exemplu, trebuie să remarcăm

faptul că, pentru jurnaliștii români, scientologia apare ca o curiozitate, fiind mai degrabă

”religia lui Tom Cruise și a lui John Travolta”, așa cum e întâlnită în majoritatea titlurilor de

presă.96

Efectul este năucitor, mai ales asupra tinerilor are aflați la vârsta căutării modelelor

și identificării cu acestea(de la îmbrăcăminte până la comportament) ajung să adopte

principii improprii și imorale.

IV. 2. Media și publicul

94 Melvin, L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării..., p. 131-132.95 http://anacasian.blogspot.ro/2011/06/promovarea-valorilor-moral-spirituale.html, 05.04.201296 Pr. Lect. Dr. Radu Petre Mureșan, Scientologia: religie sau știință?, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”, p. 3

48

Media, se adresează unei entități anonime, și anume publicul. David Chaney consideră

noțiunea de public un exemplu de ficțiune97, ceea ce nu înseamnă că este pură fantezie,

construcția narativă fiind caracteristica sa esențială. Atunci când spunem că publicul

reprezintă grupul de oameni ce primesc informații și opinii din mass media, noi înșine creăm

o entitate fictivă, o persoană colectivă care cumpără ziare sau deschide televizorul, astfel

primind informații pe care le asimilează.

Drept aceea, succesiunea narativă este cea care explică cel mai bine modul în care

cititorii, respectiv ascultătorii, primesc mesajele fiind influențați de acestea, însă noi nu

avem permisiunea să afirmăm că acest proces simplu este cel dominant. Perspectiva ar putea

fi într-o oarecare măsură diferită dacă nu am accepta succesiunea inevitabilă a etapelor de

tipul: dorință, îndeplinire, acceptare. Așadar, vom începe acest subcapitol punând sub

semnul întrebării însăși noțiunea de public.

Termenul de ”public” reprezintă în sine, un cuvânt extrem de ciudat pe care îl

întâlnim încă de prin secolul al XVI-lea. Acesta se pronunță mai mult sau mai puțin

asemănător în majoritatea limbilor indo-europene, ortografia sa rămânând neschimbată de

când a fost întâlnit pentru prima dată. Cuvântul derivă din latinescul populus, din care a

apărut people(popor) – un cuvânt pe care spaniolii îl înțeleg foarte bine, în limba spaniolă

existând cuvântul pueblo.

Acest cuvânt a început să fie folosit pe scară largă din secolul al XVIII-lea, însemnând

”popor”, mai exact antonimul cuvântului ”aristocrație”. Sfera vieții publice a evoluat sub

formă de întâlniri, conversații pe stradă, prin dezbateri în cârciumi dar și prin dezbateri

religioase. Cu toate aceste, cuvântul ”public” are deseori tendința, să se refere la un grup

neomogen, amorf, un plural convențional.

Schimbarea înțelesului acestui termen își are originea în dezvoltarea mijloacelor de

informare ieftine, la sfârșitul secolului al XIX-lea. În această perioadă, sistemul educațional

s-a îmbunătățit în mod semnificativ. Astfel, a apărut un public cult, numeros, desconsiderat

până atunci. Pentru a mulțumi acest public s-au tipărit ziarele populare și s-au făcut filme.

Astfel, producția pe scară largă a impus divizarea muncii în activități ”publice”.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, putea aproape oricine să tipăarească și să vândă

ziare de tipul foilor volante, concepute în grabă, însă, cu timpul, presa a devenit o afacere

costisitoare dar și extrem de specializată. Magnații presei, au modificat funcția ziarelor

făcând din cifra de afaceri o preocupare proprie. Deci, au oferit cititorilor informații

97 D. Chaney, Fictions and Ceremonies, Editura Arnold, Londra, 1979, p. 64.

49

particulare și evenimente neînsemnate, diferite de evenimentele politice(=publice), însă n-au

lăsat cale liberă diversității opiniilor, distrugând astfel legătura cea strânsă dintre jurnaliști și

cititori și transformând un public activ într-un simplu grup de consumatori de informații.

Deși teoriile pe care le-am prezentat anterior sunt extrem de importante pentru

modificările impresionante pe care le-au produs, totuși, acestea nu pot explica motivele clare

pentru care un cuvânt a căpătat alt înțeles. De aceea, îi dăm dreptate lui David Chaney când

numește publicul o ficțiune.

Termenul ”public” este unul mult prea vag care încearcă unificarea unei varietăți de

comportamente sub o denumire unică. Ne punem întrebarea: De ce oare media, în loc să

abordeze o entitate abstractă, nu vorbește despre patronii săi, mai exact, despre oameni

destul de diferiți? Ficțiunea se bucură de o acceptare universală, incluzându-i și pe cei ce

studiază politica informațională, și din acest motiv, înțelegem de ce este atât de avantajoasă.

În general, publicul, mai ales cel de televiziune, nu operează selectiv și astfel, privitul

la televizor devine aproape un ritual care se aseamănă într-un fel cu mersul la biserică.

Cetățenii devin dependenți de media. Pe cealaltă parte, mass-media influențează masiv

agenda publică în mod direct(datorită atenției acordate evenimentelor dar și credibilității de

care se bucură).

Mulți cercetători ai raportului dintre mass-media și opinia publică sunt de părere că

nu toate mijloacele de comunicare acționează într-un mod ritmic în transmiterea anumitor

informații, ci cu o anumită periodicitate prin care leagă, de fapt un anumit tip de public cu

anumite mijloace de un anumit gen de mesaje. Roger Clausse subliniază diferențele de

natură calitativă dintre tipurile de public, care variază de la ”comuniuni” de indivizi

dispersați, uniți printr-o experiență comună, până la audiențe de masă.98

Interdependența dintre mass-media și publicul larg este deja evidentă. Cea mai mare

provoacare, însă, pentru societatea contemporană de astăzi și cea de mâine o constituie noile

mijloace de comunicare în masă ce par să se înmulțească pe zi ce trece. Astfel de la

computer, s-a trecut la laptop, acum la tabletă ultra-portabilă. De la celular, s-a trecut la

videotelefon, acum la smartphone. Internetul prezent pretutindeni, înmulțirea sateliților

pentru comunicație și toate cele enumerate au devenit ele însele mesahe pentru omul erei

cibernetice, o eră ce-l proiectează într-o lume virtuală, cu posibilități infinite.

98 Roger Clasusse, ”The mass public at grips with mass communication”, în: International Social Science Journal, 1968, 20(4), pp. 625-643.

50

IV. 3. Evaluarea audienței și rutina

Deși editorii au ținut întotdeauna evidența cărților pe care le-au vândut iar directorii de

teatre au verificat seară de seară, spectacol după spectacol diferențele numerice ale

spectatorilor. Noțiunea care a fost atent analizată și care poate fi definită prin ”publicul

nostru” a apărut mult mai târziu, atunci când Finanțele sau alte instituții financiare au fost

interesate să verifice câți bani s-au încasat. Cele mai elocvente cifre au fost propuse

impozitării.

Statisticile, care sunt în primul rând sinteze de date, pot fi uneori elovente prin

facilitatea înțelerii unor fenomene. Astfel, de prea multe ori, studiile pe tema audienței ajung

la cincluzii decisive, bazându-se pe observații empirice sau pe schimbarea gesturilor

individuale, nereușind să plaseze indivizii în cadrul social în care aceștia își exprimă

preferințele.

La început, mass media s-a adresat unui public restrâns către care a transmis știri

simple. Primele ziare au fost adesea alcătuite dintr-o pagină unică, destinată unui public

anume. Problemele s-au schimbat abia atunci când publicul s-a lărgit și când a devenit

necesar ca problemele dificile să fie tratate pe scurt, în loc să se acorde spații largi temelor

de interes local.

Așadar mijloacele de comunicare folosesc pentru a informa, a distra și a convinge.

Numeroase sondaje afirmă aceste mijloace de informare sunt văzute la fel și de către

consumatori care țin să caracterizeze media în funcție de cele trei criterii menționate

anterior. Verificând însă, chestionarele, ne vom da seama că, mai mult sau mai puțin

implicit, mass media impune toate aceste norme celor ce sunt intervievați, atât informarea,

cât și divertismentul și convingerea aparținând domeniului efectelor. Deși interviurile luate

direct celor implicați într-un domeniu nu oferă totdeauna cea mai bună metodă de înțelegere

a activității acestora, totuși, sondajele legate de vizionarea programelor de televiziune, fără a

spune nimic precis, oferă perspective asupra obișnuințelor oamenilor.99

Tipurile de programe tv, sunt clasificate în mod interesant, în categorii similare cu cele

utilizate în cazul presei scrise, deși televiziunea este considerată, în ciuda numărului din ce

în ce mai mare de canale, mai puțin pulverizată în mici segmente, așa cum este cazul presei.

Cu alte cuvinte, consumatorii consideră că televiziunea le aparține.

99 P. Drummond și R. Paterson(editori), Television in Transition, BFI, Londra, 1985, p. 485.

51

Cercetătorii au constatat că audiențele sunt grupuri reale din societate și că există

relații interpersonale care mediază efectele mijloacelor de comunicare în masă. Cunoașterea

acestei audiențe însă, nu este o misiune ușoară, datorită invizibilității acesteia. Audiența din

cadrul televiziunii sau radioului este mult mai sensibilă, instabilă și imprevizibilă. În cazul

audiovizualului sunt urmărite trei aspecte esențiale: atenția, aprecierea și satisfacțiile pe care

le generează.

Sistemul mass-media poate fi mai mult sau mai puțin dezvoltat într-o anumită

societate, având capacități diferite de răspuns la nevoile sistemului social și ale audienței.

Referitor la capacitatea de răspuns, marii cercetători susțin că în funcție de cât de pronunțată

este aceasta, cu atât mai mult sistemul media ocupă o funcție centrală și puternică, iar

audiența este mai dependentă de media.

De aceea, existența diverselor surse alternative care sunt create de rețele informale sau

specializate fac să scadă dependența publicului de media, tocmai prin varietatea ofertelor. Pe

de altă parte, audiența se stratifică pe diferite nivele în privința dependenței de media.

Această dependență de media este legată și de componența socială determinată de structura

și schimbările din societate.100

Relațiile dintre mass-media și audiență sunt variabile: reflectă sau urmează publicul,

caută să inducă sau să controleze opinia publică și astfel, în evoluția lor dinamică, cei trei

poli(media, societatea, audiența) care interacționează permanent trec, fiecare în parte, prin

transformări care influențează întregul proces.

Dacă preocuparea principală a mijloacelor de comunicare în masă este de a ajunge la

un public cât mai larg și în același timp de a-l cultiva și fideliza, în cazul audienței, există

criterii prooprii de alegere și evaluare a programelor audiovizuale, ținând în mare parte de

complexitatea dinamicii sociale globalem dar și de trăsături individuale sau de grup.

Trilogia informare/divertisment/manipulare se bazează pe modelul central de piață al

economiei capitaliste. Acest model, cere, pe de-o parte, ”bunuri” de tipul știrilor sau

divertismentului și, pe de altă parte, existența clienților care să aibă nevoie de aceste bunuri

și să le solicite. Mass media reprezintă canale prin care aceste înlesniri sunt oferite celor care

le doresc.

Observăm deseori că se vorbește despre presă sau televiziune ca despre o presă

standardizată sau despre o televiziune unificată. Uriașa diversitate a ziarelor, a posturilor de

radio și, tot mai mult, a rețelelor de televiziune este ignorată. Astfel, ziarele locale sunt

percepute ca produse secundare, tipărite cu mașini demodate, ce abundă în relatări despre

100 Pr. Prof. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei..., p. 197.

52

diverse instanțe judecătorești, consilii locale sau diverse vânzări. Posturile de radio locale,

de cele mai multe ori, transmit doar știri de interes local.

Modelul dominant ne împiedică să observăm cu claritate ceea ce se petrece,

deoarece, din cauza logicii sale abstracte, punctul de vedere al consumatorului este deseori

prejudiciat și ajunge chiar să fie ignorat. De aceea, este mai de folos să renunțăm la teorie și

să analizăm felul în care oamenii decid să aleagă un mijloc de informare sau altul, precum și

modul în care încep să-l folosească până în momentul în care acesta se transformă în rutină.

Ritualurile au implicit o funcție socială, care este susținută eficient de media, însă

impactul acestora nu se limitează la sfera publică. Rutina reprezintă, în parte, un răspuns dat

tuturor provocărilor vieții noastre, implicând o sfidare a țelurilor imposibil de atins, dar și

manifestând preferințe pentru cele destinate subzistenței.

Indiferent de ce canal de comunicare este vorba: tv, radio, presă scrisă sau

internet(new media), oamenii caută în permanență satisfacerea nevoilor de informare, de

acces la cultură sau de divertisment pentru a-și împlini timpul liber. Toată această

dependență, spunea Pierre Sorlin, s-a creat și din cauza rutinei zilnice și a comodității cu

care omul actual se muțumește. În accepțiunea freudiană, oamenii își impun singuri aceste

ritualuri, având tendința înnăscută de revenire la condiția inițială la repetarea acelorași

gesturi sau re-crearea acelorași situații.101

În interiorul multor locuințe, aparatele de recepție și chiar ziarele nu reprezintă

simple instrumente de informare. Așezarea lor în casă, însă, este cea care determină în mod

hotărâtor felul în care familiile percep existența acestora. Pașii care trebuie făcuți pentru

pornirea aparatelor, a computerului, sau pentru urmărirea programelor preferate introduc atât

aparatele audiovizuale cât și presa într-un context anume, relația lor cu celelalte obiecte din

încăpere fiind cea care influențează modul în care acestea sunt percepute.

Orice utilizare a mass mediei este, în unele privințe, predeterminată de context, care la

rândul său este afectat de concepția social-culturală a utilizatorului.

IV. 4. Presa și publicul de masă

Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare în masă însă, nu în faza ei de

început când se adresa unui public restrâns, ci presa din epoca modernă care a căpătat

101 Pierre Sorlin, op.cit., p. 62.

53

caracteristica de masă. Fiind produs al erei industriale, ea dispune de toate mijloacele și

posibilitățile tehnice, economice, sociale și culturale pentru apariția unor ziare de mare tiraj

și la prețuri accesibile unui public de masă. ”Presa de masă, reprezintă conversația tutuor cu

toți și a fiecăruia cu celălalt”102

Toate mijloacele de comunicare în masă, în ciuda diversității și a diferențelor minore

sau majore dintre acestea, captează și dezvăluie aspecte ale lumii așa cum se înfățișează

ochilor jurnaliștilor sau cameramanilor. Astăzi, programele de radio și de televiziune sunt în

cea mai mare parte alcătuite din știri, transmisiuni în direct, emisiuni de divertisment,

documentare sau diverse dezbateri politici sau despre evenimente curente. Publicul, se pare

că, atunci când selectează emisiuni le preferă pe cele informative în detrimentul celor de

ficțiune.

Media se definește deseori ca fiind sursa cea mai veridică de informație, însă ulterior

acest termen a fost utilizat într-un mod specific, cu o nuanță înșelătoare, de aceea nu mai

știm dacă este informare sau dezinformare. De asemenea, media supune atenției noastre

caracteristici ale obiectelor/evenimentelor pe care nu le cunoaștem, precum și situații ce ne

sunt străine, din afara sferei noastre de activitate. Presa, de orice natură, ne oferă și

informații diferite de cele pe care le-am putea obține din contactul direct cu un obiect sau cu

o persoană. Chiar dacă sunt insuficiente cuvintele, iar imaginile se succed cu repeziciune,

totuși, mass media ne obligă oarecum, să observăm situații sau obiecte pe care anterior le

ignoram.

În concluzie, putem afirma că omul este o specie aflată continuu în căutarea

sensurilor. Ființele umane încearcă să înțeleagă viața, situațiile cu care se confruntă, dorind

să anticipeze consecințele acestora. Noile metode de comunicare permit de cele mai multe

ori informațiilor să se angajeze în valul general de schimbări.

Privind în trecut, observăm că interesul publicului pentru informații pare să fie mai

puțin o pasiune trecătoare și mai mult o parte integrantă a industrializării. Astfel, majoritatea

mijloacelor de transmitere a informațiilor nu pot fi încredințate unei sfere de influență

exclusivă deținută de concernurile financiare, precum și de cele mai recente progrese majore

ale tehnologiei. Datorită acestei tehnologii, s-a dezvoltat și conceptul de ”comunicare în

masă” care poate fi definit ca ”orice formă de comunicare în care mesajele, având un

caracter public, se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect și unilateral,

utilizându-se o tehnologie de difuzare”103 De aceea, dezvoltarea presei, a radiolui, a

102 Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librairie Arman Colin, Paris, 1962, p. 24.103 Dorin Popa, Mass-media, astăzi, Institutul European, București, 2002, p. 53.

54

televiziunii și a mediului online, nu s-a limitat la cantitatea de date furnizate ci a constituit

trecerea de la o societate de un anumit tip la alta, profund diferită.

Parafrazându-l pe Raymond Williams, putem spune că astăzi, furnizarea de

informații, a devenit cumva la fel de necesară precum cea de alimente sau combustibil,

prima fiind satisfăcută și organizată oarecum similar celei de-a doua. Cererea de informație

pe plan mondial a crescut și, întrucât consumatorii solicită știri, acestea trebuie să ia forma

de marfă, similară bunurilor pe care le putem cumpăra și vinde. Consumul acesta masiv de

informație se aseamănă, cel puțin în lumea industrială, achiziției masive de bunuri, iar citirea

sau vizionarea mecanică nu sunt departe de procedurile activităților mecanice. 104

Așadar, diversele metode de difuzare a informației au fost grupate sub termenul

generic ”mass media”, termen ce include o mare varietate de mijloace tehnice dar și de

practici de comunicare, toate ”adăpostite” sub o singură ”pălărie”, ce e relativ greu de

condus. Cuvântul ”mass” încearcă să sugereze importanța deosebită reprezentată de

cantitate.

Termenul ”mijloc” este mult mai relevant dacă este luat în sensul lui originar, cel prin

care două puncte aflate la distanță se află în contact. După cum am prezentat, în prezentul

capitol, mijloacele de comunicare generează o dublă acțiune, destinatarul fiind în același

timp și expeditor. Privite sub acest aspect, un ziar sau un program de radio/tv înseamnă

”media”. Trebuie însă menționat faptul că expresia ”mass media” a fost acceptată datorită

utilizării frecvente. Ea nu poate fi evitată, însă trebuie să fim conștienți de modul inadecvat

în care este folosită.

IV. 5. Efectele mass-media asupra culturii și societății

Multe din teoriile privitoare la efectele mass-media s-au extins de la cercetările asupra

indivizilor luați individual către influențe majore, asupra culturii, volumului de cunoștințe

dar și normelor dintr-o societate.

Punându-se problema în ce măsură contribuie mass-media la formarea unei atitudini

sociale ce ar putea orienta opinia publică pentru respectarea unor anumite criterii morale, s-a

104 Richard Williams, Readind and Criticism, Frederick Muller, Londra, 1950, p.9.

55

trecut la analiza tuturor efectelor avute în vedere de comunicator, la cele privind atitudinea,

acumulările de informații și comportamentele.

În acest caz, mass-media își exercită influența asupra publicului în trepte succesive:

acordul(adeziunea rațională la conținuturile media, pe baza unor afinități de idei),

identificarea(asimilarea valorilor promovate, imitație comportamentală) și

internalizarea(asimilarea valorilor promovate de media și integrarea lor la nivelul propriei

personalități).105 Astfel, este constatată existența unor efecte neplanificate, de lungă durată,

indirecte și la nivel colectiv produse de mass-media. Efectele respective se manifestă de

multe ori sub forma unui consens informațional și sub forma impunerii unei ideologii

dominante, a consolidării legăturilor sociale. Pe de altă parte, ele pot induce o stare de

conflict și fragmentare în rândurile audienței.

Efectele mass-media comportă diverse atitudini: unele convergente, altele

contradictorii, unele din ele atribuie mijloacelor de comunicare în masă diverse merite

deosebite pentru evoluția societății moderne, altele care distrug tot ceea ce este bun în

relațiile dintre oameni, precum niște forțe malefice.

Prin acest mod, atitudinile optimiste fac din mass-media instrumente esențiale de

promovare a democrației, care: ”demască păcatul și corupția, acționează ca gardieni ai

prețioasei noastre libertăți de exprimare, aduc cel puțin un anumit grad de cultură pentru

milioane de oameni, asigură o distracție zilnică nedăunătoare pentru masele de muncitori

obosiți, ne informează despre evenimentele care au loc în lume și ridică standardele lor de

viață, deoarece, datorită insistenței lor neobosite, cumpărăm și consumăm produse stimulând

astfel instituția economică”106

Pe lângă acest punct de vedere optimist, mass-media este însă învinuită de ”pervertirea

valoriloc culturale ale publicului, stimularea creșterii ratei delicvenței, contribuția la

degradarea morală generală, dirijarea maselor către superficialitatea politică și descurajarea

creativității”107

IV. 6. Religia și cultura media

105 Delia Balaban, Comunicare mediatică, Editura Tritonic, București, 2009, p. 94.106 Melvin, L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 39.107 Idem

56

De-alungul timpului, perfecționarea mijloacelor de comunicare s-au făcut de cele mai

multe ori în concordanță cu evoluția structurilor sociale și cu asimilarea pe scară largă a

cunoașterii științifice. Impactul noilor tehnologii a provocat diverse atitudini și reacții din

partea Bisericilor. Deși modul în care se raportează creștinii față de comunitatea mediatică

se include într-un cadru general, totuși există deosebiri de nuanțe între catolici, protestanți și

ortodocși.

Religia creștină nu este împotriva cunoașterii științifice și progreselor tehnologice însă

pune accent întotdeauna pe dimesiunea morală și spirituală a noutăților din domeniul tehnic.

Înainte de căderea în păcat, Adam era rege al creației, exercitându-și rolul prin cunoaștere

contemplativă și prin comunicarea directă cu Dumnezeu. Toate tehnologiile apar imediat

după cădere făcând parte din efortul constant al omului de a supune natura înconjurătoare,

care nu îl mai ascultă.108

Toți profeții și apostolii au folosit toate căile de comunicații și mijloace de comunicare

din vremea lor pentru a putea să-și împlinească misiunea sfântă pentru care au fost chemați

și trimiși apoi în lume de Mântuitorul Hristos. Așadar, călătoriile misionare ale Sfântului

Apostol Pavel și ale celorlalți apostoli, epistolele adresate comunităților creștine aflate la

sute și chiar mii de kilometri distanță sunt clare mărturii ale vocației comunicaționale a

Bisericii primare.

Mântuitorul Hristos le poruncește ucenicilor Săi: ”Ceea ce vă grăiesc la întuneric,

spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case”(Matei, 10, 27).

Astfel, actul comunicațional fondator al creștinismului are atât o realitate divino-umană,

spirituală, cât și una vizuală, auditivă: ”Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu

ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit, despre Cuvântul vieții, și Viața s-a

arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat

nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi”(1

Ioan, 1-3).

Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii s-a aflat încă dintru începuturi în

legătură cu ceea ce avea să se numească mai târziu – sistemul mass-media. Deoarece

învățătura creștină este destinată tuturor oamenilor și nu unui cerc restrâns de inițiați,

propovăduirea adevăratei credințe trebuie să se facă prin toate căile de comunicare posibile,

după porunca Mântuitorului: ”Mergând, învățați toate neamurile...”(Matei 28, 18)

Referitor la cultură, aceasta este încă din comunitățile străvechi, o expresie a vieții

religioase, ca împlinire a valorilor transcendente în planul temporalității. Din frumoasa

108 Pr. Prof. Dr. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei...., p. 254.

57

simbioză între cultură și religie s-au născut marile civilizații și creații ale lumii care au

marcat vârstele umanității încă din preistorie și până în zilele noastre. Separarea dintre

religie și cultură s-a produs târziu, în perioada Renașterii, prin nașterea secularismului ca

ideologie contrstatată a fundamentelor religioase ale existenței.

Culturile sau subculturile autonome, antropontrice amenință intens culurile tradiționale

care au fost dezvoltate ca expresie a mesajului religios în societatea umană. În ceea ce

privește adaptarea limbajului religios la noile condiții sociale și culturale, aceste atrag

deseori tensiuni între esența conservatoare a oricărui sistem religios și schimbările

intervenite o dată cu provocarea modernității sau încercările de adaptare la noul context.

Este de remarcat faptul că puterea de viață a religiilor este strâns legată, într-o oarecare

măsură și de capacitatea de adaptabilitate și de comunicare a propriilor valori într-un limbaj

adecvat mentalităților culturale. Raportul activ dintre religie și culturi s-a menținut mult timp

fiind marcat de tensiunea dintre sacru și profan, transcendent și imanent, veșnic și trecător.

Teologul american Richard Niebuhr definește anumite tipuri de relații ce par a fi astăzi

reprezentate în același timp sau succesiv în cultura media: Christ against culture, Christ of

culture, Christ above culture, Christ and culture in paradox, Christ, the transformer of

culture.109

Fiind religia majoritară pe continentul european, creștinismul a trecut în ultimele trei

secole prin nenumărate și aspre confruntări și contestări ideologice provocate, de-alungul

timpului, de raționalismul iluminist(sec. al XVIII-lea), de dezvoltarea fără precedent a

științei și tehnologiilor(sec. al XIX-lea), de societățile industriale și post-industriale care au

produs o schimbare de paradigmă a omenirii(sec. al XX-lea).

Această perioadă, în care ne aflăm, este dominată de globalizare economică și de

pluralisme ideologice venind cu noi și noi provocări, nu numai pentru creștini, ci pentru

toate religiile de pe pământ: ”Omul modern și secularizat se preocupă exclusiv de aceea ce

trebuie să «știe», uitând cu totul de ceea ce trebuie să creadă și să facă. Atras de ceea ce este

relativ și concret, pierde din vedere ceea ce este absolut veșnic; stăpânește, prin cunoștințele

sale, universul exterior dar ignoră și îi este indiferent cel interior; face prea deseori

inventarul lumii sale exterioare, neglijându-l pe acela al universului său interior, al sufletului

său. Astăzi, ca niciodată, se cultivă cu înverșunare individul, dar se ignoră persoana, se

înmulțesc cunoștințele, dar nu și caracterele, se cucerește lumea, dar s-a pierdut legătura cu

109 Richard H. Niebuhr, Christ and culture, Harper an Row, New York, 1951.

58

cerul. De aceea, trebuie regăsite echillibrul și armonia între știință și religie, între cultura

cuvântului și cultura faptei, între cunoștințe și virtuți”110

Referitor la cultura prin media, Biserica Catolică a făcut un pas important încă din

1971, când Papa Paul al VI-leaa aprobă Instrucțiunea pastorală Communio et Progresio. În

aceasta se menționa că ”Biserica consideră mijloacele de comunicare drept daruri ale lui

Dumnezeu”, cu rolul direct de a uni pe oameni și de a împlini planul lui Dumnezeu.111

Cea mai importantă contribuție pe care trebuie să o aibă Bisericile în această lume de

astăzi, deseori amenințată de relativism și neîncredere, este cea de comunicare credibilă.

Mass-media are peste tot în lume o importanță deosebită astăzi constituindu-se într-o formă

imensă și influențându-l în modul cel mai profund pe fiecare individ în parte în felul de a

înțelege lumea, viața sau chiar propria existență.

Conștientizând impactul real, și de cele mai multe ori, periculos al mijloacelor de

comunicare în masă asupra omului și societății contemporane, în cursul ultimilor ani,

Bisericile Creștine au demostrat o deosebită preocupare pentru cultura mediatică. A VI-a

Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor(C.E.B.), desfășurat în 1983 la

Vancouver, a stabilit câteva obiective și principii referitoare la raportul Bisericilor Creștine

cu mass-media:

”Bisericile trebuie să se raporteze la mass-media Pastorală: să încerce să înţeleagă

tensiunile pe care le suportă oamenii care lucrează în mass–media şi să-i ajute să-şi facă

meseria într-un mod care respectă valorile umane. Evanghelică: Biserica trebuie să reziste

tentaţiei de a se servi de mass-media încălcînd demnitatea publicului şi manipulîndu-l. Ea

trebuie, mai degrabă, să propovăduiască smerit şi convingător adevărul care i-a fost

încredinţat. Biserica are, de asemenea, un rol profetic: ea trebuie să aibă mereu o viziune

critică asupra realizărilor, conţinuturilor şi tehnicilor mediatice, precum şi asupra

ideologiilor pe care le susţin. Ea trebuie să ajute comunităţile umane în dezvoltarea

conştiinţei lor mediatice în aşa fel, încât o analiză critică să se poată constitui în Bisericile şi

întrunirile locale[…]”112

După cum am observat în ultima perioadă, «civilizația imaginii» a contribuit masiv la

constituirea unei noi figuri a genului uman, drept pentru care, ar fi o enormă greșeală a

Bisericilor dacă ar face abstracție de cultura mediatică sau dacă s-ar atașa în mod definitiv

110 Pr. Nicolae Achimescu, ”Secularismul ca atitudine spirituală care-l ignoră pe Dumnezeu”, în: Teologia, 2004, 1-3, p. 55.111http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/pccs/documents/ rc_pc_pccs_doc_23051971_communio_en.html, 22.03.2012112 ”Raportul Adunării CEB de la Vancouver”, 1983, în: Les Médias. Textes des Englises réunis et présentés par le groupe Médiathec, Le Centurion, Paris, 1990, p. 353.

59

de o singură cultură. Astfel, dacă pe imensa ‘corabie’ a «civilizației Gutenberg», s-a

îmbarcat și Biserica, imprimând astfel Biblia și difuzând teologia, spiritualitatea și literatura

creștină, la fel trebuie să facă și acum să se îmbarce în ‚noua corabie’ și echipându-se cu

cultura electronică, să transmită mesajul lui Hristos oamenilor din civilizația audiovizuală.

Pentru a putea fi perceput mesajul Evangheliei de oamenii pătrunși în epoca imaginii

și a sunetului, trebuie să ne acomodăm cu detaliile culturii audiovizuale contemporane,

detalii care ar trebui privite cu același interes pe care societatea de altădată l-a arătat față de

pictură, sculptură, arhitectură și literatură, trecând astfel prin fiecare etapă și prin fiecare

generație istorică.

Toate mijloacele de comunicare în masă pot fi pentru creștini adevărate căi de

întâlnire și comunicare cu aproapele. Cu ajutorul acestora, Bisericile merg către lume și

caută pe oameni: ”Astăzi trebuie să-i întâlnim pe bărbați și femei în singurătatea lor.

Singurătatea marilor centre urbane, singurătatea provocată de boală – care de altfel

predispune la urbanizarea raiodului - singurătatea bătrâneții, singurătatea comună în fața

morții. Gândesc că această dimensiune nu trebuie niciodată uitată de cei care au ca sarcină să

vorbească pe unde.

Există încă și acest fel de singurătate fundamentală care locuiește în noi toți și care

face ca, chiar și în mijlocul mulțimilor, să rămânem adesea incapabili de a comunica și a

cere ajutor. Este vorba, de asemenea, de a apropia pe oameni în marile probleme ale acestei

lumi, care ne agresează pe toți. Este important ca auditorii să înțeleagă că Dumnezeu nu este

absent, că ei nu sunt abandonați împreună cu lumea în fața unor necazuri insurmontabile, că

Dumnezeu are un plan pentru această lume și pentru fiecare”113

Atât vizibilitatea socială a Bisericilor, cât și rolul lor cultural și slujirea valorilor

fundamentale se întrezăresc prin prezențele mediatice încă din anii 1970-1980. Preocuparea

pentru folosirea mijloacelor media s-a intensificat mai ales în ultimul deceniu.

Însuși papa Ioan-Paul al II-lea numește media ”noile frontiere ale misiunii” și cheamă

pe laici să lucreze ”în via Domnului” la evanghelizarea culturii timpului nostru: ”Cale

actuală cea mai favorabilă pentru crearea și transmiterea culturii sunt instrumentele de

comunicare. Lumea mass-media, în urma dezvoltării accelerate a invențiilor și a influenței

lor planetare și capilare asupra formării mentalității și moravurilor, reprezintă o nouă

frontieră a misiunii Bisericii. În particular, responsabilitatea profesională a credincioșilor

laici în acest domeniu, fie că se exercită în nume personal sau prin inițiative și instituții

113 ”«Radio crétienne, que fais-tu du message?», Actes du Congrès de radios chrétiennes”, 1987, în: Les Médias..., p. 396

60

comunicare, trebuie să fie recunoscută în întreaga sa valoare și susținută prin resurse

materiale, intelectuale și pastorale mai bine adaptate.

În privința utilizării instrumentelor de comunicare, fie că este vorba de producția de

programe sau de recepția lor, este urgent să desfășoare, pe de o parte, o activitate educativă a

simțului critic, animat de pasiunea pentru adevăr, și, de altă parte, o acțiune vizând apărarea

libertății și a respectului demnității persoanei și favorizarea culturii autentice a poporului,

printr-un refuz ferm și curajos al oricărei forme de monopolizare și manipulare.

Responsabilitatea apostolică a credincioșilor laici nu se oprește numai la munca de apărare:

pe toate căile din lume, chiar și pe toate căile presei, cinematografului, radioului,

televiziunii, teatrului, trebuie vestită Evanghelia mântuirii”114

În cadrul Bisericilor, mass-media se dezvoltă din ce în ce mai mult, devenind parte a

lucrării misionare. Dezvoltarea aceasta media, trebuie însă cercetată cu atenție avându-se în

vedere formarea pentru media a preoților, teologilor dar și a călugărilor. O importanță

deosebită o au și organizarea de programe de educație mediatică în școli și în formarea

continuă, precum și grija pastorală pentru neîntreruptul dialog cu profesioniștii din mass-

media.

Presa bisericească s-a dezvoltat în statele moderne majoritar ortodoxe(România,

Grecia, Rusina, Bulgaria, Serbia, Ucraina), Bisericile Ortodoxe înțelegând importanța

folosirii mas-media în misiunea lor socială și depunând importante eforturi pentru

recuperarea întârzierilor în acest domeniu.

În prezent, pe lângă ziare și reviste ortodoe, există și posturi de radio, de televiziune,

agenții de știri și websiteuri administrate de unități bisericești.

Motivația teologică a actului mediatic bisericesc se fundamenteaă pe adevărurile de

credință formulate de Sinodul al VII-lea Ecumenic și cultivate de conștința și practica

eclesială. Arta icoanei, pictura bisericeacă și artele monumentale îmbisericite reprezintă,

într-o anumită direcșie, anticiparea mijloacelor de comunicare moderne, în care imaginea

este valorificată intens.115

IV.7. De la comunitatea reală la comunitatea virtuală

114 La Documentation Catholique, nr. 1978, 1989, p. 180.115 Pr. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei..., p. 285.

61

În perioada grea a comunismului din țara noastră, posibilitatea de exprimare a

cultelor religioase prin mijloacele de comunicare în masă erau limitate foarte mult. Atât

cărțile de teologie cât și revistele necesare și de specialitate erau extrem de atent controlate

de regim și apăreau în traje foarte mici. În mediile de comunicare oficiale, controlate în

întregime de putere, Biserica nu era prezentă deoarece era considerată în opoziție directă cu

ideologia materialist-dialectică. Credincioșii din România, mai aveau șansa de a asculta

slujbe religioase, cântări sacre și texte biblice la posturile de radio din Occident care mai

emiteau pe unde scurte(Europa Liberă, Libertatea, BBC, Vocea Americii, Radio Vatican,

etc.), doar în condițiile în care nu erau bruiate și acestea de către Securitate.

După căderea comunismului, în 1990, toate aceste lucruri s-au schimbat radical și o

dată cu înflăcărarea colectivă a libertății de exprimare, au apărut numeroase publicații care

tratau mai ales subiecte interzise în perioada dictaturii comuniste. Domeniul religios nu se

putea sustrage acestei imense avalanșe informaționale și a funcționat un curent la modă, ca

orice publicație care se respectă să aibă și o pagină religioasă.

Radioul și televiziunea au făcut loc temelor de spiritualitate nu doar în programele

lor religioase speciale care au atras o mare audiență(Universul credinței și Credo la TVR sau

Cuvânt și suflet, Floarea Darurilor la Radio România). Astfel, transmisiunea în direct a

Sfintei Liturghii de duminca și transmisiunile radio sau TV de la marile solemnități

religioase au fost incluse în grila de programe.116

La un moment dat, a intervenit o problema: opiniile jurnaliștilor din presa scrisă nu

puteau întotdeauna constitui un punct de vedere oficial sau unanim împărtășit de

reprezentanții Bisericii. De aceea, la un seminar consacrat presei, jurnaliștii din domeniul

religios realizau o distincție între categoriile de apariții publicistice, acestea împărțindu-se

astfel: publicațiiile prin definiție(cele ”oficiale”, care erau editate de Patriarhie, de

mitropolii, episcopii, etc.) și cele bisericești prin atitudine(diversele publicații realizate din

inițiativă și cu responsabilitatea personală, la fel cum erau paginile speciale din ziare sau

reviste laice precum: ”Alfa și Omega”, în Cotidianul, ”Calea, Adevărul și Viața” în România

Liberă, ”Lumină din Lumină”, în Cronica, etc).117

IV.7.1 Presa scrisă

116 Pr. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei..., p. 288.117 Seminarul ”Presa bisericească într-o societate post-totalitară”, Cluj-Napoca, 17-19 mai 1994.

62

În perioada post-decembristă, atât presa religioasă cât și cea bisericească au avut o

creștere impresionantă urmând stimulului extern al exploziei informaționale din societate

precum și impulsul intern, cel din comunitațile eclesiale. Referitor la cel din urmă, acesta a

fost puternic susținut de factori reali. Unul dintre cei mai importanți factori făcea referire la

faptul că, odată întoarse în spațiul public, cultele religioase au avut libertatea de a-și

desfășura activitățile specifice, inclusiv folosirea mass-media, în limitele statutelor și

codurilor canonice recunoscute de Stat.

Astfel, se reinfiripă o strânsă legătură între Biserică și Stat, mai ales la nivel

educațional și în activitățile de asistență socială. În urma acestui ”parteneriat”, se introduce

ora de Religie în școlile publice de nivel preuniversitar, iar seminariile teologice și

Facultățile de Teologie sunt integrate în sistemul de educație al Statului. Tot în această

perioadă se dezvoltă asistența religioasă din penitenciare, spitale, unități militare, și sunt

înființate diverse asociații și organizații creștine pentru mireni. Prin acest mod, Biserica

evoluează pe plan cultural-misionar și social filantropic, fiind factor activ.

Un alt factor important a fost reprezentat de faptul că mass-media laice își

manifestă interesul față de viața și activitățile Bisericii în societate, dar uneori emite o

imagine deformată sau puțin completă a subiectelor prezentate. Din acest motiv, instituțiile

bisericești au simțit nevoia cunoașterii și utilizării mijloacelor de comunicare în masă, în

primul rând pentru catehizarea mediatică a credincioșilor și în al doilea rând, dar la fel de

important, pentru promovarea activităților majore și informarea reală a credincioșilor asupra

proiectelor misionare, precum și menținerea unui dialog activ cu întreaga societate.

În anii de după revoluție, toate publicațiile ce apăreau și înainte de 1989, și-au

continuat activitatea, alături de acestea apărând și altele noi. Tot în această perioadă,

Biserica Ortodoxă a intrat pentru prima oară în audiovizual, înființând mai multe posturi de

radio și un post de televiziune, utilizând presa electronică.

În prezent, conform noului Statut, publicațiile periodice oficale ale Patriarhiei

Române sunt: Biserica Ortodoxă Română, Ortodoxia, Studii Teologice, Vestitorul

Ortodoxiei, Chemarea credinței, și cotidianul Lumina.

a. Revista Biserica Ortodoxă Română

Este buletinul oficial al Patriarhiei Române. Primul număr al revistei a fost tipărit în

data de 20 septembrie 1874, la Tipografia Mitropoliei, fiind lansat oficial pe 1 octombrie,

având ca titlu secundar de Jurnal Periodic Ecleziastic.

63

Istoria acestei publicații este împărțită în patru serii succesive, fiind întreruptă de

dificultăți materiale provocate de evenimente majore(Războiul de Independență, cele două

Războaie Mondiale)118

Această revistă de specialitate este cea mai importantă cronică a ultimilor aproape

150 de ani din istoria Bisericii noastre. În prezent este editată de Editura Institutului Biblic și

de Misiune Ortodoxă și are 7 rubrici principale(Editorial, Pastorale, Partea oficială – ce

conține lucrările Sf. Sinod, Evenimente bisericești, Aniversări-Comemorări, Documentare,

Recenzii), apărând de 4 ori pe an.

b. Revista Ortodoxia

Fiind înființată din inițiativa Patriarhului Justinian Marina, cel de-al treilea Pariarh

al Bisericii Ortodoxe Române in anul 1949, aceasta apare neîntrerupt. Este redactată în

București, la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, și tipărită la Tipografia

Institutului Biblic. Apare în prezent, de patru ori pe an și conține diverse numere tematice

abârdând în special problemele teologice de ordin interortodox, interconfesional și

interreligios.

c. Revista Studii Teologice

Apare din anul 1929, cu o pauză de 9 ani între 1940-1949. Din inițiatorii revistei,

profesori de la Facultatea de Teologie, amintim pe: Pr. Tudor Popescu, Pr. Ioan Mihălcescu,

Șerban Ionescu, Pr. Petre Vintilescu, Pr. Grigorie Cristescu, etc. A purtat subtitlul de

Publicație a Facultății de Teologie din București. Prima serie și-a încetat apariția în 1940.

În 1949, când regimul comunist a scos facultățile de teologie din universitate, Studii

Teologice deveneau ”Revista institutelor teologice”din Patriarhia Română începând seria a

II-a.

A III-a serie a revistei apare din anul 2005 având un program editorial rezultat din

propunerile ce s-au făcut la primul Congres al Facultăților de Teologie din Patriarhia

Română(Durău 2003).

118 Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp.88-89.

64

Studii Teologice, având dublu statut – bisericesc și teologic, constituie astăzi un

puternic liant între teologia academică și viața Bisericii. Această revistă funcționează ca un

canal de comunicare, ziditor atât pentru cei care o scriu cât și pentru cei care o citesc.

c. Vestitorul Ortodoxiei

Este un periodic de informare bisericească, spiritualitate și teologie al Patriarhiei

Române ce apare bilunar din anul 1990. Din toamna anului 2007, acesta apare într-un nou

format, A4 integral color, și face parte, alături de Ziarul Lumina și Lumina de Duminică, din

Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române.

d. Ziarul Lumina

Este primul cotidian creștin din România și a apărut pentru prima oară la Iași, pe 7

februarie 2005. Din noiembrie 2007 acesta este distribuit la nivel național făcând parte din

Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române. Preafericitul Patriarh Daniel a arătat o

dată cu apariția numărului 1000, motivația apariției acestui cotidian: ”Mai întâi s-a constatat

că dinamica vieţii bisericeşti din ţara noastră trebuia reflectată într-o publicaţie cotidiană,

ritmul de apariţie săptămânal sau lunar al unor reviste nefiind mulţumitor pentru cei care

doreau să primească mai prompt, într-o publicaţie scrisă, informaţii despre evenimentele

religioase. În fiecare număr editat de-a lungul acestor cinci ani de apariţie neîntreruptă,

cotidianul „Ziarul Lumina“ a publicat ştiri, reportaje, interviuri sau documentare despre

activităţile bogate şi multiple pe care le desfăşoară Biserica Ortodoxă Română.

În al doilea rând, credincioşii au resimţit nevoia de a citi zilnic un cotidian în care,

alături de informaţiile religioase, să găsească şi informaţii despre evenimentele din

societatea în care trăiesc, dar fără ca acestea să fie marcate de partizanat politic sau goană

după senzaţional. În al treilea rând, presa scrisă din România avea nevoie şi de o publicaţie

care să constituie un reper de normalitate, adică un mod de abordare nepătimaşă, echilibrată

a aspectelor vieţii sociale şi un spaţiu de promovare a speranţei în societatea românească.

Aşadar, publicaţiile „Lumina“ şi-au asumat rolul de a contribui la formarea

conştiinţei creştinului implicat în viaţa bisericească, dar şi activ în societatea de azi, deodată

fiu al Bisericii şi cetăţean al Ţării. Tuturor ostenitorilor, cititorilor şi binefăcătorilor acestor

publicaţii le transmitem preţuirea Noastră pentru lucrarea misionară pe care o realizează spre

65

slava Preasfintei Treimi şi spre binele Bisericii şi al poporului nostru. La mulţi ani, cu noi

realizări luminoase!”119

Din toamna anului 2005, acesta și-a adăugat săptămânalul Lumina de Duminică, și

multe alte ediții regionale o dată cu mutarea în 2007 la București. În prezent sunt difuzate

ediții regionale de Moldova, Transilvani,a Oltenia și Banat.

e. Chemarea credinței

Este o revistă editată de Patriarhia Română pentru copii și părinți. Primul număr a

apărut pe 25 martie 1993 iar din 2008 a trecut de la șase apariții pe an la 12 apariții(o dată pe

lună) schimbându-i-se și formatul editorial.

Pe lângă aceste periodice bisericești centrale există în prezent peste 100 de

publicații ortodoxe care apar la eparhii, protopopiate, parohii sau mănăstiri. Mai cunoscute

sunt: Glasul Bisericii(București), Teologie și Viață(Iași), Telegraful Român și Revista

Teologiă(Sibiu), Renașterea(Cluj-Napoca), Altarul Banatului și Învierea(Timișoara),

Actualitatea Ortodoxă și Tomisul Ortodox(Constanța), Candela și Tinerii de azi(Suceava),

Cronica Romanului, Credința Ortodoxă și Theologos(Roman), Credința Străbună(Alba-

Iulia), Glasul Adevărului(Buzău), Călăuza Ortodoxă(Galați), Lumină lină și Argeșul

Ortodox(Curtea de Argeș), Bărăganul Ortodox(Slobozia), Biserica Ortodoxă și Glasul

Adevărului(Alexandria), Didahia pentru copii și părinți(Drobeta Turnu-Severin), Biserica și

Școala, Calea mântuirii(Arad), Foaia diecezană(Caransebeș), Legea românească(Oradea),

Graiul Bisericii noastre(Baia-Mare), Grai Românesc(Miercurea Ciuc), Luminătorul și

Misionarul(Chișinău)

Alături de toate aceste publicații, există și inițiative ale laicatului ortodox, fie că

sunt de grup sau personale, unele având impact și lungă durată(ex. Credința ilustrată, Lumea

credinței).

IV. 7. 2 Misiunea prin radio și televiziune

După cum am amintit la subcapitolul anterior, în ultimii ani, cultele religioase din

România au făcut pași importanți spre utilizarea mijloacelor audiovizuale(radio și

televiziune) în activitatea misionară. Primele posturi de radio au fost cele

119 Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”O mie de trepte luminoase”, în: Ziarul Lumina, IV, 99(1000), p.1.

66

neoprotestante(Vocea Speranței -1971, Vocea Evangheliei – 1993, Micul Samaritean -

1998), apoi ortodocșii(Radio TRINITAS – 1996 primeste prima licenta audiovizuala, dar

emite din 1998) și catolicii(Radio Maria).

În prezent, pe calea undelor hertziene, Biserica Ortodoxă Română își face simțită

prezența prin: Radio TRINITAS, Patriarhia Română – București, care are 37 de frecvențe

terestre și două frecvențe de satelit, având studiouri de emisie în București, Iași, Sibiu,

Craiova; Reîntregirea – Alba Iulia; Renașterea - Cluj-Napoca; Radio Dobrogea –

Constanța; Lumina - Drobeta-Turnu Severin; Radio Ortodoxia – Brașov.

În ceea ce privește televiziunea, începând cu 27 octombrie 2007, o dată cu

înființarea Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, și-a început activitatea

televiziunea Trinitas TV, având transmisiune prin satelit și prin rețelele de cablu.

În ceea ce privește celelalte culte, există: Centrul Adventist Media – care cuprinde

și postul de televiziunea prin satelit Speranța TV, afiliat la trustul internațional Hope

Chanel;

IV. 7. 3 Biserica în Cyberspațiu

Deși departe de a se conforma în vreun fel previziunilor iluministe și pozitiviste

care îi anunțau iremediabilul declin, religia și-a păstrat locul în conștiința omului modern

având vizibilitate în spațiul public și fiind implicată adesea în gestionarea crizelor

modernității.

Filosofia secolului al XX-lea descoperă cu uimire că în fața lumii tehnologizate de

astăzi, creștinismul european se apropie fără a avea complexe de teme actuale pe care le

abordează cu o consecvență remarcabilă în logica unei experiențe bimilenare. ”Religia a

trecut dincoace de pragurile evoluției anticipate de gândirea modernă și caută să înțeleagă și

să biruie condițiile modernității târzii, în loc să se lase anihilată de acestea”120

În cele ce urmează, voi încerca să evidețiez câteva aspecte principale referitoare la

prezența Bisericii în spațiul creat de mediile moderne de comunicare, mai ales Internetul,

prin care se profilează o nouă paradigmă socială, societatea informațională sau, ca

120 Andrei Marga, ”Modernitate, religie, cultuă”, în: Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.33

67

anticipație, societatea cunoașterii. Religia în cyberspațiu este un subiect care devine din ce

în ce mai familiar în acest univers comunicațional121

Mulți din cei care s-au născut cu televizor în casă și au crescut cu telefonul mobil,

acum încep să emigreze căutând refugii către spații telematice care corespund cel mai bine

modului lor de înțelegere și relaționare.122

În această lume intuitivă, Internetul este un ghid experimentat. Websiteurile se

vizitează rapid, internauții petrec de obicei puțin timp pe o pagină și informația trebuie să fie

accesibilă doar prin câteva click-uri de mouse. De asemenea, e-mailurile sunt, de cele mai

multe ori, mesaje simple, ușor de citit. Abia după ce acestea sunt listate, ele devin

documente oficiale, ce sunt tratate ca textele din secretariatele tradiționale.123

Analizând din punct de vedere creștin, se poate observa o cultură eminamente

intuitivă poate destabiliza înțelegerea unor principii și tradiții, drept aceea este necesară o

complementaritate între rațional și intuitiv. Deoarece Universul Internetului atinge toate

sferele de activitate umană, problema influenței familiei în viața persoanelor și a societății

este analizată din diferite puncte de vedere. Drept aceea distingem punctele de vedere

grupându-le în două categorii mari: prima este reprezentată de entuziaștii și utopicii, care din

elogiul noului mediu de comunicare fac un adevărat cult iar cealaltă e susținută de criticii

vehemenți și cei care susțin că Internetul este doar un instrument de lucru, nu produs

tehnologic dezvoltat din interese comerciale.

În ceea ce privește prezența religiilor pe Internet, enumerăm câteva websiteuri mai

populare care conțin numeroase informații despre religii: de exemplu populara enciclopedie

digitală wikipedia.org deține portalul Theopedia – consacrat credințelor și ideilor religioase,

iar în paralel se dezvoltă, printre altele, site-ul Ortodoxwiki.org, care este specializat pe

tradiția creștină ortodoxă, varianta în limba engleză fiind lansată abia în anul 2004.

În comparație cu celelalte Biserici și confesiuni creștine din lume, putem spune că

Ortodoxia are o prezență destul de temperată pe Internet, dar cybernauții interesați pot

accesa site-uri diferențiate ca autoritate spirituală, mesaj sau extensie. Astfel, unele din

acestea sunt axate pe studiul academic și cuprind multe texte biblice și patristice în mai

multe limbi, învățătura de credință ortodoxă, altele au profil organizațional și prezintă date

administrative ale celor mai importante structuri canonice din întreaga lume, precum și

fluxuri de știri despre funcționarea cotidiană a instituțiilor bisericești oficiale. Credincioșii

121 Jean- Francois, Mayer, Internet et Religion, coll. Religioscope, Fribourg, 2008122 Nicolas Olivieri, Génération virtuelle: Le phénomène japonais ”otaku”, www.omnsh.org/spip.php?article61 123 Pr. Nicolae Dascălu, Parabola făcliei..., p. 451

68

pot pe Internet asculta on-line posturi de radio ortodoxe din țările europene sau din SUA, pot

viziona filme documentare despre mari personalități duhovnicești sau pot urmări live

emisiuni de televiziune, se pot înscrie la forumuri de discuții.124

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol are un site în care se îmbină istoria și

actualitatea, www.patriarchate.org, și care face legătura cu celelalte Biserici Ortodoxe

autoceface și autonome. Prin versiunile biligve sau multiligve ale unora dintre site-urile

oficiale ale Bisericilor Ortodoxe se încearcă o depășire a barierelor de comuunicare

promovându-se în acest fel deschiderea către dialog.

La noi, în România, alături de site-ul oficial al Patriarhiei Române,

www.patriarhia.ro și de site-ul basilica.ro, al Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei

Române, funcționează mai multe portaluri, realizate cu binecuvântarea conducerii Bisericii

sau din inițiative private, cuprinzând prelungirea pe Internet a componentelor mediatice din

presa scrisă și audiovizuală, precum și bogate baze de date teologice.

Prin website-urile bisericești se pot mediatiza activitățile desfășurate ale Bisericii,

se poate propovădui dreapta credință, în scopul eliminării posibilelor confuzii doctrinare,

tinerii pot găsi instrumente de cateheză și educație creștină iar preoții își pot îmbogăți

experiența omiletică, se pot stabili legături cu enoriașii care locuiesc temporar înafara

arealului geografi al parohiilor de origine, se pot prezenta patrimoniile spirituale, umane și

artistice ale fiecărui locaș de cult precum, se pot încuraja pelerinajele, etc.

Mediile ortodoxe au tendința deja, de trecere de la siteurile statice, cu comunicare

unidirecțională care funcționează mai mult ca bază de date către siteuri specializate ce

cuprind un număr din ce în ce mai mare persoane, preucum rețelele de socializare(Ex.

Facebook).

Referitor la imaginea lui Dumnezeu și viața creștină în contextul rețelei de Internet,

Pr. Constantin Alexe dădea un răspuns încă din 1998, într-un număr al revistei Solia: ”

Oamenii de astăzi, pot participa la discuţii despre viaţă, slujbe şi procesiuni liturgice, pot

primi îndemnuri religioase, pot participa la discuţii despre viată şi credinţă prin radio şi

televiziune şi pot de asemenea să consulte un preot prin scrisoare sau telefon.

Peste toate acestea, reţeaua Internet adaugă acestor facilităţi de comunicare alte

posibilităţi care nu necesită prezenţa în acelasi loc, a comunicantului, sau primitorului de

informaţii. Pot primi informaţii fără să se întâlnească unii cu alţii, fără ca, primitorul

informaţiei să-l întâlnească pe cel ce comunică informaţia.

124 Ibidem, p. 456

69

Internetul modifică graniţele geografice, şi depăşeşte limitele cadrului convenţional.

Acasa, nimeni nu ştie că tu cauţi informaţii despre o anumită religie sau serviciile unei

Biserici confesionale. Oameni depărtaţi de religie, sau Biserică, pot intra în contact, în mod

anonim, cu lumea religiei. Acesta poate fi un prim pas spre spiritualizare, ce ar putea fi

urmat de o relaţie personală cu Creatorul.”125

Toate datele menționate servesc drept mărturii ale implicării Bisericilor, pe termen

lung, în dialogul responsabil cu societatea dominată de comunicare, inclusiv pe cele mai

moderne căi de împrăștiere a mesajului și raze de speranță că oamenii de azi și de mâine vor

ști să facă din realizările lor tehnice căi de apropiere și de edificare culturală și spirituală.

125 Pr. Constantin Alecse, ”Internetul, în slujba lui Dumnezeu?”, în: Solia, 4/1998, p.2

70

CONCLUZII

Pe parcursul expeunerii, în cele patru capitole ale lucrării de față ne-am întâlnit cu un

conținut informațional care poate fi sintetizat prin următoarele cuvinte cheie: Comunicare,

Cuvânt, Logos, Comuniune, Cuminecare, Liturghie, audiovizual, radio, programe, morală,

pastorală, presă, cultură mediatică, libertate, conștiiță, cyberspațiu, funcții, disfuncții, efecte,

postmodernism, societate, manipulare, public, rutină, religie, misiune.

Din experiența dobândită în cei 7 ani de activitate în domeniul mass-media și din cei

7 ani de colaborare cu instituția Bisericii, am constatat o deschidere a acesteia către noile

medii de comunicare în masă(televiziune, radio, Internet). Dacă, la început, reticența

clericilor era pe deplin justificată de faptul că aveau în față o instituție care, în acepțiunea lor

de atunci, avea rolul doar de a scoate în evidență elementele negative din viața bisericii,

ulteorior am constatat cu bucurie, colaborarea ce se întrezărea și care avea să devină element

de prioritate chiar pe agenda Preafericitului Patriarh Daniel.

Aceste îmbucurătoare constatări au constituit avântul spre dorința înfocată de a

studia Jurnalismul și arta comunicării în general, motiv pentru care mi-am și îndreptat

atenția spre Facultatea de Jurnalism, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu reușesc să o termin

simultan cu cea de Teologie.

Această cercetare reprezintă o dorință mai veche pe care am de gând să o continui și

la masterat deoarece consider că presa creștin-ortodoxă manifestată pe căile moderne de

transmitere a mesajului divin, reprezintă un colac de salvare al omenirii, care vine să

propovăduiască neîncetat cuvântul Evangheliei și să formeze o societate sănătoasă în care

valorile au întâietate. Drept aceea voi evidenția în continuare concluziile majore care pot fi

trase în urma cercetărilor noastre:

În zilele noastre, când revoluția comunicațiilor și a informațiilor este în plină

desfășurare, Biserica se găsește, fără îndoială, în fața unui nou prag decisiv. Biserica ar

trebui să utilizeze pe larg mass-media, și să se impună pe toate căile de comunicare socială

de masă nelăsând astfel loc greșelilor neintenționate sau intenționate făcute de cei fără

experiență sau cu gând rău asupra instituției Bisericii.

Vocația profetică și pastorală a comunicării religioase se manifestă prin afirmarea

necesității unei comunicări verticale, de la om către Dumnezeu și de la Dumnezeu către om,

păstrându-se astfel legătura cu Dumnezeu, Creatorul cerului și Pământului. De asemenea,

perfecționarea tehnologiilor de comunicare și multiplicarea tot mai accentuată a

71

schimburilor informaționale pot asigura calitatea și eficacitatea comunicării religioase și în

plan orizontal, de la om către aproapele său, însă nu garantează de la sine fericirea și

armonia dintre oameni.

Într-o cultură secularizată caracteristică veacului în care trăim și care este construită

pe principiile ideologice ale dezvrăjirii lumii și ale rațiunii autosuficiente, se găsește în

mass-media, căile de transformare a conștiințelor și de formare a ”omului nou”, într-o

versiune nouă.

Printr-o cultură mediatică dezvoltată la nivel planetar, se manifestă deseori tendința

de a substitui realitatea relațiilor interumane directe prin tele-prezență și duhovnicia prin

virtualitate. Din păcate, omul de astăzi pare mai atașat(cel puțin la nivel temporal)de spațiul

virtual al audiovizualului sau al Internetului decât de spiritualitea rugăciunii și a legăturii

nemijlocit cu sacrul.

Mass-media și new media(Internetul), pot fi considerate daruri ale lui Dumnezeu și

utilizate în consecință, ca mijloace de transmitere a valorilor și ca noi punți de solidaritate

între oameni și comunități. Pe de altă parte, sistemul mediatic mondial, constituit prin

convergența media, manifestă o atitudine de însușire narcisistă a calităților care, în culturile

tradiționale erau atribuite doar Divinității: ubiuitatea și simultaneitatea(prin mass-media poți

fi prezent pretutindeni pe glob și poți participa ”în direct” la evenimente), atotștiința(bazele

de date din rețea îți oferă cunoștințe uriașe despre orice și despre orice),

atotputernicia(numai mass-media ”știe” adevărul și poate face prognoze pentru viitor,

conctarea îți oferă forțe care nu au asemănare etc.), puterea salvatoare(Internetul cheamă la

participare și la trăirea unor experiențe extatice, oferind surogate de paradisuri artificiale).

Analizând din punct de vedere religios, tendința de virtualizare a relațiilor

interumane și renunțarea la spiritualitatea autentică reprezintă o serioasă amenințare la

adresa ființei umane. De aceea, Biserica recomandă păstrarea unui echilibru între

comunicarea interpersonală și comunicarea mediatică. Din păcate unii indivizi ajung să se

întâlească doar în cyberspațiu, fără a mai trăi apropierea fizică reală, fără a se mai privi unii

în ochii altora și fără a mai experimenta bucuria rugăciunii împreună. Mulți nu vor mai găsi

interesant sau timp să ia masa de sărbători împreună, nici să se bucure de frumusețea

înconjurătoare a mediului în care trăiesc și a pământului pe care locuiesc.

Spiritualizarea comunicării ar face ca, în mod ideal, omul să descopere în oglinzile

mișcătoare ale modernității profunzimile propriei demnități, să recunoască arhetipurile

existenței sale și să comunice mai intens cu Creatorul său, cu semenii și cu toate câte

ființează. Ceea ce astăzi este considerat modern sau postmodern și provoacă uneori teamă și

72

îngrijorare, probabil va fi peste câteva sute de ani, simplă istorie, himeră uitată sau obiect de

muzeu. Crizele modernității își pot găsi o rezolvare în lectura atentă și sinceră a trecutului.

În viziunea creștin-ortodoxă, prezența Bisericii în acest univers comunicațional

modern nu reprezintă doar oferirea unei alternative mediatice pentru publicul de azi ci o

împlinirea a unei vocații existențiale. Scopul comunicării bisericești este încorporarea

sacramentală a credincioșilor în Hristos și comuniunea dintre oameni. Această comunicare

creștină autentică este profetică, ascetică, agapică, euharistică și eshatologică. Întâlnirea

dintre Biserică și societate în universul comunicării moderne este pentru omenire o șansă

oferită unor potențialități de conlucrare și împreună-slujire, prin umanizarea tehnicii și

pentru îndumnezeirea omului.

Mijloacele de comunicare în masă fac astăzi parte, cu prisosință atât din viața

”individuală” a fiecăruia, cât și din viața societății. Creștinul trebuie să învețe să facă

”managementul” acestor instrumente, astfel încât ele să nu-i fie dăunătoare sufletului, ci, pe

cât posibil, utile și de folos. În acest context, implicarea directă și activă a Bisericii în

procesul de informare în masă a populației este una argumentată și absolut necesară. Or,

Biserica rămâne a fi și astăzi una din cele mai influente instituții de păstrare și promovare a

valorilor creștine.

Așadar, conchidem prin a spune că acest studiu poate face obiectul unei cercetări ulterioare

și, de ce nu, o lectură suplimentară pentru cei care doresc să îmbrățișeze meseria de jurnalist

în domeniul teologic.

73

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare

BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Ediția jubilară a Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Liturghierul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,

2000;

ATHANASE D’ALEXANDRIE, Sur l’incarnation du Verbe, Source Chrétiennes(SC), no 199;

CONFUCIUS, Doctrina celor patru cărți clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iași, 2001;

DIONISIE PSEUDO-AREOPAGITUL, Despre numele divine, trad. de Cicerone Iordănescu și

Theofil Simensky, Institutul European, Iași, 1993;

DIONISIE AREOPAGITUL, Despre Ierarhia Bisericească, III, I, în Opere Complete, trad.,

introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti 1996;

EVAGRIE MONAHUL, ”Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor”, în: Filocalia,

vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;

Filocalia, vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București, 2009;

LACTANȚIU, Institutiones divinae, Ed. Învierea, Timișoara, 2004;

TERTULIAN, Apologeticum, XXXIX, 1-4;

ORIGEN, ”Scrieri alese. Partea a patra: Contra lui Celsus”, în coll. Părinți și Scriitori

Bisericești, 9, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,

1984;

SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, Omilia XXI,

București, 1923;

SF. IGNATIE TEOFORUL, Către Magnesieni, VIII, 2, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1,

1979;

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, ”Capetele teologice (gnostice)”, suta a doua, 60, în

Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura

Harisma, 1993;

SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, ”Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui

nouă în prin trup”, în Scrieri. Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P.S.B. 15,

Bucureşti, Editura IBMBOR, 1987;

74

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, ”Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, X, în

Scrieri. Partea a IV-a, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, Bucureşti, 2000;

Dicționare, enciclopedii, colecții

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Institutul de

Lingvistică ”Iorgu Iordan”, București;

Dinctionnaire de spiritualité, t. 15, Editions Beauchesne, Paris, 1992;

Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1995;

Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Ed. Ștințifică și Enciclopedică,

București, 1979;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, 3, vol., Ed. Științifică, București,

1986-1991;

***, Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,

București, 2010;

JONES, Lindsay(ed.), Encyclopedia of Religion, Macmillan Refference USA, 2005;

POPESCU, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate,

Ed. Tritonic, București, 2002;

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;

Cărți, studii, articole

***, ”A XII-a întâlnire internațională «Oameni și religii», ultima mare întâlnire

interreligioasă a acestui secol, București, 30 august – 1 septembrie 1998”, în: Biserica

Ortodoxă Română, CXVI(1998), 7-12;

***, ”Declarația Conferinței episcopale germane”, în: Les Médias. Textes des Eglises réunis

et présentés par le groupe Médiathec, Le Centurion, Pars, 1990;

***, Biserica în era globaliării, Actele Simpozionului Internațional Biserica în era

globalizăriii, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

***, Importanța pastoral-misionară și culturală a presei bisericești în Ortodoxia

românească, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2010;

75

***, L’éducation aux médias. Un kit a l’intention des enseignants, des élèves, des parents et

des professionels, UNESCO, 2006;

***, Obiceiuri, atitudini și satisfacția publicului radio și TV, Raport final de cercetare

septembrie-octombrie 2007, relizat de INSOMAR pentru Consiliul Național al

Audiovizualului(www.cna.ro);

***, Public service broadcasting. Cultural and Educațional Dimensions, Paris, 1996;

***, ”«Radio chrétienne, que fais-tu du mesage?», Actes du Congrès des radios

chrétiennes”, 1987, în: Les Médias...;

Raportul Adunării CEB de la Vancouver”, 1983, în: Les Médias. Textes des Englises réunis

et présentés par le groupe Médiathec, Le Centurion, Paris, 1990;

† ANASTASIOS Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiraniei și a toată Albania, Ortodoxia și

problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, București, 2004;

† BARTHOLOMÉE I, le Patriarche oecuménique, ”L’économie doit ëtre au service de

l’homme, et non l’inverse”, în: Services Orthodoxe de Presse, 1999, avril, 237;

† DANIEL,”Comuniune frățească în Biserică și misiune spirituală în societate”, în: Glasul

Bisericii, LXV(2007), 10;

† DANIEL, ”Fundamente teologice ale actului comunicațional și coordonate ale

apostolatului mediatic în epoca actuală”, în: Candela Moldovei, XII, 2003, 7-8;

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Credințe pentru fapte bune. Lucrarea

Bisericii în societate în anul 2010”, Ed. Basilica, București, 2011;

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Misiune prin imagine și cuvânt”, în:

Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Ed. Basilica, București, 2009;

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Misiune cutural-pastorală prin radio”, în

vol Misiune pentru mântuire, Ed. Basilica, București, 2009;

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”O mie de trepte luminoase”, în: ziarul

Lumina, IV, 99(1000);

Lucrări cu caracter general:

ACHIMESCU, Nicolae, India. Religie și filosofie, Ed. Tehnopress, Iași, 2001;

ACHIMESCU, Pr. Nicolae, ”Secularismul ca atitudine spirituală care-l ignoră pe Dumnezeu”,

în: Teologia, 2004;

ALBULESCU, Ion, Educația și mass-media. Comunicare și învățarea în societatea

informațională, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

76

ALEXANDER, Heffrey C., Seidman, Steven(coord), Cultură și societate. Dezbateri

contemporane, Institutul European, Iași, 2001;

ALECSE, Pr. Constantin, ”Internetul, în slujba lui Dumnezeu?”, în: Solia, 4/1998;

ARTHUR, Chris(ed.), Religion and the Media, An Introductory Reader, University of Wales

Press, Cardiff, 1993;

BABIN, Pierrre, MCLUHAN, Marshal, Autre homme, autre chrétien à l’âge électronique,

Editions du Chalet, Lyon, 1977;

BALABAN, Delia, Comunicarea mediatică, Ed. Tritonic, București, 2009;

BALLE, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond

Boudon, București, Editura Humanitas, 1997;

BALLE, Francis, Médias et société, Édition Montchrestien, Paris, 1990;

BEJAN Sorin, „Arta comunicării în misiunea moral-pastorală a Bisericii reflectată prin

audiovizual” – Teză de doctorat în Teologie, Universitatea Bucureşti, 2010;

BERKELEY, Philippe, Pour vivre l’Eucharistie, Paris, 1993;

BERTRAND, Claude-Jean(coord.), O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași,

1999;

BIZĂU, Pr. Ioan, ”Cuvântul, între adevăr și minciună”, în Renașterea, XVIII(2007), 10(210);

BLUMER, Jay G., KATZ, Elihu(eds), The Uses of Mass Communication. Curent Perspectives

on Gratification Research, Sage publications, Beverly Hills, CA, 1974;

BORDIEU, Pierre, Despre televiziune, București, Ed. Meridiane, 1998;

BRECK, Pr. Prof. Dr. John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. Monica

Hergheliu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București, 1999;

BORRELY A., Eutizi, M., L’oecumenism spirituelle, Labor et Fides (Perspective orthodoxe

8), Genf. 1988;

BOTEZAN, Florin, Pr.Asist. Dr., ”Sfânta Liturghie – structură catehetic-euharistică și

sfințitoare”, în: Altarul Reîntregirii, Serie nouă, anul IX, nr. 2, iulie-decembrie, Alba Iulia,

2004;

BOURDIEU, Pierre, Despre televiziune, București, Editura Meridiane, 1998;

BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, ”Spațiul îndumnezeirii. Eternizarea umanului în Dumnezeu în

viziunea teologică a Părintelui Stăniloae”, în: Revista Ortodoxia, nr. 3-4, București, 1993;

BRIGS, Asa, BURKE, Peter, Mass-media. O istorie socială: De la Gutenberg la Internet, Ed.

Polirom, 2005;

77

CABASILA, Nicolae, ”Despre viața în Hristos”, IV, în: Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieștii

Liturghii și Deste viața în Hristos,trad., studiu introductiv și note de Pr. Dr. Ene Braniște și

de Pr. Prof. Dr. Teodor Bogage, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, București, 1989;

CATHALA, Henri-Pierre, Epoca dezinformãrii, București, Editura Militarã, 1991;

CAUNE, Jean, Cultură și comunicare, Ed. Cartea Românească, 2000;

CAZENEUVE, Jean, La société de l’ubicuité. Communication er diffusion, Denoël, Paris,

1972;

CERDAN, Nathalie Coste, ALAIN, Le Diberder, Televiziunea, București, editura Humanitas,

1991;

CHANEY, D., Fictions and Ceremonies, Editura Arnold, Londra, 1979;

CHRIS, Arthur ”Introduction” la vol. Religion and the Media, University of Wales Press,

Cardiff, 1993, ;

CLAUSSE, Roger, ”The mass public at grips with mass communication”, în: International

Social Science Journal, 1968, 20(4);

CLÉMENT, Oliver, ”Cinema și creștinim. Note de reflecție”, în: Teologie și Viață, XI(2001),

nr. 8-12;

COMAN, Pr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Bucureşti, Editura Bizantină,

1995;

COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2007;

COMAN, Mihai, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Ed. Polirom, Iași

2003;

CORNU, Daniel, ”Les mots de la vérité”, în: Les cahiers du journalisme, printemps, 2004,

13;

CUILENBURG, J.J. Van, SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas,

București, 1998;

DASCĂLU, Pr. Dr. Nicolae, Parabola Făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era

informațională, Editura Basilica, București, 2012;

DASCĂLU, Pr. Nicolae, ”Lansarea Agenției de știri Basilica a Patriarhiei Române(16 iunie

2008)Ӕn: Glasul Bisericii, LXVII,(2008), 4-6;

DASCĂLU, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra

mass-media, Ed. Trinitas, Iași, 2000;

DE FLEUER, Melvin L., BALL-ROKEACH, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Ed.

Polirom, Iași, 1999;

78

DINU, Mihai, Comunicarea, Ed. Științifică, București, 1999;

DOBRESCU, Paul, BÂRGĂOANU, Alina, Mass media și societatea, Ed. Facultății de

Comunicare și Relații Publice David Ogilvy – SNSPA, Bucureșt, 2001;

DRĂGAN, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, București, 1996;

DRUMMOND, P. și R. PATERSON(editori), Television in Transition, BFI, Londra, 1985;

DURĂ, Pr. Prof. Nicolae, ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, E.I.B.M.B.O.R.,

București 1998;

ELIADE, Mircea, ”La permanence du sacré dans l’art contemporain”, în: Briser le toit de la

maison, Gallimard, Paris, 1986;

ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic,

București, 2000;

ELIADE, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1982;

ELIADE Mircea, Taina Indiei. Texte inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea

Handoca, postfață de Horia Nicolescu, Editura Icar, București;

EVDOKIMOV, Paul, Rugul aprins, trad. de Diac. Prof. Teodor Damşa, Timişoara, Editura

Mitropoliei Banatului, 1994;

EVDOKIMOV, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Iaşi,

Editura Polirom;

FISKE, John, Television Culture, Routledge, London, 1987;

FLORENSKY, Pr. Pavel, ”Slovesnie slujenie”, în «Journal Moskovckoi Patriarhii», nr.

4/1977;

HOLBEA Pr. Lect. Dr. Gheorghe Viorel, Teologia cuvântului, curs – Facultatea de Teologie

Ortodoxă ”Justinian Patriarhul.”;

GALERI, Pr. Prof. Dr. Costachi, ”Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie”, în rev.

Ortodoxia, în XXXIII (1981), nr. 1;

GERBNER, George, ”Living with television: the dynamics of the cultural process” in Bryant,

Zillman, Perspective son media effects, N.Y., Hillside, Lawrence Erlbaum, 1986;

GHEORGHE, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții umane, Ed. Prodomos, București,

2005;

GHEORGHE, Virgiliu, Revrăjirea lumi sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor,

Ed. Prodomos, București, 2006;

HEINZ, Gérard, Radiodiffusion et télévision, approches théologiques, Strasbourg, 1981;

JOST, Francois, Introduction a l’analyse de la télèvision, Paris, Ellipses, 1999;

KELLNER, Douglas, Cultura media, Institutul European, Iași, 2001;

79

LOSSKY, Vladimir Vederea lui Dumnezeu, Studiu introductiv Diac, Ioan I Ică Jr., Ed. Deisis,

Sibiu, 1995;

LULL, James, Mass-media – Comunicare, București, Editura Samizdat, 1999;

MAYER, Jean- Francois,, Internet et Religion, coll. Religioscope, Fribourg, 2008

MARCUSE, Herbert, Scrieri filozofice, București, Editura Politică, 1997;

MARGA, Andrei, ”Modernitate, religie, cultuă”, în: Biserica în era globalizării, Ed.

Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

MARINESCU, Valentina, Introducere în teoria comunicării; principii, modele, aplicații, Ed.

Tritonic, București, 2003;

MCLUHAN, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Ed. Nemira, București, 1997;

MCQUAIL, Denis, Mass Communication Theory, Sage, London, 1987;

MCQUAIL, Denis, WINDHAL, Sven, Modele ale comunicări pentru studiul comunicării de

masă, Ed. Facultății de Comunicare și Relații Publice, David Ogilvy – SNSPA, București,

2001;

MEHL, Dominique, La télèvision de l’intimité, Paris, Seuil, 1996;

MELVIN, L. De Fleur, SANDRA BALL-ROKEACH, Teorii ale comunicării de masă, Editura

Polirom, Iași, 1999;

MORLEY, David, Television, Audineces and Cultural Studies, London, Routledge, 1999;

MOTRU, Constantin Rădulescu, Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, Ed.

Fundațiilor Regale, București, 1936;

MUREȘAN, Pr.Lect. Dr. Radu Petre, Scientologia: religie sau știință?, curs – Facultatea de

Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”;

NIEBUHR, Richard H., Christ and culture, Harper an Row, New York, 1951;

NOICA, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002 ;

POP, Doru, Introducere în teoria media, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

POPA, Dorin, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, București, 2002;

POPESCU, Teodor M, Biserica și cultura, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București, 1996;

OLIVIERI, Nicolas, Génération virtuelle: Le phénomène japonais

”otaku”www.omnsh.org/spip.php?article61

RAFAIL, Ieromonahul (Noica), Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p.

13 Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura

Harisma, 1993;

80

RAFAIL, Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de

folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 1994;

RIEFFEL, Rémy, Sociologia mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2008;

SCHMEMANN, Alexander, Euharistia. Taina Împărăției, trad. din limba rusă de Pr. Boris

Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 1998;

SCHMEMANN, Alexander, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de ierom. Vasile Bârzu,

Bucureşti, Editura Sophia, 2002;

SEMEN, Petre, Introducere în teologia profeților scriitori, Editura Trinitas, Iași, 2008;

SOFRONIE, Arhim., Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mânăstirea Lainici,

1998;

STAVRE Ion, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Editura Nemira,

București, 2004;

SORLIN, Pierre, Mass Media, traducere de Rodica Roxana Anghel și Mihai Eugen Avădanei,

Editura Institutul European, Iași, 2002;

STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei,

Craiova, 1987;

STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943;

STĂNILOAE, Pr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, București, 2005;

STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986;

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica și Mistica, Ed.

IBMBOR, 1992;

STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;

SCHWARTZENBERG, Roger-Gerard, Statul Spectacol, București, Editura Scripta;

ȘOITU, Laurențiu, Comunicare și acțiune, Institutul European, Iași, 1987;

Șoitu, Laurențiu, Retorica audio-vizuală, Iași, Editura Cronica, 1993;

TIA, Arhim. Lect. D. Teofil, ”Preotul păstor și comunicarea religios existențială.

Misionaritatea vocației formativ-educative în universul eclezial”, în Revista ”Altarul

Reîntregirii”, serie nouă, anul IX, nr.2, iulie-decembrie, Alba Iulia, 2004;

TIHAN, Eusebiu, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de ecologie socială și

protecție umană FOCUS, București, 2002;

THUNBERG, Lars, Omul și cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, Ed. Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999;

81

VAN CUILENBURG, J.J. SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas,

București, 1998;

VOYENNE, Bernard, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librairie

Arman Colin, Paris, 1962;

VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1998;

WILLET, Gilles, Une introduction aux concepts, aux modèles et aux théories, Ottawa, Ed, du

Renoveau Pédagogique, 1992, apud Ioan DRĂGAN, Paradigme ale comunicării de masă, Ed.

Șansa, 1996;

WILLIAMS, Richard, Readind and Criticism, Frederick Muller, Londra, 1950;

WOLTON, Dominique, War game, L’information et la guerre, Paris, 1991

Resurse internet

Legea audiovizualului nr. 504/2002, pe site-ul www.cna.ro

***”La religion dans les médias”, document UCIP, Luxemburg, 1998,

<http://www.icomworld.info/do/fif.htm>;

http://www.formula-as.ro/2008/804/spiritualitate-39/puterea-cuvantului-9082

http://anacasian.blogspot.ro/2011/06/promovarea-valorilor-moral-spirituale.html,05.04.2012

http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/pccs/documents/

rc_pc_pccs_doc_23051971_communio_en.html;

http://biserica.org/Publicatii/2002/NoVII/03_index.html;

www.basilica.ro

www.patriarhia.ro

www.trinitas.ro

www.chemareacredintei.ro

www.editurapatriarhiei.ro

82

ADDENDA

Documentul final al Colocviului

”Biserica în mass-media și mass-media în Biserică”126

– Durău, 19-21 iunie 2003 –

În zilele de 19-21 iunie 2003 a avut loc, la Centrul Cultural-Pastoral Sf. Daniil

Sihastrul - Durău(jud. Neamț), Colocviul de presă cu tema Biserica în mass-media și mass-

media în Biserică, Organizat de Institutul Cultural-Misionar TRINITAS – Iași. În

deschiderea lucrărilor, IPS Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei a prezentat un referat

privind fundamentele teologice ale actului comunicațional și coordonatele apostolatului

mediatic astăzi.

Participanții la întrunire, jurnaliști din presa bisericească și laică din România, au

analizat peisajul mediatic actual și au purtat un dialog constructiv vizând complexitatea

raporturilor dintre Biserică și mass-media, precum și perspectivele unei mai bune colaborări

în viitor. Din discuțiile purtate au rezultat următoarele concluzii:

Prin definiția și menirea ei, Biserica oferă spațiul comunicării între om și Dumnezeu

și a oamenilor întreolaltă. Angajamentul mediatic al acesteia reprezintă o concretizare prin

mijloace moderne a vocației sale propovăduitoare, mass-media fiind un capitol important din

gândirea socială a Bisericii.

După cum jurnalismul nu este corp străin pentru Biserică, tot astfel Biserica nu poate

lipsi din preocupările mass-media laice. Raportul dintre presa bisericească și cea laică este

unul de complementaritate, care ar putea fi mai bine pus în evidență prin diferite forme de

parteneriat mediatic.

Ecologia mediatică devine din ce în ce mai mult o preocupare comună pentru presa

bisericească și cea laică, întrucât se resimte în societate nevoia protecției consumatorilor de

126 Publicat în Candela Moldovei, 7-8/2003, p.21.

83

știri și de imagini transmise prin mijloacele de comunicare în masă. Biserica și mass-media

au datoria de a apăra împreună valori fundamentale: sacralitatea vieții, demnitatea și

integritatea persoanei, respectul pentru adevăr, pentru conținutul și scopul comunicării.

Lupta împotriva poluării spirituale se poate duce prin inițiearea unor campanii comune de

sensibilizare a opiniei publice.

O altă preocupare constantă și unanimă este profesionalizarea jurnaliștilor bisericești

în privința folosirii tehnicilor media și a celor laici în înțelegerea și însușirea unei culturi

teologice de bază. În acest sens, participanții la Colocviu au salutat decizia Sfântului Sinod

al Bisericii Ortodoxe Române privind înființarea secției Teologie - Științele Comunicării și

Relații Publice, în cadrul Facultăților de Teologie Ortodoxă din București, Iași, Cluj și

Craiova. Totodată, s-a propus și organizarea unor cursuri de scurtă durată sub forma unor

școli de vară.

Reprentanții presei laice au semnalat că este nevoie de îmbunătățirea comunicării

dintre Biserică și mass-media, subliniind utilitatea funcționării birourilor de presă în cadrul

centrelor eparhiale.

A fost exprimată dorința ca, pe viitor, să se realizeze o rețea mediatică

eclesială(presă scrisă, audio, video) cu acoperire națională. Într-o primă etapă, această

inițiativă s-ar putea materializa prin organizarea unei agenții ortodoxe de presă.

Participanții la Colocviul de la Durău au reafirmat utilitatea înființării, până la

sfârșitul anului curent, a unei Asociații care să sprijine eforturile jurnaliștilor creștini din

presa bisericească și din cea laică. Asociația va organiza întruniri periodice, în cooperare cu

structurile eclesiale și jurnalistice.

84

Documentul final127

al Simpozionului Național de Presă Bisericească,

Arad, 28-29 aprilie 2010

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, şi în prezenţa Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Timotei al Aradului, în zilele de 28

si 29 aprilie 2010 au avut loc, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii

„Aurel Vlaicu” din Arad, lucrările Simpozionului naţional „Calea Mântuirii” la zece ani de

la reapariţie (2000-2010). Importanţa pastoral - misionară şi culturală a presei bisericeşti

în Ortodoxia românească. Întrunirea a fost organizată cu ocazia aniversării unui deceniu de

la renaşterea publicaţiei pastoral-misionare Calea Mântuirii, editată de Facultatea de

Teologie din Arad.

Au participat reprezentanţi ai presei scrise şi audiovizuale bisericeşti din Bucureşti,

Iaşi, Cluj-Napoca, Craiova, Timişoara, Constanţa, Curtea de Argeş, Caransebeş şi Arad,

precum şi profesori de la facultăţi de teologie ortodoxă.

În deschiderea evenimentului, miercuri 28 aprilie, ora 9:00, Înaltpreasfinţitul

Arhiepiscop Timotei al Aradului a oficiat, în capela Facultăţii de Teologie din Arad, slujba

de Te Deum la care au participat invitaţii şi organizatorii. Aula Magna a găzduit cuvântările

inaugurale rostite de către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Timotei, Pr. Dr. Nicolae Dascălu,

consilier patriarhal, coordonatorul Centrului de presă BASILICA, Prof. Dr. Ioan Radu,

prorector al Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad şi Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan, decanul

Facultăţii de Teologie din Arad. Importanţa pastoral-misionară şi culturală a presei

bisericeşti în Ortodoxia românească 301

Au fost susţinute 19 referate care au determinat dezbateri şi au creat un spaţiu de

dialog viu între participanţi.

În încheierea lucrărilor a avut loc o masă rotundă, cu tema: Presa bisericească în

Ortodoxia românească contemporană: direcţii, exigenţe, perspective.

Dintre numeroasele aspecte abordate, au fost reţinute următoarele:

127 Publicat în volumul Importanța pastoral-misionară și culturală a presei bisericești în Ortodoxia românească, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2010, pp.300-301

85

1. A fost evidenţiată activitatea Centrului de Presă BASILICA şi s-a subliniat

importanţa conlucrării misionare dintre instituţiile mass-media centrale şi cele locale din

Patriarhia Română;

2. Din referatele susţinute şi opiniile exprimate s-a constatat necesitatea valorificării

experienţei publicaţiilor bisericeşti din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Un exemplu

relevant, în acest sens, îl constituie publicaţia Calea Mântuirii, care şi-a stabilit în anul 2000

programul editorial pe linia respectării tradiţiei presei bisericeşti arădene;

3. S-au evaluat direcţiile pe baza cărora s-a dezvoltat presa bisericească în ultimii 20

de ani, identificându-se noi perspective în slujirea misionară a Bisericii. S-a apreciat

contribuţia cadrelor didactice universitare în susţinerea unui jurnalism bisericesc de calitate;

4. S-a constatat că este necesară promovarea reciprocă a publicaţiilor bisericeşti,

precum şi reflectarea tematicilor stabilite de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române în cuprinsul acestora, în vederea intensificării lucrării pastorale şi culturale în

societate;

5. Participanţii au apreciat importanţa unor astfel de întruniri pentru schimbul de

experienţă şi pentru identificarea unor mijloace şi metode de abordare a noilor provocări la

adresa vieţii creştine din lumea de azi, drept pentru care s-a propus organizarea periodică a

unor astfel de manifestări.

86