Ascensiuni în Pamir (IV)Andrei Beleaua

A doua zi, dimineaţa, ne-am trezit pe la ora opt, cînd razele soarelui au început să încălzească pînza cortului. Ziua se arăta minunată. Nuşa plecase cu echipa de basarabeni spre vîrf, pe care-l va atinge în condiţii mai puţin dramatice decît noi.

Ies din sac şi-mi controlez degetele piciorului stîng care mi se par inerte; le masez îndelung şi-mi dau seama că tratamentul meu vine prea tîrziu. Vîrful degetului mare şi al celui de-al doilea nu le mai simt orice aş face.

Încercînd sa mă concentrez asupra lor, pic într-o stare de introvertire totală, dar în curînd gîndurile îmi fug spre ascensiunea de ieri: un urcuş lung şi istovitor dar banal; făcînd abstracţie de altitudine, aduce prea puţin cu ceea ce se poate numi alpinism, în sens strict tehnic al cuvîntului.

Ne pregătim rucsacii de plecare. Nuşa, cu echipa de basarabeni, va evacua corturile taberei după o ultimă noapte petrecută în ele la întoarcerea de pe vîrf. Începem coborîrea. Vremea este superbă, munţii sînt superbi. Sub Razdelnaia ne întîlnim cu Tibi care urcă hotărît spre 6.100. Ajungem la 5.300 m, în tabăra 2. Ne întîlnim cu restul băieţilor. Sînt nemulţumiţi şi uşor iritaţi de faptul că plecarea este pe 12, practic fiind imposibil de atins vîrful în timpul rămas. Odată cu îmbunătăţirea vremii, cu o seară înainte, au plecat din bază. Au făcut un efort teribil urcînd toată noaptea pînă la tabăra 2. Sînt aici Cazanu, Viziteu, Castoru, Chiţanu şi Lucian. Le înţeleg dezamăgirea, mai ales că toţi căraseră din greu pentru echiparea taberelor superioare, dar încerc să-i conving că nu merită să ratăm plecarea, în zona în care ne "aşteaptă" doi şaptemiari stînd faţă în faţă. După mai multe discuţii, coborîm cu toţii evacuînd tabăra 2. Mitică Chiţanu face excepţie, pleacă hotărît să atingă vîrful, riscînd pierderea elicopterului spre Moskvina.

Cobor împreună cu Dan Borcea (Castoru). În zona crevaselor, acoperite acum cu un strat gros de zăpadă, ne întîlnim cu Bogdan. Plin de hotărîre, urcă spre tabăra 2. încerc să-l înduplec să se întoarcă amintindu-i că plecarea din Lukava Poliana este peste mai puţin de două zile. Nu reuşesc. Pe la 5 după masa am ajuns în bază. Şi aici ninsese abundent. Cortul mare unde ne strîngeam la masă s-a prăbuşit sub greutatea zăpezii, de asemenea, cortul în care dormeam cu Bogdan şi Popa. Reuşesc să-mi recuperez de sub maldărul de pînză lucrurile rămase în bază şi paşaportul; apoi, în lipsa Verei care plecase, îmi pansez degeraturile care începuseră să mă doară insistent. Ziua următoare, 11 august, s-a menţinut la fel de frumoasă. S-au întors Tibi şi Bogdan, apoi Nuşa cu basarabenii încărcaţi cu echipamentul ce mai rămăsese pe sus.

În dimineaţa de 12 august, pe la ora 8.00 am început strîngerea taberei. În curînd echipamentul nostru forma o grămadă de rucsaci, lăzi şi butoaie. Ne îngrijora Mitică. În micul lui cort Cazanu îi lasă un bilet şi ceva mîncare. Răspîndiţi printre bagaje aşteptam elicopterul. Era trecut de 12.00, cînd pe poteca uşor conturată a "poienii" apare Mitică. Obosit, cu urmele efortului adîncite pe faţă, ne povesteşte cum a urcat vîrful găsindu-şi adăpost pe timpul nopţii în cortul unor ruşi.

Elicopterul apare zburînd la firul ierbii În jur de ora 14.00. Alpinişti din alte expediţii ţin cu îndîrjire de propriile corturi care riscă să fie spulberate de curentul stîrnit de "vîrtoliot".

Urcăm o parte din echipament şi cîţiva dintre noi; restul vor veni cu transportul următor. Motorul se ambalează, zgomotul este asurzitor, totul vibrează; pentru moment am impresia că o să ne desfacem în bucăţi, dar în scurt timp mă obişnuiesc; sub noi se derulează un spectacol fascinant: culmi înverzite şi iurte, creste acoperite de zăpezi şi gheţuri, apoi-o vale impresionantă străbătută de un fluviu uriaş (este Muk-Su-ul) şi vîrfuri şi gheţari şi pînze imense de grohotişuri; lanţuri măreţe de munţi ne scot din apatie, aprinzîndu-ne în suflete din nou dorinţa de-a urca pentru ...nimic, adică nu, doar pentru a "cuceri inutilul".

Fascinantul "spectacol" a durat cca 40 min. Am aterizat la 4.200 m în tabăra Moskvina: un mic platou pietros de cîteva sute de metri pe care se conturează un lac mic. Aşezat sub o culme stîncoasă care se ridică în imediata apropiere la peste 5.000 m, platoul este mărginit la nord şi sud de morenele laterale ale gheţarilor Moskvina şi Voltera (probabil numele lui Voltaire în ruseşte!). Totul în jur este impresionant. Spre sud se ridică un perete uriaş de 2.000 m care sfîrşeşte în aşa-numitul "Platou al ...Pamirului", suspendat la cca 6.100 m cu o lungime de 12 km şi o lăţime de 400 m. Deasupra acestuia se înaltă vîrful cu cea mai mare altitudine (7.495 m) de pe teritoriul fostei URSS, care nu putea fi numit altfel decît Pik Comunismus. Spre nord, dincolo de seracurile gheţarului Moskvina privirea ne este atrasă de peretele accidentat de care stau agăţate gheţurile suspendate, al celui de al patrulea şaptemiar fost sovietic Vîrful Korjenevski (7.105 m). De jur-împrejurul celor doi saptemiari se înalţă creste şi vîrfuri îndrăzneţe, multe depăşind 6.000 m. Diferenţa între lanţul Transalai, cu culmile lui masive, în care predomină în general linia curbă, domoală şi greoaie, şi cea ce ne înconjoară este izbitoare, dinamica aici este alta, liniile frînte, îndrăzneţe ale crestelor asaltează cerul, trimiţîndu-ne cu gîndul la piscurile zvelte ale Karakorumului.

După ce ne instalăm tabăra, fiecare "trăieşte" peisajul. Mai mult sau mai puţin muţi iscodind cu privirea pereţi, vîrfuri, creste. Destul de frecvent se aude zgomotul căderilor de pietre mai apropiate sau mai depărtate desprinse din pereţii înconjurători. Corturile multicolore ale mai multor expediţii, ridicate în preajmă, "încălzesc mineralitatea peisajului".

Strînşi în jurul mesei formată din lăzi, discutăm posibilitatea atacării frumosului vîrf de 7.495 m. Căderile abundente de zăpadă se pare că nu prea ne sînt favorabile, iar susţinerea logistică a expediţiei este destul de precară. În plus, după experienţa Vîrfului Koufmann nu prea mai sîntem tentaţi de o ascensiune susţinută în colectiv, în stil clasic fiecare optînd pentru o echipă de doi-trei indivizi favorizată de faptul că eram deja aclimatizaţi. În fine, impresia mea era că ruşii încercau puţin să ne cam sperie prezentînd dificultăţile celor doi şaptemiari cam exagerate. În finalul discuţiilor, toţi băieţii au optat pentru Korjenevski. Acesta prezenţa interes pentru că nu mai fusese urcat de români. De fapt, chiar în tabăra Moskvina eram primii români care păşeau în acest loc.

Vîrful Korjenevski a fost urcat pentru prima dată în 1953, fiind descoperit de exploratorul Eugen Korjenevski, care i-a dat numele soţiei, dar din cîte am observat, ruşii nu-l denumesc Korjenevskaia, ci Korjenevski sau Korjenevskoi. După masa de seară, Mitică s-a hotărît să "atace" chiar de a doua zi. Marţi, 13 august, marea majoritate a băieţilor au plecat în cercetare pînă în tabăra 1, situată ia 5.100 m. Cu Bogdan şi Mihai ne-am învîrtit pe lîngă tabără printre bolovanii morenici şi seracurile imense ale gheţarului Moskvina. Adevărul este că încercam să trag de timp ca să-mi menajez piciorul. Cele două degete degerate mi se umflaseră, erau dureroase, provocîndu-mi o stare subfebrilă, pe care făceam eforturi să n-o iau în seamă. Oricum, În ziua următoare eram hotărîţi sa urcăm. După masa ne-am aranjat rucsacii, am pregătit corturile, mîncarea, echipamentul. Băieţii, întorşi din cercetare păreau destul de optimişti. Accesul pînă în prima tabără, la 5.100 m. este relativ uşor. Lucian chiar s-a exprimat: "E ca-n Făgăraş", (va urma)

Fotografiile aparţin autorului