pagina anterioară cuprins pagina următoare · 2018. 10. 3. · dacă am fi nişte miei am putea...

Pagina anterioară Cuprins Pagina următoare


MATEI GHIGIU

SALA DE AŞTEPTARE

Editura LiterNet 2006

Matei Ghigiu – SALA DE AŞTEPTARE Editura LiterNet, 2006


Redactor : Geta Rossier [email protected]

Editor format .pdf Acrobat Reader : Iulia Cojocariu Coperta şi ilustraţiile: © 2006 Ilinca Bernea Text : © 2006 Matei Ghigiu Toate drepturile rezervate autorului. © 2006 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sunt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare. ISBN : 973-7893-56-5 Editura LiterNet, 2006 http://editura.liternet.ro | [email protected]

mailto:[email protected]

http://editura.liternet.ro/

mailto:[email protected]



CUPRINS

separarea umbrelor _______________________ 7

laşităţi primordiale __________________________ 8 zei maşini şi ochelari de soare _________________ 9 emoţii procentuale _________________________ 10 deviaţie de la un unghi drept _________________ 11 visul teluric _______________________________ 12 cuba libre ________________________________ 13 balada iluziilor deşarte ______________________ 14 cadru cu întâmplări şi cai de zahăr _____________ 15 călătorie în ultimul tramvai ___________________ 16 jertfa centaurului __________________________ 17 bal cu zei şi piane de sticlă ___________________ 18 epave ___________________________________ 19 iniţiatul __________________________________ 20 închisori astrale____________________________ 23 mantisa __________________________________ 24 astralis___________________________________ 25 gramofonul de sticlă ________________________ 26 o simplă victorie ___________________________ 27

fără motiv ________________________________28 penumbră cu ziduri şi ploi integrate ____________29 esenţe ___________________________________30 invocaţie _________________________________31 lecţia de pian a tânărului jucător_______________33 limită ____________________________________34 poartă către tine ___________________________35 dans _____________________________________36

structurile înaltului _______________________ 37 mare_scoică_inorog_lună_val_corabie_înger _____38 tangir ____________________________________39 sensul iluziei ______________________________40 heart_bang _______________________________41 întâmplare adâncă __________________________42 infrastructură______________________________43 centrul lucrurilor neîmplinite __________________44 die woche_________________________________46 să ţinem lucrurile simple _____________________47 ansamblu la limita amănuntelor _______________49



călătorie în adâncul teritoriului ________________ 50 vizionarium _______________________________ 53 arealul deplinului___________________________ 54 trrrei ____________________________________ 55 călăuza __________________________________ 56 non_sens_________________________________ 57 cutremur _________________________________ 58 nici urmă de eroi ___________________________ 59 sub umbre încinse__________________________ 61 marea schimbare __________________________ 62 nevoia de spaţiu ___________________________ 63 de fericire ________________________________ 65 trei poeme onirice __________________________ 66 importanţa simţurilor _______________________ 69

nocta__________________________________ 70 pierderea inocenţei _________________________ 71 pierderea inocenţei _________________________ 72 pianul_fântână ____________________________ 73 inside journey _____________________________ 74 secvenţa din teritoriu _______________________ 76 dare de seamă ____________________________ 77 sala de aşteptare___________________________ 79 labirintul primordial_________________________ 80

legătura cu târziul __________________________81 vulnerabilul socotit ca atare___________________82 ucigaşul de sunete__________________________83 tehnica absurdului __________________________84 nocta ____________________________________85 eleganţa de a spune nu ______________________86 tabu _____________________________________87 alternativă ________________________________88 şapteritate ________________________________89 taina elementară ___________________________90 avangardă ________________________________91 senzaţia de vag ____________________________92 conştiinţa înfrângerii ________________________93 îndepărtatele adâncuri_______________________94 itinerariu _________________________________95 administrarea haosului ______________________96 noctalgie _________________________________97

aripile noctei ____________________________ 99 aripa visului ______________________________100 aripa numelui_____________________________103 aripa somnului ____________________________106

încremenitele adâncuri ___________________ 108 john st. mill ______________________________110



desert. vis cu portocale. ____________________ 111 exploratorii ______________________________ 112 al 7-lea continent _________________________ 113 podurile din u_topia _______________________ 114 breakfast on the beach _____________________ 115 schema unui vis autentic ___________________ 116 simboluri afective _________________________ 117 epava nautilius ___________________________ 119 blitz ____________________________________ 120 braque__________________________________ 121 orange__________________________________ 123 risipa de energie __________________________ 124 era o lume imprevizibilă ____________________ 126 convorbire cu borges_______________________ 127 der morgen danach________________________ 128 aparenţe ________________________________ 129 rinocerii nu mai au memorie_________________ 130 definiţia pierderilor importante _______________ 131 însemnări dintr-o călătorie oarecare___________ 132 semnal de alarmă _________________________ 133 apariţia obişnuinţei ________________________ 134 criza____________________________________ 135 importanţa marginală a umbrei ______________ 137

sămânţa dezastrului _______________________138 insomnia cerberului ________________________139 iubita îndepărtată _________________________140 toate erau ca o umbră______________________141 memoria domnului verne____________________142 vertical __________________________________143 prezumţia de nevinovăţie ___________________146 d_o_r ___________________________________147 travesti__________________________________148 incomensurabila confuzie____________________150 influenţe_________________________________151 dimensiunea sentimentelor __________________152 animalul abstract __________________________153 semne rătăcite____________________________154 ţinta ____________________________________155 unul câte altul ____________________________156 arderi interioare___________________________157 d.h. & frieda______________________________158 port O’kala _______________________________159 anatomia viselor __________________________160

câte ceva despre seismele neelucidate şi despre lupta cu esenţele tulburi __________________ 161



ssseeepppaaarrraaarrreeeaaa uuummmbbbrrreeelllooorrr laşităţi primordiale zei maşini şi ochelari de soare emoţii procentuale deviaţie de la un unghi drept visul teluric cuba libre balada iluziilor deşarte cadru cu întâmplări şi cai de zahăr călătorie în ultimul tramvai jertfa centaurului bal cu zei şi piane de sticlă epave iniţiatul închisori astrale mantisa astralis gramofonul de sticlă o simplă victorie fără motiv penumbră cu ziduri şi ploi integrate esenţe invocaţie lecţia de pian a tânărului jucător limită poartă către tine dans



laşităţi primordiale stăteam pe o margine un orb se hrănea cu imagini mai daţi-mi ne ruga şi noi îi dădeam rotundul era fabricat din cai morţi cu ochii scoşi din orbite şi agăţaţi în fire de iarbă uram de prea multă singurătate stăteam liniştiţi şi ghiceam în palmă trecutul restul ne era cunoscut orbul plângea resemnat mai daţi-mi ne ruga şi noi îi dădeam din sânge se păstrase doar amintirea culorii scurse din tăcuţii eroi stăteam pe colţul ultimei pietre un orb ne arăta drumul pe aici ne îndemna pe aici împleteam o funie groasă pe care o înfăşuram straşnic în jurul gleznelor o să ne ţină spuneai o să vă ţină ne îmbărbăta orbul stăteam pe o margine a unui abis îndepărtat ne ţineam de urât urându-ne căci nu mai era nimeni în afara noastră până şi orbul trecuse în partea cealaltă.



zei maşini şi ochelari de soare dragă domnule poe sper că nu vă deranjez sper că vă mai aduceţi aminte de mine ţineam între palme hergheliile întunericului zeii beţi hotărâseră că ziua aceea ploioasă era destinată invidiilor colective pe cer navigau triste zeppeline cu motoarele în paragină ultima colecţie de toamnă îşi afişa pe caldarâm paşii într-o inexplicabilă şi nedefinită stare de confuzie doamne cu stele înfipte în umeri doamne cu buzele pline de struguri glezne cu tocuri de aer subtile şabloane de pulpe genunchi bătuţi în safire ascundeam între pleoape privirile dragă domnule poe mă copleşea o teamă fără nume era pentru prima oară când corbul apărea în public şi eu nepregătit ţineam între palme sămânţa dezastrului. în rest nimic nou dragă domnule poe. doar zei maşini şi ochelari de soare



emoţii procentuale o jumătate a răsăritului rămăsese în urmă se înnoptase între umerii tăi pe spate ne luceau pieile noi de şerpi veninoşi tu îţi doreai o aripă dar nu se putea ne îndreptam obosiţi către început ne miroseau a hoit tăcerile ne rugam să nu plouă căci ploaia ne-ar fi spălat trecutul ne rugam să găsim piatra sau măcar semnul sau măcar poarta mi-ar fi plăcut să trecem lipiţi umăr lângă umăr pe lângă dar cineva uitase să lase vreo urmă va trebui să aşteptăm aici răsăritul striviţi cu palmele de cealaltă jumătate dacă ţie nu-ţi pasă nu-mi pasă nici mie



deviaţie de la un unghi drept încearcă să gândeşti în linii obiectele plenare sunt curbate în tine ca nişte păsări chircite la graniţa frigului de altfel nu mai e mult până la funia eşafodului alergăm e o cursă fără obstacole ne scârţâie muşchii cineva îşi pierde sângele renunţă în dreptul liniei de sosire o femeie mai mult verde mai mult albastră sugem din sânul ei de zahăr lapte fierbinte formele definite au o înţelepciune aparte semnele nu până la tine se prelungesc în ecouri cuvintele şicedacă şiiceedaacăă şiiiceeedaaacăăă şidecenu şiideeceenuu şiiideeeceeenuuu



visul teluric închipuie-ţi dacă am fi nişte miei am putea fi inocenţi până la tăiere până la sângele cald până la firul de iarbă pe care l-am smulge din pieptul sticlos al pământului prin oglinzi te-aş zări întinzându-ţi în spatele ploii oasele depărtare mi-ai fi şi pumnal aminteşte-ţi sila cu care mă refugiasem în grote să mâzgălesc linii şi cerbi să-ţi recompun din adâncuri un paradis paralel niciodată firesc în teama ta dezvelisei frunza de verde îngheţasei în pasăre zborul pe deasupra pe dedesubt se roteau vise învelite în pânză revino-ţi lasă-ţi veşnicia la uşă învaţă să pipăi cuvântul cu buzele te uram tu mă apăsai în jos am putea trăi şi acolo.



cuba libre acum vom putea sucomba liniştiţi într-o stare de veghe perpetuă vom spăla sângele cu lacrimi vom scrie pe ziduri cu oase viva el cuba libre auzeam focuri de arme auzeam plânsul schilozilor maşinile în flăcări decolau luminând cerul prin farurile sparte dar de acum încolo ce va fi întreba ortega ghidul nostru căci nimic nu mai e imposibil de acum încolo toate porţile zac în nisip doborâte de zbaterea acestei istorii precare şi nici timpul şi nici revolta şi nici noi nu suntem altceva decât o întâmplare un posibil răspuns la nimic poate că mai există umbre poate că pe strada libertadores petrecerea e în toi dar acolo nu mai poate ajunge nimeni auzeam cum se surpă zidul dinspre nord un cal alb mi se arătase cu un erou în şa va mai fi ceva vom fi liberi întreba ortega sorbind din cafea



balada iluziilor deşarte degenerase noaptea într-o lacrimă dospită sub respiraţia deşartă a întunericului navigatorii nu mai găseau drumul înapoi la capătul de plumb al misterului cineva pescuia cu tâmpla nu eram nici eu nu erai nici tu pe atunci silabiseam amândoi într-o scoică versuri mirobolante şi decrepite ce vezi tu acum e doar o umbră a mâinilor mele înfăşurate peste trupul dorinţei şi lor le era teamă de singurătate mi-au spus când s-au dărâmat podurile din cauza nefericirilor colective mi-au spus: şi nouă ne e teamă oricât am fi de vânători în mine creşteau tigrii disperării între două rafale de vânt cădeau răpuse clipele de dangătul singurătăţii de atâta aşteptare sufletul meu degenerase şi lor le era teamă de arbitrariu mi-au spus când i-am întâlnit pe podul iluziei bă ţie o să-ţi fie şi mai teamă tu nu eşti vânător nu ai stofă materialul nu e bun tu eşti doar un vis cu mâini nu visător ci vis tu eşti doar o aşteptare a ei o singurătate fără număr. nu vezi cum se dărâmă podurile din cauza nefericirilor colective?



cadru cu întâmplări şi cai de zahăr am alunecat între două laturi ale aceluiaşi abis tâmpla mea sprijinea resemnată aerul întâmplării mă năşteam încă o dată coatele mele julite se rostogoleau peste ochii închişi ai pescarului nebun la capătul undiţei se zbătea neputincios viitorul oh petite enfant uneori plânsul tău e legat indisolubil de măreţia gheţarilor scurşi între două raze plăpânde de soare tâmpla mea ucigaşă dezintegra meteoriţi rătăciţi caii de zahăr nechezau isteric la umbra macilor uriaşi câmpia de aluminiu crăpase de ciudă se deschisese înspre un ceva cu adâncuri înspre un abis cu oasele trosnite într-o singură linişte barbară mă năşteam încă o dată mă năşteam o dată cu zeii de plastic ai suburbiilor multicolore învelite în abţibilduri şi reclame stufoase dintr-o eroare genetică ochii mei păşteau cu dinţi de lapte pe umărul verde al asfinţitului învăţam în sfârşit să mă bucur învăţam să mă rog la mine cu teama scufundătorului norocos care descoperise atlantida din prima încercare.



călătorie în ultimul tramvai înţelegeam mai presus de cuvinte. cineva decupase ostentativ o bucată din zidul de lacrimi al lunii de durere oasele nopţii se frângeau pe rând într-o linişte mortuară nicicând bănuită armonia lucrurilor care altădată ne făceau fericiţi e acum doar un val infect şi debusolat lingând dement nisipul ultimei plaje libere de sunete într-o bună zi cineva va realiza că finalul e aproape şi va dori să ardă cerul să-l zugrăvească neîndemânatic şi grăbit în culori incerte vom împărţi de nevoie aceeaşi latitudine a tăcerii te grăbeai şi eu încurcam inexplicabil timpurile istoria îşi viola crispată eroii dintr-un prezent resemnat prea devreme îmi propuneai să locuim cu chirie la capătul dinspre veşnicie al clipei prezentul e un rocker ras în cap îmi şopteai şi eu împărţeam disperat neputinţele la iluzii înţelegeam mai presus de cuvinte. maşinile demente conduceau singure pe autostradă cineva lăsase privirea colectivă fixată pe frânghia spânzuratului prin sticla televizoarelor suspectul de serviciu derula nostalgic finalul filmului tău preferat.



jertfa centaurului dacă ai fi fost mai cuminte ai fi putut fi nimicul meu preţios agăţat la gât pe post de prim talisman feritor de colţii de jar ai fiarei înfometate de sânge dacă ai fi fost mai vinovată ai fi putut fi marea tragedie a mâinilor mele văduvite de degete a mâinilor mele marine şi albastre curgând mângâieri furioase şi triste dacă ai fi vrut ai fi înţeles că umbra mea nu plânge ci zboară cu o singură aripă spre un singur înalt în care se petrec între ele însele timpurile cu bătăile cadenţate dinspre clopot înspre liniştea ultimei secunde prăvălite absurd peste marginea dinspre care tu începusei odată să-mi plângi tăcerea.



bal cu zei şi piane de sticlă am visat că erai o sălbăticiune ciudată un înger al crimelor mele întâmplătoare un sol venit de departe fără nici o veste am visat întâmplări cu pielea ta pe care erau desenate în roşu şi negru hărţile complicate ale durerii nu aveai motive să mă urăşti nu aveam motive să te invoc ascundeam în spatele umbrei un chip cu aripile crescute din ochi alergam cu tălpile goale pe urmele visului plângeam împreună cu aceleaşi lacrimi vomitam emoţionaţi aceleaşi cuvinte tu la un capăt al visului eu la un somn de privirile tale dormeau între noi orologiile şi caii de sare am visat că erai moartea ultimei ore un criminal inutil al buzelor mele sângerânde un animal puternic şi ciudat am visat amăgiri cu mâinile tale învelite în inele de gheaţă nu ştiam pe atunci că tu eşti alesul zgâriam cu unghiile semne incerte pe armura pătată de sânge a eroilor învinşi în ultima bătălie a sorţii mimam împreună un dans fantomatic glonţul străbătea impasibil carnea înconjuraţi de paji şi balerine ne îmbătam încet cu sângele din vene şi ne imaginam pentru o clipă că suntem invitaţi la balul cu zei şi piane de sticlă



epave timpul crăpase cu orele sparte mecanismele ruginite ale orologiilor comiteau stări de veghe naşterea se întâmpla în afara zborului ne delectam cu sângele proaspăt al întâmplărilor tu erai o frunză răscoaptă eu eram un copac alergând respiram de bună voie tăceri ancestrale orbul ghicea catastrofe în palma rigidă a mortului nu va fi să fie niciodată îmi spuneai dezarmată uite armele noastre au gloanţe de aer prin care lupii dansează frivol misterul îşi dezvelea cu supleţe candoarea ne transformam în spirale şi linii tu erai paralela inimii mele de sticlă eu eram curba ochiului tău crud despicam resemnaţi în felii cercul de foc în care crescuseră odată demult puii frigului înveliţi în cioburi de gheaţă învăţam să plângem să ne rugăm să cerşim măreţia nu va fi să fie niciodată îmi spuneai resemnată învăţam amândoi să mimăm risipirea



iniţiatul ne pierdeam prin labirintul hazardului în aşteptarea unei surprize absolute improvizam săruturi imaginare mângâierile se deformau în gesturi primare îmbătrâneam pe rând unul lângă celălalt cu tăcerea lipită de ultimul sunet îmbătrâneam împreună pândind resemnaţi umbra aceleiaşi fiare inventam noi strategii pregăteam o ultimă evadare călăii îşi îmbrăţişau obosiţi victimele să ne rugăm împreună spuneau ei să ne rugăm să ne rugăm spuneau viitoarele victime urmăream firul gros al suferinţei priveam zâmbind caii de piatră fremătând în furtună abuzam de slăbiciunea comună a rugurilor aprinse a torţelor dezvelind în lumină calea eroii morţi ruginiseră cu pietrele în mâini să ne aruncăm să ne aruncăm împreună spuneau ei să ne aruncăm să ne aruncăm spuneau viitorii eroi visam în culori degradante împleteam poduri de sticlă pe umerii zilei invocam cu umilinţă un dezastru o stare de asediu o nelinişte perpetuă din care să putem ieşi în sfârşit învinşi nu învingători să plângem să plângem împreună cu eroii de ce nu de ce nu să ne plângem



să ne plângem să ne plângem rotulele tocite în multiple îngenuncheri laşe să ne plângem gândurile frânte dinlăuntru înainte de zbor să ne plângem plânsul să ne plângem devremele şoptea viitorul cugetător un fluviu se naşte din sângele clipei eternul apune subit între o mie de nepăsări se ascunde o apăsare dintre o mie de zei unul e muritor liniştea mângâie fruntea orbului labirintul hazardului e un os gol.



închisori astrale alergam cu scările în spinare timpul îşi lingea greoi orele bolnave ne făceam vinovaţi de culori de dorinţe absurde ne lăsam înjunghiaţi pe la spate mimam debusolaţi o stare de fericire precară mâna mea retezată din cotul osos era mâna ta retezată din cotul osos aşteptam disperaţi cu plânsul închis între ploi un semnal zborul se furişa în pasărea-animal suntem o simplă iluzie neîmplinită îmi spuneai uite zeii îşi cer răsplata zeii îşi cer raţia de sânge şi noi desfiguraţii utopici nu mai avem rezerve de sânge nu mai avem nici măcar mirări nici măcar răspunsuri nu-i aşa mă voi chema pe un alt nume cu un alt strigăt voi fi eu întâiul damnat îmi voi sări singur la beregată şi asta cu mult înainte crima se va împlini în răcoarea nopţii în linişte fără nici un martor va sângera peste urlet umbra visul meu negru va fi somnul tău crud moartea mea prelungă va fi visul tău negru ucigaşi libertini vom plăti mită aceleiaşi clipe vom dansa cu scările în spinare vom visa c-am deschis porţile închisorii astrale



mantisa împrumută-mi un orizont imaginar o culoare nedefinită o umilinţă comună roagă-te pentru ochiul meu visător pentru ochiul meu trist prin care dansează caii de abanos împarte-mă în oase frânte sub greutatea dezastrului cotidian poate ne va fi mai bine aşa poate ne va fi mai sigur poate numai aşa vom putea fi împreună

în acelaşi timp în aceeaşi stare în aceeaşi sală de dans

mimând nostalgia pe mişcările lascive ale aceluiaşi tango îneacă-mă sub ploile fericirii îmbracă-mă în pielea tigrului mort alege-mi un surâs oarecare pe care să-l pot purta resemnat pe care să-l pot imprima pe umerii lunii poate ne va fi mai altfel poate ne va fi mai simplu aşa înjunghiaţi între coaste cu pumnale reci de piatră poate numai aşa vom putea fi amândoi o singură umbră un singur sfârşit o simplă mare infinită durere un cuplu de piatră lăcrimând indecent



astralis semănam pe câmpii de metal seminţele clipei mâna mea lungă muşca împlinită pământul curgea laptele crud mineral curgea aripa peste zborul înalt al pasărei semănam atât de bine cu zeul durerii încât femeile cu ochii îndoliaţi îmi puneau la picioare flori ofilite lacrimi blesteme unghii tăiate din carne pe umărul meu crescuse un ochi de şoim dintr-un os roditor ca să văd trebuia să-mi aplec umărul să-l rotesc să-l răstorn ca să văd trebuia să am văz dar văz nu aveam eu ci umărul meu ochios eu eram doar un orb silitor eu eram visător pe atunci visător de vise visul meu era să am un ochi de şoim pe un umăr să semăn cu lacrima ta proaspăt rătăcită să am o turmă de tigri ierbivori să cresc clipe subţiri şi înalte pe coastele tale curbate sub nori



gramofonul de sticlă alergam pe poduri îmbrăcaţi în tristeţi multicolore eram doi gri negri cu umeri verzi tu aşteptai tramvaiul deşi pe acolo nu trecea niciodată nimic nici măcar şinele nu erau construite deşi pe acolo nu plângea niciodată nimeni nici măcar semnele nu erau clare aşteptai să-ţi crească din coaste îngeri rotunzi şi osoşi pe care să-i chemi pe care să-i întrebi la care să te rogi din mare se scurgea un vuiet adânc un fel de rugăciune corală din care distingeam doar solo-ul fără partitură al organitului ascultam încordaţi se simţea curgerea sângelui prin vene pe sub valuri treceau nevăzute corăbii de sticlă mateloţii cârmeau în adânc se zămisleau în osul scoicii enigme bizare orbul se îndrepta înspre sunet cu pianul în spate ne dureau toate trădările ne aşteptam resemnaţi verdictul alergam înaintea începutului fără să ştim eram doi tigri muţi cu ochi în loc de gheare eram doi şi asta era esenţial căci frica de solitudine ne absolvise de o vină eternă alergam doi pe un singur de înger



o simplă victorie eram din ce în ce mai puţini din ce în ce mai nesiguri cu fiecare bob de clepsidră se mai scurgea dintre noi unul până când puteam să ne numărăm pe degetele unei singure mâini să ne ţinem minte numele să ne împărţim unul altuia frânturi de tristeţe până la urmă aşa puţini cum suntem va trebui să ne răspândim unul acolo altul într-o altă direcţie până la urmă va trebui să rămână doar unul şi va fi o singură întrebare şi ne va trebui un singur răspuns altfel toată jertfa noastră va fi zadarnică eram din ce în ce mai laşi din ce în ce mai singuri înainte nu se zărea nimic înapoi se înălţa zidul de-a lungul lui uşile prin care intrau şi ieşeau în continuu unii şi alţii cineva ne alesese la întâmplare dar dintre noi toţi numai unul era cu adevărat folositor eram din ce în ce mai bătrâni din ce în ce mai bolnavi nu mai eram mulţi dar nu mai ştiam căci uitasem să numărăm să ne strigăm pe nume din coate ne crescuseră alte oase de care ne sprijineam nesiguri călcam încet căci era o singură cale restul erau intersecţii încă eram şi asta era important



fără motiv iubeam nevăzuţi la capătul dinspre întuneric al lumii era pentru ultima oară când se putea mă copleşeau emoţii de marinar în preajma rochiţei tale cu vapoare plângeam râdeam mă căiam oh mein got ich liebe dich meine damme vegetam cu genele lipite de ţărm pe plaja insulelor marianne mă pierdeam în ecouri aşteptând liniştea cineva inventase un urlet prelung pe care îl repeta la nesfârşit în diverse game eram sfâşiat între două ziduri de oase orchestra plutea pe o mare îndepărtată dar sunetul răzbătea în adâncuri dar sunetul răzbătea din adâncul balenei suflătorii erau acolo îmbrăcaţi de gală c’est la dernière fois n’est-ce pas ?



penumbră cu ziduri şi ploi integrate te voi aştepta resemnat la capătul oaselor te voi aştepta pe ultima banchiză de gheaţă a polului nord alături de ursul polar împuşcat din vreme te voi aştepta ca pe o ultimă umbră ca pe un ultim trofeu ca pe o piatră căzută din cosmos pe spatele curbat al elefantului alb somnul va ronţăi visele va căsca în amurg va scuipa dinţii celeilalte amante peste umerii nisipoşi ai deşertului în zori va creşte de unul singur o jumătate de zid o jumătate de zid singur la umbra căruia mai târziu mult mai târziu cei rămaşi se vor aduna să plângă 13_14_15 vor număra resemnaţi marginile începutului vor sădi acolo minute lungi şi obositoare căci nu vor mai avea aşteptări ci numai iluzii numai eu numai eu îmbrăcat în valuri te voi aştepta zbuciumat numai eu numai eu îmbrăcat în pielea ta de şopârlă tânără te voi aştepta să-mi naşti de sub pietre pui de stele şerpoase 13_14_15 vom număra împreună



esenţe pe atunci ne trebuia un început singurătatea îmbrăcată în alb se plimba fericită pe poduri eu eram o câmpie îndepărtată respirând dimineţile prin fire de iarbă îţi scriam pe braţe cuvinte lungi şi obositoare pe atunci îmi trebuia o rană din care să torn peste umerii tăi sângele dorinţei semnele erau încă neştiute eu eram o lumină ţipătoare acoperită de pleoapa unui ochi albastru îţi scrijeleam pe tâmple zboruri fecunde şi imaginare eroii pierdeau bătălie după bătălie războaiele se prelungeau peste coloana ta vertebrală eu îmi lipeam urechea de coastele tale să-ţi ascult cavaleria viselor foşnind peste oasele rupte nimicuri ovale pe atunci ţie îţi trebuia o linie dreaptă o linie lungă şi dreaptă o linie lungă zveltă şi dreaptă îmi desenai în palme amăgiri bizare cercuri lacrimi pietre câteva neştiute animale o să fie ceva îmi spuneai o să poţi privi din spatele orizontului luna ta proprie şi personală o să ai atât de mult timp şi atât de puţine vise pe atunci ne trebuia un sfârşit eu eram un nor dansând pe o coastă tu erai o ploaie rară când rece când albastră îmi uitasem la tine între pleoape plânsul pe atunci doar atât trebuia.



invocaţie invocam dezarmat o stare de luptă un număr creştea în mine speranţe bizare până la urmă clopotul îşi va revărsa din cupolă plânsul va fi o singură bătaie universul se va disloca dintre stele se va scurge prin ploi sângerii timpul gravid de iluzii vor adormi de teamă ochii paznicului vor evada de pe buzele nopţii cuvintele vor rosti nume rugăciuni incantaţii pasăre_piatră ce zboară o dată cerc în săgeată o curbă o dreaptă vom vâna undeva în apus vom hăitui cu colţi de fiară secundele vom ucide cu poftă vom perpetua liniştiţi suferinţa între fatalitate şi mister numărul se va împărţi la sine foamea va lovi năprasnic pe unul apoi pe altul ne vom vâna undeva într-un loc sigur vom invoca resemnaţi disperarea ultimul va rămâne în genunchi să aducă peste ziduri uitarea şi nu va mai fi nici o luptă



]

lecţia de pian a tânărului jucător de acum ne aşteaptă o nouă deznădejde un cal argintiu cocoşat de amintiri vegetale se frânge în zid laşitatea se sparge în clopot cântecul visul devine o rugăciune undeva în adâncul somnului se scriu cuvinte cu litere moarte altădată puteam să plângem între două suferinţe teama năştea fericiri arbitrare eram eroii cailor noştri de piatră orbii ne aduceau apă în căuşul palmelor altădată ne permiteam laşităţi comune dormeam unul cu umărul pe umilinţa celuilalt dintre noi se ridica din când în când câte unul dintre noi cineva păşea în zori peste linia orizontului învăţam să număr scurgerea lacrimei sângele ne aştepta şiroind bătaia de aripă de pleoapă de inimă caldă aveam un singur ochi fiecare privea prin el înspre aceeaşi zare dar toţi povesteau apoi altceva învăţam nume de stele învăţam să cădem dinspre un înalt înspre zbor prăbuşeam ploile îmi amintesc cum schimbam culori cum cântam un cântec cum ne strigam resemnaţi pe acelaşi nume undeva îmi spuneai deznădăjduită ne aşteaptă o ploaie albă prin care alergăm purtând în fiecare zi câte un nume tu mă strigai eu îţi răspundeam cu un strigăt al tău între noi creştea resemnat un ultim zid mâine îi vom da un alt nume.



limită nu eram pe atunci decât o umbră firavă un clopot mut ascuns între două margini din jos se căţărau înspre mine sunete neştiute făceam reverenţe unor pietre unor colţi de fiară veneam dinspre o culoare (cu un umăr rotund. cineva aşezase pe el ploaia) din sus se scurgeau alte lucruri nu eram pe atunci decât o formă răvăşită o iluzie a unui punct geometric prin care fremătau şerpi nisipoşi nu ştiu cine îmi arătase un fir lung şi subţire pe care se odihneau palmele unei mâini de durere începeam să mă caţăr ascundeam semnele nu eram mai mult decât o simplă întâmplare şi cu toate astea supus unei împliniri oarecare învăţam ochiul să plângă nici mai mult nici mai puţin



poartă către tine am avut ghinion m-am născut sub un semn strâmb înţelesurile se rostogoleau între ele îi eram drag cuiva un flaut înfiora singurătatea nisipului ţineam pe genunchi o femeie murise demult era rece îmi era frig mă lipeam cu ridurile de sângele ei pe poduri treceau camioane încărcate cu ploi printre ele o ambulanţă în care mai trăia cineva am avut şi o iubită odată eu îi spuneam iubito ea îmi spunea pe nume (oricum nu era numele meu) între lecţia de pian şi cea de spadă alesesem un bob de strugure îi umezeam cu el buzele arse de tăcere ea-mi picta pe atunci zei carnivori pe o coastă alteori am avut un şir lung de linii n-am ştiut ce să fac le-am dat prietenilor ei sunt acum departe sunt verzi mă privesc prin lupe de fum am rămas cu o mână îndoită din oase ard liniştit lângă umărul unui înger nebun



dans într-un târziu îmi foşneau peste oase mistere îngălbenite se făcea că avusesem O femeie o legasem cu scoici de valuri o priveam prin ochii unui peşte străveziu la vremea când ploile se opreau aşteptând desăvârşirea în palmă mi se zbătea un ceas cu o oră anume cred că era înainte întunericul trecea graniţa uitării ea avea un nume numai al ei îl aveam scris undeva pe genunchi nu îndrăzneam să o strig preferam să-i despic venele cu oase de peşte până mâine mai e doar un cerc de melc va fi duminică în casa noastră de iarbă ne vom spăla pe mâini vom îmbrăca haine curate vom citi împreună ziarul într-un târziu vom zări în amurg printre cioburi de sticlă şi focuri arzând fioroase calul de mare pe mal alergând fugărind cu copite de sticlă fecioare fricoase



ssstttrrruuuccctttuuurrriiillleee îîînnnaaallltttuuullluuuiii

mare_scoică_inorog_lună_val_corabie_înger tangir sensul iluziei heart_bang întâmplare adâncă infrastructură centrul lucrurilor neîmplinite die woche să ţinem lucrurile simple ansamblu la limita amănuntelor călătorie în adâncul teritoriului vizionarium arealul deplinului trrrei călăuza non_sens cutremur nici urmă de eroi sub umbre încinse marea schimbare nevoia de spaţiu de fericire trei poeme onirice importanţa simţurilor



mare_scoică_inorog_lună_val_corabie_înger singura mea vină este în lucrurile neîmplinite îmblânzitorul de zebre şi-a pierdut curajul acum dresează mici animale gândaci libelule şi altele nu avem nici o scuză nici unul nici altul când eram dincolo profesoara de pian îşi uita intenţionat buzele pe umărul meu tânăr greşeam notele îi muşcam ruşinat sânul îmi era clar că nu aveam să fiu niciodată pianist dar nici pasăre dar nici broască ţestoasă şi mai târziu când treceam vântul prin ochii potcoavelor (nu mai eram dincolo) o femeie prin care vedeam fremătând vise de ciocolată îmi făcea cu ochiul mă lua de mână îmi împletea umerii cu pielea ei albă nu ai tu treabă cu ritualurile gândeşte-te la cei care nu mai sunt la dezamăgirile roţilor sătule de frumuseţea formei fumează o ţigară bea ceva detaşează-te de aspectele interioare undeva un autobuz cu pasagerii în flăcări opreşte în staţie urcă un orb îşi aprinde o mână mă furişam în umbra marilor ziduri ţie îţi era bine în blana de panteră era cald erai caldă îţi miroseau sânii a fiară însângerată într-un manej o pasăre rară îşi dezveleşte zborul peste tâmpla mea cade visul îmblânzitorului de zebre ca o scuză pe marginea lucrurilor



tangir corăbiile începeau să moară încet în pânze băteau iernile grase şi albe ne ascundeam în spatele matelotului cârmea liniştit îngheţase cu mâna pe osia timpului nu există o ordine a revelaţiei aşa cum nu există nici o ordine a obiectelor bunăoară bărbaţii care îşi duc femeile în locuri din astea gen eiffel sau empire state building au un handicap emoţional înfiorător eu aş duce o femeie să-i arăt firul de iarbă i-aş lipi urechea de pământ să-i înveţe coacerea aş duce o femeie în închisoarea prin gratiile căreia casanova a privit pentru ultima oară apusul aş duce o femeie în deşert sau la pol acolo e măreţia aş iubi-o în cortul din piei de şarpe şi pânză am aprinde împreună cele o mie de lumânări ale trecutului soarele ar cădea ca o bilă roşie la marginea orizontului am plânge în roşu am depozita vise i-aş dărui zilnic câte un nume ea m-ar desface în bucăţi s-ar îmbăia în sângele meu cald în noi s-ar naşte o pasăre cu zborul de gardă la porţile aerului o să încerc zadarnic să mă vindec de tine să nu ucidem acum paradisul îmi şopteşti şi-mi aprinzi păsări la capătul podului să nu-mi rătăcesc amăgirile



sensul iluziei până la lucruri mă împiedicam de sensul iluziei un toreador surprins într-o moarte firească îşi destăinuia frica întins pe balustrada de zahăr a unui greabăn oarecare supremaţia depărtării sălăşluia în marginea urât mirositoare a aproapelui (dar ce vreţi nu există perfecţiune) într-o altă sferă se năşteau sunete joase ce cumva poate fi cineva dacă visul îi trece mai sus de somn de acolo se văd toate oraşele prin care a trecut nebunul înfăşurat în melci şi ce să-ţi mai spun acum când în furnalele nopţii zămislesc funii de stele poate mai treci pe aici poate pântecul tău va coace odată un zeu îmbrăcat în cămaşa de pânză a bunicului meu mort



heart_bang prin orele reci trec într-un echilibru precar somnambuli deghizaţi uneori sunt galbeni uneori sunt pali alteori le mocnesc pe umeri flăcări oarecare o linişte nicicând bănuită o mare mirare mângâie urma zborului gâdele îşi şterge prelung securea în unele lucruri se perpetuează o curăţenie platonică (aici unii vor vedea o balerină înţepenită în adâncul unui dans) ne-am scufundat demult în subsoluri sticloase în hala infectă a misterelor de lut aici totul e prăfuit de amintiri insalubre ceasurile melcilor au adormit într-o oră secundară neimportante acum sunt doar iluziile spălate de valuri bolnave trezite de strigătul nostru crud o să te pierd prin turnul de ceaţă al viselor o să repet la nesfârşit acelaşi cântec şi nu voi mai şti să găsesc piatra temelia imaginea ta spânzurându-mi în retină ca o urmă firavă a ultimei nebunii permise



întâmplare adâncă se înnopta sub bolţile timpului în depărtare doi cavaleri vânau resemnaţi orizontul din mâna ta curgeau mângâieri rare eram pe aproape atunci aproape că învăţasem să plâng şi fata aceea de platină învelită în şoaptele iubitului mort într-o împrejurare anume purta la gât lacrima mea într-un timp îmi luasem obiceiul să curbez nostalgii strâmbam din nas ziceam puah şi în palmele mele de ceară dormeau cirezi de lilieci acum m-am dezrobit de începuturi mă petrec până la uşă mă împing afară mâna ta udă mă prinde mă aşează pe un scaun de sticlă îmi trosnesc lacrimile ca şi cum plânsul meu ar fi o pădure bătrână între noi stau de pază mări întunecate pescarul întinde o pânză e un pod zice ultimul pe care puteţi să mai treceţi să vă ascundeţi în peşti



infrastructură bătrânul pianist zace resemnat într-un cadru apocaliptic mâinile îi strălucesc pe clapele spiralate la o oră de taină când în adâncul tăcerilor prefăcute saltimbancii muţi îşi bat în umeri lungi cuie de gheaţă să vorbim să numărăm emoţiile fluxurile interioare ale unui ansamblu înalt împreună suntem doar tu şi eu (mai sunt şi alţii nu-i invităm acum nu e cazul) ieşim de sub carapacea timpului înspre o libertate anume lipsită de scurgerea placidă a cronometrelor şarpele cu pene adoarme lângă umbra gleznei în burta sa cilindroasă se petrec ospeţe gurmande relevant mi se pare faptul că deşi ne aflăm la poluri opuse comunicăm într-un fel unic prin fibra sticloasă a unei trestii plăpânde poate e mai bine să spunem pe nume viselor albe să traversăm teritoriul într-o cadenţă imperfectă într-o nevoie de rotund de bună seamă acum e vremea când se pot întâmpla toate acestea şi multe altele pe deasupra şi pe dedesubtul deplinului tu rară eu des ca o împlinire ajungem în liniştea albă a scoicii în pustiul surd din care nici măcar flautul orbului atoateştiutor nu va putea să ne readucă



centrul lucrurilor neîmplinite stăm pe o stâncă în centrul unor cercuri volatile vine unul rumegă frunze din umerii lui curge un şarpe acesta are pene sticloase şi un marsupiu îngăduitor în care femei lungi ca nişte liane clocesc boabe de rouă din ele ies în târziul tăcut peşti alergători cu un singur ochi prin ochiul lor clocitoarele privesc cu jind liniştea pietrelor adormite renăştem deodată ca într-un mister cu repetiţie infinită o stâncă stă pe noi centrul volatil susţine alte cercuri vine o frunză îl rumegă pe unul şarpele curge din umerii lui nişte pene şi tot aşa până când apare un altul ne pune în palmă unghiile unor crengi din ele se întind coloane de apă spălând cochiliile melcilor de absint în care s-au furişat câteva elemente înţepenite e o euforie perpetuă a unei lumi abia zămislite străzile sunt rotunde acum se cască înghit automobilele magazinele nasc raioane colorate profund vitrine îmbrăcate în lungi mantii ploioase în faţa lor plâng vizitatorii angrenaţi în emoţii necunoscute dar ce ziceţi de probabila noastră întoarcere în verdele crud în sânul ierbii mănoase desăvârşind foamea ierbivorelor din ele va curge lapte prin fluiere aromate de carne şarpele va suge deplinul hrănitor burta lui se va umple de seve şi tot aşa



va apare o femeie albastră cu încheieturile de sticlă va lua loc lângă noi va privi de aproape răsăritul noi vom privi scurgerea castă a sângelui până când orbul va arunca piatra în centrul lucrurilor neîncepute şi tot aşa



die woche zici despre mine ceva un cuvânt scurt ca un ţipăt ai nume de pasăre desigur toate acestea sunt simple presupuneri din moment ce eu stau aici pescuind umbre într-un profund închegat tu umbli prin lume vinzi piane de sticlă cu clape_vitralii ce culori nefireşti te împresoară ca o muzică înaltă adormită în instrumentele înecate în fapt trebuie să îţi mărturisesc eu chiar am cunoscut odată o fiinţă ezoterică pe o stradă din amsterdam cânta la un astfel de pian evident nu o auzea nimeni ce muzică erotică i-au şoptit ochii mei în ceafă am trecut mai departe mă îndreptam înspre o stare înaltă noaptea am făcut schimb de sentimente profunde am inventat mângâieri melodioase ei îi şuiera pielea în pântec i se coceau turbine elaborate structuri de sine stătătoare îndeplinind funcţiuni anume îmi imaginam acolo o altă fel de creaţie o rafinărie a emoţiilor noastre târzii îmi era prea ei îi era nu ştiu cum e curios cum toate astea mi se întâmplau în timp ce tu umblai printr-o altă lume în care ziceai despre mine altceva un sunet flambant ca un ceva pe care încă nu îl pot defini (am şi eu ca toţi asemenea mie o anume dependenţă de stările cosmice) die woche meine liebe die woche



să ţinem lucrurile simple păream ca şi cum nu păream îmi trosneau vertebrele sub apăsarea unei cascade îndepărtate pe drum o femeie_nălucă mergea în spirale aduna în pletele ei toţi fluturii pe o stradă alăturată un orb le ghicea în palmă trecătorilor dinainte visaţi aievea doi tigri înaripaţi eu purtam în mâini un sipet păream însemnat era menirea mea alţii sunt mai norocoşi au palmele pline de mere mituiesc cu ele un orb să le ghicească de bine trebuie să fie o izbândă undeva o împăcare adâncă a ploilor cu uscatul pe val o femeie_chitară toarce gemete înalte în sânii ei rezonează musonii mai încolo un fel de corabie cu pânze din frunze brodate se veştejeşte la soare îşi usucă marinarii pletoşi aievea doi tigri înaripaţi îmi par bătrân de acum îmi uit ţigara aprinsă între buze alţii sunt mai evoluaţi au pipe sculptate prelung din esenţe rare mâinile lor miros a tutun vechi aromat pe ţărmuri îndepărtate pe stâncă o femeie_clepsidră se scurge şi ea ce treabă are şi aşa gravidă cum e nu poate păstra în pântece timpul puţin mai încolo nişte copii nenăscuţi îşi imaginează poveşti derulate în lumi paralele un bătrân traversează liniştea



aievea doi tigri înaripaţi aşa ne obişnuisem să ţinem lucrurile simple



ansamblu la limita amănuntelor de-a lungul pontonului un lanţ de femei sprijină pe umeri întâmplări marginale trec liniştit printre ele sunt tânăr sunt îmbrăcat în alb vin de la o înmormântare fericită am braţele pline de portocale zemoase apare cineva îmi aprinde o ţigară se preface că ştie (sunt câteva lucruri despre care e mai înţelept să nu spunem mare lucru) pe schele bătrâni obosiţi manevrează structuri complicate ne îmbinăm şi noi cu ele câteodată devenim asemănători ca nişte cercuri suspendate la limita amănuntelor de acolo împărţim orizontul în forme şi acesta e doar începutul unei aventuri ambigue nu ne-am spus niciodată pe nume nu ne-am temut de sunetul scurt al spadei pe ponton fandează prelung o femeie anume e tânără e îmbrăcată în alb vine de la o trădare împlinită are braţele pline de săruturi zemoase e ca şi cum ne-am întoarce eu în miezul structurilor complicate ea în lungul lanţului devenim asemănători până la urmă



călătorie în adâncul teritoriului în formele goale femei cristaline navighează împotriva curentului dintre toate una are părul de zahăr şi-l lungeşte ca o trestie pe deasupra noastră îmi vine să-l gust seara îmi vin în vizită unii compunem gesturi separate întindem peste genele ei lungi pânze nisipoase ea se iubeşte pe rând cu ceilalţi îi acoperă cu sunete grele până când începe să plângă dimineaţa prin ferestrele mele opace din multitudinea formelor putem distinge acum una gravă alungită ca o pasăre peste măreţia destinului în oglinzi paralele femei pântecoase îşi admiră rotundurile în interioarele lor adânci navighează viitoare fiinţe există aici un mister imperfect ca un fruct ca o zămislire eternă ca o voluptate amăgitoare femeile astea (îmi spun) sunt atât de lungi şi atât de drepte şi atât de curbate şi atât de curgătoare şi atât de pline femeile astea sunt o pledoarie a viselor răsturnate în piane_fântână un somn voluptos nicicând imaginat când vor începe să plângă vom plânge şi noi când vor începe să moară vom muri şi noi dar uite vine unul trage o linie împarte în dezechilibre precare teritoriul e bătrân fumează tutun aromat din pipe sculptate prin fumul albastru se ivesc maiestuoase cămile pe spinările lor un şir de femei cu părul în flăcări în coastele lor stau înfipte săgeţi de cristal undeva a fost o luptă un război dezastruos fără cale de întoarcere ne ferim ne dăm la o parte ne lăsăm duşi de curenţi



(numai ele mai pot naviga împotrivă) bătrânul fumător se îneacă îşi permite o ultimă nebunie ne face un semn ne înghesuim la marginea unei prăpăstii incerte pe fund o femeie glaciară împleteşte singurătăţi unduitoare din când în când mâinile ei se lungesc devenind săbii din când în când pleoapele ei se lungesc devenind aripi deasupra pe sârma lucioasă a timpului un orb în balans echilibrul lui interior este mai presus de plâns cade unul se duce la fund noi ceilalţi ne lăsăm pradă unor păreri de rău în formele goale femeile cristaline au construit aşezări închegate ne invită la masă din umerii lor cărnoşi curg esenţe rare ne hrănim ne spunem vrute şi nevrute ne facem semne apoi ele vin pe rând ne aleg ne duc în adâncul interiorului acolo unde nu putem înţelege mare lucru dar ne putem bucura e o armonie intimă în gesturile lor clare ca sunetul flautului se produce o împreunare ne lăsăm absorbiţi de mister dimineaţa suntem trimişi să vânăm să pierdem timpul în aşteptarea dezastrului dintre toate una are ochi aripoşi fâlfâie din ei un rămas bun consistent ca o întoarcere dar atâta lucru ştim şi noi nu există întoarceri în toată această simfonie primordial e doar primul sunet restul sunt ecourile lui fremătătoare pe drum mai pierdem pe unul îl ardem la malul unei ape vine bătrânul ne invită cordial să-l sprijinim ne oferă pipa lui sculptată tragem adânc din ea invocând libertatea prin fumul albastru păşesc acum femei diafane la sânii lor nişte şerpi înaripaţi se îndestulează cu seve



femeile astea (îmi spun) sunt atât de alunecoase şi atât de rotunde şi atât de înalte şi atât de plăcute şi atât de mortale doar atâta lucru ştim şi noi



vizionarium nu înţelegeam structural fenomenul mâinile mele transparente poposiseră acolo o dată cu sunetul ploii mă jucam inventând semne fântâni ochioase în care clipeau genele unei foste femei_aripă undeva în tot acest întuneric puteam descoperi urma unui înţeles nu se cade îmi spuneam nu se cade să invoc dinspre adânc un prea simplu firesc între timp cei care aveau ceva de spus risipeau mângâieri cei care aveau ceva de văzut invocau echilibrul în gesturi al orbilor pe umerii mei se coagulau risipirile tandre fâlfâiau enigmant pe sub punţi metalice un simplu strigăt (îmi spunea cineva dintr-o altă dimensiune) un simplu strigăt şi toţi aceşti uriaşi vor cădea într-o altă prăpastie vor deveni întâmplări numai femeia_aripă numai ea ştie secretul labirintului



arealul deplinului într-un val risipit aiurea femeia_risipă va toarce haine înspumate ca o amantă lăsată într-o fatidică aşteptare cuptorul ei flămânziu va coace un vis somnolent şi adânc ar putea fi o crimă o secundă o înmulţire eternă a aceleiaşi secvenţe în care cineva (poate un el poate un altul poate o simplă părere) îşi pregăteşte temeinic salvarea dintr-o lume într-alta e o singură punte îmi spun e o singură poartă îmi şopteşte altcineva am putea trece toţi prin acelaşi loc fără să-i deturnăm sensul la o adică în fiecare linie se poate descoperi un început sau un sfârşit al său



trrrei ce înnoptare peste timpurile arse îi explicam de curând unui copac prin gesturi ample eleganţa în cădere a frunzelor nu e o pierdere ci o împlinire a unei reveniri şi toate acestea se prefigurau pe fundalul unui teritoriu păzit de ape prin care marinarii treceau în drumul lor spre bărci înjurau de mama focului fumau ţigări rotunjite între palmele lor marinăreşti mai rupeau din ziar o filă unul mai hazliu o citea noi stăteam la o margine ne lăfăiam pe burţile peştilor



călăuza eram doar o biată călăuză traversam teritoriul cu aroganţa orbului în lăuntrul căruia sălăşluiesc toate acele sunete neauzite nu mai credeam în intimitatea lucrurilor primordiale dintre toate întrebările una singură merita rostită şi aceea nu era legată de noi ci de sensul fiinţării noastre mă dăruiam unei esenţe târzii mă dăruiam unei întâmplări oarecare să revelăm spuneau unii şi alţii să rezonăm spuneam eu unor fiinţe asemănătoare eram doar o biată călăuză un marinar al pustiului străbătând durerea pentru ultima oară



non_sens copii ai nopţii ieşim dintre ceţuri în coloane perfecte numărăm tăcuţi cele câteva culori cele câteva tablouri rămase ceva îmi spune că nu suntem singuri că mai sunt şi alţii asemănători nouă ne îndreptăm înspre bărcile arse cu umerii în flăcări (este semnul nostru. noi l-am inventat.) într-o complicitate perfectă mimăm resemnaţi unul dintre acele gesturi târzii aiurea în afara Cercului femeile dominante ne ţes viitoare mantii pătrundem cu plăcere în miezul lor crud nimeni nu plânge numai mâinile noastre se scurg ne stăpâneşte una dintre acele tristeţi eterne dar pentru asta nu există vinovaţi aşa cum pentru suferinzi nu există închisori şaptesprezece_douazecişidoi_optmiidouăsute_trei numerele acestea nu spun nimic sunt doar nişte plăpânde lanţuri aritmetice ieşim într-un târziu din formele noastre înspre noi vine acum o femeie_dovadă ne priveşte de sus noi îi spunem câte ceva ea nu ne aude fiindcă e doar o femeie înaltă şi se ştie că aceste femei nu aud



cutremur din balcoane matadorii flutură batiste însângerate numele lor sunt scrise pe ziduri alături de numărul taurilor îngenunchiaţi eu te muşc de umăr îţi şoptesc cuvinte barbare mă dăruiesc plictisului tău faţă de eroi ochii tăi mari mă privesc misterios mă iubesc cu aceeaşi foame a începutului ne târâm printre zidurile cărnoase ale catedralei păcătoşi tandri prefigurând înălţarea păcătoşi carnali respirând sacadat printre amănunte pustiitoare n-am să mai cred niciodată îmi spui şi palma ta se lipeşte revoltată de liniştea ploii



nici urmă de eroi descuiem uşa pătrundem voioşi dincolo părul tău se decolorează devine transparent prin el se vede surâsul meu dezarmant iubirea noastră lasă în aer mirosuri târzii e un fapt incontestabil asemănător mersului pe sârmă în depărtare arde un lan de porumb primim oaspeţi îi aşezăm pe genunchii tăi frumoşi eu stau în picioare rezemat de două înalte coloane de sticlă se termină dincolo spune cineva şi noi zâmbim surprinşi într-o plăcută complicitate mâna ta îmi mângâie pleoapele petrecerea e în toi pe plajă un străin îşi închipuie lei de nisip ne plimbăm împreună în lung apoi în lat mă întreabă ceva eu mă aplec să-ţi sărut umărul tu îi răspunzi. adorm pe sânii tăi furioşi. dincolo nici urmă de eroi



sub umbre încinse trece şi lumea asta se duce la culcare sub umbre încinse nici urmă de schele în centrul oraşului tăcut prin mine trec fiinţe aerisite au plete sfioase rostesc aceleaşi cuvinte neînţelese din palme îmi răsar poduri cărnoase uneori pe ele nu trece nimeni alteori trec doar eu nevăzut în faţă ni se destăinuie unul dintre acele drumuri primordiale dar noi ne întoarcem ne strigăm disperaţi pe acelaşi nume într-un vacarm desăvârşit o fiinţă înaltă zâmbeşte pe ascuns nici urmă de oase în apus prin tine trec înspăimântate cirezi de cămile prin tine trec eu nevăzut acolo se ţese o întâmplare erotică o geană a ta căzută pe buzele călăreţului străin şi deodată toate devin înţelese şi limpezi ca un început este unul dintre acele semne care ne sperie tu îmi zâmbeşti doamna cea grasă cu rochia în flăcări ne întinde cheia. nu a mai fost nimeni acolo. e atât de prăfuit totul. eu trec prin zâmbetul tău ca un val obosit



marea schimbare mă întorc de cine ştie unde în prag mă aşteaptă admirabile cercuri străvezii acolo o simplă coridă mă las vânat de animale. şi ele fac acelaşi lucru. obosiţi ne aşezăm undeva ne destăinuim într-un colţ sub o ploaie de gesturi mi se face dor să te hăituiesc într-un amurg etern pe o plajă eternă întrucât spectatorii au plecat plictisiţi probabil de non-combatul nostru reuşim acum să stăm de vorbă pe îndelete să purtăm una dintre acele grele discuţii care pot tulbura lumile am primit deja în dar o piele întinsă voi dormi în ea la noapte între timp îmi desfaci palmele mi le lingi îndelung prelungim discuţia o ducem dincolo de acele cuvinte moarte mâine se vor ivi alte întâmplări despre care noi nu avem încă nimic a spune am consumat se pare tot acel timp destinat îmblânzirilor eu mugesc îmi şterg balele cu copita şi mai fac un lucru (nu are importanţă ce anume) îţi pregătesc de iubire tu îmi spui altceva acum cel puţin ştiu de unde mă întorc tu mă aştepţi în prag îmi fixezi greabănul prin ochiul lunetei uiţi să mă întrebi dacă îmi este foame uiţi să mă săruţi la intrarea în Marea Arenă o tânără de o frumuseţe nimicitoare îmi face cu ochiul



nevoia de spaţiu într-o cameră goală trupul meu se chirceşte pe un scaun de sticlă la un pas de neant la o simplă atingere de tot acel înţeles e un accident poate toată această orchestră închisă în hala de carne mi-am risipit demult cuvintele pe deasupra unor bolţi ample nu-mi pasă de toată această simfonie creată acum că suntem legaţi amândoi de aceeaşi foame acum că suntem angrenaţi în aceeaşi transă într-o cameră goală prin care trec depravate sunete lente nu mai sunt lumini pe podurile arse trupul meu se scutură de oase într-o cameră goală mă iubesc îndelung cu umbra părului tău



de fericire peste un timp se va găsi cu siguranţă cineva care să înjure să scuipe stâlpii de susţinere să cronometreze tăcerile vom alerga prin fumul dens al furnalelor în devenire din adâncul spaimelor lichide întâmplarea va curge prin canale avene vom trage la sorţi dreptul la ultimul glonţ peste linia subţire a visului o anume femeie dezbrăcată va ronţăi turtă dulce cu siguranţă cineva o să rupă armonia o să ridice ziduri peste toate aceste plăpânde structuri doi care suntem cu doi care au fost minus câţi vor mai fi cei care nu au înţeles mai nimic din toată această zbatere interioară rămânem cu coatele goale la o masă cu un singur cuţit înfipt adânc în carnea crudă a lemnului



trei poeme onirice

(unul mai lung altul mai scurt şi ultimul înalt ca o funie în aerul serii) 01. ieşi în larg te pierzi prin ceţurile aşezate peste porţile teritoriului intri şi tu în acele catacombe în care se contopesc alcaline dureri din burta prelungă a şarpelui violonistul mulţumeşte audienţei înfiorător recital al foamei îmi spun şi scările se prelungesc dintr-o dată devenind uriaşe coloane pentru satisfacerea unei înlănţuiri ulterioare ayii şi acele femei cu pântecele lor pline de viitoare împliniri ayii şi acei bărbaţi cu genunchii obosiţi de dragostea lor şi eu pierdut în largul buricului tău graţios ca un ochi de pasăre muşcând aerul poate este o simplă întâmplare unul din acele lucruri pe care refuzi să le prinzi de încheietura mâinii fără motiv dacă mă înşel (recunosc că nu am nici o siguranţă în ceea ce mă priveşte) înseamnă că am bătut tot acest drum fără a înţelege mai nimic din presupusele semne ahhh şi erau atât de cumva ca nişte portocale coapte în părul tău negru (ce contrast mirositor o să-mi spui) ahhh şi tu erai atât de atât neputând fi cumva ieşisei în larg să mă prinzi



01.1. ies în larg am mâinile prăfuite de şoapte cocoşatul îmi face un semn cu singura lui mână rămasă pe obrazul său colţuros dansează umbra unei dorinţe târzii e timpul să mă mir de această ultimă simulare a ta ca o feroce confuzie între clipa abia căzută şi primul sunet al pianului pe care ne iubim



01.1.1. prin visul acela subţire ca o funie vestiţi decoratori îmbracă pereţii camerelor în piei de hateria din plânsul fecund se iveşte o mare lucioasă pe pojghiţa de gheaţă un simplu concurs de patinaj-viteză tulbură nostalgia pescarului în barba lui freamătă un peşte străveziu şi tocmai atunci vine cineva în vizită. sub tâmplele mele aerisite tu citeşti poeme (învechite iluzii). mai târziu vom ieşi împreună în larg să ne spălăm de toate aceste împrejurări diferite



importanţa simţurilor iată cum pe aceeaşi stradă merg alături de o femeie nu din întâmplare desigur altfel nu am mai exprima toate acestea într-un poem ea gândeşte despre mine ce bărbat înalt şi ce mângâieri profunde am putea împărţi dacă ar fi să fie mă uit şi eu în adâncul ei ca marinarul în unduirile capricioase desigur avem acelaşi mod de a rezona la nivelul percepţiilor ochii ei sunt albaştri ce păcat că sunt orb îmi spun pipăindu-mi neliniştit hornul fumegător al pipei mă invită să ne înlănţuim mai pe seară eu îi dau de înţeles că aş prefera să fluierăm declinând astfel importanţa simţurilor şi toate astea pe fondul unei iluzii trecătoare



nnnoooccctttaaa pierderea inocenţei pianul_fântână inside journey secvenţă din teritoriu dare de seamă sala de aşteptare labirintul primordial legătură cu târziul vulnerabilul socotit ca atare ucigaşul de sunete tehnica absurdului nocta eleganţa de a spune nu tabu alternativă şapteritate taina elementară avangardă senzaţia de vag conştiinţa înfrângerii îndepărtatele adâncuri itinerariu administrarea haosului noctalgie



pierderea inocenţei nu am să spun nimic despre revelaţiile din adâncul teritoriului mă aflam odată pe o stradă nocta îmi zâmbea din înaltul opac îmi ghicea în lobul urechii o să ne prindă o ploaie o să ne ude până la suflet era o mistică a unei comunicări grandioase gândurile ni se împlineau la jumătatea timpului răsfoiam un vechi Catalog al Companiei de Păsări să nu îţi fie teamă îmi striga ea din afara incertitudinii te-am înscris fără să vreau la concursul anual al cicliştilor anonimi şi câte şi mai câte în dezordinea ramificată a înţelesurilor se petreceau lucruri grave cineva mă zidea într-o mare ruginie îmi dădeam seama de asta după plânsul copacilor pescăruşii îmi locuiau adâncurile ziceam ce bine continuam să pescuiesc cu barba înfiptă adânc în crevasele dintre anotimpuri alţii mai inocenţi ardeau în nisip luau cenuşa cu palmele murdăreau cerul îl pipăiau cu genele ca pe o umbră



pianul_fântână în casa ei înaltă clopotele de zahăr depun ouă din care spre asfinţit ies piane plângătoare scurgându-se în cârje de sticlă înspre o linişte anume ca un joc în oglindă se naşte un ritual unic al lucrurilor în devenire toreadorul şi-a înfipt ochii în coarnele bătrânului taur din adâncuri ies la suprafaţă suflătorii se dezbracă încet de note dansează pe portativ în sânul ei se vesteşte de ziuă o sirenă sună prelung venirea laptelui mai târziu o să plouă vom sălta capacul pianului acolo e o fântână din care mâinile ei niciodată obosite vor scoate păsări de bronz (am uitat să vă spun că între timp ea dezmierda venirea pe lume a unui zeu) nocta nu mai plânge uite lacrima ta cade cu zgomot peste liniştea precară a obiectelor este o agonie în toate sunetele decăzute să ne pierdem îmi spui să ne dezrobim umerii peste ecuador peste polul gheţos peste plânsul fierbinte al fiarei să fugim la capătul dinspre laşitate al beznei numai acolo se pot împleti funii prelungi din piei de fecioară în casa ei înaltă un orb curăţă argintăria cristalurile oglinzile paralele printre invitaţi ne vom număra şi noi diseară



inside journey curând ne vom înlănţui în artheria în corturi din piei sângerii primordială aici e foamea profundă umărul cu prea multe oase căutând forma rotundului vom sădi sâmburi de vioară în bolurile de argint ale orbilor elementele se vor reuni într-un târziu vor îmbiba cu mişcări diafane lanţurile (de aici încolo voi începe a relata despre o scară a sentimentelor văzute prin prisma unui ochi pietros. nu vă speriaţi nu e ceea ce credeţi) e târziu în tot acest prea devreme mecanismele aeriene ale ceasului lovesc în liniştea aceleiaşi ore avem cu noi un ochean demodat ca un ochi preistoric prin care se văd iubirile greoaie ale dinozaurilor mai târziu vom alege o pagină oarecare dintr-un atlas vom împrumuta un teritoriu nebănuIt de la dOamna tAcută diN acvAriu (unele lucruri nu sunt structural negociabile) va fi ca atunci când zăceam resemnaţi pe clapele pianului alb din sala centrală prin tavan pătrunsese deja elicea peştii dansau în jurul furculiţelor ce linişte era la fund numai tu îmi spuneai nişte bule era ceva important înţelegeam îţi era sete cupele de cristal pluteau temătoare pe deasupra într-un concept de eliberare a sunetelor degetele deveneau nişte tuburi aerisite pentru o orgă lichidă poate cândva alături de nocta vă voi explica în detaliu toate acestea fireşti de altfel



nişte întâmplări rare îmi spui şi tâmpla ta adoarme sub liniştea impunătoare a unor ploi trecute



secvenţa din teritoriu stăteam înfăşuraţi într-o muzică pe o schelă a sunetelor străvezii simulam o solitudine o stare unică în care depărtarea se vroia învingătoare mâna ta ca o scoică visul meu ca o nefirească mirare gestul reflex înţepenit la jumătatea împlinirii vorbeam pe atunci o limbă gravă melodioasă ca o iluzie regăsită atunci şi numai atunci îţi spuneam tu în restul întâmplărilor te numeam nocta între două tăceri împleteam împreună firele aceleiaşi spaime privitorii şopteau pe seama noastră inventau poveşti dureroase ce bine îmi spuneai ce bine că ne sunt transparente stările magiile crepusculare ale înaltului suntem o singură undă străbătută de tăceri admirabile te înţelegeam genele tale ca o trestie înfiorată umărul meu ca un ochi visător ne risipeam în lumina unei neştiute stele până la urmă aceasta era singura noastră menire posibilă şi în tot acel întuneric singurul punct de lumină era sânul tău dătător de seve



dare de seamă trecea prin noi o fiinţă crucială ardea de una singură îşi încleşta pumnii ne lovea peste faţă cu simţurile ei devastatoare sunt anumite indicii care prevestesc ostilităţile ceasul cu diamante al femeii înecate neajunsurile clipei în care se săvârşesc pe ascuns ritualuri de adoraţie eleganţa firească a Privitorului ce îşi revendică unghiurile noi ne cunoaştem prea bine am alergat obosiţi până în mijlocul aceleiaşi întinderi am rememorat înţelesurile acelor stări verticalele emoţii pe care le creşteam într-o lumină confuză e firesc să nu ne mai pese acum când privim din adâncuri cu recunoştinţă între timp am crescut ne frecăm cu sprâncenele de stele şi dacă plouă în palmele noastre se cuibăresc transparente oceane neputând vâna liniştea ne lăsăm purtaţi de o frenezie fragilă



sala de aşteptare dormeam în sala de aşteptare în pielea mea de bărbat tânăr experimentam un anume fel de iubire primară la nivelul imaginar al emoţiei se făcea că în braţele mele gemea o fiinţă_minune un ansamblu perfect al elementelor superioare se făcea că mă prefăceam indiferent îmi ascundeam mâinile în buzunare îmi era frică să O privesc de la nivelul acela totul părea ezoteric filtram cuvintele prin gesturi grave împlinite în ritualuri anume uneori încercam să mă dau la o parte să privesc din afara fenomenului toate acele forme de dăruire ştiam câte ceva despre fericire şi acum uite vine una şi-mi crestează pe umăr un semn o linie lungă cu un cerc la un capăt sângerez pe dinlăuntru pielea mea de bărbat tânăr se umflă pe celălalt umăr Ea doarme cu un fel de somn colorat nocta îmi citeşte poeme mai vechi în sala de aşteptare



labirintul primordial înşiram pe o funie câteva simboluri îmi făceam de lucru speram şi eu în trecerea timpului în fapt aşteptam întâmplarea căci aşa se obişnuieşte după o revelaţie fără nume aievea fluturi enormi trasează tragice dansuri nupţiale mă întrec în tăceri şi aidoma lor nocta pe un pod îndepărtat aş alerga până la miezul umerilor ei dar ea trece repede se îndepărtează pesemne are alte tăceri de înşirat poate lipeşte semne pe ziduri în speranţa unor descifrări ulterioare dar eu o ştiu de la începuturi am vorbit cu ea odată dintr-o cabină de telefon o înaltă funcţionară cu părul împletit ca o funie mi-a făcut legătura i-am spus ce aveam de spus m-am ruşinat vreo săptămână am bântuit prin teritoriu m-am iubit cu suflătoarele din orchestră (credeţi sau nu habar nu am despre ce este vorba) reţin doar acea cumplită nelinişte împlinită într-un vis al cărui strat secundar era sărutul ei îndepărtat şi salin în faţă primejdii interioare fără putinţă de evitat



legătura cu târziul voi sfârşi aici pledoaria pentru deformarea din interior a corpurilor nu înainte de a spune unele lucruri despre nocta trecea într-o zi pe o stradă lungă avea o umbră perfectă îşi desfăta silueta în privirile trecătorilor eu eram ocupat sau mă făceam că n-o văd vindeam ziare vechi unor tinere era chiar ediţia din 20 iulie 1969 (dacă vă mai aduceţi aminte) simţeam gustul înfiorător al naturii ei dualiste la prima intersecţie mai vizibilă se diviza perfect cea înaltă rămânea arcuită în corzile vântului o lua în sus pe scările cristaline cea nevăzătoare îmbrăţişa pustiul îşi făcea plimbarea cotidiană prin pământ pe sub rădăcinile tolerante de regulă mă opream pe la ora prânzului să joc şah cu bătrânul fumător de pipă un maestru al strategiilor subtile de fiecare dată pierdeam câte o tură ce femeie îmi spunea maestrul şi dispărea sub genele ei costisitoare



vulnerabilul socotit ca atare ea merge pe sârma ghimpată calcă apăsat în urmă rămâne un lung şir de cuvinte ce-mi spune ea mie nu este valabil în această situaţie despre întâmplări poţi vorbi oricât dar o anume întâmplare nu poate fi rostită decât prin gesturi trece şi nocta pe acolo (nici nu se putea altfel) îmi face cu mâna

îmi flutură o ramură plină de portocale coapte ce ţi-e şi cu sensurile acestea scurse prin canalele teritoriului eu sunt liniştit am pe genunchi o anume împlinire îmi fac de lucru cu ochelarii de soare prin ei zăresc o turmă de femei roşiatice culeg struguri o să ne îmbăiem în vin şi ea ţipă a ajuns la capăt îmi urlă că sunt un dobitoc un autobuz transparent încărcat până la refuz cu păsări opreşte în staţie din el coboară un mexican îmi zâmbeşte pe sub mustaţă îmi spune buenos dias concursul de pescuit a început îi răspund eu rezemat de o trestie ne este frig ne învelim cu o manta ponosită dacă mai ţipă cineva o să plouă



ucigaşul de sunete pe gaura cheii nocta priveşte întâmplător asfinţitul nimeni nu spune nimic ne lamentăm într-o tăcere profundă pe fundul mâlos al oceanului un scafandru îşi construieşte o locuinţă de vară şi iată ne trezim cum adunăm resemnaţi sunetele le strângem cu grijă le aruncăm pe gâtlejul rece al saxofonului între timp o femeie_nadă mă trage de mână mi-o duce la ceafă mă scarpină cu ea până când sângerez e noua mea păpuşăreasă îşi face încălzirea fumează într-un întuneric precar habar nu am ce rol mi-a fost rezervat în toată această avalanşă de mişcări (oricum nu-mi aparţin) pentru mine e mai important haosul din el extragem noi seminţele simplităţii luaţi-o ca pe o scuză dacă doriţi dar de mâine eu vreau să fiu fluture să mă rotesc pe deasupra umerilor unei negrese ce aşteaptă ploaia într-un port din antile în adâncul pânzei freatice gâlgâie un fluviu e o aluzie la lucrurile care vor veni mai apoi să ne adâncească în linişte poemul acesta ocoleşte arogant orice formă de sunet ca să murim ar fi îndeajuns să nu respirăm dar ce ne pasă nouă şi nocta îmi cârpeşte zâmbitoare ciorapii



tehnica absurdului sunt o coloană îmi spun uneori sunt o coloană pe care poposesc ploile am o importanţă colosală în toată această economie a spaţiului prin mine trec năucite vagoane universale opresc consecvente în staţii din ele coboară uneori cineva sunt atât de rari acei cineva încât îi poţi număra pe degetele unei singure mâini eu mă lungesc străbat înălţimile mă lovesc cu un capăt de linia putredă a orizontului de acolo începe altcevaul în care stau închise o mie nouă sunete diferite sunt o coloană îmi spun prin mine trec venele tale fremătânde uneori treci şi tu îţi faci cumpărăturile cu umerii invadaţi de fluturi aş putea să îţi spun atât de multe mărunturi despre mine despre vasele transparente prin care comunicăm despre toate acele deşerturi uitate în care se odihnesc turbinele unor foste colonii galactice suntem atât de aproape de incendiu adormim în acelaşi asfinţit ne trezim în răsărituri diferite prin mine trec transparente vagoane încărcate cu piane uzate pe clapele lor s-au plimbat odată perechi celebre de mâini tu fugi te pensezi resemnată în ascensoarele morţii eşti o coloană îmi spui unul din acele lucruri construite pentru a da naştere la viitoare mirări comune tu eşti umbra mea răsucită pe coastele întunericului de la hotarul dintre palmele noastre începe misterul nesupunerii



nocta eu sunt acelaşi orb înghesuit între nimicuri simple şi semne râul curge peste picioarele cailor de sticlă pe care frumoasa nocta îi plimbă senină pe sub coastele nopţii copil sunt ţinând în palmele netede bila de foc a infinitului din umărul meu se naşte osul unei frunze crude şoptindu-ţi în urechea stângă un cântec de iarnă în mâna ta se află harta fericirii dar tu ţii pumnul strâns îl uzi cu lacrimile unui ochi şi el creşte fâlfâindu-ţi între coaste cu aripi moi şi sticloase e altceva acum purtând numele unui sfânt înghesuit între remuşcări şi blesteme eu sunt acelaşi cavaler al tăcerii îţi fac reverenţe îmi lipesc pleoapa de sânul tău mijlociu acolo se zbate un înger singura lui aripă rămasă se îneacă în sânge în sângele tău lipicios de balenă eşuată pe malul unui vis îndepărtat dimineaţa îşi desăvârşeşte în linişte taina caii de sticlă nechează pe dealul albastru a trecut timpul destinat uitării eu sunt acelaşi îmi întorc amintirile în vârful săgeţii respir prin gânduri trucate ajutat de plămânii bolnavi ai clovnului fumător tu ai ruginit aşteptându-mi semnele ai tăiat un pui de inorog ai făcut un ospăţ te-ai iubit la umbra focului cu vânătorii le-ai povestit câte ceva despre mine ucigându-mă imaginează-ţi puteam fi două pietre supuse unei singurătăţi întâmplătoare



eleganţa de a spune nu era o întrebare clară înspre în sus ca un zbor prăpăstios dar nu mai aveam timp se făcea că o femeie_ceasornic ticăia resemnată peste marginea plină a sensului ca o victorie a liniilor drepte asupra unghiului mort eram singur în toată această desfăşurare imperfectă în locurile stranii se derulau fărădelegi eterne dezvoltam un joc fistichiu începeam cu un cuvânt cineva punea peste el un altul femeile_timp încadrate într-o dureroasă muţenie inventau semne pentru împlinirea contopirilor dintre toate doar nocta îmi agăţa din când în când pe buze şoapte coapte în furnalul ei roşiatic era şi normal îmi spuneam ea venise pe lume pur şi simplu eu venisem pe lume dintr-o altă femeie ca un amănunt înfricoşător (pentru o vreme locuisem în adâncul unei iluzii plăcute alături de structuri despre care am multe de spus) între timp obosiţi de rostul sunetelor o parte din ei se închideau resemnaţi în Adâncul Întâiului Ciclu ce spun eu aici poate trece drept un ansamblu plictisitor dar aşa se întâmplă uneori înainte de a spune nu



tabu îndepărtata femeie transparentă ne sărută cu palmele ne suflă în ceafă îşi despleteşte părul la capătul lumii într-unul dintre acele locuri în care cumpenele plâng vertical în care îţi eşti singur niciodată destul ce foame ne bântuie ca o corabie amăgită de valuri declinăm printre gene un vag orizont purpuriu ea se apropie calcă apăsat pe urmele timpului rupe membrana dintre auz şi strigăt noi ne căutăm locul într-o linişte anostă o domnişoară împarte ziare o întrebăm miraţi ce mai e nou prin lume şi dacă mai ştie cineva cum să ne nască deocamdată nu plouă aţipim sub umbrele cu amintirile înşirate pe aţă



alternativă mă retrag uneori atrag albinele şi mă duc pe un drum oarecare limitativ vorbind o întindere e cât ţine şi nu cât cuprinde de aceea îmi pasă mai mult de fiinţe de înaltul în care ne pierdem odată a trecut pe la mine o fată era deosebită avea părul de sticlă (ea nu ştia. nu se privea niciodată în oglindă) am aşezat-o pe un perete am bătut-o în cuie zâmbea ca o balerină la final de spectacol de atunci ori de câte ori are timp mă cheamă stăm de vorbă îi mângâi buricul cu genele în rest e un strigăt continuu o bolnavă lipsă ne zdrobeşte oasele



şapteritate de ce sunt toate şi pentru cine astea opt capete rezemate de pubertatea uşilor de trei ori şapte care sunt peşte vertical devorând deşertul ay ce rău îmi fac mie oraşele ascunse în ouăle femeleloR clocitoarE vine unul dintr-o îndepărtată deplinătate cântă dintr-o trompetă de iarbă mă înjunghie în palmă ghicitoarea surdă râde îşi freacă genunchii de stele de trei ori şapte care vei fi nenăscut plângând în oglinda deformată a nopţii la pol un prieten drag coase cu dăruire rochia iubitei i-a rămas gura deschisă în zăpadă cât fac de trei ori şapte îmi strigă şi pentru cine şi de ce sunt toate de atâta nepăsare ochii ei îmi zăreau doar conturul umbra mâinilor mele în flăcări



taina elementară mi se părea că cineva mă strigă era o confuzie ideală o domnişoară cu gâtul de sticlă spunea DA şi se făcea linişte orbii povesteau noaptea la megafoane în miezul adânc al ritualurilor străvechi un copil fără surâs rostuia începuturile ne trecea pe fiecare dinspre oase spre sânge ce taină elementară ca o revoltă fără întoarcere Ele îşi înălţau piepturile curbate peste pierduta câmpie îşi coceau copiii în braţe traversau timpul strecurându-l printre gene solitarul aprindea riguros făclia e departele de vină sau poate întinsul nedelimitatele sentimente şi altele prin care plutim ca nişte peşti străvezii învăţam să mă întorc din tăcere spre ape



avangardă nişte femei care erau şi noi plutind pe deasupra senzaţiilor vagi un fluture orb ca o rană deschisă pe umărul ei parcă ar fi fost şi o punte dar nu numai atât mâna prelungă mirosind a mângâiere dresorul uluit la gândul că nu şi-a devorat el primul animalul ne rătăcim apucăm pe orizonturi diferite ce fel de moarte e acolo şi de care pe drum ne mai speriem tresărim când dintre ceţuri apare înalta femeie aerisită cântând din armonică parcă am fi fost şi noi plutinzi pe generosul ei umăr virgulăpunctşidelacapăt aş mai adăuga aici că până la urmă cu toţii aveam nevoie de subterfugii



senzaţia de vag ce era pe deasupra creştea din lăuntru ca o carne peste măreţia oaselor oraşul dormea ferecat sub uşile de sticlă femeile visau cu părul înfăşurat peste umeri cineva privea prin oglindă orizontul vasta câmpie de foc a amurgului precar dacă mă întrebaţi pe mine o să vă spun că teama sălăşluieşte în vise ca un ecou îmblânzind foamea şi mai departe peste rostul adânc al sentimentelor dresorii deveniţi animale ies la liman peste noi aleargă acum herghelii de femei oarbe ce singuri suntem ce siguri ce predispuşi la uitare şi toate astea şi altele întâmplate pe când nu eram tigri pe când nu se rostea în cuvinte ci doar în timp ce crepuscul se desfăta pe genele ei ca o oră zbătându-se să iasă din nostalgia secundelor



conştiinţa înfrângerii era o vreme a iluziilor esenţiale ea locuia în casa noastră de aer pe înserat se întindea până la mine îmi acoperea pe nesimţite palmele reci şi le punea la ochi avea nevoie de mângâieri ca să vadă toată acea lume periferică dansurile deznădăjduite ale femeilor apuse şi cum îşi creşteau ele copiii în insectare îi duceau la şcoala de muzică în cârcă pentru acea vreme era ceva grozav ca o desfătare a luminii desprinsă din ceţuri pentru atâta lucru nu se merita să ne folosim de cuvinte ea smulgea de pe mine cele câteva gânduri îmi cânta la ureche cu o voce spartă ce faci uite se apropie fluxul şi noi nu mai avem de nici unele în lăuntru se făcea frig ne înveleam cu frunzele unui copac pe care îl adoram ceilalţi se înghesuiseră pe o scară împleteau funii construiseră mai demult un fel de corabie şi acum căutau o mare adecvată ştiau că nu mai e nimic de făcut noi abia ce ne născusem ţipam de mama focului



îndepărtatele adâncuri sirena cu picioare de cânepă îmi descânta ochiul se aşeza picior peste picior pe un val îndepărtat îmi măsura spatele cu o sfoară o să vezi o să îţi stea bine în hanoracul ăsta de nisip îl termin până la următorul reflux acolo ne întâlneam în fiecare seară la malul unei ape bolnave chiar lângă scorbura în care domnişoara profesoară de pian îşi ascunsese inelul de logodnă (numai noi ştiam asta întâmplător) până apărea ea din îndepărtatele adâncuri stăteam la poveşti cu mama meduză îmi întorceam ceasul îl puneam să sune la a treisprezecea oră în larg pescarii se iubeau în bărci cu iubitele lor imaginare



itinerariu de undeva din adâncurile nostalgice nocta îmi trimite umbrele transparente ia-le îmi zice nu fi prost nu vezi că locuieşti în substratul permanent al ploilor eşti ud leoarcă ţi se scurg umerii maieul ţi-a rămas mic şi cât mai ai până la capăt nimic nu este întâmplător (dacă ar fi aşa cu siguranţă că m-aş putea întâmpla şi eu cu tâmpla lipită de sânii ei verzi) de aceea atunci când de sub scoarţa periferică a sunetelor se aude ecoul vinovat ca o lacrimă al femeii care naşte în câmp noi ne aşezăm cu spatele la lume privim depărtarea ca pe un refugiu firesc închidem ochii încercând să devenim sfere sunt atâtea lucruri care nu se spun



administrarea haosului bătrânul fumător de pipă mormăie grav îşi strânge în braţe amanta ne aduce aminte că avem şi alte opţiuni ocupăm fiecare un anume loc reţinem un ansamblu şi uităm unde suntem iluziile ne cresc între tâmple şi de acolo navighează ignorând apropierea vine şi nocta vomită în treacăt pe pantofii noştri de lac e ziua ei împlineşte o vârstă are părul roşu mărturiseşte că a făcut dragoste pe o plută ne lăsăm copleşiţi de un vag sentiment de inutilitate prin măduva noastră trece un şarpe ne uneşte cu o altă conductă o femeie cu o umbră nedefinită încearcă să ne ajute ne deschide cu grijă o uşă protestăm uite ce lungi suntem şi ce adormiţi fireşte toate acestea sunt doar viziuni ale unei simple treceri ne rătăcim pe acolo El zice că puteam face şi altceva încremenim în aer surprinşi de un strigăt alţii râcâie cu unghiile pe la uşi



noctalgie nocta îşi admira în oglindă coasta de fildeş se săruta cu un lun înaintea amurgului e de mirare cum putea face toate acestea navigând dintr-un vis într-altul şi pe deasupra împletindu-mi şi mie din frunze o pânză pentru o corabie ruginie



nu mai cred în toate acele lucruri care odată îmi păreau primordiale. într-o alegorie perfectă mâinile tale ar sta lipite pe umerii mei ca două pietre în care timpul a închis liniştea, de prea mult strigăt aş inventa un loc, o prăpastie anume în care ne-am putea ascunde de ceilalţi, două risipiri unite prin acelaşi cordon ombilical al tristeţii. nu mai e mult până când vor apune în mine toate nopţile tale, se vor încheia aici toate frământările, îţi voi putea răspunde atunci printr-un singur cuvânt la toate acele întrebări murmurate odată de pe podurile înalte ale Întâiului Ciclu. nocta, în seminţele tale interioare stau adunate misterele unor împliniri despre care eu nu am încă ştiinţă; adu-mi aminte să-ţi spun, înainte de a pleca din nou, înainte de a mă risipi în neantul teritoriului, că dintre toate întrebările esenţiale una singură merită rostită şi aceea nu e legată de noi, ci de sensul nostru de a fi. eu sunt doar o biată călăuză, traversez emoţiile cu aroganţa şi calmitatea orbului înăuntrul căruia sălăşluiesc toate sunetele neauzite. voi porni acum înspre acele lucruri care nu au nume.



aaarrriiipppiiillleee nnnooocccttteeeiii aripa visului aripa numelui aripa somnului



aripa visului

azi noapte am plecat în pustiu cu un şarpe roşu pe umăr; se făcea că eram tânăr, pustiul era alb şi îndepărtat dar mă cunoştea, era prietenos. când am pătruns în el s-a desfăcut tot înspre o mare fără valuri.

nu puteam să ajung la ea din cauza depărtării. pustiul îmi făcea reverenţe. m-am aşezat lângă o umbră ce nu era a mea, dar asta îmi dădea speranţe; însemna că cineva avea grijă de mine. îţi căutam o piatră, tu mă rugasei: „caută-mi o piatră pentru gâtul meu lung”. şarpele era lung şi avea ochi veninoşi. semăna cu mine când eram tânăr dar nu era decât un şarpe pe care îl uitasem pe umăr, îmi fusese greu să-l azvârl de acolo şi după aceea uitasem de el. nu mă deranja. pe deasupra pustiului pluteau zeppeline, se auzea o muzică a sferelor, era o petrecere acolo, sus, ce-mi păsa mie, oricum aveau sa treacă toate; orizontul se curbase deja înspre partea cu întuneric. eu aveam o menire, căutam o piatră pentru gâtul tău lung, tu îmi spusesei: „caută-mi o piatră pentru gâtul meu lung”. vorbeam de una, de alta, eram liniştit, aşteptam trecerea zeppelinelor căci mă enerva îngrozitor ideea de petrecere ce răzbătea din cilindrele acelea lungi şi maronii ca nişte gravide spânzurate pe cer în aşteptarea miracolului. pe tine te lăsasem departe, îţi croisem la plecare o rochie de seară din coji proaspete de paliandru pe care te rugasem să o porţi când mă voi întoarce eu din pustiu cu piatra. peste pustiu începuse să ningă cu bile albe şi portocalii, care nu ajungeau până la mine din cauza distanţei sau a dorinţei pustiului, nu ştiu. cert este că ele coborau încet, uneori în spirale, alteori în diagonală; în spirale coborau mai mult cele portocalii, la care şarpele de pe umărul meu tânjea. evident era o tânjire reptiloasă, neconcludentă de altfel, bilele oricum nu ajungeau până la noi, treceau doar de burta zeppelinelor şi apoi se risipeau în pustiu...

pustiul ştia cum mă cheamă şi îmi şoptea uneori: „… tu ai ceva de căutat”. eu călcam cu îndârjire prin pâcla lui, era o pâclă groasă, nici nu ştiu din ce era făcută dar mirosea a coji de portocală din copilăria mea îndepărtată când o fiinţă anume, după ce cojea portocalele, punea cojile pe pervaz şi ele răspândeau un miros adânc prin încăperile casei. mai încolo aveam să întâlnesc un zeu fără mâini, fără chip şi fără cuvinte. nu ştiu ce să fac cu el; l-aş lua cu mine să mă ajute să găsesc piatra dar mă tem că în starea în care este nu-mi va fi de nici un folos, însă nu-l pot lăsa de izbelişte. aşa cum este, e totuşi cineva şi poate mai târziu voi avea nevoie de el. îl voi atârna pe celălalt umăr, să nu se întâlnească cu şarpele şi voi porni mai departe. şarpele îl privea pe zeu chiorâş, avea ceva cu el, poate ceva vechi, poate se întâlniseră cu altă ocazie, cine ştie, oricum zeul nu-l băga în seamă, nici nu avea cum, nici nu avea cu ce. se ghemuise pe umărul meu şi stătea acolo liniştit, aşteptând să am nevoie de el. în



pustiu se lăsa înserarea, nu mai era nimeni în afara noastră. va trebui să găsim un loc unde să putem dormi liniştiţi până mâine când vom găsi piatra. am adormit într-un târziu, mergând, căci pustiul era doar un pustiu, atât şi nimic altceva. dimineaţa ne-am trezit fiecare în altă parte, bunăoară eu stăteam de vorbă cu o ploaie rară (mai vorbisem cu ea în alte împrejurări). ea îmi spăla pielea mea încreţită şi tare şi-mi spunea lucruri pe care le mai auzisem dar care îmi făceau plăcere, era o conversaţie suavă şi picurătoare din care mă hrăneam pe atunci cu multă poftă. zăream mai încolo şarpele meu roşu, se uita în sus cu ochii lui veninoşi, se uita la zeppelinele care nu mai treceau o dată, muzica sferelor se prelingea din burţile acelea somnoroase, se auzeau râsete şi o seamă de alte cuvinte răzbăteau din acele cilindre agăţate deasupra pustiului. aş fi vrut să strig zeul dar uitasem să-l întreb dacă are vreun nume. de bună seamă că trebuia să aibă unul dar nu-l ştiam şi, cum zeul nu avea atâtea lucruri folositoare, m-am gândit să-l fluier. de bună seamă că trebuia măcar să aibă auz. avea, căci veni înspre mine, încet; nu ştiu cum, căci v-am spus că nu avea picioare. veni şi asta era important. mi se aşeză ca de obicei pe umăr. eram din nou împreună. şarpelui îi lucea pielea cea roşie, cred că şi-o schimbase într-o anumită împrejurare, în timpul nopţii, când eu adormisei.

între timp pustiul devenise mai mare decât îl ştiam, poate din cauza nopţii, poate din cauza somnului meu lung care se alungise o dată cu el. ştiu că visasem ceva, te visasem pe tine probându-ţi rochia de paliandru în faţa unor oglinzi concave, era o forfotă îngrozitoare, multă lume te admira şi tu erai încântată, le spuneai tuturor: „e de la el, el mi-a făcut-o, dar nu o port. o probez doar; o voi purta când va veni el, trebuie să-mi aducă ceva, aşa mi-a promis”. am plecat cu pâcla pustiului prin tălpi, nu lăsam urme sau lăsam, dar pâcla le înghiţea pe toate cu conştiinciozitate. în dreapta se vedea marea aceea îndepărtată la care, oricum, nu puteam ajunge nici eu, nici şarpele meu roşu, nici zeul fără nume pe care îl purtam pe umăr în speranţa că-mi va folosi la ceva odată. şi aşa se şi întâmplă căci, printr-o curioasă metamorfoză, în timp ce mergeam prin pustiu, zeul se dădu jos de pe umărul meu şi dispăru într-un tunel ivit acolo de nu se ştie unde. se întoarse după un timp cu o piatră. „hai să mergem acasă. am găsit ceea ce căutai”. „mergi şi tu cu noi ?” întrebă şarpele. „nu. eu rămân cu pustiul. eu sunt de aici. numai voi sunteţi străini, deşi văd că ştiţi destul de bine pustiul”. tu mă aşteptai acasă, fericită. „o să-mi aducă piatra”, le spuneai tuturor. „o să vedeţi, o să vină curând. eu l-am rugat să-mi caute o piatră pentru gâtul meu lung”. pe drum mai vorbeam cu şarpele de una, de alta.



aripa numelui

soarele căzuse ca o bilă roşie de pe marginea orizontului. eram undeva, cu mâinile reci şi trupul plin de frunze veştede, eram într-un l o c. prin mine treceau păsări transparente cu aripi mari şi pletoase: plângeam cu un alt plâns decât al meu, un plâns amar şi portocaliu, un plâns ca o despărţire de ecuador, aveam pe mână o brăţară dintr-un cui sângeros şi în jurul meu se roteau orizonturi pe care nu ştiam cum să le numesc căci l o c ul nu avea nume. „acolo se depozitează vise”, îmi spusese cineva într-o zi, şi eu ţinusem minte lucrul ăsta, îl reţinusem în subconştient, împreună cu alte lucruri fără importanţă şi aşa m-am trezit în ziua aceea friguroasă, în care zăpezile acoperiseră iubirea, în ziua aceea în care tu umblai transparentă prin casa noastră de piatră. nu aveai nume pe atunci. eu îţi dăruiam zilnic câte unul, dar nici unul dintre ele nu-ţi era pe plac şi de aceea umblai veşnic goală, pentru că nu aveai un nume care să-ţi îmbrace trupul. „mă duc la l o c ul acela” ţi-am spus şi tu, strângând între palme urmele unor lacrimi bizare, mi-ai şoptit „du-te, dar să-mi aduci şi mie un nume, căci mi-e teamă şi uite, sunt goală fără un nume”. „ăsta nu-ţi place?” te întrebam şi-ţi spuneam la întâmplare un nume nemaiauzit. „nu. vreau un altul. hai, du-te, uite noaptea aşterne întunericul pe străzi, e mai bine să pleci acum, nevăzut, neauzit.”

în l o c erau mulţi, dar eu nu îi cunoşteam şi nu puteam să-i strig pe nume căci la plecare tu mă rugaseşi să nu vorbesc decât cu tine. eram îmbrăcat în haine de gală, doar în picioare aveam două ghete de sticlă, una de o culoare, cealaltă de altceva, prin care se vedeau degetele mele bătrâne. percepeam durerea fără a înţelege de ce. eram prea novice pe atunci ca să înţeleg. focurile spaimei aveau să se aprindă mai târziu, pe atunci ochii mei nu evoluaseră şi vedeau doar ceea ce era de văzut, o mare într-o mare de ochi sălăşluia la marginea dinspre nord a l o c ului, erau ochi vii, disperaţi, priviri încolţite şi aruncate acolo, pradă orizontului pe care acum alergau herghelii de cai galbeni. „ca să treci trebuie să laşi un ochi” îmi spusese acelaşi cineva şi mă gândeam cu groază că va trebui să-mi dezlipesc din găvană ochiul şi să-l abandonez mării aceleia privitoare, mi se părea o stare de laşitate primară, dar altă cale nu era, nu se putea ocoli pe niciunde şi ceea ce căutam eu era în partea cealaltă. „nu se poate altfel. trebuie să te dezlipeşti de un ochi, trupul tău va rămâne acelaşi. deşi schilodit, vei mai putea vedea cu celălalt ochi”... dar în ochiul acela eu aveam toate imaginile cu tine, acolo te ascunsesem, în celălalt ţineam alte imagini, fără importanţă; şi ochiul meu rămase astfel acolo, pradă mării privitoare. nu ştiu cum am ajuns în partea cealaltă. două păsări mari şi urâte stăteau pe umerii mei, îmi părea că erau acolo de o veşnicie, căutau ele ceva, cu siguranţă, căci în acel l o c toate aveau o rezonanţă a lor, întâmplarea nu exista şi nici



ireversibilul nu era posibil. faţă de ceilalţi, eu aveam ceva în plus, aveam trupul acela ca un ou, prin care treceau mii de păsări cu zboruri cu tot, mă şi întrebau unii „de ce ?” şi eu nu aveam un răspuns, dar nici mirări nu aveam, doar eram în acel l o c unde tot ce nu se putea în altă parte era permis. aveam să observ mai târziu că aici toţi erau ei sau ea, deşi nu-mi puteam da seama din ce cauză. o orchestră, undeva pe un piedestal de scoici negre, se pregătea pentru concertul de seară. cineva îmi aduse o vioară, apoi îmi luă mâinile şi mi le spălă cu graţie, cu infinită duioşie, ca într-un ritual de purificare. „se va auzi mai bine aşa” îmi spuse şi apoi dispăru. aveam să cânt îmi spusei şi inima mea, până atunci doar o bătaie, se umplu dintr-o dată de sunete. luai loc în rândul al doilea şi făcui câteva exerciţii de încălzire. nu auzeam nimic, dar asta nu mă mai mira. îmi priveam mâinile, deşi îmi era greu cu un singur ochi, ciupind corzile fine ale acelei viori, coborau şi urcau pe ele

cu mişcări iuţi sau line, era o întreagă evocare a unor sentimente ancestrale în degetele acelea îngemănate pe corzile viorii încât, fără să-mi dau seama din ochiul meu începură să curgă lacrimi. orchestra nu avea dirijor, dar toţi păream să ştim când trebuia să începem. începurăm curând, fără să auzim nimic, interpretând o partitură necunoscută pe care auditoriul o devoră într-o stare de erudiţie şi divinaţie cum rar mi-a fost să văd. încă treceau prin mine acele păsări, care îmi deveniseră între timp familiare căci le hrăneam cu sânge proaspăt. recitalul meu începea pe la jumătatea concertului, ştiam că trebuie să mă pregătesc, aveam o senzaţie de încordare, îmi era frig, dar asta numai pe dinafară, în mine liniştea era covârşitoare, din toată mulţimea aceea, o singură fiinţă mă privea cu nişte ochi mari care, din când în când, îşi schimbau culoarea. era singura care avea doi ochi şi singura care mă privea, fix, profund, ca şi cum ar fi încercat să pătrundă prin mine, să fie una din acele păsări călătoare prin trupul meu. după câte mi-am dat seama, recitalul meu a fost un succes, căci am văzut pe chipul lor calmul, fericirea şi liniştea. o dată terminat concertul, a urmat acelaşi ritual al spălatului pe mâini. nimic nu se întâmplase, nimic nu avea să se întâmple. m-am uitat în spate. scena nu mai era acolo; în locul ei crescuse un triunghi prin care veneau şi plecau herghelii de cai galbeni. cea care mă privise se apropie de mine şi-mi puse în palmă un ochi. „uite, acum o să vezi din nou”. „dar şi până acum am văzut” îi zisei. „nu. de acum o să vezi altceva”. îmi puse ochiul în palmă şi dispăru prin triunghiul cel mare, deodată cu hergheliile de cai galbeni. în palma mea sângera un ochi. şi atunci am ştiut. era ochiul tău. când am plecat, tu te uitai la mine numai dintr-o parte şi, de câte ori vroiam să te privesc toată, te fereai, te întorceai într-o parte. „nu e decent să mă priveşti toată, îmi spuneai, eu nu sunt toată, nu pot fi toată, căci nu am nume”. ochiul tău îmi privea chipul ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară şi m-am speriat groaznic la gândul că ochiul tău uitase de mine, la gândul că la întoarcere nu aveai să mă mai recunoşti, tu îmi spusesei să îţi caut un nume, dar eu nu ştiam pe atunci că tu aveai nevoie de mine. numele tău era pe buzele mele demult ca o floare de magnolie îmbobocită, numai că nu-l puteam pronunţa.



aveam să plec în curând din acel l o c. de acum nu va mai avea nimeni ce să îmi spună, de acum numai tu vei putea să îmi spui ceva, orice, numai tu aveai să fii de acum încolo sămânţa viselor mele ploioase. „taci” mi-ai spus când am intrat pe uşa casei noastre de piatră. „ştiu cum mă cheamă. de acum încolo o să pot bântui cu tine pe străzi, căci am nume”. am deschis palma în care ţineam ochiul tău. tu l-ai privit ca şi cum ar fi fost un măr. „îmi era dor să te privesc”, mi-ai spus. „mângâie-mă, căci de acum încolo voi putea fi numai a ta, de acum încolo am un nume”. te priveam, era pentru prima dată când te priveam pe de-a întregul. ştiam că nu ştii cum mă cheamă, dar eram fericit, căci îţi găsisem un nume.



aripa somnului

eram mai crud şi mai singular ca niciodată. eram pentru că eram, pentru că întâmplarea mă făcuse să mă întâmplu acolo, atunci. privisem de atâtea ori orizonturi şi linii, înălţasem către zboruri privirea cu înţeles, dar fără de sine; cineva îmi smulsese din coaste un strigăt, lăsându-mă mut când aveam nevoie de cuvinte. ajunsesem la capătul dinspre frig al teritoriului, paşii mei sticloşi călcau pe alei largi de scoici moarte, la fiecare apăsare se auzea în urmă o durere, o spargere marină, gemea drumul şi eu gemeam alături de paşii mei sticloşi. eram mai departe de tine, dar mâna ta prelungă îmi apăsa umărul înroşindu-l. pe atunci tu plângeai în culori, dar dintre toate cel mai mult îţi plăcea să plângi în culori. ne vorbisem de prea puţine ori ca să ne împiedicăm în cuvinte. pe vremea când eu locuiam în tine, când încă nu mă trimisesei să te caut, îţi aduceam în fiecare seară pene de păsări şi pere galbene şi zemoase pe care tu le mângâiai cu lacrima ta mătăsoasă, agăţându-le mai apoi de o funie groasă ce dănţuia în mijlocul camerei noastre. era o funie groasă, crescută din tavan, aşa o găsisem când mă mutasem în tine şi ţie îţi fusese frică să o tai, era un fel de cordon ombilical ce ne ţinea uniţi cu înaltul, „lasă, îmi spuneai, o să vezi, o să prindă bine, o să agăţăm pe ea iluzii şi vise desprinse din mine, din tine.” pe atunci, purtai pe tine numai piei de şarpe şi îmi era frig lângă tine, atât de frig, încât până la sărut îmi îngheţau buzele. în zilele reci şi ploioase nu mă lăsai să ies, să bântui pe străzi, să dau ochii cu trecătorii, „mi-e frică, îmi spuneai, o să te plouă, o să te plouă şi ploaia îţi va spăla mirosul de mine, o să te plouă şi o să te întorci mirosind a plânset de nor şi, dacă tot e să miroşi a ceva, e mult mai bine să miroşi a lacrimă mătăsoasă din plânsul meu, căci eu sunt mult mai aproape de tine decât norul de lacrimă.” viaţa noastră năştea cercuri, pătrate, drepte şi unghiuri, ne năştea dureros şi unduitor dintr-un val aruncat la marginea mării. mâine să pleci, să te duci la capătul dinspre frig al teritoriului, căci acum am nevoie de tine departe, aproapele mă ucide, mă doare, îmi arde fericirea. îmi vorbeai din priviri, crescusei în mine un alt fel de foame, dintr-un alt fel de animal cu o alt fel de gură. sângerai la gândul că depărtarea ne va ucide, dar nu se putea altfel şi amândoi ştiam asta. îmi pregătisei de seara cele de trebuinţă, focul, aripa, urma unghiilor tale înfipte în carne, câteva pere galbene şi zemoase şi o bucată din funia noastră, crescută în mijlocul camerei, „în caz că ţi-e frică, îmi spusesei, ştiu că nu-ţi va fi, dar aşa, să fie acolo, nu se ştie.” adormisei lipită de funie, cu sânii zemoşi despărţiţi de cordonul ombilical al existenţei noastre, adormisei cu gândul că, între înalt şi aproape, trebuie să existe un departe şi acela trebuie să fiu eu.

ajunsesem primul în teritoriu. scurtasem drumul întrebând din greşeală un orb. el ştia calea. „o să oboseşti până acolo, îmi spusese, dar, o dată ajuns, nu o să mai simţi nimic din toate astea şi nici din celelalte.” pe umerii



mei se roteau de acum raze dintr-o lună clară şi îndepărtată, se năştea o hartă pe care aveam să o descifrez mai târziu. muzica era pretutindeni aceeaşi, plină, rotundă, arzându-mi neliniştea şi teama, păşeam alături de mine pe aleea de scoici, era ca şi cum m-aş fi cunoscut odată, demult, ca şi cum am fi fost doi, unul aici, altul lângă o neştiută întâmplare.



îîînnncccrrreeemmmeeennniiittteeellleee aaadddââânnncccuuurrriii

john st. mill desert. vis cu portocale exploratorii al 7-lea continent podurile din u_topia breakfast on the beach schema unui vis autentic simboluri afective epava nautilius blitz braque orange risipa de energie era o lume imprevizibilă convorbire cu borges der morgen danach aparenţe rinocerii nu mai au memorie definiţia pierderilor importante însemnări dintr-o călătorie oarecare semnal de alarmă apariţia obişnuinţei criza importanţa marginală a umbrei sămânţa dezastrului insomnia cerberului iubita îndepărtată



toate erau ca o umbră memoria domnului verne vertical prezumţia de nevinovăţie d_o_r travesti incomensurabila confuzie influenţe dimensiunea sentimentelor animalul abstract semne rătăcite ţinta unul câte altul arderi interioare d.h. & frieda port O’kala anatomia viselor



john st. mill se producea un fenomen pe care l-aş putea numi irepetabil stăteam scufundaţi într-un fel de aer în fapt o ceaţă respirabilă prin care pluteau tuburi lichide pline cu mecanisme pentru transpunerea timpului în alt fel de forme tu îmbrăcată în irişi puneai minutele peste secunde fecundai timpul cineva se pregătea să plouă prin tuburi orchestra ungea mecanismele funcţiunile acelea unice fără de care toate acestea înşirate aici nu ar mai fi ceva ci doar altceva eu port şi acum în picioare acele lungi patine de sticlă cu ele am câştigat în 19douăzeci şi ceva olimpiada am primit atunci de la tine un măr într-o mare aglomeraţie john st. mill striga : el dorado! el dorado! şi nouă ne îngheţaseră urechile de atâtea basme



desert. vis cu portocale. locuiam pe atunci în subsoluri aerisite aveam o prietenă cârtiţă trecea rar pe la mine îmi spunea ce hrănitor sunt în materie de cuvinte dispărea în galeriile întortocheate deasupra creşteau uzine gigantice în burta lor plângeau anumite femei printr-o lupă imensă cineva privea de la adăpostul unor schele derularea greoaie a evenimentelor eu cred şi acum că erai tu ochiul tău verde încolţea pe jumătate când clipeai universul devenea dintr-o dată haşurat îmi aduceam aminte cadre minimale din acea zi memorabilă doar pentru mine domnule ce buze ispititoare aveţi şi ce bine vă stă cu ele aveai şi o floare am primit-o fără să întreb de ce poate aşa se obişnuia pe acolo pe unde umblai după un timp am început să schimbăm locurile femeile acelea se simţeau mai în siguranţă în subsoluri eu cu faţa mânjită de funingine făceam alpinism pe coşul crescut în burta uzinei de acolo priveam prin ocheanul prietenului humboldt mersul tău cotidian pe aleile oraşului x ţineai de mână un bărbat el ţinea în mână o floare îmi venea să clipesc genele mele tăiau în felii mersul tău cotidian o altă femeie cumpăra portocale zemoase din piaţa centrală le rostogolea în gura unei galerii noaptea prietena mea cârtiţă (ştiţi. avea obiceiul să treacă rar pe la mine.) îmi împingea câte o portocală cu botul până pe umăr o curăţam tacticos o împărţeam în felii şi apoi mai departe unor tinere domnişoare abia trezite

aveam nevoie de idealuri risipite printre gesturi minore



exploratorii acest bărbat frumos şi această lumină robustă împletind cu sine misterul pe al cărui nume ne balansăm ce rost trebuie să aibă toată acea scurgere ca o ploaie de degete pe clapele unui pian prăfuit cu o singură ureche cineva picta încruntat în mijlocul lanului se vestea începutul unei paralizii romantice ne apucam cu colţii de încheieturi până când simţeam prin vene revolta sângelui ieşeam la vedere cu cămăşile năclăite ne sărutam pentru ultima oară femeile la marginea lanului fără să ştim că ne-ar putea ucide rătăcirea lor prin acel galben presărat cu ciori



al 7-lea continent negociam suspendaţi într-o stare de echilibru precară ideea de frumuseţe a gesturilor ample contopite în acele arderi profunde de care ne lăsam seduşi dincolo de înţelesuri ne comportam asemenea bătrânilor marinari care se duc în adâncuri o dată cu propriile lor corăbii mirosind încă a lemn a pânze dansând prin şoaptele vântului ce strigăt răscopt trebuie să ascundă tot acel ritual ca o ploaie întoarsă urcând din nisipul deşertului înspre straturile înalte prin invizibilele coloane când vom învăţa cum să stăpânim timpul ne vom putea poate permite o ultimă întoarcere în rotundul adânc şi lichid al prenaşterii noastre vom negocia acolo felul şi forma migrării înspre o fericire ulterioară un fluture alb aplaudă resemnat pe arcuşul viorii în palma mea sextantul căpitanului blake defineşte traseul spre insula umerilor tăi



podurile din u_topia ascundeam într-o groapă presupuse vinovăţii de pe vremea când ochii mei îţi furau fiecare al treilea pas fiecare al treilea gest iluzoriu fenomen ca o enumerare din trei în trei când tu erai de fapt una singură în împrejurările acestea hrănitoare s-au născut hoardele de bărbaţi alăptaţi până târziu din robinetele agăţate în aer cel mai înalt era apoi ales pe sprânceană supus unui îndreptar al viciilor i se tăia un deget se pierdea în gura celei mai tinere dintre ele ţineam minte hotarele memoram în cioburi de sticlă distanţa aveam grijă să nu ajung niciodată primul uneori ele mă priveau pe ascuns uite-l şi pe ăsta se pregăteşte să vorbească azi când nu avem auz chicoteau şi aşa mai departe reinventam stările dintr-o anumită latură a utopiei de cealaltă parte a balansoarului cea mai înaltă femeie cu care m-am întâlnit vreodată mănâncă ciocolată aparent liniştită trupul ei se bronzează în etape şi asta tocmai în ziua în care eu mă pregătesc de plecare am ţinut minte din cât în cât cade apusul peste umerii ei am fotografiat aproape toate podurile exceptând unul singur era în fapt o femeie tânără pe care poposeau ploile. eh şi ea în cealaltă parte mănâncă ciocolată îmi face semn cu ochiul mă sperii îngrozitor aruncătorul de discuri mă loveşte cu cotul în inimă suntem atât de norocoşi şi ele ne cer să le facem din oasele sfărâmate o maşină de tocat carne. avem fiecare câte un ochi înmugurit



breakfast on the beach dimineţile scurte cu oasele ieşite prin ovalul sticlos iluzii întunecate mirosul veninului ei obturându-mi complicatele mecanisme respiratorii şi mai ales neuitata aromă a depărtării înglobând în pupilele mele dezastruoase nuanţe albastre stăm drepţi ca înainte de pronunţarea unei sentinţe dar uite cade peste schelele timpului înserarea ca un urlet irepetabil ne surprinde în larg aţipiţi în scoicile alungite dintr-o dată ne cresc branhii pielea mea devine solzoasă aripile tale transparente şoptesc începutul unei simfonii cineva scrie pe peretele mării o notă sunetul curge împletind în adâncuri uitările şi frigul e lung de nu se mai poate citi în cuvinte



schema unui vis autentic în palma ta doarme lama prelungă a unui cuţit şi în tot acest timp pictorul orb trasează contururi macabre mă întind liniştit pe marginea clară a unei primejdii de dincolo îmi zâmbeşte o femeie nebună mă biciuie cu pletele ei roşii peste ochi e clar îmi spun se face de ziuă uite pe cer o urmă răzleaţă a mersului ei de felină mă sprijin în cârjele orei cineva îmi zâmbeşte cu zâmbetul tău . îmi cresc fructe în coate . din toată acea foame rămâne doar sentimentul nostalgic al sărutului mai încolo se vor căsca norii ca o gravidă coaptă tu vei ploua peste sângele meu transparent mă voi târî în cârje voi aştepta la coadă un rest de singurătate (azi noapte am visat că eram o mână din canibalismul în toamnă al domnului dali) ah ce capcană miraculoasă ascunde acest respiro să facem o pauză între două înţelesuri să le dăm prin maşina de tocat vise de partea cealaltă stau resemnate femeile se sprijină pe stabilopozii timpului din când în când câte una mai naşte un bărbat pe care o alta îl înghite ne înşirăm pe o aţă subţire studiem gesturile calme ale bătrânului fumător de pipă prin barba sa se caţără înspre noi viitoare femei acum că s-a întunecat de-a binelea putem merge



simboluri afective (poem în oglindă) cumva cumva voi ajunge să fiu piatră până la urmă voi renunţa la aglomeraţia cărnii voi vedea înlăuntru cu buricele degetelor reci peste rotundul meu va ploua cu şoapte pe poduri păşesc femeile dezbrăcate una dintre ele mă mângâie inconştientă (parcă o văd. are nişte ochi mari şi violeţi. dacă te apropii de umerii ei miroase a liliac.) dar pe acolo trece un camion încărcat cu piane multicolore ea se fereşte mă aruncă în apă rămâne năpăstuită de sunet. pleosc. eheeiii aici este o lume albastră pe fundul ei o corabie e noua noastră casă cu acoperişuri sticloase şi tu te miri ca şi cum ai vedea pentru prima oară fluturii nopţii consemnezi resemnată în colţul paginii cuvântul branhii ne croim drum prin liniştea verde a subsolului cu regretul că nu mai putem fuma

cu regretul că nu mai putem fuma ne croim drum prin liniştea verde a subsolului

consemnezi resemnată în colţul paginii cuvântul branhii ca şi cum ai vedea pentru prima oară fluturii nopţii

şi tu te miri e noua noastră casă cu acoperişuri sticloase

eheeiii aici este o lume albastră pe fundul ei o corabie ea se fereşte mă aruncă în apă rămâne năpăstuită de sunet. pleosc.

dar pe acolo trece un camion încărcat cu piane multicolore



(parcă o văd. are nişte ochi mari şi violeţi. dacă te apropii de umerii ei miroase a liliac.) pe poduri păşesc femeile dezbrăcate una dintre ele mă mângâie inconştientă

peste rotundul meu va ploua cu şoapte voi vedea înlăuntru cu buricele degetelor reci

voi renunţa la aglomeraţia cărnii cumva cumva voi ajunge să fiu piatră până la urmă

(oglindă în poem)

afective simboluri



epava nautilius pe celălalt mal locuiau de la un timp câteva femei le puteam număra în orele suspendate după plăcerea cu care îşi aruncau hainele se pierdeau în adâncurile lucioase habar nu am ce căutau pe acolo pierdeam noţiunea timpului fumam până când mă dureau gândurile la întoarcere nu-mi ieşeau niciodată la numărătoare mereu era câte una în plus sau câte una în minus (de obicei cea mai acoperită de melancolie) sub genele ei se răzvrăteau palide umbre promisiuni ale unui sărut latent îi spuneam Ea mă aflam într-o sublimă necunoştinţă de cauză eu veneam pe acolo să pescuiesc aveam obligaţii şi alte îndatoriri mă lăsam pe spate acordam o mare importanţă stărilor de fiecare dată când nu-mi ieşea Ea la numărătoare plecam acasă cu un peşte în braţe când îl puneam pe masă îmi făcea cu ochiul avea asemenea gene că le simţeam mângâierea adormeam imediat visam un sărut roditor sau un concurs de înot subacvatic anual ridicam emoţionat cupa şi Ea din adâncuri se apuca să-mi împletească alte vise lucide până într-o dimineaţă când s-a lăsat liniştea de atunci nu am mai prins nimic deşi recunosc că am schimbat nu ştiu câte undiţe mai simt încă pe umăr apăsarea moale a genelor Ei ce bine era când eram peşte stăteam ascuns în liniştea crudă O mângâiam cu mustăţile pe spinare era un fel de iubire ca un somn sub umbra fierbinte a tâmplei



blitz pe scenă o tânără într-o lungă mantie cenuşie mimează gustul îmbrăţişăm aerul cu buzele în el dansează prelungi fructe coapte se aude alarma coborâm în adăposturile lugubre cochetăm cu frica înveliţi în parfumul rece al tăcerilor am putea face dragoste pe ascuns dar ne desparte o cale ferată pe care se târăsc rotunde vagoane de sticlă prin vitrine se derulează petreceri tumultoase expoziţii feminine ucigătoare bărbaţii stau suspendaţi undeva între straturile dense par copleşiţi de importanţa evenimentelor numai bătrânul fumător de pipă se plimbă relaxat prin vagoane mai mută câte o piesă e cel mai lung simultan pus la cale vreodată (în fapt un simulacru neconvingător) amplificăm suspansul coatele femeilor ţipă mecanicul de locomotivă întinereşte dintr-o dată acum îşi închipuie prima femeie din viaţa lui deschide firesc cu pionul trage cu eleganţă sirena ce putem face ne oprim sub podurile nude pe deasupra plutesc înalte corăbii metalice la cârma lor alte femei flutură fericite din gene dintre toate una fumează pipă părul ei lung se târăşte pe umbrele asfinţitului arde mocnit deliberăm nu mai sunt prea multe de spus dincolo de uşă o broască ţestoasă mimând infinitul în fiecare vară iubesc altfel



braque uneori sunt prea acolo prins în năvoadele obediente ale teritoriului într-o linişte absurdă împletesc pe o funie viitoare iluzii şi sentimentele ay sentimentele aceste balastiere gravide dansând pueril în mijlocul valurilor vinovăţia nu se câştigă dar nici nu se pierde numai permanenta nelinişte agravează stările hai să pescuim cu pletele un peşte transparent prin el vom putea privi temători împerecherea marină mai trage o dungă cu roşu să nu rămânem în urmă cu frigul



orange ce bine că suntem atât de amorfi numai astfel putem lipi manifeste pe sânii femeilor coapte în ele spunem noi tot ce ne doare despre culori împărţirea numerelor înalturi afirmaţii şi altele în general nu e bine să spunem a începutul doare şi asta e o evidenţă costisitoare (ultima licitaţie a fost nu ştiu când) mă plimbam pe străzile lăturalnice din buzunare îmi şiroiau cuvintele potolind foamea umbrei eşti de trei lei îmi spunea cineva cu care mai purtasem diverse controverse şi eu mă bucuram uram să fiu cineva deşi începuse să mă cunoască lumea mai ales tinerele îmi şopteau în ureche că de ce pierd timpul când am atâtea de spus câteodată manifestam entuziasm mă lăsam dus în locuri necunoscute mi se făcea manichiura mi se spălau hainele eram mângâiat până la urmă se foloseau de mine pentru o eventuală viitoare legătură cu celebritatea ce-mi păsa mie pe atunci mai rar aşa emoţii noaptea ieşeam în ploaie întindeam palmele visam gâtul ei lung ca o coloană de sticlă mai era şi o demonstraţie aviatică internaţională cunoşteam şi eu un pilot eram mândru de această prietenie mă învăţase să citesc în braille cu o anumită ocazie puteam să mă mir să-mi dăruiesc cu nepăsare cuvintele şi nu numai asta câteodată mergeam cu spatele priveam domnişoarele cu ceafa ele sărutau locul acela atât de sfios încât se făcea întuneric trece şi ultima femeie posibilă traversează culoarul prin mijlocul ţipătului are nişte sâni atât de transparenţi se citeşte prin ei teama şi uite aşa ajungem cu umerii la scări



risipa de energie aud cum mă cauţi mâinilor tale le stă bine în deplinul iernii aici la porţile teritoriului e o primăvară convalescentă eu mă bronzez construiesc un aparat de zbor utopic tânărul flautist iubeşte marginal sunetele renunţă la linişte ştii şi tu cum e când ţi se face lehamite colind şi eu vizitez necunoscuţii le explic în detaliu ce şi cum cu toate aceste redutabile procese de conştiiinţă pe mal bătrânul fumător de pipă mângâie scoicile mă uit pe tablă sunt într-o situaţie destul de încâlcită amân mutarea înţelege şi el că trăim în interiorul stărilor latente pe epavă o mireasă are un buchet de vâsle proaspete în jurul ei câteva corăbii se rotesc se înclină pe partea cu valuri a apei se şopteşte ceva despre un arhitect despre o promisiune dar vine toamna şi se răscolesc toate decad în pasteluri ploioase pe când umblam după tine îmi auzeam paşii mă speriam îngrozitor întotdeauna se lua după mine o nebună trăgea dupa ea o barcă în ea nişte copii întingeau pe pâine cremă de ciocolată inutil să mai detaliez acum vezi bine prin locurile astea nu mai umblă nimeni şi bântuie o cumplită epidemie de gripă eu sunt printre puţinii neafectaţi datorită predispoziţiei mele la stările melancolice am fost declarat inapt dar hai să îţi spun pe când devoram o domnişoară trece nocta mă priveşte concludent îmi spune că ştie e o tendinţă înfiorătoare din care nu se poate scăpa şi m-aş mai lăuda eu cu multe printre care şi cu faptul că de o bună bucată de timp locuiesc împreună cu bătrânul fumător de pipă în interiorul unei sfere suspendate



într-un continuu balans studiem aici procesele ergonomice detalii despre peştii transparenţi scări pentru evadarea în siguranţă din viitoarele dezastre aud că mă cauţi. după cum vezi sunt aici lâncezesc întins pe podele. alături o cabină telefonică. am pierdut atâtea amănunte.



era o lume imprevizibilă era o lume imprevizibilă din care nu distingeam decât conturul vag al instabilei linii de cale ferată domnişoara x cobora pe scara de incendiu cu făclia în mână se emoţiona îngrozitor mă privea ca pe o molie îmi vâra sub limbă o bomboană de mentă spunea că mă urăşte că ar vrea să îmi smulgă barba dar de unde de obicei mă refugiam în Ultimul Vagon supus de mângâierile aerisite ale oarbei când mă trezeam îşi împacheta cu grijă ziarul îmi înşira cuvinte din memoria ei onirică uneori ne aşezam tăcuţi pe scaune îi spuneam ucide-mă iubito am certitudinea că te plictisesc ea-mi zâmbea roditoare îşi mângâia cu delicateţe sânii înţelegea că trăim în miezul zemos al unui vis imperfect ca două cârtiţe privind împerecherea fluturilor cum pe atunci se putea orice nici măcar nu ne mai sinchiseam



convorbire cu borges mă ascundeam în spatele tuburilor prin teritoriu alergau hoardele frigului la vremea aceea încă nu se dezgheţaseră orele din adâncuri îmi rodeam unghiile apoi degetele până la încheietura mâinii lăsam în urmă o cocoşată dâră de sânge ay şi instalatorii orologiului pluteau într-o lumină universală (singura posibilă şi întâmplabilă pe acolo) eu deveneam rând pe rând oglindă capriciu cheie pilon sprijinind o platformă pe care orchestra avea să debordeze de sunete o femeie despre care ştiam că are ochii înalţi mă ţinea de gleznă îmi desena pe fluierul piciorului un fluture cu o lamă de ras ce faci întrebam şi ea îşi sugea palmele pline de sânge o lăsam în pace mă durea în cot de limba ei lungă spaimele se roteau în adâncuri ca un cuţit într-o rană deschisă o să vină o vreme când vom ara cu colţii toate aceste podgorii de trestie din tuburile lor pline ne vom împleti locuinţe departe în adâncul cel mai adânc să ştiţi de la mine că naşte un peşte e un viitor bătrân fumător de pipă el va şti ce şi cum cu toată această risipire a noastră ar fi laconic să vă mai spun că pe când derulam eu această întortocheată peliculă o altă femeie păştea în mine cu sânii ei verzi



der morgen danach când m-am născut un imens clopot de sticlă suspendat în pâcla târzie a toamnei bătea nebuneşte deasupra clădirii spitalului prin geamuri treceau colonii ţipătoare de frunze într-o altă galaxie tu îmi aşteptai ţipătul într-o staţie de autobuz desfiiinţată bătrânul flaşnetar îngâna ploaia se pregătea de moarte priveam derularea dezastrelor dintr-un balon călător eram derutat de toate acele femei revoltate se uitau la mine de jos îmi arătau pumnii coseau dezbrăcate într-un lan de grâu la o margine domnul van gogh îţi dăruia o mână proaspăt tăiată (treceai pe acolo întâmplător) toate urmele profunde ale timpului sunt şterse în urma noastră păşesc în tăcere ierbivore înfometate e o împrejurare în care ne recunoaştem unul altuia crimele pe o punte metalică un tânăr saltimbanc roteşte în palme bile de foc e un timp al dezastrelor al îmbătrânirilor precoce dăm bună ziua unei vânzătoare de mere ea ne înţelege suntem atât de înfometaţi



aparenţe vorbeam despre libertate cu o pasăre de pradă eu ţipam ea rostogolea deasupra prăpastiei sfere de sticlă o tânără domnişoară în negru mergea cu spatele prin labirint avea mâini portocalii gesticula îngrozitor nouă ne era somn eram obosiţi după atâtea luni petrecute în larg locuisem la un moment dat în interiorul alb al unei balene condusesem o orchestră de xilofoane osoase după fiecare recital se apropia de mine o femeie portocalie mă înjura îngrozitor mă scuipa între ochi după aceea făceam dragoste în straturile multiple de grăsime mai rar eram invitaţi la suprafaţă concertam în pieţele goale ale oraşelor părăsite acolo regăseam acustica plânsului bătrânul fumător de pipă (singurul nostru spectator) ne făcea observaţii ne raportam la începuturi aveam un înfiorător sentiment al inutilităţii petreceam ore întregi abordând o mină gânditoare în tot acest timp femeile pescuiau în larg se întorceau acasă în asfinţit cu bărcile pline de peşti câteodată mai aduceau din adâncuri amfore lanţuri ivăre de ferestre lungi săbii ruginite făceam plajă dezbrăcaţi cu ochelarii de soare pe nas



rinocerii nu mai au memorie ne târam prin subsolurile insalubre ale halei de carne la marginea oraşului numai vântul plutea mângâind singurătatea stâlpilor de telegraf nu mai există urme pe care să ne întoarcem scoatem din truse de piele inutilele instrumente le înşirăm pe jos cineva încearcă primul sunet e o tăcere impermeabilă frigul pătrunde insinuant prin culoare limbile de cristal ale orologiului îngheaţă se opresc între prima şi a treia secundă a ultimei şoapte o femeie cu braţele transparente sughite râdem e semnalul dezastrului (asta dacă bineînţeles ne mai pasă) ne agăţăm în linişte în imensele cârlige dispuse transversal pe deasupra răcoarea metalică ne absolvă dintr-o dată de simţuri pătrundem pe rând în mijlocul unei lumi necunoscute devenim înalţi păşim printr-un lung culoar susţinut de oglinzi avem nişte chipuri atât de frumoase încât ni se face rău şi când să spunem şi noi ceva când să ne bucurăm de noul nostru observăm că ne lipsesc gurile. Obosiţi încercăm să înţelegem misterul. (nu există un anume cuvânt pentru asta altfel cu siguranţă l-aş folosi) ce rost are toată această frumuseţe dacă nu o putem striga ca şi când s-ar coace în noi o pâine imensă şi ne-ar fi foame dar cu ce să mâncăm. rinocerii nu mai au memorie spune biciclistul oprit la marginea drumului să-şi umfle o roată



definiţia pierderilor importante mă întrebi ce căutăm prin acest tunel ploios ce oval perfectibil orice şoaptă aici se amplifică devenind un sunet profund stăm nemişcaţi cu apa şiroindu-ne pe umeri timpul lâncezeşte suspendat în pânzele de păianjen îmbătrânim cu un secol ne curge sânge din nas înfometaţi muşcăm dintr-un măr şi tocmai atunci trece în goană un cangur zguduind adâncurile tu mă mângâi pe ceafă sunt atât de înalt încât trebuie să stau aplecat simt nevoia să-ţi mulţumesc să nasc în locul tău o fiinţă următoare vai dar cum se poate şopteşte o doamnă din mulţime (între timp în tunel se rătăciseră şi alţii. Majoritatea dormeau deja.) mă strâmb ce să fac şi eu dacă ea nu poate înţelege un anume lucru pe funiile groase copiii încearcă să iasă la suprafaţă bătrânul fumător de pipă le spune o poveste să le mai treacă de urât ţopăia odată un cangur pe o întindere aridă în urma sa doamna cangur căra în pungă puii adormiţi şi copiii râdeau în şoaptă ha ha uitau să înainteze câte unul se desprindea prăbuşindu-se în apă dintre toţi numai eu ştiam să înot



însemnări dintr-o călătorie oarecare primisem un premiu simbolic nu eram foarte interesat mulţimea mă aplauda o domnişoară îmi făcea cu mâna spuneam şi eu câteva cuvinte ay ce departe eşti şi ce bine îţi stă în rochia aceea transparentă aici e o toamnă furioasă de foame îţi sculptez sânii într-un dovleac copt la ora aceasta în casa noastră trebuie că miroase a scorţişoară tu cumperi flori de câmp de la florăreasa oarbă le aşezi pe pernă îţi faci un ceai vorbeşti cu păianjenul nostru fistichiu şi eu aici asaltat de maluri mă închid într-o cuşcă adorm pe stomacul unei leoaice gravide (mai târziu mă va înfia. voi suge din ultima ei ţâţă.) pe poduri chicotesc tinerele bicicliste dezbrăcate una singură poartă la gât o eşarfă roşie e un semn discret o invitaţie la corridă pentru un taur misterios mă resemnez joc şotron într-un parc fără pomi dar piatra cade în afara cercului eh am pierdut atâtea lucruri folositoare de ce să nu-l pierd şi pe acesta noaptea citesc într-o vitrină. Stau aproape nemişcat îmbrăcat într-un costum alb dimineaţa vânzătoarele mă dezbracă îmi pun pe cap o ponosită pălărie de paie astăzi sunteţi o sperietoare de clienţi îmi spun râd până când se crapă vitrinele acasă tu dormi încolăcită în jurul umbrei ce sunt



semnal de alarmă până la urmă nu va fi mai nimic vom roade în continuare oasele albe pe care odată se găseau muşchi sângerii cineva se va ridica încet pe un strat superior va spune lasă apoi va adormi nu se mai ştie nimic de tot acel lanţ ca o pădure de înţelesuri cu care odată ne legasem de glezne tu construieşti din cioburi o lume nouă îi dai foc o scuipi bine că măcar ai o ocupaţie mai elevată eu sunt predispus la o veşnică manipulare a simţurilor dar acest experiment m-a obosit acum aud cu privirea dacă vreau să te privesc trebuie să deschid gura larg şi să scot limba în capătul ei se află un ochi când clipeşte din gene strănut şi un val furios alungă corăbiile în larg aş putea să mă opresc să mă gândesc ce firesc este să fii piatră vine cineva te aruncă vine altcineva scobeşte în tine diverse forme ajungi să fii privită cu încântare de alţii a avea un înţeles o anume singularitate plină de sensuri a ajunge la vene prin sânge ce tăcut semnal de alarmă dar nu e treaba mea



apariţia obişnuinţei o intersecţie fără rost în mijlocul unei câmpii străbătută de sunete culegem un urlet ne ţiuie urechile pe deasupra noastră dansează în volte un planor şi mai pe seară când ies dintre coapsele întunericului femeile lăptoase ne strângem unul în altul de teamă rânjim cu foamea pe buze să mai spună cineva că nu există fericire pe această suprafaţă plană mai aproape de linişte e pipa stinsă a bătrânului fumător s-a dus undeva şi a uitat-o pe masă trebuie să îi fie greu erau nedespărţiţi îţi miroase pielea a mine te speli şi degeaba o să mă întorc în curând cu un peşte vorbitor în braţe vom face o ciorbă aleasă dar până atunci el ne va povesti întâmplări dintr-o lume în care se scurg prin conducte transparente bărbaţi nisipoşi după-amiaza ne vom înlănţui în răcoarea pivniţei vom ţipa pe rând ne vom gândi cu detaşare la şoaptele ploilor viitoare vom pune o întrebare şi vom căuta Altceva



criza întrebaţi-mă ceva ce mai faci bă ce mai mulgi din cuvinte au şi înţelesurile acestea un rost o coacere latentă o femeie lungă iese din cadă bea lapte e frumoasă de pică pe gâtul ei lung un concurs de alpinism bărbaţii se târăsc în corzi strigă unii la alţii pe genele ei lungi doi arhitecţi se ceartă construiesc o nouă autostradă dar nu despre asta era vorba eu tac în adâncul meu se produce un conflict o domnişoară închide umbrela şi tocmai atunci începe să plouă pe vremea când bântuiam (o pierdusem pe nocta) întrebam în stânga şi-n dreapta îmi notam într-un caiet cu coperţi de piele răspunsurile urcam coboram din autobuze purtam în spate o paraşută împrumutată pentru orice eventualitate la intersecţii desfăşuram o hartă îmi era frică. Nu cumva să pierd scopul călătoriei. în fiecare dimineaţă bătrânul fumător de pipă întreba cum mă cheamă nu ştia nimeni ascuns în lifturi mă uitam în oglindă îmi făceam cu mâna opream între etaje să mă odihnesc nimic nu este mai vag într-o căutare decât siguranţa (în privinţa mea nu existau dubii pe atunci. Doar mici lipsuri.) ne prefacem mimăm gustul victoriei ce o mai fi şi asta un pepene roşu se desprinde dintr-o plasă e zemos seminţele zac împrăştiate pe trecerea de pietoni până mâine se vor coace în adâncuri va răsări acolo o întreagă plantaţie nu mă întrebaţi cum o singură dată o domnişoară m-a întrebat cât era ceasul avea o elegantă umbrelă de ploaie. Pe umărul ei un orologiu în care dormeam şi eu



importanţa marginală a umbrei pe atunci ni se părea că toate lucrurile erau elementare de aceea şi desenam lipiţi cu spatele unul de celălalt acelaşi peşte zâmbind dimineaţa lucrurile deveneau vagi se pierdeau printre gesturile noastre obositoare mecanismele reglabile cu care ne îndeletniceam aşteptarea supravieţuirea aceea amorfă ea urca scările se pierdea într-o lume despre care nu aveam cunoştinţă (avea acolo amanţi iubiţi transversali muzicieni de renume) cu poşeta de sticlă abandonată pe umăr cu pantofii ei de Soră Medicală cu buzele maltratate abia desprinse dintr-o altă carne se lupta cu somnul ca o vultură (lucra. făcea nu ştiu ce şi nu ştiu unde) pe când eu de sub acoperişul irelevant al înaltului îi păstram umbra caldă îmi jupuiam necontenit pielea ascultam la un aparat de radio zborul păsărilor de plictiseală mă imaginam cu una o domnişoară cu un singur umăr avea un pian pe care ne iubeam nici urmă de muzică



sămânţa dezastrului era un gând ca o pasăre umedă trecea prin noi îşi lăsa acolo un sunet dintr-o ciudată complezenţă eu rumegam frunze cu o lăcomie nevinovată melancolica barcă plutea prin părul iubitei ca o nevăzută singurătate în timp ce fotograful îi încadra chipul din spatele memoriei eram lucizi pluteam pe deasupra ierbii ne adăposteam sprâncenele printre ceţuri venea unul nu avea nume purta pe un umăr cadavrul unei păsări transparente ne striga ne invita la masă vorbeam acolo despre importanţa auzului el insista susţinea sus şi tare că suntem doar nişte umbre bătrânul fumător de pipă intra pe o uşă se aşeza pe muchia ferestrei ne privea cu o melancolie detaşată din spate ţâşnea o lumină nu are importanţă trecea prin noi ca un fluture prin ochii întunericului



insomnia cerberului printre nori printre ploile devenite amante zăream baloanele plutitoare ale copilelor erau nişte vremuri de zahăr fluieram o dată şi se făcea întuneric (nici acum nu ştiu prea bine de ce) mama mea nu ştia că îmi era mamă privea cerul ca pe un element discordant dintre atâtea suprapuneri abia mai puteam desluşi conturul podului arcul semeţ încă virgin de săgeată aheiii aheiii strigam într-una ţinând-o de mână pe copila cu părul_cenuşă să nu ne pierdem să nu ne asumăm depărtarea eu îi explicam grav că am sănătatea şubredă uite mi-a crescut nisip în gură sufăr ca un peşte fără cuvinte ea adormea pe drum sfidând insomnia cerberului



iubita îndepărtată se întâmpla că uneori treceam pe acolo cu vechea mea raniţă de soldat în care ţineam oasele unuia care avusese o iubită îndepărtată în spatele malaxoarelor plutea timpul un câine mă striga pe nume fă-mi şi mie nod la cravată nu vezi că mă duc la o cununie etcetera copiii dormitau într-o nepăsare străvezie la umbra roţilor uriaşe sprijineau cerul pe visele lor de ceară ea ieşea de sub ierburi îmi lingea umărul îmi lua în delicata ei mână delicata mea mână ai făcut bătături ce tot îl cari pe ăsta ca pe un frate absurd ca pe un peşte hohotitor îmi şuiera printre dinţii ei transparenţi eu de teamă reinventam liniştea mă întindeam pe burtă ca un şarpe luminos îi spuneam că o să plouă cu mătase alteori fumam cu gândurile lipite de burta iubitei



toate erau ca o umbră

toate erau ca o umbră rătăcind prin înţelesurile grave cineva se juca pe afară trântea porţile de cânepă arsă dar eu ştiam jocul străvechiul ritual al ascunderii de aceea şi locuiam în ea de ceva timp meditam la nesupunere în adâncul zămislitor îmi mişcam cu băgare de seamă mâinile îmi ascuţeam dinţii de bolta lucitoare a coastelor nu spuneam nimic. împrejurările erau rostuite fără cuvinte o femeie cosea cu sârg în afara amintirilor dimineaţa pleca prin păduri aduna frunze împacheta în ele ochii păsărilor să îmi zici cum vrei tu îmi şoptea fără a-mi spune vreun nume şi eu îi spuneam înjuram copacii de rădăcini de la o vreme începeam să miros să disting sunetul ierbii mă prefăceam că nu ştiu inventam o lume în podul palmelor



memoria domnului verne cu o pânză groasă peste faţă pândeam liniştea în ierburile înalte îmi imaginam nesfârşita ei coloană vertebrală un element neînsemnat ca o permanentă stare de asediu nu se putea face mai nimic decăzuseră toate într-un trecut fără nume pe deasupra treceau nepăsătoarele tinere zâmbeau din ciudatele lor baloane rudimentare îşi aruncau hainele din nacelele de răchită una se prăvălea din înalt înaintea ploii prinde-mă în braţe îmi striga altfel o să rămân o biată pasăre singură eu împleteam lucrurile îmi forţam memoria să se supună îmi imaginam ochii ei devorând depărtarea marea ca o femeie sticloasă privindu-se în oglindă pe atunci eram doar un orb străbătând în linişte o muzică



vertical la marginea lumii opream din când în când resemnaţi muşcam cu încântare din vârfurile degetelor povesteam unul altuia aiurisme pe o corabie cu solzi îi spuneam eu EI ea îmi cârpea pielea la umbra unor amintiri se hrănea cu mere păstra numai cojile pe care îmi încrusta cu vârfurile ascuţite ale genelor derizorii dări de seamă despre stările din adâncul ei ovaliu despre cum poposind odată la intersecţia unei străzi ce nu se numea nicicum s-a întâlnit nu întâmplător cu mine cu EU ca o anatomie sumbră a bărbatului închis în propria piele pe ascuns având grijă de imaginea noastră răsturnată pe fundalul oglinzii îi şopteam ah ah ce bine eşti TU coaptă ce bine că nu ai plecat încă în acea călătorie imaginară alături de domnul verne şi alţii altădată (învăţasem între timp să mă supun iluziei) aşteptam pe cornişa unui tobogan transparent preferam să despart în linii himerele de aici nu mai putem spune că se naşte o confuzie sunt şi eu rătăcitor printre rătăciţi un orb care se vede într-o lume de orbi care se văd ce discrepanţă mai clară ca aceasta în care o mâna îşi duce degetele la cot şi de acolo nu mai ştiu unde



doriţi a fi împărtăşită acelei mulţimi pentru care noi nu mai putem fi decât nişte simbolice manechine uzate ea revenea cu palmele aprinse îmi smulgea ochelarii uzaţi lăsând să se vadă orbita cu somnul profund cu vis cu tot cu prăpastia metalică pe muchia căreia încercam să mă supun stării mele fireşti incertitudinii de a fi altceva ca un strigăt gol prin gulerul de catifea al bluzei albastre



prezumţia de nevinovăţie extraordinarul Domn se sprijinea nonşalant într-o umbrelă sau aşa ceva avea o îndelungată experienţă cedase tăcerii într-o anumită împrejurare noi îi admiram stabilitatea cădeam în extaz ne imaginam toată acea lecţie de verticalitate ca o corabie ruginie pendulând între cer şi hazard uneori ne putem legăna tâmplele pe dâra lăsată de sărutul îngheţat al iubitelor noastre primordiale atunci ne aducem aminte de stările lucide în care aniversam reîntoarcerea groazei lipsiţi de experienţă îngheţam pe banchize rămâneam imortalizaţi îndărătul coliviei de sticlă pe când el se pierdea ca un spadasin năuc printre muchiile oaselor NU vă mai luaţi după fragmente după anemica replică a gesturilor devenite Saloane Însingurate în adâncul acelor întinderi transparente bântuie iluzia unei anume nelinişti ca şi cum nimic nu ar mai putea fi rostit într-o altă formă în clipa aceea verticală când nu mai avem argumente pentru conţinutul misterelor



d_o_r bunăoară vertebrele ascuţite ale femeii însingurate în care se naşte o muzică abundentă emblema cărnoasă a surâsului ei revoltător şi mai departe în miezul intolerant al stării ambigue în care paşii noştri sinucigaşi redevin aripi putem începe fără regret risipirea cu un gând în lăuntru cu un ochi în afară ea ne scrie din depărtarea astmatică ne face cu mâna un semn ne întreabă ce mai e pe aici cu ce unghii mai roadem nisipul şi în ce împrejurare a fi parte a unui ceva dinainte aflat a devora printre gene somnul mortal al femeii înainte de toate ca într-un vis în care scările nici n-au fost nici nu sunt



travesti ca şi când aş fi fost o trestie treceam pe sub ape cu o asemenea candoare îmi venea să strig dintr-o gură era gura femeii ce pescuia deasupra înnoda la un capăt o tristeţe anume pe celalalt îl înfăşura pe după trupul ei viguros astfel se îndeletniceau peştii să muşte din suprafaţa cărnoasă a sânilor respira pe acolo şi un bătrân îşi punea nisipul sub tâmplă pe înserat îşi aprindea cu gesturi erotice pipa spunea că va mai trece o vreme până când vom deveni cu toţii nişte arbori transparenţi eu ascultăm ca şi când aş fi fost la marginea unei întinderi bolnavii se jucau cu chibriturile îşi aprindeau unul altuia genele îmi mirosea umărul ca o femeie adâncită în iubitul ei împietrit câte gesturi numai unul şi unul se puteau desprinde din acea rudimentară împreunare la mansardă se înfăţişa o tânără somnolentă spunea în câteva cuvinte lucrurile esenţiale ce vreţi de la mine nu mai am lapte nu mai am nici măcar degete cu care să pot mânca aerul noi pândeam de la geamurile casei apariţia fantomaticei corăbii de sticlă aruncam în pieptul ei cu mere coapte pe jumătate taci îi striga unul o să ne strici ritualul



o să se aleagă praful de iniţierea asta a noastră nu vă mai spun că tocmai atunci o altă femeie poftea turtă dulce pe o barcă în larg



incomensurabila confuzie fireşte că toţi suntem supuşi unei incomensurabile confuzii intrăm pe nesimţite în Marile Subsoluri păzim femeile ce abia mai respiră şi întinşi ca o pastă pe obrajii lor strategici fluidizăm traficul binecunoscutelor semne în treacăt facem ample gesturi cu mâinile ne lăsăm încălecaţi de conducătoarele de grup am putea avea curajul rătăcirii ca o dezlipire clară a cărnii de sânge de obicei vânăm ploaia ne întâlnim pe ascuns sub arcadele multicolore acolo unde încep să se clatine amintirile desprinse din lumea de sticlă rotită în palmele pianistului seducător şi acum când toate acestea nu mai sunt semnificative avem nevoie de un impuls de o urmă pe care să putem întinde lungile plase transparente peste filtrele delicate ale memoriei fireşte ne-am putea ondula pe deasupra zăpezii ca nişte şerpi derizorii dansând prin nimic



influenţe lăsând la o parte amestecul umbrelor coatele goale ale femeii cu carnea albă ce dulce era avea şi o fântână la marginea ochilor noi respiram încet într-o deplină aşteptare a simţurilor ne înveleam cu umbra ei înaltă până când se ivea din straturile profunde iluzionistul cu chitara ascunsă în burtă atunci ne schimbam la faţă luam seama la atitudinea ei melancolică teoretizam pe marginea aceea abruptă atât de aproape de somnul latent al reptilelor obosite ne mâncam îngânduraţi carnea fragedă de pe pulpe ne gândeam la amănuntul acela subţire ca o cămaşă de in peste sânii uzi ai femeii uitată în apă erau câteva busole dar nici una nu prezenta importanţă e normal să visăm în adâncul unui peşte să ne deplasăm pe sub ape îmbrăcaţi în costume de seară să râdem când trece pe deasupra noastră umbra estetică a acelei îndepărtate fiinţe în care putem recunoaşte urmele proaspete ale plânsului a plecat să ne aştepte şi s-a aşteptat singură până când a îmbătrânit până când oasele ei au intrat în pământ şi au cunoscut acolo alte oase pe dinafară o nălucă ne mângâie somnul cu plete sălbatice



dimensiunea sentimentelor de la o vreme adormeam în spatele umbrei simbolice curăţam oasele de stigmatele frigului ne întindeam alături de părul în flăcări al femeii_spirală cu convingerea că de noi depinde neobosirea ca o coagulare a elementelor în adâncul stărilor ce ne înfioară ne simţeam ca şi cum ar fi dezertat din noi toate zborurile ne căutam în multiplele forme ale oglinzilor de ceară în noi copilul cu ochii de plumb îşi lipea de gene secundele moarte ne convingea că încă se mai poate nu ştiam că în spatele nostru pădurile sufocă ploaia o femeie ne mângâia se îndepărta rostind câteva fraze ay, şi mâinile ei lungi ca nişte şerpi unduindu-se printr-o iarbă ay, şi visul ei minunat din care noi înţelegeam că e vorba de o traversare există o singură culoare care ne poate face fericiţi mâncăm portocale şi râdem



animalul abstract se apropie vremea generică socotim timpul în ţipete după un ritual în declin e o vânzoleală comună ca un amănunt în plus ca un cerc răscolind măreţia liniilor drepte o fiară neverosimilă rumegă pe ascuns o goarnă de plastic îşi imaginează despre ea că este fiinţă şi trece mai departe vânăm infinitul e şi asta o aventură ne întoarcem înlăuntrul ceasurilor ermetice ne amintim de periplul nostru subacvatic de femeia căreia îi sugeam lapte din degetele picioarelor şi ca toate să fie altfel din întunecoasele unghere înalte se iveşte animalul abstract cu mănuşile lui de box sunt amănunte care tind să ne ridice deasupra solului e o confuzie absolută Ea umblă pe pereţii universului îşi găseşte stabilitatea deşi nu s-ar spune şi mai încolo când ni se înfăţişează în faţa ochilor un complicat mecanism ne lăsăm purtaţi de acea fantezie interioară în care fiecare este un ceva al altcuiva gândim despre enigme ca despre o întoarcere la liniile drepte pe lac unii trag la rame o femeie inapreciabilă bate din palme susţinând ritmul umple aerul de gesturi



semne rătăcite de sub linia visului începem să tresărim spaima somnului fără întoarcere ne absoarbe ne cerne ochii de frig printr-o sită de pânză pe când ne năşteam o femeie tresărea plictisită din carnea ei crudă făcea semne cu mâna oprea un biciclist se căţăra pe umerii lui îi punea mâinile la ochi îi spunea la ureche un anume cuvânt elegant noi zburam pe deasupra de ciudă fâlfâiam din aripile de lut umbream umbra bicicletei dar acesta nu era decât un joc ca atunci când arunci cu piatra pe întinderea metalică a unei ape aşteptând un zgomot e poate nevoia de intuiţie bruscă te înseninezi într-o parte şi în cealaltă te apuci cu mâinile de cap dai cu el de sânii femeii grave care coase în continuu în adâncul pânzei ea dezvoltă un model aproape vital pe când noi rostim singurul cuvânt pe care îl înţelegem cu adevărat



ţinta suntem în mijlocul unei întinderi aerisite ostenim degeaba formăm din ecoul unui ţipăt un cuvânt rotund strigăm cu el până când ne pierdem foamea dintr-o altă mulţime cresc acum femei înaripate se rotesc pe deasupra lovesc în tâmple cu genunchii lor de oţel nici măcar nu mai ştim în care dintre noi este începutul întrebăm în stânga şi-n dreapta e linişte până la firul înalt al trestiei toate sentimentele noastre erau plăpânde ne trezeam înjuraţi de o femeie_eternă ne lăsam sărutaţi de un bărbat inocent pe ăsta o să îl creştem pe ascuns îşi dădea cineva cu părerea amestecând nisipul cu sunetele bătrânii orbi trec pe lângă noi zâmbesc parchează autobuzul la marginea prăpastiei nu o să spun niciodată cum am ajuns în mijlocul acestor fenomene pregăteam o iluzie îi găsisem şi un nume frumos şi deodată mi s-au umflat palmele am plâns până când mi-a căzut pe umăr O nălucă m-a mângâiat pe ureche cu degetele sticloase mi-e teamă că este o poveste prea lungă au şi ei dreptate când susţin că ceea ce a fost până acum e o simplă capcană intrăm pe o uşă trecem printr-o femeie adormită şi de acolo plutim printr-un lung coridor susţinut de coloane nisipoase tropăim deşi am vrea ca toate acestea să se săvârşească pe ascuns pe la jumătate mă întind într-o parte mă pierd (ştiu eu ce ştiu) pe mine mă aşteaptă nocta ea întotdeauna coace noi întâmplări ne aşezăm pe o piatră povestim amănunte lipsite de importanţă sper să nu credeţi că o facem dinadins. râdem aşteptând autobuzul



unul câte altul îngrijoraţi de lumină mimăm dezastrul socotim în priviri apropierea unui miracol şi pe rând unul câte unul aşteptăm cu busolele în mâini strigătul femeii_statuie nici nu ştiţi ce însemnătate au fericirile mărunte corăbiile păscând resemnate la marginea valurilor ciobul de sticlă prin care ne mirăm fără a spune ceva consecvenţi în gesturi descompunem nonşalanţi lumea amăgindu-ne că am putea deveni nişte simpli peşti vorbitori şi rând pe rând unul câte altul ne trezim prea curând



arderi interioare deschideam cu ochii închişi o uşă mă pierdeam printr-un labirint cotidian pe la colţuri ridicam din umeri număram grav plescăiam din limba mea lungă şi mai încolo pe o şa fără cal o femeie necheza de mama focului habar nu avea de existenţa câmpiei ne bănuiam de neştiinţa întoarcerii clepsidrele rumegau în dezordine nisipul cineva ne striga de pe o scară de ceară ne făcea semne disperate cu genele cotrobăiam pe canale la o oră incertă de foame muşcam unul din coapsa celuilalt (ea pufăia îngrijorător) pe undeva trebuia să existe o imagine clară sau măcar o semnificaţie ca un oval înţeles dar nici vorbă şi ea mă călărea mă muşca cu ciudă de grumaz dădea din mâini fracturând bezna la intervale neregulate ne odihneam sub pleoapele primitoare ale unei broaşte ţestoase ne ţineam de urât ne explicam şi noi trecerea pe acolo lăsam în spate o dâră roşiatică pe urmele ei venea un cal insipid flutura dintr-o coamă multicoloră se strâmba la femeile gravide care coseau pe margine ce număr porţi mă întreba disperată una dintre ele şi mie îmi creştea barba fredonam un cântec în urechea alteia o mângâiam pe pulpe până când mă năştea e o trecere şi aceasta ca un voiaj pe o punte suspendată la întoarcere mă izbeam cu pomeţii obrajilor de ceaţă



d.h. & frieda ca o zămislire din pântecul ceţii corabia de sticlă apărea la asfinţit în portul el mexico un bărbat îşi privea ceasul ieşea pe punte trăgea adânc dintr-o pipă depărtările se stingeau o dată cu somnul cu linia prelungă a viselor ascunse sub valuri şi dacă opta pentru vreun ţărm sau altul ele se transformau pe dată în lungi scări de nisip pe care frida păşea în vârful genelor de teamă să nu-i strivească umărul sub strălucirea ochilor verzi pe verticală o coloană de păsări făcea de gardă la marginea dintre lumi şi peste toate foamea ca o înlănţuire primară îl striga pe unul cu numele celuilalt era un singur vis ca o nadă peste oasele frigului



port O’kala fiindcă nu era o vreme propice ne înfăşuram în funii subţiri mâncam fructe coapte pe jumătate domnişoarele transparente se plimbau prin port cu sandalele de sticlă în mâini lungile lor rochii tricotate acopereau ţărmul pe înserat se refugiau în calele pline de portocale ale vapoarelor acolo îşi dezveleau adevărata lor natură incoloră chicoteau de mama focului îşi zdrobeau sânii de miezul fructelor noi abia ne ţineam echilibrul pe catalige în costumele acelea desuete păream nişte simpli contabili ai timpului lor roditor a doua zi citeam în ziare despre plecarea vapoarelor ne lăsam devoraţi de amintiri din nacele translucide câte o domnişoară ne murdărea umerii cu vise portocalii pe cer un ceremonial cu sandale de sticlă ca nişte urme de paşi rătăcind pe sub ploaie



anatomia viselor de vină erau pletele ei roşiatice urcau în trepte până la cer tânărul acordeonist marcat de importanţa evenimentului agoniza ca o pradă se pierdea printre gesturi îşi mima propria moarte ea zâmbea dintr-un alt timp îmbrăcată în vesta roşie de salvare ne lăsa să-i ronţăim urechile de sticlă se făcuse frig şi nouă ne păsa prea puţin de părăsire închişi în carnea devenită amanta oaselor vorbeam în şoaptă despre devenirea prin sânge despre ceremoniile din spatele ferestrelor despre surorile ei care ne îmbiau cu nuci ce plete roşiatice aveau se învârteau printre ecouri ca nişte dansatoare oarbe ne aşezau pe scaunele dinainte visate în timp ce ele rămâneau de partea cealaltă a visului de obicei ne pierdeam prin tunel jucam zaruri pe calea ferată cel care dădea unu_unu îşi alegea unul şi se duceau să moară până acum nu s-a întâmplat



cccâââttteee ccceeevvvaaa dddeeesssppprrreee ssseeeiiisssmmmeeellleee nnneeeeeellluuuccciiidddaaattteee şşşiii dddeeesssppprrreee llluuuppptttaaa cccuuu eeessseeennnţţţeeellleee tttuuulllbbbuuurrriii după lungi lupte cu esenţele tulburi am ajuns la punctul în care tragediile sunt profund legate de ludic de coastele tale pescuind liniştea. uneori mă gândesc la mine ca la o mare adâncă în care mâinile tale lungi şi osoase caută peşti rafinaţi

• armoniile înalte nu sunt consecvente nu se pătrund cu dorinţele primare

• în coloane dense magicienii nasc drumuri fără putinţa ramificării acolo numai noi ne putem uni cu un început de lacrimă din doi ochi diferiţi plângând aceeaşi linişte. pe drum putem însămânţa o plantă din care mai târziu se vor naşte lungi coridoare de stele

• acum pot sta legat de tine prin venele multiple ale târziului

• în lumea noastră aerisită fluturii au branhii transparente

• într-un obscurantism desuet femeile astea lungi ca nişte lacrimi întind peste poduri pânze răcoroase



să ne dezbrăcăm să facem dragoste în locul pentru făcut dragoste în iubirium-ul acela împletit în ceţuri plăpânde unele emoţii curg deodată cu sângele ascunse în vene ca nişte dormitoare_odăi răvăşite

• nişte sfere ard în îndepărtatul teritoriu. de acum nu mai trebuie să zâmbim o să urmeze un război al interioarelor ca o sufocare crudă peste foamea unui sărut

• noi astăzi suntem în adâncul emoţiilor ca nişte iepuri pervertiţi într-o foame primară

• nu am îngăduinţa de a vorbi despre animalul ce sunt şi nici despre un neumblat teritoriu

• călătorul are multe forme sub care traversează anumite teritorii. nu îmi e dat să dau verdicte, ci să înfăţişez stări înaintea mAi-mArilor mei uneori ni se arată în faţă o hartă în care se săvârşesc destine. nu e o apă, ci doar un val pe care corăbiile navigatorilor nu pot dansa

• singurele lucruri pe care le port la mine sunt acestea: un cerc o şa câteva oase şi mai am pentru trecători nişte cuvinte furate de la un orb mut



aşa sunt esenţele coapte în pletele unei femei_fantomă în miezul cărnos al merelor sale eterne

• priveam sânul tău ca o hartă a spaimelor mele împlinite.

• există în toate lucrurile profunde o structură a înaltului la care se pot raporta uneori doar acele fiinţe pentru care revelaţia nu reprezintă doar o stare ci însăşi esenţa unui anume fel de existenţă .

• nici nu mai ştii ce cauţi la porţile mâinilor mele sărutul transformat în păcat sau umerii tăi din care se nasc amare iluzii de piatră?

• prin visul tău lung ca o funie de aer mâinile mele trasează mângâieri adânci

• am învăţat să adorm în acele păsări ale nopţii cu urma mângâierilor tale înlănţuite firesc pe genunchiul meu ochios

pagina anterioară cuprins pagina următoare · 2018. 10. 3. · dacă am fi nişte miei am putea...

Documents