Osea 1:1 1. Cuvântul Domnului. Vezi comentariul la Ieremia 46,1. Printr-o vorbire directă caracteristică profeţilor, Osea declară că solia pe care el o poartă nu este de obârşie omenească ci din inspiraţie dumnezeiască (vezi 2Timotei 3,16; 2Petru 1,20.21.).

Osea 1:2 2. Ia-ţi o nevastă. Cu privire la evenimentele descrise aici au fost susţinute trei concepţii:

a. Că ele reprezintă numai un vis sau o viziune, şi că prin urmare ele nu avut de fapt loc în viaţa personală a lui Osea.

b. Că cele povestite sunt numai o parabolă sau o alegorie.

c. Că cele povestite sunt o schiţă literală, biografică a vieţii personale de familie a profetului.

Obiecţia principală ridicată împotriva interpretării literare este că porunca de a lua „o nevastă curvă şi copii din curvie” pare nepotrivită cu caracterul lui Dumnezeu.

Totuşi, în lipsa unei afirmaţii sau indicaţii directe că pasajul este alegoric sau că descrie o viziune sau un vis, felul cel mai natural de a înţelege pasajul este de a-l privi ca o naraţiune literală. Mulţi comentatori favorizează concepţia literală, cu toate că ei diferă mult în felul cum înţeleg amănuntele. Unii au căutat să justifice porunca lui Dumnezeu dată lui Osea observând că tot ce porunceşte Dumnezeu este drept în sine. Alţii observă ca naraţiunea nicidecum nu afirmă că Gomera era de un caracter îndoielnic atunci când Osea s-a căsătorit cu ea, întrucât expresia „din curvie” (KJV) ar putea doar să descrie neamul din care se trăgea, nu în chip necesar caracterul ei personal, sau ar putea să descrie în mod anticipativ starea viitoare a femeii. Că ea mai târziu a devenit infidelă reiese limpede (cap. 3,1-3). Totuşi, timpul exact al căderii ei nu este prezentat clar. Cu privire la cei trei copii născuţi, numai despre cel dintâi Izreel, se spune ca i-a fost născut lui, adică lui Osea.

Dacă Gomera avea un caracter curat când Osea s-a căsătorit cu ea, atunci nu mai poate fi nici o discuţie asupra faptului că a fost o poruncă de la Dumnezeu să o ia în căsătorie femeia aceasta. Posibil că a fost o poruncă permisivă (vezi Numeri 13,1.2; comp. Deuteronom 1,22; PP 387) de a lua în căsătorie o persoană pe care el deja o iubea.

Naraţiunea are forma unui raport strict istoric, iar în lipsa unei dovezi reale în favoarea contrariului pare de preferat a o lua ca atare.

Ţara a săvârşit. Experienţa personală de familie a lui Osea a fost făcută temeiul unei învăţături importante şi al unui important apel religios.

Osea 1:3 3. Gomera. Probabil însemnând „întregire”. Nu s-a găsit o explicaţie satisfăcătoare cu privire la sensul acestui nume. Aceasta vine să întărească credinţa că Gomera era numele istoric al unui personajului real. Acelaşi lucru este valabil şi pentru numele Diblaim.

Osea 1:4 4. Izreel. Sensul numelui ebraic este „Dumnezeu va semăna” sau „Dumnezeu va împrăştia”. Din cauză că în vechime sămânţa era împrăştiată în procesul semănării, cuvântul „a împrăştia” a ajuns să aibă şi înţelesul de „a semăna” sau de „a sădi”. Cel dintâi înţeles al numelui Izreel s-a aplicat la timpul necredincioşiei Gomerei, ca urmare a căreia Osea a „împrăştiat-o” sau a împiedicat-o, adică a îngrădit-o şi i-a restrâns privilegiile. Mai târziu când s-a pocăit Osea a „sădit-o”, adică a reaşezat-o în vechea ei poziţie şi în vechile ei privilegii (vezi comentariul la cap. 2,22). De asemenea este un joc de cuvinte tipic ebraic în contrastul dintre cuvântul Izreel şi Israel: acesta din urmă se referă la a lupta cu Dumnezeu spre mântuire (vezi comentariul la Geneza 32,28), iar cel dintâi aşa cum este folosit aici, este o referire la împrăştierea din partea lui Dumnezeu spre nimicire. Numele celor trei copii ai profetului sunt semnificative, îndreptând atenţia spre pedepsirea de către Dumnezeu a poporului Său pentru păcatele lor.

Pedepsi. Sau „răzbuna”. Literal „cerceta”; folosit aici cu sensul de a aplica o pedeapsă (vezi comentariul la Psalmi 8,4; 59,5)

Sângele vărsat la Izreel. La porunca lui Dumnezeu Iehu stârpise întreaga casă a lui Ahab în cetatea Izreel (2Regi 9,6.7; 10,17). Atunci pentru ce să fie pedepsită fapta lui Iehu? După cât se pare pentru că motivul acestuia pentru nimicirea dinastiei lui Ahab a fost unul păcătos. Nimicirea casei lui Ahab a corespuns dorinţei egoiste a lui Iehu de a pune mâna pe regat. Scopul lui Dumnezeu la stârpirea casei lui Ahab era de a desfiinţa cu totul idolatria atât de general provocată de Ahab şi Izabela. Cu toate că Iehu a pus capăt cultului lui Baal, el încă a mai păstrat cultul viţeilor înfiinţat de Ieroboam (vei 2Regi 10,25-31). Această împlinire pe jumătate a poruncii divine a descoperit o inimă împărţită şi a atras asupra lui Iehu o osândă mai mare întrucât aceasta anula planul lui Dumnezeu. El şi-a aşezat planurile sale mai presus de cele ale lui Dumnezeu şi aşa sentinţa a fost rostită în dreptul său: „Voi pedepsi”. Un om poate fi folosit de Dumnezeu pentru a îndeplini unplan divin şi totuşi să fie lepădat dacă inima nu este sinceră.

Casa lui Iehu. Fiul lui Iehu (Ioahaz), nepotul său (Ioas) şi strănepotul său (Ieroboam II) i-au urmat pe tronul lui Israel; apoi Şalum l-a ucis pe fiul lui Ieroboam II, Zaharia, punând capăt acestei linii dinastice (2Regi 15,8-12). În felul acesta s-a împlinit atât profeţia lui Osea cât şi cuvântul anterior al Domnului, spus luiIehu (2Regi 10,30).

Voi pune capăt. Aceasta urmează deoarece evenimentul care i-a pus capăt casei lui Iehu, asasinarea lui Zaharia, a constituit începutul perioadei de confuzie politică care a adus repede prăbuşirea regatului de nord (vezi Vol. II, p. 84, 85). Pronunţata prosperitate seculară a naţiunii în timpul lui Ieroboam II nu era o dovadă a favorii divină. Rezultatul final al neascultării a fost acelaşi atunci ca şi acum – nimicirea.

Osea 1:5 5. În ziua aceea. Când regatul de nord va fi distrus.

Voi sfărâma arcul. Adică, va distruge puterea militară a lui Israel.

Valea Izreel. Pedepsirea naţiunii era descrisă ca petrecându-se în aceeaş1Regiune unde Iehu omorâse familia lui Ahab (vezi 2Regi 9,15-37). Pentru sensul cuvântului „Izreel” vezi comentariul la Osea 1,4.

Osea 1:6 6. A născut o fată. Unii au găsit semnificativ faptul că raportul nu spune „i-a” născut un copil, aşa cum s-a afirmat cu privire la Izreel (vezi v. 3). Faptul acesta i-a determinat să tragă concluzia că Lo Ruhama nu a fost un copil al lui Osea, ci s-a născut ca urmare al adulterului Gomerei. Concepţia aceasta este întărită dacă capitolul 2 este considerat relatarea experienţei reale a profetului cu soţia lui, Gomera (vezi comentariul la cap. 2,4).

Lo-Ruhama. Ebr. Lo'ruchamah, „necompătimită” sau „care nu a primit milă”. Pavel, referindu-se la profeţia lui Osea, pare să interpreteze expresia ca însemnând „neiubită” (Romani 9,25), iar Petru referindu-se,fără îndoială, la acelaşi pasaj general, vorbeşte despre un popor care „nu căpătase îndurare” (1Petru 2,10). Naţiunea Israel ajunsese la punctul la care iubirea lui Dumnezeu nu mai putea să aibă milă de ea (vezi Geneza 6,3).

N-o voi mai ierta. Sau „O voi îndepărta cu totul” [KJV]. LXX zice, „cu siguranţă Mă voi aşeza împotriva lor ”. Aceasta este evident o referire la apropiata captivitate asiriană.

Osea 1:7 7. Dar voi avea milă. Starea spirituală a regatului de sud, „casa lui Iuda” era mult mai bună decât aceeaa regatului de nord. Cu toate că se vedea o decădere spirituală în Iuda, naţiunea ca un tot încă mai ţinea, mai mult sau mai puţin, la cultul lui Dumnezeu, la Lege, la slava Templului şi la jertfele care îndreptau atenţia la „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Aceasta atrăgea mila lui Dumnezeu asupra regatului de sud într-un contrast mustrător cu aceea retrasă de la regatul lui Israel.

Şi-i voi izbăvi. Dumnezeu l-a izbăvit pe Iuda de soarta suferită de Samaria în 723/722; El l-a izbăvit mai târziu de Sanherib omorându-i pe cei 185.000 de oameni din tabăra asiriană (2Regi 19,35.36; Isaia 37,36.37).

Nu-i voi izbăvi nici prin arc. Iuda, deşi atins de idolatrie, a păstrat într-un grad considerabil devoţiunea şi încrederea lui în Dumnezeu mai mult decât în tăria militară aşa cum a făcut Israel. Amintirea în detaliu a forţelor armate de aici scoate în evidenţă în mod izbitor adevărul că atunci când Dumnezeu Îşi izbăveşte poporul nu are nevoie de arc sau de sabie, de cai sau de călăreţi pentru a câştiga victoria; şi că acestea, când sunt folosite, nu pot izbăvi fără El (vezi Psalmi 20,7; Isaia 31,1).

Osea 1:8 8. A născut un fiu. Din nou nu există o declaraţie pozitivă că profetul este tatăl acestui copil (vezi comentariul la v. 6).

Osea 1:9 9. Lo-Ami. Ebr. Lo'ammi, „nu este poporul meu”. Unii văd în numele acesta o recunoaştere finală de către Osea a adulterului Gomerei; adică profetul spune ca copilul nu este din familia lui. În orice caz, numele dat copilului era un simbol al legăturii lui Dumnezeu cu regatul de nord al lui Israel.

Voi nu sunteţi poporul Meu. În această manieră puternică Dumnezeu arată lepădarea din partea Lui a lui Israel ca naţiune din cauza păcatelor lor, ruperea legăturii Lui de legământ cu ei.

Osea 1:10 10. Totuşi numărul. Combinată cu profeţia despre zdrobirea regatului lui Israel (v. 4) este făgăduinţa refacerii. Observaţi asemănarea celor de aici cu făgăduinţa dată lui Avraam (Geneza 22,17) şi cu aceea dată lui Iacov (Geneza 32,12). Făgăduinţa refacerii nu urma să fie pentru cele zece seminţii ca atare, ci pentru Israel şi Iuda împreună (vezi comentariul la v. 11). Totuşi copii lui Israel nu s-au ridicat la înălţimea destinuluiglorios pe care Domnul îl plănuise pentru ei (vezi p. 30-32). Apostolul Pavel arată cum profeţia va fi împlinităcu privire la neamuri (Romani 9,25.26; vezi p. 35,36).

Copiii Dumnezeului Celui viu. Făgăduinţa aceasta îşi găseşte acum împlinirea în biserica creştină. Prin primirea prin credinţă a evangheliei, noi, fie iudei fie neamuri, suntem adoptaţi ca indivizi în familia lui Dumnezeu (Romani 9,24-26) devenind astfel moştenitori ai vieţii veşnice (Ioan 1,11.12; Romani 8,14-17; Galateni 3,26.29; Apocalipsa 21,7; compară ilustraţia lui Pavel cu altoirea în smochinul adevăratului Israel, Romani 11).

Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Lui pe temeiul legământului. Numele Lo'ammi implica astfel o anulare a legământului, iar afirmaţia „Voi sunteţi copiii Dumnezeului Celui viu” restaurarea acestuia.

Osea 1:11 11. Copiii lui Iuda. Iuda şi Israel sunt prezentaţi împreună pentru a arăta că planul lui Dumnezeu pentrupoporul Său ales era ca ei să fie uniţi într-o singură naţiune. Profeţii de mai târziu au accentuat acelaşi adevăr (Ieremia 3,18; 50,4.5; 33; Ezechiel 77,16-22; etc.). Printre exilaţii care s-au înapoiat după captivitatea lui Iudaau fost şi reprezentanţi din seminţiile lui Israel (vezi Ezra 6,15).

Vor ieşi din ţară. Evident o referire la întoarcerea din captivitatea asiriană şi babiloniană.

Izreel. În timp ce în v. 4 Osea foloseşte numele „Izreel” pentru a reprezenta împrăştierea poporului, aici (ca în capitolul 2,22.23) profetul foloseşte pe „Izreel” pentru ca să exprime semănarea iubirii şi îndurării lui Dumnezeu faţă de poporul Său.

Capitolul acesta accentuează adevărul că „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit” (Galateni 6,7). Dacă suntem neascultători faţă de El, nu ne putem aştepta să scăpăm de pedeapsa pentru fărădelegile noastre. Cei trei copii ai lui Osea, reprezentându-i pe copiii apostaţi ai lui Israel, declară prin numele lor pedepsele din ce în ce mai aspre pentru această apostazie. Totuşi, îndurarea divină este afirmată aici la fel de puternic ca şi judecata divină. Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi al iubirii (vezi Psalmi 85,10; 89,14).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

10 AA 174, 376; PK 292

Osea 2:1 1. Ami. Literal, „poporul meu”.

Ruhama. Literal, „cea îndurată” sau „care a primit îndurare”. Cuvintele acestea arată apogeul iubirii lui Dumnezeu şi aduc o notă de îmbărbătare.

Osea 2:2 2. Plângeţi-vă. Sau „stăruiţi de mama voastră”. Poporul lui Israel este însărcinat să se certe cu mama lui, să stăruie pe lângă ea, naţiunea lui Israel să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu.

Nu este nevasta mea. Se crede că profetul a folosit în tot cursul cap. 2 experienţele reale ale soţiei lui infidele ca o reprezentare a Israelului infidel. Întrucât naţiunea Israel săvârşise adulter spiritual cu idolii, ea încetase în chip natural să mai fie soţia lui Dumnezeu. Ea nu mai era legată de El prin credinţă şi iubire, aşa căDumnezeu renunţase la ea. Osea descrie în cap. 2 adânca întristare a lui din cauza necredincioşiei lui Israel.

Osea 2:3 3. O dezbrac în pielea goală. Israel urma să fie readus la starea în care se găsea când Dumnezeu l-a alesiniţial ca popor al Lui, o naţiune de sclavi călcată în picioare. Compară Ezechiel 16,39.

Cum era în ziua. Israel urma să ajungă neajutorat, slab, neîngrijit, aşa cum erau evreii când i-a chemat Dumnezeu din Egipt. Aceeaşi imagine a fost folosită mai pe larg de profetul Ezechiel (vezi Ezechiel 16).

Ca o pustie. Ţara în care cândva curgea „lapte şi miere” (Exod 3,8.17) va fi transformată într-o pustietate tristă (vezi Ieremia 9,12.26; 26,22.36 etc.).

O las să moară de sete. Compară Ezechiel 19,13. Starea exterioară jalnică a ţării reflectează starea spirituală lăuntrică a poporului, deoarece sufletul care L-a părăsit pe Dumnezeu, şi la rândul lui este părăsit deDumnezeu este însingurat şi trist, chinuit de o sete arzătoare (vezi comentariul la Ieremia 2,13).

Osea 2:4 4. Nu voi avea milă. Copii sunt înclinaţi să meargă pe căile rele ale părinţilor lor şi în felul acesta să aibă parte de pedepsele lor (vezi comentariul la Exod 20,5).

Copii din curvie. Dacă aceasta se referă la copiii menţionaţi în cap. 1, ea arată că ei, sau cel puţi doi dinei, nu erau de fapt copiii proprii ai profetului (vezi comentariul la cap. 1,6.8). Acest pasaj atrage atenţia la răulpersistent al generaţiilor următoare ale lui Israel. Copii au dovedit ei înşişi că nu sunt mai buni decât mama care îi născuse.

Osea 2:5 5. Ibovnici. Naţiunile înconjurătoare, asirienii şi egiptenii, pe care Israel se sprijinea ca să-l ajute când era în primejdie din partea vrăjmaşilor lui, mai sunt numiţi astfel în alte locuri (vezi comentariul la Ieremia 3,1; 22,20; 31,14). Totuşi, referirea de aici pare să fie în special la dumnezeii străini al căror cult israeliţii îi acceptaseră cu aviditate (vezi comentariul la v. 13).

Pâinea şi apa mea. În loc de a-I fi recunoscători lui Dumnezeu pentru că le satisfăcea nevoile şi dorinţele, aşa cum era David (vezi 1Cronici 29,10-14), israeliţii apostaţi atribuiau cu neruşinare idolilor primirea celor necesare vieţii (vezi Ieremia 44,17-18). Aceeaşi lipsă de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru îngrijirea de nevoile materiale ale vieţii este la fel de obişnuită şi astăzi.

Osea 2:6 6. Îţi voi astupa drumul. Dumnezeu rosteşte acum judecata Sa asupra lui Israel în hotărârea Sa de

a stăvili calea de păcat şi ocară. El va sta împotriva scopului lui. Cât de adevărată este afirmaţia lui Thomas á Kempis din Imitation of Christ, că „omul propune, dar Dumnezeu dispune.” Dacă lucrurile stau aşa este datorită milei lui Dumnezeu, deoarece El cunoaşte cel mai bine ceea ce este spre binele nostru final. Se spună ca Martin Luther ar fi declarat: „O, ce nefericiţi sunt oamenii când Dumnezeu îi lasă în voia lor şi nu li se mai împotriveşte în poftele lor! Voi vă fericiţi pe voi înşivă de multe ori că pe calea păcatului pe care vă găsiţi nu daţi de nici o greutate. Să te fericeşti! Ai motiv să urli şi să-ţi frângi mâinile; asupra ta zace blestemul lui Dumnezeu. Blestemul înspăimântător de a-ţi plăcea calea păcatului.”

Nu; Dumnezeu nu-l lasă pe păcătos să meargă nestânjenit. De repetate ori principiul acesta este afirmatîn Biblie (vezi Iov 19,8; Proverbe 16,1.9; 19,21; Ieremia 10,23; Plângeri 3,7.9). Pentru propriul său bine spiritual Israel urma să experimenteze curând „gardul” şi „zidul” captivităţii asiriene. Rămăşiţa exilaţilor care ţineau cultul lui Iehova (vezi comentariul la 2Regi 17,23) au fost pentru totdeauna izbăviţi de relele închinării la idoli.

Osea 2:7 7. Nu-i va ajunge. Strădaniile naţiunii israelite de a-i găsi pe ibovnicii ei (vezi comentariul la v. 5) vor fi în zadar. Nici naţiunile păgâne înconjurătoare şi nici zeii lor nu vor fi în stare să ajute naţiunea israelită în ceasul necazului ei. Dacă aceasta a fost cu adevărat experienţa faptică a Gomerei (vezi comentariul la v. 2),înseamnă că tovarăşii ei adulterini nu au dorit să-i dea ajutor permanent şi au evitat s-o întâlnească oricând eraposibil.

Bărbatul meu cel dintâi. În experienţa lui Israel ca naţiune, Domnul fusese bărbatul ei „cel dintâi”. Dacăparalela exactă se potrivea în viaţa profetului, aceasta indică faptul că Osea fusese bărbatul „cel dintâi” al Gomerei şi, prin urmare, că ea nu avusese legături cu alţi „bărbaţi” decât după căsătoria ei cu profetul.

Eram mai fericită atunci. Aceeaşi experienţă a avut-o şi fiul pierdut din parabola Domnului „când şi-a venit în fire” (Luca 15,17) şi şi-a dat seama că „atunci” în casa tatălui său era mai fericit „decât acum” la roşcove.

Osea 2:8 8. N-a cunoscut. Aceasta descoperă ignoranţa păcătoasă a poporului lui Dumnezeu şi nerecunoştinţa lui faţă de adevăratul Dătător a „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit”. (Iacov 1,17).

Argintul şi aurul cel mult. Sau „a înmulţit aurul şi argintul ei”. Prosperitatea în afaceri şi comerţ cu careIsrael fusese favorizat, în special în timpul domniei lui Ieroboam II (vezi Vol. II, p. 83), a avut ca rezultat îmbogăţirea aceasta. În loc de a folosi bogăţia aceasta pentru slava lui Dumnezeu, Israelul apostat a folosit-o în practicile lui idolatre în răzvrătire faţă de căile lui Dumnezeu. În chip tragic, „Israel s-a îngrăşat şi azvârlit din picior” (vezi comentariul la Deuteronom 32,15). În schimb, pentru îndurările Sale, Dumnezeu aşteaptă pe bună dreptate ca noi să-I aducem mulţumiri şi să folosim binecuvântările Lui spre slava Lui.

În această perioadă materialistă, când ştiinţa şi iscusinţa omenească ne ispitesc să fim mândri şi mulţumiţi cu propria noastră productivitate trebuie să ne ferim de primejdia de a fi nerecunoscători faţă de Dumnezeu pentru toate bunătăţile Lui (vezi Psalm 103,1.2).

Au închinat slujbei Lui Baal. Ironia finală a situaţiei era că aceste bunătăţi date de Dumnezeu erau atribuite lui Baal şi folosite în slujba lui.

Osea 2:9 9. De aceea Îmi voi lua iarăşi înapoi. Dumnezeu Se hotărăşte să Se întoarcă de la milă şi să treacă la meritata pedeapsă. El îi va da pedeapsă lui Israel lipsindu-Şi poporul de belşugul pe care ei îl folosiseră astfel în idolatrie şi păcat. Abuzul de milă va pricinui retragerea milei (vezi comentariul la Geneza 4,3). Uneori este posibil ca Dumnezeu să-Şi reţină binecuvântările de la noi pentru ca să putem înţelege că ele vin de la El şi că El doreşte părtăşia noastră recunoscătoare.

Îmi. În versetul 5, Gomera pretinde că foloasele materiale înşirate erau daruri de la ibovnicii ei; aici, Osea tăgăduieşte acuzaţia indirectă a Gomerei că nu-i acordă întreţinere şi afirmă că el i-a pus la îndemână

toate lucrurile acestea. La fel, binecuvântările de care s-a bucurat Israel veniseră de la Dumnezeu, dar Israel închinase binecuvântările acestea în slujba idolilor (vezi capitolul 10,1; p. 32, 33).

Grâul. Cele trebuincioase pentru viaţă – hrana şi îmbrăcămintea – vor fi îndepărtate prin vreun dezastrual naturii, ca de pildă furtuna ori seceta, sau prin invazia inamicului. Atunci când refuzăm să-L păstrăm pe Dumnezeu în minte (vezi Romani 1,28), binecuvântările noastre vor fi blestemate (Maleahi 2,2). Vom fi aduşiîn situaţia de a recunoaşte că suntem numai administratori ai darurilor Cerului şi nu proprietari ai lor. Dacă nu-L vom cunoaşte pe Dătător prin belşug, s-ar putea să fim aduşi să-L cunoaştem prin lipsă.

Osea 2:10 10. Voi descoperi. Literal „da la iveală” (vezi Plângeri 4,22)

Ruşinea. Continuând imaginea cu soţia infidelă a lui Osea, Domnul avertizează că ocara va urma lipsurilor în cazul lui Israel. Naţiunea aceasta care fusese cândva o delectare este acum dispreţuită şi urâtă.

Ibovnicilor. Vezi comentariul la v. 5.

Nici unul n-o va scoate. Vezi comentariul la Plângeri 1,2.17.

Osea 2:11 11. Bucuria. Păcatul şi bucuria nu pot sta multă vreme împreună, deoarece dacă Israel nu va îndepărta păcatul de la bucuria lui, Dumnezeu va îndepărta bucuria de la păcatul lui. Bucuria lumească este numai o parodie a adevăratei bucurii sufleteşti. Cea din urmă este un râu adânc şi limpede, în timp ce cealaltă este doar o spună scânteietoare superficială care ţine doar un scurt timp (vezi 1Ioan 2,15-17). Unul din marilescopuri ale primei veniri a lui Hristos a fost să ne dea o bucurie adevărată şi care să ne aducă împlinire (Ioan 15,11; 16,24; 17,13).

Sărbătorile. În zadar ţinea Israel unele din formele şi ceremoniile cultului Domnului în timp ce în spirit şi apostazie se ţinea de idolatrie (vezi comentariul la 1Regi 12,32). Un asemenea compromis imposibil între cultul lui Dumnezeu şi al diavolului nu putea sfârşi decât în dezastrul captivităţii.

Lunile ei cele noi. Sărbători ţinute în ziua întâi a fiecărei luni (vezi Numeri 28,11.14).

Sabatele. Unii au considerat cu tărie versetul acesta o dovadă că Sabatul săptămânal urma să fie desfiinţat. Totuşi, o privire atentă la contextul pasajului dovedeşte falsitatea unui asemenea raţionament. Profetul declară aici că diversele sărbători şi zile de bucurie sfântă ale regatului de nord urmau să înceteze ca urmare a viitoarei captivităţi a naţiunii. În acest text nu se vorbeşte despre desfiinţarea Sabatului sau a unui serviciu religios în scopul acesta, ci mai degrabă desfiinţarea naţiunii rebele. Toţi creştinii sunt de acord că Dumnezeu nu dorea ca Paştele sau oricare altă sărbătoare anuală pe care El o instituise, să fie desfiinţată la data aceea, care era cu câteva sute de ani înainte de prima venire a lui Hristos. Atunci, consecvenţa cere ca noi să credem că scriitorul biblic nu face nici măcar vreo aluzie că Sabatul săptămânal al Domnului urma să fiedesfiinţat, nici atunci şi nici la o altă dată viitoare.

Praznicile. Literal „sărbătorile stabilite”.

Osea 2:12 12. Voi pustii şi viile. Acum Dumnezeu ameninţă să îndepărteze mijloacele de trai tăind astfel oricenădejde viitoare (vezi Psalmi 107,33.34). Viţa de vie şi smochinii simbolizează prosperitatea şi pacea (vezi 1Regi 4,25; Ieremia 5,17).

Plata. „Chiria mea” (LXX; RSV); plata dată unei prostituate sau unei femei rău famate.

O pădure. Ebr. Ya’ar, „un desiş” sau „o pădure”. O ţară în care creşteau pomii şi viile acestea roditoareva fi preschimbată într-un hăţiş de necultivat.

Osea 2:13

13. O voi pedepsi. Acelaşi cuvânt apare şi în Osea 1,4; Psalmi 8,4; 59,5.

Baalilor. Numele Baal era folosit, în general, pentru a desemna pe oricare dintre zeii locali (vezi comentariul la v. 17). Folosirea acestui termen este o indicaţie că termenul „ibovnicii” aşa cum apare aici este o referire la zeii falşi ai naţiunilor păgâne şi nu la naţiunile însele.

Tămâie. Aceasta arată felul de cult pe care Israel îl transferase de la zilele de sărbătoare ale Domnului la acelea ale lui Baal.

Veriga de nas şi salba ei. Sau „cerceii şi bijuteriile”. Naţiunea păcătoasă a lui Israel se împodobea cu podoabe frumoase în devoţiune faţă de „ibovnicii” ei păgâni.

Osea 2:14 14. O voi ademeni. Această trecere bruscă înfrumuseţează tabloul iubirii stăruitoare şi statornice a lui Dumnezeu faţă de poporul Său în ciuda tuturor abaterilor lui. Observaţi contrastul izbitor între „uitând de Mine” a lui Israel din versetul anterior şi „o voi ademeni” a lui Dumnezeu din acesta. S-ar putea ca noi să-L uităm pe Dumnezeu, dar El nu ne poate uita pe noi (Isaia 49,14-16).

În pustie. Întrucât Egiptul constituise casa robiei lui Israel, exodul în pustie reprezentase eliberarea şi libertatea răscumpărătoare. Pustia fusese, de asemenea, şcoala pregătitoare în care Dumnezeu l-a educat pe Israel pentru Canaan şi pentru dezvoltare naţională, locul în care Dumnezeu intrase în legământ cu poporul Lui pe când el era pe drum către Ţara Făgăduită. Ceea ce Dumnezeu a încercat să realizeze pentru Israel pe vremea experienţei din pustie, El urma să caute să îndeplinească pentru ea pe vremea lui Osea.

Osea 2:15 15. Viile. Pustia urma să fie transformată într-un loc al viilor (vezi comentariul la Osea 2,12; Isaia 35,1).

Valea Achor. Literal, „valea necazului” fără îndoială o referire la evenimentele care veniseră ca urmare a păcatului lui Acan (vezi comentariul la Iosua 6,18; 7,24). Când hoţia lui Acan a fost descoperită şi blestemuladus a fost înlăturat de deasupra taberei, înfrângerea de la Ai a fost transformată într-o răsunătoare biruinţă. În tabăra nemângâiată a lui Israel, disperarea a făcut loc nădejdii că Ţara Făgăduită va fi curând luată în stăpânire. Tot aşa, pentru mângâierea lui Israel, acum, Osea asigură poporul că necazul lui Israel îi va deschide în viitor „o uşă de nădejde”, o uşă a restaurării după captivitate. La fel, necazurile vieţii care vin peste noi, dacă sunt primite şi suferite cu răbdare într-un duh de adevărată smerenie şi de credinţă stăruitoare în Dumnezeu, nu sunt decât „porţi ale nădejdii” deschizându-ne înainte rezerve mai mari de putere sufletească(1Corinteni 4,17; 7,9-11).

Va cânta. Ebr. ’anah. Cuvântul acesta are patru sensuri de bază diferite: 1) „a răspunde”, „a replica”; 2)„a fi doborât”, „a fi întristat”; 3) „a fi ocupat”; 4) „a cânta”, „a urla” [ca animalele]. RSV traduce „răspunde”. După cum Israel „în vremea tinereţii” lui, după ce trecuse prin Marea Roşie a cântat cântarea de biruinţă a lui Moise (Exod 15), tot aşa, din nou, Israel va cânta despre izbăvirea lui. „Răspunde” poartă ideea că Israel recunoaşte într-un mod plin de mulţumire semnele iubirii lui Dumnezeu şi acum intenţionează să facă voia Lui.

Osea 2:16 16. Îmi vei zice: „Bărbatul meu. Ebr. ’ishi înseamnă „bărbatul meu” indicând scopul lui Dumnezeu de după captivitate de a reînnoi legământul Lui cu Israel, de unde, figurat, de a fi recăsătorit cu naţiunea lui Israel.

Nu-mi vei mai zice: „Stăpânul meu!” Cuvântul ebraic corespunzător, ba’ali, poate şi el să însemne, „bărbatul meu”. Totuşi, cuvântul îl desemnează pe bărbat în calitatea sa de stăpân sau proprietar. Unii comentatori sugerează că ba’ali este un termen de autoritate şi conducere aspră în contrast cu „bărbatul meu”, un titlu de afecţiune duioasă, şi că deoarece Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii El doreşte ca noi să-i slujim din iubire şi nu de frică (vezi 1Ioan 4,18.19). Alţii sugerează că numele ba’ali urma să nu mai fie folosit din cauza valenţelor sale idolatre.

Osea 2:17 17. Baalilor. Popularitatea numelui Baal în diferite perioade din istoria lui Israel poate fi demonstrată de următoarea listă: Baal-Berit (Judecători 8,33), Baal-Gad (Iosua 11,17); Baal-Haman (Cântarea Cântărilor 8,11); Baal-Hazor (2Samuel 13,23); Baal-Hermon (Judecători 3,3); Baal-Meon (Numeri32,38); Baal-Peor (Numeri 25,3); Baal-Peraţim (2Samuel 5,20); Baal-Şalişa (2Regi 4,42); Baal-Tamar (Judecători 20,33); Baal-Zebub (2Regi 1,2); Baal-Ţefon (Exod 14,2).

Osea 2:18 18. Voi sfărâma din ţară arcul. În restaurarea ce avea să aibă loc, naţiunea urma să depindă de Dumnezeu pentru protecţie (vezi comentariul la cap. 1,7).

Osea 2:19 19. Pentru totdeauna. Căsătoria anterioară se sfârşise cu dezastru. Israel, ca naţiune, „curvise” (v. 5), iar Dumnezeu o renegase (v. 2). Dar El era dispus să o reprimească pe soţia Sa infidelă şi să o reaşeze în poziţia ei iniţială. Se nădăjduia că experienţa nesatisfăcătoare a abaterii ei anterioare urma să asigure noului contract un caracter de permanenţă. Dumnezeu era dispus să-Şi facă partea Lui. În ce-L privea pe El, noua unire urma să dăinuiască „totdeauna”. Dacă planul avea să izbutească sau nu depindea de Israel (vezi p. 34).

Osea 2:20 20. Vei cunoaşte pe Domnul. Israel cunoştea partea ceremonială a cultului Domnului, jertfele, zilele de sărbătoare şi alte ceremonii legate de cultul acela; dar ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu. De fapt, însuşi cultul şi serviciul religios al lui Dumnezeu devenise pentru ei, aşa cum ar putea fi pentru noi, o înlăturare înşelătoare a lui Dumnezeu Însuşi. Cultul şi slujirea lui Dumnezeu sunt zadarnice dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeul căruia îi aducem închinare şi Îi slujim (Matei 7,22.23; Ioan 17,3).

Osea 2:21 21. Voi asculta. Literal „voi răspunde”. Sursa prosperităţii lui Israel este descrisă în v. 21 şi 22 printr-o grăitoare coborâre de la apogeu. Dumnezeu răspunde cerurilor; cerurile îi răspund pământului, iar pământul răspunde cu recoltele. În felul acesta prosperitatea materială a lui Israel este urmărită de profet pânăla adevărata ei sursă „Dătătorul a toate” (vezi comentariul la v. 5 şi 8).

Osea 2:22 22. Izreel. În cap. 1,4, Osea foloseşte cuvântul acesta cu sensul „a împrăştia”, într-un înţeles rău (vezi comentariul respectiv). Aici, el foloseşte cuvântul cu sensul „împrăştiere” în sensul cel bun al semănării seminţei. Izreel devine un nume, care leagă laolaltă amintirea pedepsei trecute a lui Dumnezeu împreună cu făgăduinţa îndurării Lui viitoare.

Osea 2:23 23. Îmi voi sădi. Făgăduinţa că după captivitate, Israel va fi sădit iarăşi în ţara Făgăduinţei.

Îi voi da îndurare. Vezi comentariul la cap. 1,10

În v. 23, sensul metaforic al numelor celor trei copii ai Gomerei este răsturnat şi folosit în mod pitorescpentru a reprezenta relaţia de căsătorie refăcută. Mai înainte (vezi comentariul la cap. 1,4) Izreel însemna „Dumnezeu va împrăştia”, dar aici Domnul zice „Voi semăna”. În loc de Lo-Ruhama, „necompătimită” (1,6), acum Dumnezeu făgăduieşte să dea „îndurare”. În loc de Lo-Ami, „nu-i poporul Meu” (1,5), Dumnezeu spune acum: „Tu eşti poporul Meu”.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

14–17PK 298

14–206T 409

18–23PK 299

19 GC 381

23 AA 174; 8T 57

Osea 3:1 1. Du-te iarăşi. Aceasta se referă la porunca din cap. 1,2 (vezi comentariul la cap. 1,2).

O femeie. Cu toate că aici nu se afirmă în mod specific, referirea este fără îndoială la fosta soţie a lui Osea. Numai privind din această perspectivă, experienţa devine o ilustraţie efectivă a iubirii lui Dumnezeu faţăde Israelul abătut şi a bunăvoinţei Lui de a-Şi reînnoi legământul Lui cu poporul.

Iubită de un ibovnic. Sau „prieten” [KJV]. Printr-o uşoară schimbare a vocalizării tradiţionale ebraice (vezi Vol. I, p. 25-26), LXX a obţinut o traducere a acestei propoziţii care sună cam aşa: „iubeşte o femeie care iubeşte cele rele”. Traducerea „prieten” se poate referi fie la soţul ei legal, fie la unul din ibovnicii ei.

Turtele de stafide. Ebr. ’ashishe ’anahim „o turtă de stafide făcută din struguri uscaţi şi presaţi. Delicatesele acestea sunt osândite aici probabil din cauza legăturii lor cu cultul zeilor falşi.

Osea 3:2 2. Am cumpărat-o . Evident, Gomera ajunsese într-un fel de datorie sau sclavie după ce-l părăsise pe Osea (vezi 2,7)

Cincisprezece sicli de argint. Cam jumătate din preţul unui rob de parte bărbătească (vezi comentariul la Ex. 21,32).

Omer. Întrucât un omer cuprinde cam 220 de litri, cantitatea totală de orz dată ca preţ a fost de aproximativ 330 de litri (vezi Vol. I, p. 167). Preţul plătit de profet, parte în bani şi parte în orz (considerat o cereală inferioară în Palestina), a fost aproximativ acela al unei roabe de rând. Astfel a fost arătat într-un mod izbitor starea josnică, degradată a soţiei lui Osea. Folosirea orzului ca parte din plată s-ar putea să fi reflectat şi ea această decădere prin aluzia la faptul că „făina de orz” era adusă ca jertfă când o femeie era bănuită de adulter (vezi Numeri 5,11-15). Exista vreun simbol care să arate mai viu starea decăzută la care ajunsese Israel?

Osea 3:3 3. Rămâi multă vreme numai a mea. Deplina reunire urma să fie, probabil, amânată pentru a lăsa sătreacă un timp de probă sau un timp de curăţire, disciplinare şi instruire.

Şi voi fi şi eu la fel. Adică, profetul însuşi nu va relua pe deplin legătura de familie cu ea „multă vreme”. La fel, naţiunea Israel, separată atât de ibovnicii ei cât şi de Bărbatul ei, urma ca „multă vreme” să fiedespărţită atât de vechii ei idoli, dar în acelaşi timp să fie lipsită de deplinele ei privilegii ele legământului.

Osea 3:4 4. Fără împărat. De la începutul captivităţii, Israel a fost „multă vreme” fără o guvernare proprie.

Chip. Ebr. maşşebah „un stâlp de piatră”, sau „un obelisc”, adesea întrebuinţat în cadrul cultului idolatru (vezi comentariul la Deuteronom 16,22; 1Regi 14,23).

Efod. Vezi comentariul la Exod 28,6-12

Terafimi. Icoane. Vezi comentariul la Geneza 31,19

Osea 3:5 5. Copiii lui Israel se vor întoarce. O referire la întoarcerea lui Israel din captivitate. (vezi comentariul la cap. 1,11).

Împăratul lui, David. Cele zece seminţii se răsculaseră şi se despărţiseră de casa lui David (1Regi 12,16.25-33). Lor nu li se dăduse făgăduinţa unei întoarceri la starea lor de mai înainte de independenţă naţională după captivitate. Cu prilejul refacerii lui Iuda, membri individuali din seminţii puteau să se bucure şi să se împărtăşească de refacerea aceasta şi fără îndoială mulţi au şi făcut-o (vezi comentariul la cap. 1,11). Dar aceia care s-au întors urmau să fie sub un singur rege (Ezechiel 37,16-28). Împlinirea finală a prezicerii lui Osea va veni „la sfârşitului istoriei pământului, când Se va arăta Hristos” (PK 298).

Vor tresări. Sau „Se vor teme de Domnul” [KJV]. Vezi comentariul la Deuteronom 28,67.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

4,5 PK 298

Osea 4:1 1. Ascultaţi Cuvântul. Capitolul acesta deschide o nouă secţiune a profeţiilor lui Osea. Profetul pune capăt folosirii limbajului figurat şi simbolic şi începe să întrebuinţeze un limbaj clar, literal. Este evident din conţinutul lor că soliile din capitolele 4-14 au venit mult după vremea lui Ieroboam II (vezi cap. 1,1).

Domnul are o judecată. Poporul lui Dumnezeu este chemat să ia aminte la acuzaţia ridicată împotriva lui şi la sentinţa rostită. În calitate de crainic al Cerului, Osea prezintă acuzaţia împotriva lui Israel, apărând dreptatea divină în ceea ce priveşte modul în care s-a procedat cu acesta.

Aşa cum se foloseşte aici, cuvântul „judecată” este echivalent cu primul sens al numelui metaforic Izreel (vezi comentariul la cap. 1,3). Ideile de „împrăştia” şi „judecată” sunt paralele una cu alta.

Nu este adevăr. Profetul începe prin a declara că poporul acesta duce lipsă de lucrurile esenţiale ale adevăratei religii. Lipsit de aceste lucruri esenţiale, cultul lui Dumnezeu nu este altceva decât o pretenţie goală.

Îndurare. Ebr. chesed, pentru o definiţie a căruia vezi Nota Adiţională la Psalmul 36.

Osea 4:2 2. Jură. Întorcându-se de la deficienţele spirituale ale lui Israel, Osea prezintă acum păcatele lui în purtare, un adevărat potop de rele. Lipsa de adevăr, de milă şi de cunoştinţă (v. 1) aduc toate aceste nelegiuiriîn ţară.

Osea 4:3 3. De aceea. Suferinţele enumerate (v. 3-5) sunt declarate un rezultat al păcatelor lui Israel, în special ale acelora menţionate în v. 12.

Ţara se va jeli. Compară cu Isaia 33,9.

Fiarele. Din pricina păcatului lui, omul a adus suferinţă asupra lumii animale. Compară cu Romani 8,19-23.

Osea 4:4 4. Certe. Toţi oamenii erau răi, prin urmare nici unul nu trebuia să-i mustre pe alţii pentru faptele lor rele. Pasajul ar putea însemna, de asemenea, că vinovaţii sunt atât de puternic adânciţi în păcat încât este zadarnic a-i mai certa.

Se ceartă cu preoţii. O îndatorire a preotului era aceea de a-i învăţa pe oameni adevărul lui Dumnezeu (Maleahi 2,7; vezi comentariul la 2Cronici 15,3). Aceia care refuză să-i asculte şi să-i respecte pe adevăraţii preoţi ai lui Dumnezeu merită asprul blestem al lui Osea (vezi şi Deuteronom 17,8.13).

Osea 4:5 5. Te vei poticni. Ebr. Kashal, „a se împiedica”, „a se clătina”, sau „a şovăi”. Atât de

neînduplecate vor fi nenorocirile viitoare, încât în nici un timp, ziua sau noaptea, nu va scăpa vreunul, fie că este din popor sau dintre preoţi.

Pe mama ta o voi nimici. Adică, naţiunea Israel însăşi (vezi comentariul la cap. 2,2-5). LXX zice „Am asemănat-o pe mama ta cu noaptea”, sugerând că Israel va intra în noaptea întunecoasă a întristării, deznădejdii şi în tăcerea nimicirii pe timpul captivităţii lui.

Osea 4:6 6. Din lipsă de cunoştinţă. Literal, „din lipsa cunoştinţei”. Cunoştinţa specială care lipsea este cunoştinţa de Dumnezeu, cea mai importantă cunoştinţă. Isaia punea captivitatea pe seama unei asemenea lipse (vezi comentariul la Isaia 5,13). Deşi Dumnezeu poate să treacă cu vederea anumite forme de ignoranţă (Faptele Apostolilor 17,30), El nu poate să ierte ignorarea cu voia a obligaţiilor spirituale (vezi comentariul laExod 4,21). Poporul urma să „piară” în mod inevitabil din cauza lipsei lor de cunoştinţe esenţiale. Ei ar fi putut să aibă cunoştinţa dacă ar fi depus eforturi ca să o capete. Oamenii sunt traşi la răspundere nu numai pentru ceea ce ştiu (Ioan 9,41; 15,22.24; Iacov 4,17), dar şi pentru ceea ce ar fi putut cunoaşte dacă ar fi depus efortul de a obţine cunoştinţa esenţială (comp. 2Petru 3,5). Sunt mulţi care se tem că o cercetare mai înprofunzime a adevărului vor descoperi că s-ar putea să ceară din partea lor o schimbare în purtare, o schimbare pe care inima lor iubitoare de păcat nu este dispusă să o facă, aşadar, în mod deliberat ei renunţă săcerceteze mai departe. Dumnezeu nu poate scuza o astfel de ignoranţă voită.

Lepădat cunoştinţa. Acum interlocutorul este preotul, sau poate clasa preoţilor (vezi v. 8 şi 9).

Preot. Se arată cauza principală a acestei ignoranţe din partea poporului, şi anume preotul necredincios, care lepădase cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi a legii Sale, pe care ar fi trebuit să o predea poporului (vezi Deuteronom 13,30; Maleahi 2,1-9; vezi comentariul la 2Cronici 15,3).

Nu-Mi. Adică lui Dumnezeu. Preoţii pe care Ieroboam I îi rânduise când despărţise regatul lui Israel deIuda (vezi 1Regi 12,25-33) nu erau preoţi ai Domnului, ci preoţi ai viţeilor de aur.

Legea. Ebr. torah (vezi comentariul la Deuteronom 31,9; Proverbe 3,1).

Osea 4:7 7. Cu cât s-au înmulţit. Naţiunea sporise în ceea ce priveşte populaţia şi în ceea ce priveşte bogăţiaeconomică, datorită prosperităţii din timpul domniei lui Ieroboam II (vezi comentariul la cap. 2,8). Totuşi, referirea poate fi în primul rând tot la preoţi (vezi comentariul la v. 6) care sporiseră în ce priveşte puterea şi bogăţia.

Ocară. Ebr. qalon, „ruşine” sau „dezonoare”.

Osea 4:8 8. Păcat. Ebr. chata’th, „păcat” sau „jertfă pentru păcat”. Pasajul se referă, probabil, la preoţii lacomi care încurajau păcatul îndemnând poporul să aducă mereu tot mai multe jertfe, întrucât ei se hrăneau din carnea acestor jertfe (Levitic 6,26) şi fără îndoială că ei organizaseră o adevărată afacere cu carnea aceasta (vezi comentariul la 1Samuel 2,12). Cu cât erau mai multe păcate, cu atât erau mai multe jertfe şi cu atât era mai mare profitul şi plăcerea.

Osea 4:9 9. Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului. Sau „cum e poporul, aşa e şi preotul”. Poporul şi preoţii erau asociaţi la păcat. Preoţii apostaţi se dedau chiar la acele nelegiuiri pe care ar fi trebuit să le mustre. La rândul lui, poporul, luând notă de purtarea lumească şi de mulţumirea de sine a preoţilor, se ascundea după exemplul lor. După cum a spus cineva: „Înălţimea poziţiei civile nu constituie o scuză pentru laici, aşa cum nici demnitatea funcţiei sale nu este o scuză pe preot.” Şi unii şi alţii vor fi în aceeaşi măsură traşi la răspundere înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu.

Răsplătiţi. Literal, „voi face să se întoarcă”; de unde „a răsplăti”, în cazul de faţă, sau „a recompensa”.

Faptele. Aici este vorba de acţiunile îndrăzneţe, pline de obrăznicie ale lui Israel împotriva legii şi voinţei lui Dumnezeu.

Osea 4:10 10. Nu se vor sătura. Aceasta va fi pedeapsa pentru faptul că „se hrănesc cu jertfele pentru păcatele poporului” (v. 8).

Nu se vor înmulţi. Referirea de aici este probabil la prostituţia religioasă legată de cultele fertilităţii, în jurul cărora se concentra o mare parte din vechiul cult canaanit (vezi Vol. II, p. 38-41). În ciuda adorării zeiţei fertilităţii, populaţia nu va spori, deoarece binecuvântarea Cerului fusese înlăturată de la Israel.

Osea 4:11 11. Curvia, vinul. Aceste vicii sunt aşezate laolaltă în mod adecvat pentru a arăta puterea lor de a-llipsi pe om de simţămintele lui drepte şi potrivite, de raţiune şi judecată (vezi comentariul la Geneza 9,21).

Iau minţile. Literal „inima”. Inima este folosită aici pentru a reprezenta mintea, priceperea, afecţiunile. Cum gândeşte un om, „în inima sa, aşa este” (Proverbe 23,7) [KJV]. Dacă mintea, priceperea şi afecţiunile unui om sunt viciate şi stricate prin excese ale plăcerilor, el jertfeşte posibilităţile sale în ce priveşte slujirea de Dumnezeu (vezi Proverbe 4,23). Un lucru care însoţea în mod lamentabil închinarea lui Israel la zeii străini era dedarea la ritualuri desfrânate şi la purtarea morală înjositoare care însoţeau cultul idolatru.

Osea 4:12 12. Lemnul. Adică chipurile de lemn.

Toiagul. Probabil o baghetă folosită pentru ghicire.

Duhul curviei. Dorinţa nepotolită, ca de vrajă, de a se închina la idoli, Osea o aseamănă cu adulterul spiritual, care în mod tragic îl îndepărta pe Israel de la Domnul. „Duhul curviei” ar mai putea să descrie şi vehemenţa care îi poseda pe oameni şi-i atrăgea în vârtejul şi excitarea pasiunilor rele.

Sunt necredincioşi Dumnezeului lor. Sau „de sub Dumnezeul lor”. Despre o soţie se spunea că este subbărbatul ei, adică, sub autoritatea lui (vezi comentariul la Numeri 5,19). Această legătură înceta când ea se oferea altuia, lucru valabil şi pentru Israel, când s-a îndepărtat de Domnul şi s-a alipit de idolii lui.

Osea 4:13 13. Vârful mulţilor. Aici avem o continuare a tratării subiectului idolatriei, în special aşa cum se vedea în viaţa publică. Păgânii de obicei alegeau munţii şi dealurile ca locuri de cult din cauza poziţiei lor înălţate (vezi comentariul la Ezechiel 6,13).

A căror umbră. Copacii verzi amintiţi dădeau o umbră plăcută faţă de arşiţa soarelui din Orient, şi, de asemenea, mai ofereau şi o oarecare protecţie pentru practicarea ritualurilor desfrânate. În astfel de locuri se junghiau victime pentru jertfe şi se ardea tămâie în cinstea zeilor (vezi comentariul la Ieremia 7,31).

Nurorile. Sau „miresele”. Pilda rea a părinţilor îi influenţa pe copii să meargă în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi urmări (Plângeri 5,7; vezi comentariul la Osea 2,4).

Osea 4:14 14. Nu pot pedepsi. „Fiicele” şi „nurorile” acestea erau mai puţin vinovate decât părinţii şi bărbaţii lor desfrânaţi, care le duseseră pe căi rătăcite.

Desfrânatele de la templu. Acestea erau femei care se dedau la desfrânare în slujba idolilor. Din vremurile străvechi, astfel de persoane au fost unite cu cultul idolatru din multe ţări păgâne (vezi comentariul la Deuteronom 23,17).

Fără minte. Sau „Care nu înţeleg” [KJV]. Vezi comentariul la v. 6.

Osea 4:15 15. Iuda să nu se facă vinovat. Osea, ca şi cum n-ar mai fi avut nici o nădejde de schimbare în atitudinea lipsită de evlavie a lui Israel, face apel într-un mod prevenitor la regatul de sud al lui Iuda (v. 15-17). Israel era atât de strâns alipit din punct de vedere geografic de Iuda, iar unii din regii de mai târziu ai lui Iuda au fost atât de mult influenţaţi de idolatrie, încât era mare primejdia ca sudul să urmeze nordul în apostazie. Vezi p. 31; vezi comentariul la cap. 11,12; 12,1-2.

Nu vă duceţi. Aici avem o poruncă clară de interzicere a pelerinajelor la centrele de adorare a idolilor, precum Ghilgal şi Bet-Aven.

Ghilgal. Au fost mai multe localităţi în teritoriul regatului de nord care purtau numele acesta (vezi comentariul la 1Samuel 11,15; 2Regi 2,1). Numele Ghilgal apare în mod proeminent în istoria lui Israel (vezi Iosua 4,19.20; 5,9.10; 9,6; 10,6-9.43; 14,6; 1Samuel 10,8; 11,14.15; 13,4-8; 15,21.33; 2Regi 4,38). Nu se ştie sigur la care Ghilgal se referă profetul aici.

Bet-Aven. Literal, „casa puterii rele”, sau „casa nelegiuirii”. Acesta este probabil un epitet ironic pentruBetel, care înseamnă literal „casa lui Dumnezeu” (vezi Geneza 28,19-22). Totuşi, în momentul în care Ieroboam I a întemeiat cultul viţelului la Betel (vezi 1Regi 12,25-33) şi a făcut din oraşul acela o casă a zeilormincinoşi, numele Betel a devenit cu totul necorespunzător. Betelul a constituit un loc proeminent în istoria religioasă a poporului lui Dumnezeu (vezi Geneza 28,19; 25,15).

Nu juraţi. Mărturisirea ipocrită a închinării la Domnul nu trebuia făcută de cei dedaţi la idolatrie (vezi 1Regi 12,28)

Osea 4:16 16. Neîmblânzită. Literal „încăpăţânată”, sau „răzvrătită”. Poporul regatului de nord era hotărât sămeargă pe propria lui cale, şi ca atare erau ca o mânză neîmblânzită care se împotriveşte să fie învăţată şi nu poate fi folosită la arat.

Să-l mai pască Domnul acum ca pe un miel. Unii au sugerat că aceasta înseamnă că Dumnezeu pe bunădreptate îl va lăsa pe Israel în voia lui, aşa cum un miel este lăsat pe un câmp să rătăcească după cum vrea, lipsit de hrană şi apărare. În locul controlului şi jugului (vezi comentariul la Matei 11,29.30) poruncilor lui Dumnezeu, el urma să aibă slobozenia într-un pustiu, unde nu sunt garduri protectoare. În starea aceasta, lipsit de grija protectoare a unui păstor, un miel ar fi ajuns uşor pradă fiarelor răpitoare şi ar fi pierit. Puţine făpturi sunt mai vulnerabile ca un miel care s-a îndepărtat de păstorul lui (vezi Luca 15,2-7). Aşa va fi cu Israel.

După alţii, aceasta ar trebui să fie considerată mai degrabă o întrebare decât o afirmaţie.

Osea 4:17 17. Efraim. Efraim era seminţia cea mai de seamă a regatului de nord, iar numele aceasta era adesea aplicat la întregul regat (vezi comentariul la Ieremia 7,15). La fel, numele Iuda era aplicat regatului de sud.

Lasă-l în pace! O nebunie nelegiuită l-a alipit pe Efraim de idolatrie şi astfel l-a lăsat unei sorţi inexorabile. Cele zece seminţii ajunseseră atât de departe în idolatrie, încât pentru ele nu a fost făcută nici o făgăduinţă de refacere deplină (vezi PK 298). Evident, doar câţiva oameni răzleţi din cele zece seminţii din exil s-au alăturat mai târziu lui Iuda pentru a se întoarce în Palestina după captivitate.

Dumnezeu nu constrânge voinţa. El stăruie pe lângă oameni să accepte calea vieţii (Ezechiel 33,11), dar lasă în seama lor „dacă vor asculta sau dacă nu vor asculta” (Ezechiel 2,5). Aceia care refuză stăruitor să primească îmbierile harului, sunt lăsaţi să culeagă roadele propriei lor alegeri (Geneza 6,3; Psalm 81,10-16; Proverbe 1,25-33; Apocalipsa 22,11).

Osea 4:18 18. Cârmuitorii lor. Literal, „scuturile lor”, însemnând conducătorii ca protectori ai naţiunii (vezi

comentariul la Psalmi 47,9).

Osea 4:19 19. Vântul va strânge. Probabil o imagine care se referă la furtuna judecăţii divine care va fi dezlănţuită asupra lui Efraim, ducându-l în captivitate. Această imagine este în contrast izbitor cu aceea a „aripilor de vultur” care i-au scos pe evrei din Egipt şi i-au dus în ţara făgăduinţei (Exod 19,4; Deuteronom 32,9-12). Cu răbdare şi îndelungă răbdare, Dumnezeu îi suportă pe păcătoşi, chemându-i la pocăinţă. Chiar şi captivitatea prezisă a celor zece triburi a venit în stadii treptate (vezi comentariul la cap. 7,9).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 281

1, 2 GC 60; PK 297

6 COL 306; CT 467; GC 60; PK 297

6–9, 16PK 281

17 COL 237; PK 285; PP 165, 405; 1T 187, 383, 486; 3T 544; 5T 190

Osea 5:1 1. Ascultaţi lucrul acesta. Sunt interpelate aici diferite categorii de oameni din regatul de nord: preoţi, cetăţeni şi membrii ai familii regale. În domeniul imperial divin de cerinţe morale şi spirituale, toţi stau liberi şi egali în ascultare sau neascultare de legea divină a neprihănirii. Nu se caută la faţă, toţi sunt puşi pe aceeaşi treaptă şi vor fi judecaţi prin aceeaşi lege (vezi comentariul la Deuteronom 10,17).

Vă ameninţă judecata. Preoţilor le fusese dată autoritatea să înveţe poporul (2Cronici 15,3); regelui şi conducătorilor, dreptul şi prerogativa de a executa judecăţile civile asupra lui Israel. Acum, însă, din cauză că întreaga naţiune era încurcată în păcat, atât conducătorii cât şi poporul devin subiecţii judecăţii dumnezeieşti deoarece conducătorii aceştia constituiseră „o cursă” pentru naţiune, în loc să fie o protecţie pentru popor.

Vestirea „judecăţii” cuprinde ameninţarea din numele-semn Lo-Ruhama (vezi comentariul la cap. 1,6). Aici „judecata” este echivalent cu Lo-Ruhama, „necompătimită”, sau „lipsită de milă” (vezi comentariul la cap. 2,23).

Miţpa. Menţionată împreună cu Taborul probabil pentru a arăta vasta întindere a influenţei rele a naţiunii, Muntele Tabor fiind la apus de râul Iordan, iar Miţpa probabil în Galaad. Se admite în general că nu este vorba de Miţpa din Beniamin, întrucât aceasta era în regatul de sud.

Osea 5:2 2. Necredincioşii. Sau „rebelii”. Ebraica primei jumătăţi a v. 2 este neclară.

Voi avea Eu pedepse pentru toţi. Sau „Am fost un mustrător” [KJV]. Oamenii disperat de păcătoşi şi cu voia pot părăsi orice criteriu de dreptate, dar Dumnezeu nu poate fi îndepărtat din conştiinţa şi experienţa umană (vezi Fapte 26,14). Nu este nevoie de nici un alt martor împotriva păcătosului în afară de propria lui conştiinţă. Nelegiuitul nu-L poate înşela pe Mustrătorul Atotştiutor şi nici să scape de pedeapsa pentru faptelelui rele (Psalm 33,13-15; Evrei 4,13).

Osea 5:3 3. Nu-mi este ascuns. Vezi comentariul la v. 2.

Efraime. Se pare că această seminţie puternică, fruntaşă era căpetenie în ce priveşte cultul viţelului şi alte idolatrii, iar prin această influenţă rea tot Israelul se spurcase.

Osea 5:4

4. Faptele lor nu le îngăduie. Atât de departe au mers ei în călcarea de lege, încât ei văd că acum este imposibil să se întoarcă la pocăinţă ca naţiune. Cât de puternic arată aceasta puterea obiceiului în viaţa omului (vezi Ieremia 13,23; 2Petru 2,12-14). Faptele exterioare ale poporului arată că ei se stricaseră atât de tare încât „omul dinlăuntru” nu mai putea fi atins de Duhul (vezi Efeseni 3,16).

Duh de curvie. Vezi comentariul la cap. 4,12

Osea 5:5 5. Mândria. Ebr. ga’on (vezi comentariul la Psalmi 47,4; Ieremia 12,5). Aceasta ar putea fi o referire la Domnul, în care se afla superioritatea lui Israel. În cazul acesta, Dumnezeul care ar fi trebuit să fie slava poporului, dar care acum era nebăgat în seamă şi dispreţuit de ei, va mărturisi împotriva lor în faţă, prin pedepse împotriva lor. Sau „mândria” de aici se poate referi la prosperitatea şi starea înfloritoare a lui Israel pe vremea lui Osea (vezi comentariul la cap. 2,8), care dădea naştere la aroganţa care aducea cu sine lipsa de dorinţă de a face voia lui Dumnezeu; o mândrie, care LXX spune că „va fi coborâtă înaintea feţei sale” (vezi Proverbe 16,18; 18,12).

Iuda va cădea şi el. Solia profetului era adresată lui Israel, dar uneori era cuprins „şi” Iuda.

Osea 5:6 6. Vor merge cu oile. Efraim caută să-L îmbuneze pe Dumnezeu cu jertfe numeroase şi costisitoare (vezi 1Samuel 15,22; Osea 6,6).

Nu-l vor găsi. Poporul lui Israel nu era mişcat de adevărata pocăinţă, ci de teama suferinţei care se apropia. Iubirea faţă de Dumnezeu, care produce ascultarea, nu era în inima lor (vezi Evrei 21,16-17; vezi comentariul la Geneza 27,38).

Osea 5:7 7. Copii din curvie. Sau „Copii străini” [KJV]. Vezi comentariul la cap. 2,4.

Acum îi va înghiţi o lună nouă. Sau „luna nouă”. Sensul este că sărbătorile lor de jertfe celebrate la vremea aceea nu-i vor scăpa de mânia divină. Întregul capitol este un raport al înlocuirii din partea poporului a cultului lui Dumnezeu cu cultul idolilor, iar pasajul de faţă ar putea fi o aluzie la punerea unei alte luni în locul lunii rânduite de Domnul pentru închinarea religios, înlocuire care fusese impusă naţiunii de către Ieroboam I (1Regi 12,33).

Osea 5:8 8. Trâmbiţă. Ebr. shophar (vezi Vol. III, p. 39). Osea prezintă o descriere vie a vrăjmaşilor lui Israel ca fiind deja în curs de a executa judecata divină.

Ghibea. Ghibea şi Rama erau situate în Beniamin, aproape de hotarul lui de nord şi în interiorul regatului din sud. Ele erau potrivite pentru a da semnale de apropiere a primejdiei din cauză că erau situate peînălţimi.

Bet-Aven. Vezi comentariul la cap. 4,15.

Osea 5:9 9. Pustiit. Literal, „o groază”, sau „un eveniment înspăimântător [care produce groază]”. Ziua mustrării este timpul când Dumnezeu mustră păcatul prin pedeapsă.

Osea 5:10 10. Mută semnul de la hotare. Cineva care îndrăznea să mute pietrele de la hotar ale vecinului său călca unul din preceptele lui Iehova (vezi Deuteronom 19,14; 27,17). În nesocotirea lor cu totul nesăbuită şi egoistă a drepturilor altora, conducătorii lui Iuda nu ezitau să se înjosească la rele precum mutarea acestor hotare. În acest capitol, în mod interesant şi semnificativ, Osea combină condamnarea şi pedeapsa care îi urmează acesteia atât pentru Israel cât şi pentru Iuda. Nu este greu de înţeles de ce trebuia să fie aşa, întrucât judecata şi robia lui Iuda au urmat, şi nu după mult timp de la pedepsirea şi robia lui Israel. Regatele pot fi

diferite, dar soarta lor finală va fi aceeaşi. De aici şi tabloul combinat al profetului.

Îmi voi vărsa mânia. Se înţelege aici o revărsare accentuată a mâniei divine, care îi va copleşi cu totul pe aceşti nelegiuiţi.

Osea 5:11 11. Asuprit, zdrobit. Dumnezeu îi va folosi pe păgâni ca să-Şi mustre poporul.

Învăţăturile. Literal, „o poruncă”. În loc de a urma poruncile lui Dumnezeu, poporul a ascultat de acelea ale oamenilor (vezi Matei 15,7-9). Se pare că aceasta se referă în mod specific la porunca lui IeroboamI de a se închina la viţei, când s-a răsculat faţă de Iuda (vezi 1Regi 12,25-33).

Osea 5:12 12. Ca o molie. Aceasta este o imagine vie care arată declinul şi stricăciunea treptată a vieţii morale şi spirituale a lui Israel. Molia care roade veşmintele reprezintă în mod potrivit o distrugere lentă, dar sigură (Iov 13,28).

Osea 5:13 13. Boala. Atât Israel, cât şi Iuda îşi dădeau seama de declinul lor naţional. Totuşi, în loc să se întoarcă la Dumnezeu pentru ajutor, Efraim s-a îndreptat spre Asiria. Numai Efraim este menţionat aici ca umblând după ajutorul acesta din pricină că regatul de nord a fost cel dintâi care să se alieze cu Asiria (2Regi 15-18).

Iareb. Ebr. yareb. Nu ştim la care rege asirian s-a aplicat numele acesta, sau dacă s-a aplicat vreunuia. Unii sugerează că yareb, în loc de a fi un nume propriu, este un termen adjectival, poate de la rădăcina rib, „a se lupta”. De aceea ei sugerează fraza, „împăratul care se luptă”. Alţii spun că rădăcina este rabab, „a fi mare”şi de aici titlul „marele împărat”. Ultimul sens este susţinut de titlul obişnuit folosit de împăraţii Asiriei, sharrurabi, „marele împărat” (compară ugariticul mlk rb, „marele împărat”. Compară şi originea titlului „rabi”, vezi comentariul la Isaia 19,20). Traducerea din LXX, Iarim, sugerează titlul malki ram, „împăratul cel înălţat”.

Să vă facă sănătoşi. Osea îi reaminteşte poporului său că orice ajutor ar căuta în afară de Dumnezeu va fi în zadar.

Osea 5:14 14. Ca un leu. Un simbol al unui cuceritor nimicitor. Ca de un leu care mai întâi îşi sfâşie prada şi apoi o ia cu sine, poporul lui Dumnezeu urma să fie mai întâi sfâşiat, făcut bucăţi şi apoi dus în captivitate.

Osea 5:15 15. Voi pleca, Mă voi întoarce. Rămânând la imaginea cu leul care îşi duce prada şi apoi se retrageîn culcuşul sau peştera lui, profetul Îl prezintă pe Dumnezeu ca retrăgându-Se în locul Lui ceresc după ce a adus robia asupra poporului Său. Când, ca urmare a „necazului” său, poporul se pocăieşte cu adevărat, atunci, şi numai atunci Îl vor găsi pe Dumnezeu, aşa cum Ieremia se exprimă într-un mod atât de frumos şi de duios în profeţia sa (Ieremia 29,10-14).

Vor mărturisi. Cei doi paşi necesari în pocăinţă sunt mărturisirea păcatului şi consacrarea lui Dumnezeu(vezi Psalm 32,1.2.5.6; Isaia 59,1.2).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

7 PK 279

11,13 PK 280

Osea 6:1 1. Veniţi. Versetele 1-3 sunt legate mai îndeaproape de cap. 5,15, decât de restul versetelor din cap. 6.

A sfâşiat. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi face ca pedeapsa Lui să fie o „lucrare ciudată” (Isaia 28,21),una pe care El şovăie să o facă. Scopul esenţial al prezenţei mustrării din partea Lui este de a produce o reformă a vieţii (vezi Psalmi 119,75; Plângeri 3,31-33; Evrei 12,5-11).

El ne va vindeca. Domnul, nu asirianul „Iareb” (vezi comentariul la cap. 5,13), şi nici vreo altă fiinţă umană (vezi Deuteronom 32,39), este adevăratul Medic.

Osea 6:2 2. În două zile. Expresia „în două zile, a treia zi” pare să fie o formulă literară întrebuinţată pentru a denota un timp imprecis (comp. cu 2Regi 9,32; Amos 4,8). Osea prezisese că Domnul va „vindeca” (cap. 6,1). Acum adaugă că timpul vindecării va fi un timp nedefinit în viitor, deşi poate nu depărtat. Nu există vreodovadă biblică specifică cum că acest pasaj este o prezicere mesianică a învierii lui Hristos, deşi credinţa aceasta a fost susţinută la scară aproape generală.

Vom trăi înaintea Lui. A trăi înaintea lui Dumnezeu înseamnă a fi în deplină armonie şi în comuniune deiubire cu El (vezi Numeri 6,25.26; Psalm 11,7; 17,15; 27,8.9; 51,11; 67,1; 119: 135).

Osea 6:3 3. Să cunoaştem pe Domnul. Vezi comentariul la cap. 4,6.

Se iveşte. Pasajul descrie în mod corespunzător lucrarea lui Mesia care va veni (vezi PK 688).

Ca zorile dimineţii. Într-un mod deosebit, Răscumpărătorul nostru, Domnul Isus Hristos, este zorile dimineţii, sau Soarele care răsare din înălţime (Luca 1,78). Aşa cum zorile dimineţii se arată în linişte şi gingaşpe pământ, împrăştiind umbrele nopţii şi trezind lumea la o nouă viaţă şi activitate, tot aşa, va răsări Soarele neprihănirii, iar vindecarea va fi sub aripile Lui (Maleahi 4,2). Hristos nu a venit într-o revărsare de slavă exterioară pentru ca să amăgească simţurile oamenilor; mai degrabă El le-a dat oamenilor exact acea măsură de lumină necesară pentru mântuirea sufletului lor.

O ploaie ca ploaia de primăvară. Sau „ca ploaia târzie şi timpurie”. Ploaia timpurie este ploaia îmbelşugată care cădea după semănarea seminţei toamna (începutul anului iudaic civil şi agricol). Se întindea din ultima parte a lui octombrie, până în prima parte a lui decembrie (vezi comentariul la Deuteronom 11,14; Ioel 2,23). Ploaia târzie este ploaia de primăvară care venea în martie şi aprilie, precedând şi promovând secerişul (vezi Vol. II, p. 109, 110). Printr-un astfel de limbaj figurat expresiv Osea şi-a asigurat poporul de îmbelşugatele binecuvântări ale lui Dumnezeu care urmau să revigoreze şi să hrănească viaţa lor spirituală.

Osea 6:4 4. Ce să-ţi fac? Dumnezeu, după ce a încercat în diferite feluri să-i convingă pe Israel şi Iuda să se pocăiască, vede că strădaniile Sale sunt fără succes şi întreabă cu mâhnire ce ar mai putea face înainte de a trimite pedeapsa (vezi comentariul la Isaia 5,4).

Roua. Interogatoriul divin era inspirat de evlavia de scurtă durată a poporului. Istoria naţiunii alese a lui Dumnezeu ilustrează din belşug evlavia ei fugară, inconsecventă. Noi toţi avem nevoie să învăţăm aceeaşi lecţie, deoarece bunătatea are doar o mică valoare reală dacă nu devine ceva permanent în viaţă, o trăsătură de caracter.

Osea 6:5 5. Biciui. Sau „I-am cioplit” [KJV]. Ebraica se referă la cioplirea de pietre pentru construcţii, un simbol potrivit pentru şlefuirea sufletului omenesc de către Sculptorul ceresc după „asemănarea lui Dumnezeu” (Iacov 3,9).

Judecăţile Mele. Sau „Judecăţile Tale” [KJV]. Versiunea LXX şi siriacă zic „Judecata Mea”. Indiferentcare exprimare este adoptată, expresia constituie în mod clar o aluzie la mustrările divine.

Osea 6:6

6. Nu jertfe. Vezi comentariul la cap. 5,6

Cunoştinţă. Îndurarea este religia practică, cunoştinţa este călăuza bunei purtări. Lipsită de aceste douăelemente fundamentale, religia tinde să fie doar o formă goală, şi ajunge în dizgraţia divină (vezi 1Samuel 15,22; Proverbe 21,3; Isaia 1,11-17; 2Timotei 3,1-5).

Osea 6:7 7. Au călcat legământul ca oricare om. Sau „au călcat legea ca Adam”. În iubirea Lui supremă pentru copii Săi, Dumnezeu îl aşezase pe Adam în grădina Edenului pentru a fi reprezentanţii Lui pe pământ şi ca să-l stăpânească (Geneza 1,26), dar cel dintâi părinte al nostru a călcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 3,6.22-24; Isaia 59,1.2). Ca şi lui Adam, lui Israel şi lui Iuda le-a fost dat de către Dumnezeu un loc de locuit; ca şi Adam, ei au rupt legământul lui Dumnezeu cu ei prin călcarea legii; şi, ca şi Adam, ei vor fi izgoniţi din Ţara Făgăduinţei.

Întrucât „au călcat legământul” şi „au fost necredincioşi”, Israel nu mai era poporul lui Dumnezeu – un fapt implicat de numele Lo-Ami (vezi comentariul la cap. 1,9; 2,23). Necredincioşia lui Israel este ilustrată într-o mulţime de feluri (vezi cap. 6,4; 7,8.11.16),

Osea 6:8 8. Galaadul este o cetate. O cetate neidentificată în Galaad, ţinutul de la răsărit de Iordan, dintre râurile Iarmuc şi Iaboc (vezi comentariul la Geneza 31,47). Galaadiţii sunt descrişi aici ca având o fire de ucigaşi (vezi 2Regi 15,25) şi, prin urmare, nu este surprinzător să aflăm că ei au fost între cei dintâi din regatul de nord care au fost duşi în captivitate de Asiria (2Regi 15,29).

Osea 6:9 9. Ceată de tâlhari. O descriere a stării îngrozitor de nelegiuită a preoţilor înălţimilor (vezi comentariul la cap. 4,13).

Osea 6:11 11. Un seceriş. Acesta poate fi luat într-un sens pozitiv, ca o recompensă, sau într-un sens negativ,ca o pedeapsă. Mulţi învăţaţi preferă interpretarea din urmă, întrucât Iuda, ca şi Israel, a apostaziat, ceea ce înmod sigur urma să ducă la un seceriş de întristare în captivitate (vezi 2Cronici 36,1-2).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–3PK 283

3 AA 308, 564, 579; COL 67; CS 138; CT 212, 230; DA 261; Ed 106; FE 375; GC 611; MH 32; ML 60, 109; MYP 15; PK 688; RC 55, 62, 69; TM 241; 6T 199, 416, 421; 8T 247, 318

4 PK 285

5 Ev 573, 635; EW 71; TM 464; 2T 422

5–7PK 281

Osea 7:1 1. Când vreau să vindec. Unii sugerează că vindecarea despre care se vorbeşte se referă la îndemnurile şi mustrările profetice cu care Dumnezeu avea de gând să vindece abaterile poporului Său. Alţii susţin că vindecarea se referă la refacerea parţială a prosperităţii naţiunii în timpul domniei lui Ieroboam II (vezi 2Regi 14,25-27; Osea 2,8). Totuşi, boala morală şi spirituală a lui Israel fusese atât de persistentă şi de critică încât a fost mai tare ca leacul pe care i-l putea aplica Dumnezeu. Leacul părea numai să agraveze boalaşi să descoperă malignitatea ei.

Descopere. Sau „scoate la iveală”.

Tâlhari. Evident cete de tâlhari de drumul mare care infestaseră în văzul lumii drumurile, jefuindu-i pe drumeţi. Ei sunt puşi în contrast cu „hoţul” care este descris ca făcându-şi lucrarea în mod tainic, în casă.

Osea 7:2 2. Nu se gândesc. Atât de absorbit ajunsese Israel de crimele şi călcările lui de lege încât nu mai auzise „susurul blând şi subţire” al conştiinţei (1Regi 19,12). Ei nu au mai reuşit să realizeze că într-o zi vor trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu (Eclesiastul 12,14; 2Corinteni 5,10). Ei uitaseră că toate faptele lor erau sub continua cercetare a Domnului (vezi Psalmi 33,13-15; 90,8; Ieremia 16,17; Evrei 4,13)

Faptele lor. Imaginea este a propriilor lor nelegiuiri care îi asaltează ca nişte vrăjmaşi ai sufletelor lor. În curând citadelele conştiinţei şi ale dorinţelor bune se vor prăbuşi înfrânte pe deplin (vezi Proverbe 5,22).

Osea 7:3 3. Veselesc pe împărat. Atât de generală ajunsese stricăciunea morală şi nelegiuirea lui Israel, încâtrăul îmbibase toate clasele sociale ale poporului, de la cea mai de jos, până la cea mai de sus. Situaţia aceasta a fost înrăutăţită de atitudinea degradantă a regilor şi conducătorilor lui, care găseau plăcere în nelegiuirea aceasta şi care aprobau acest comportament. Cum era regele, aşa era şi poporul (vezi Proverbe 29,12; Romani 1,32).

Unii preferă o altă interpretare a acestui verset pe temeiul unei traduceri alternative: „în nelegiuirea lor ei îl înveselesc pe împărat”. Adică, nelegiuirea popoului era constituită de planul lor de a ucide familia regală. Urmărind lucrul acesta, regele este înveselit cu vin aşa încât să poată deveni o victimă uşoară şi nebănuitoare. Frecvenţa asasinării regilor lui Israel în cursul ultimilor ani ai istoriei naţiunii sprijină într-o oarecare măsură această interpretare.

Osea 7:4 4. Toţi sunt prea curvari. În „toţi” se cuprind regele, căpeteniile şi poporul, adică întreaga naţiune.

Ca un cuptor. În tabloul acesta cuptorul poate fi înţeles ca un simbol al inimii (vezi v. 6); focul reprezintă dorinţele, poftele şi patimile nesfinte ale omului; iar plămădeala, intenţiile sau planurile rele ale conspiratorilor nelegiuiţi.

Încetează să mai aţâţe focul. După cât se pare, aceasta reprezintă timpul scurs între începutul şi realizarea planului lor rău. După aprinderea focului în cuptor, brutarul îl lasă să ardă, fără să-l mai aţâţe, până ce aluatul frământat nu a crescut deplin. La fel şi cu Israel, a fost îngăduit un timp ca plămădeala nelegiuirii să-şi facă lucrarea.

Osea 7:5 5. Ziua împăratului nostru. Faptul că Osea vorbeşte de „împăratul nostru” îl identifică cu regatul de la nord. „Ziua” aceasta ar putea să însemne o zi în care s-a ţinut o sărbătoare în cinstea împăratului. În orice caz, a fost o zi de necumpătare, când beţia a dat la iveală răul din oameni, înlăturând puterea înfrânării de sine. În versetul acesta avem de-a face şi cu o avertizare indirectă contra băuturilor alcoolice din cauza efectului lor dăunător asupra bărbaţilor şi a femeilor (vezi Proverbe 23,29-32; 31,4.5; Habacuc 3,15).

Batjocoritori. Derivat de la verbul ebraic liş, „a vorbi lucruri mari” sau „a-şi bate joc” (vezi comentariulla Proverbe 20,1). În loc de a sprijini elementele neprihănite ale regatului său, regele „dă mâna”, adică, se uneşte cu batjocoritorii celor buni şi sinceri.

Osea 7:6 6. Le arde inima. Aceasta arată motivul pentru care oamenii îşi continuă într-un mod atât de deschis nelegiuirile. Inima lor, ca un cuptor, se încinge din ce în ce mai tare prin înteţirea focurilor înclinaţiilorşi dorinţelor lor rele.

Le fumegă mânia. Sau „Brutarul lor doarme” [KJV]. Timpul de aşteptare este perioada când nu există nici o demonstraţie făţişă şi activă a răului. Dar cu toate că uneori focul nelegiuirii pare să fie împins în fundul

inimi, şi astfel apare ca fiind pasiv, el este totuşi focul nelegiuirii, gata să izbucnească cu dogoarea intensă a păcatului premeditat.

Toată noaptea. Brutarul, ca să zicem aşa, doarme în timp ce aluatul creşte, adică, în timp ce planul diabolic este făcut să lucreze. Când totul este gata, sau „dimineaţa”, brutarul aţâţă focul, cuptorul este suficient de încins, procesul de coacere începe; adică, răul intenţionat este adus la îndeplinire. Se poate crede că brutarul îl reprezintă pe conducătorul complotului.

Osea 7:7 7. Toţi ard ca un cuptor. Aceasta denotă, evident, intensitatea patimilor precum şi groaza şi puterea de distrugere a focului. Ei au mers atât de departe în nedreptatea lor, încât, dogoarea ei extremă, destinată să-i mistuie pe alţii, a provocat propria lor nimicire (vezi Daniel 3,19-22). Uneltirile şi planurile satanice, mai curând sau mai târziu se răsfrâng asupra propriilor lor iniţiatori. Regii lui Israel influenţaseră spre rău propriul lor popor. Ei îi încinseseră şi înteţiseră cu flăcările păcatului, până când toţi, regi şi supuşi, au fost prinşi în vâlvătăile unei nimiciri comune.

Judecătorii. Magistraţii şi alţi slujbaşi.

Toţi împăraţii lor. În cursul perioadei finale a istoriei lui Israel trei regi au fost omorâţi în 11 ani; patru în ceva mai mult de 20 de ani, victimele fiind Zaharia, Şalum, Pecahiah, şi Pecah. În anii mai timpurii ai regatului de nord diverşi alţi regi fuseseră omorâţi de către succesorii lor, sau au murit în mod violent sau misterios. Din cei douăzeci de regi ai lui Israel, numai Ieroboam I, Baeşa, Omri, Ahazia, Iehu, Ioahaz, Ioas, Ieroboam II şi Menahem au murit de moarte naturală.

Osea 7:8 8. Printre popoare. Adică, printre celelalte naţiuni (Estera 3,12). Unul din principalele motive pentru care Israel a apostat a fost acela că s-au asociat cu păgânii şi s-au încuscrit cu ei (Exod 34,12-16, Psalm 106,33-41).

O turtă. Ebra ’ugah, o foaie rotundă, subţire de pâine care se cocea repede pe cenuşă sau pe pietre încinse (1Regi 19,6). Ea nu semăna în nici un caz cu turta dulce pe care o cunoaştem noi; semăna mai degrabăcu o clătită. ’Ugah-a trebuia să fie repede întoarsă, căci altfel s-ar fi ars pe o parte şi ar fi rămas cocă crudă pecealaltă; stricată de foc pentru că nu fusese pătrunsă de el. Aici avem o imagine vie a nestatorniciei şi a inconsecvenţei spirituale. Israeliţii se pretindeau închinători ai Domnului, dar erau angajaţi în idolatria păgânilor.

Domnul îl alesese pe Avraam şi pe urmaşii lui ca să fie un neam sfânt al Lui, ca proprietate a Lui; de aceea a rânduit ca ei să fie, aşa cum profetizase Balaam, „un popor care locuieşte deoparte” (Numeri 23,9; vezi Exod 19,4-6; Deuteronom 14,2; 26,16-19; Psalm 135,4). Israel a refuzat să urmeze această orânduire divină, însă s-a amestecat cu popoarele înconjurătoare, devenind astfel, ca să zicem aşa, un hibrid religios.

Osea 7:9 9. Străinii îi mănâncă. Această amestecare a lui Israel cu păgânii (v. 8) nu putea să aducă decât necaz. Neamurile străine idolatre au sleit puterea lui Efraim. Siria a redus forţele armate ale lui Ioahaz la un număr umilitor de mic (2Regi 13,3-7). Menahem a trebuit să plătească tribut Asiriei (2Regi 15,17-20). În timpul domniei lui Pecah, Tiglat-pileser, împăratul Asiriei, a luat în stăpânire teritoriul israelit şi a dus poporulcaptiv în Asiria (2Regi 15,29; 1Cronici 5,26). Toate acestea au avut loc înainte ca regatul să-şi ajungă sfârşitul prin căderea Samariei (2Regi 17,5-18).

Îl apucă bătrâneţea. O reprezentare simbolică a declinului puterii naţionale şi a scăderii importanţei lui naţionale.

Şi el nu-şi dă seama. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că Israel nu ştia că se află într-o stare decadentă, de slăbire. Faptele din interiorul şi exteriorul naţiunii erau mult prea bătătoare la ochi. Ceea ce nu-şi dădeau seama era că declinul acesta se datora apostaziei lor. Israel era lipsit de cunoştinţa esenţială pe care ar fi trebuit să o aibă (vezi comentariul la cap. 4,6).

Osea 7:10 10. Mândria lui Israel. Vezi comentariul la cap. 5,5

Cu toate acestea. Cuvintele acestea accentuează încăpăţânarea regatului de nord de a nu căuta ajutorul Domnului. În schimb, el făcea alianţe şi încheia tratate cu naţiunile străine.

Osea 7:11 11. Ca o turturică proastă. Că turturica era o pasăre simplă, uşor de amăgit pare să fi fost o concepţie larg răspândită în vechime. Stupiditatea acestei păsări constituie subiectul unui proverb arab, un proverb a cărui vârstă nu este cunoscută. Naivitatea crasă care face ca o turturea să dea buzna drept în plasa celui care prinde păsări, fără ca să o bănuiască sau să o observe (vezi Proverbe 7,23), este folosită cu eficienţăca o imagine vie a lipsei de înţelepciune a lui Efraim. Cerând ajutor de la Egipt şi Asiria, Israel nu-şi dădea seama că se aşeza într-o poziţie din care va aţâţa apetitul teritorial al acestor puteri imperiale care căutau să controleze Palestina. Astfel, Israel şi-a pierdut suveranitatea şi independenţa naţională (vezi p. 31-33).

Egiptul… Asiria. Însăşi poziţia Palestinei o expunea invaziei din partea acestor două vechi imperii. Celedouă naţiuni israelite stăteau pe drumul principal care lega aceste două mari puteri. Mult râvnitul trofeu pentru care se luptau aceste imperii era chiar calea cea mare care făcea legătura între marile ape ale Nilului şi Eufratului. Regatul lui Israel şi al lui Iuda au fost prinse în această luptă internaţională şi strivite între cei doi rivali. În disperare, lipsit de încredere spirituală în Dumnezeul său, Israel într-un mod de-a dreptul prostesc, a apelat mai întâi la unul şi apoi la celălalt pentru un ajutor care nu putea decât să se transforme într-o cursă pentru propria sa bunăstare naţională.

Osea 7:12 12. Ori de câte ori se duc. La Egipt şi la Asiria după ajutor (vezi comentariul la v. 11).

Îmi voi întinde laţul. Laţul pedepsei divine (vezi Iov 19,6; Psalm 66,11; Ezechiel 12,13; 32,3).

Îi voi doborî. Profetul continuă să folosească imaginea cu păsările şi plasa de păsări. Oricât de înalt sau rapid le-ar fi zborul, oamenii nu pot să scape de Dumnezeu. Ei vor fi smeriţi până la pământ.

Adunarea lor. Osea aduce la cunoştinţa lui Efraim că judecăţile vestite atât de adesea adunării copiilor lui Israel de către profeţi urmau să fie aplicate cu severitate asupra celor apostaţi.

Osea 7:13 13. Vai de ei. Oamenii se depărtaseră de Dumnezeu, singurul lor izvor de mântuire (vezi Psalmi 3,8; 46,1; 91,1-3; Iona 2,8-9).

Să-i scape. Sau, mai bine, „Cu toate că i-am răscumpărat” [KJV]. Evident, o referire la exodul din Egipt.

Spun minciuni împotriva Mea. Aici profetul nu acuză poporul că spune minciuni împotriva unor simpli oameni (vezi v. 3), dar, mult mai grav, că spun minciuni împotriva, sau despre, Domnul. În astfel de minciuni poate fi inclusă şi o tăgăduire a divinităţii unice şi esenţiale a lui Dumnezeu, precum şi a puterii şi voinţei Sale de a proteja sau pedepsi. Sau poate că profetul vrea să spună că aceste minciuni constau dintr-o apropiere făţarnică de Dumnezeu cu buzele, în timp ce inima este departe de El (vezi Isaia 29,13).

Osea 7:14 14. Din inimă. Falsitatea poporului se arată atât în faptele cât şi în cuvintele lor; căci chiar dacă apelau cumva la Dumnezeu după ajutorul Lui, ei făceau aceasta în mod nesincer. Strigătul lui Israel spre Domnul nu era din inimă.

Se bocesc. Sau „Urlau” [KJV]. Ebr. yalal, „a urla”. Cuvântul acesta imită sunetul durerii. Urletele acestea erau din cauza suferinţei, nu din cauza pocăinţei adevărate şi a credinţei în Domnul (vezi comentariul la Psalmi 18,41). Adevărata pocăinţă este determinată nu de teama pedepsei pentru păcat, ci de o dorinţă de a

fi eliberat de păcătoşenia nespus de mare a acestuia (vezi comentariul la Iov 42,6).

Turbează. Sau „Se adună” [KJV]. Imaginea de aici este a unor pierde-vară care se tot învârtesc încoaceşi încolo, interesul lor principal fiind mâncarea şi băutura. S-au oferit diverse sugestii cu privire la scopul acestor adunări. Unii sugerează că ele erau ţinute de ochii lumii pentru a săvârşi alte câteva ritualuri de cult pentru Domnul. Alţii au sugerat că ele erau sărbători în temple idolatre, ţinute pentru a-i îmblânzi pe zei prin jertfe de mâncare. Sau este posibil ca să fie vorba despre grupuri obişnuite strânse în apropiere de porţile cetăţii numai pentru a schimba ultimele veşti şi bârfeli, şi poate pentru a discuta despre starea tristă a naţiunii. În orice caz, principala preocupare a acestor oameni era să se asigure că dispun de o provizie îmbelşugată de grâu şi de vin pentru a se îngriji de nevoile lor trupeşti. LXX zice, „ei se taie pentru ulei şi vin”, adică ei se taie în mod fanatic în cultul lor dinaintea chipurilor cioplite. Aceasta nu era o practică păgână neobişnuită (vezi comentariul la 1Regi 18,28).

Osea 7:15 15. I-am pedepsit. Sau „i-am disciplinat”, „i-am învăţat”. Pasajul acesta este o nouă referire la bunătatea Domnului şi la nerecunoştinţa lui Israel ca urmare a acesteia. În schimbul bunătăţii lui Dumnezeu faţă de poporul Său, ei au uneltit rele împotriva Lui. Ei s-au ţinut cu încăpăţânare de căile lor rele.

În paranteză fie spus, versetul acesta descoperă puterea şi libertatea voinţei omului. Voinţa are puterea de a rezista la influenţei lui Dumnezeu şi de a întoarce spre rău ceea ce El intenţionează spre bine, pentru că ea este suverană şi independentă din punct de vedere moral şi spiritual.

Braţele. Braţele sunt un simbol al puterii (vezi Psalmi 18,34; 144,1). Astfel Domnul Şi-a învăţat poporul care este izvorul tăriei şi secretul obţinerii acesteia. În ciuda acestui lucru ei s-au răzvrătit împotriva Lui.

Gândesc rău. Sau „Născocesc rele” [KJV]. Topica din ebraică pune accentul astfel: „Împotriva Mea născocesc ei rele, împotriva Mea, Dumnezeu lor!” Împotriva Domnului care făcuse atât de multe pentru ei, şi pentru a cărui slavă ei fuseseră creaţi, ei îşi întorceau spatele ca să se ducă după idoli, pentru a da slavă deşertăciunii acestora (vezi Isaia 42,8).

Osea 7:16 16. Ca un arc înşelător. Literal, „ca un arc al lenevirii”; adică, un arc slăbit, care nu mai este bine întins. Atitudinea de răzvrătire a lui Israel faţă de Dumnezeu este reprezentată în mod figurat aici ca un arc slăbit, care nu poate trimite săgeata la ţintă. Declinul spiritual treptat al lui Israel, care i-a făcut să nu se ridice la înălţimea destinului lor înalt, semăna într-adevăr cu un arc a cărui coardă, pierzându-şi elasticitatea, nu mai putea să trimită săgeata acolo unde era ţintită (vezi Psalm 78,55-57).

Vorbirii lor îndrăzneţe. Sau „Furia limbii lor” [KJV]. Cuvintele conducătorilor, care învăţau poporul să se încreadă în Egipt şi nu în Dumnezeu, care îndreptau poporul către idolatrie şi nelegiuire, urmau să străpungă ca o sabie propriile lor piepturi când regatul le-a fost nimicit şi poporul lor dus în robie într-o ţară străină.

De râs. Ca şi cu Egiptul (vezi comentariul la Isaia 30,3.5) aşa este şi cu lumea; ea râde şi îşi bate joc de aceia care zadarnic îşi pun încrederea în ea şi care îi slujesc ei preferând-o lui Dumnezeu.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 284

9 PK 280

10 PK 284

11 PK 280

14 4T 533

Osea 8:1 1. Pune trâmbiţa. Ca un străjer credincios (vezi Ezechiel 33,1-3; Amos 3,6), Osea proclamă aici în tonuri stăruitoare că judecata va coborî grabnic peste poporul lui Dumnezeu. Trâmbiţa trebuie să dea alarma pentru invazia care se apropie.

Vine ca un vultur. Aceasta se referă la împăratul Asiriei, Salmanasar V, care în curând avea să invadezeSiria şi Palestina (2Regi 18,9), venind de la nord ca năpustirea rapidă şi înspăimântătoare a vulturului asupra prăzii sale (vezi Deuteronom 28,49).

Peste Casa. Aceasta nu se referă la un templu din regatul de nord, deoarece un atare templu, datorită idolatriei din el, nu putea fi numit pe bună dreptate „casa Domnului”. Nu se referă nici la Templul din Ierusalim, întrucât profeţia aceasta se referă la regatul de nord al lui Israel. De aceea, face aluzie la poporul lui Israel, pe baza relaţiei sale de legământ cu Domnul (vezi comentariul la Numeri 12,7). Rămâne, totuşi, posibilitatea ca expresia „Casa Domnului” să fie folosită aici ca un echivalent pentru „casa lui Dumnezeu”, sau Betel, care era unul din centrele cultului viţelului în Israel (vezi comentariul la 1Regi 12,29).

Osea 8:2 2. Dumnezeule, noi Te cunoaştem. În ciuda neascultării lor de legământul şi legea lui Dumnezeu, poporul apelează plin de râvnă la Domnul lor cerând ajutor, prezentând stăruitor argumentul cunoaşterii Sale.Din nenorocire, însă, aceasta este o cunoaştere lipsită de viaţă, care nu poate aduce vreo izbăvire (vezi Matei 25,11.12).

Osea 8:3 3. A lepădat. Dumnezeu oferă motivul pentru care nu poate face nimic pentru Israel. Ei au lepădat binele, pe bunul lor Dumnezeu, buna lor lege şi bunul lor legământ, lucrurile bune pe care le oferă Dumnezeu celor care ascultă de El. Nu mai rămăsese decât ca ei înşişi să fie acum lepădaţi de Dumnezeu şi daţi pe mâna vrăjmaşilor lor. Aceasta este întotdeauna atitudinea Domnului faţă de aceia care apelează la Dumnezeu doar pentru mântuire, dar nu fac voia şi lucrarea lui Dumnezeu necesare pentru mântuire (Matei 7,21-23; 15,7.8).

Osea 8:4 4. Au pus împăraţi. O referire la uzurpatorii lipsiţi de evlavie care îi asasinaseră pe predecesorii lor regali pentru a putea pune mâna pe tron (vezi comentariul la cap. 7,7).

Fără porunca Mea. Sau „Nu prin Mine” [KJV]. Adică, purtarea lor nu era călăuzită de îndrumarea lui Dumnezeu, purtare neascultătoare şi, deci, fără aprobarea Lui.

Au făcut idoli. Poporul apostat folosise argintul şi aurul lor pentru a face idoli şi pentru a sprijini cultul idolatru (1Regi 12,26-28; Isaia 40,19; Ieremia 10,1-4).

Vor fi nimiciţi. Rezultatul acestei idolatrii este că însăşi aceste chipuri vor fi nimicite o dată cu prăpădirea regatului.

Osea 8:5 5. Viţelul tău. Dacă folosirea singularului „viţelul” are vreo însemnătate anume, probabil se face referire la viţelul din Betel, pentru că această localitate pare să fi fost centrul principal al cultului viţelului din Samaria (vezi comentariul la Amos 7,13).

Este o scârbă. Literal, „a lepădat”. Ebraica este oarecum incertă, iar verbului i-au fost date diferite complemente, ca de pildă „te”, „mă”, „i” etc., fiecare dând nuanţa lui de sens. Totuşi, sensul întregului pasaj (v. 5-9) este destul de clar, el arătând că naţiunea va culege în curând roadele închinării la viţel, cult care fusese instituit de Ieroboam I (1Regi 12,28). LXX zice „Leapădă viţelul tău, Samario”, făcând din aceasta un apel la Samaria şi la întreaga ţară să lase la o parte cultul viţelului care atrăsese asupra lor mânia lui Dumnezeu.

Mânia Mea s-a aprins. Domnul este pe deplin îndreptăţit în mânia Lui împotriva celor apostaţi. El întreabă cât va mai dura până când ei vor deveni inocenţi faţă de o asemenea nedreptate; sau, cum zice LXX, „câtă vreme vor rămâne incapabili se curăţească în Israel?”

Osea 8:6 6. Vine din Israel. Osea arată aici nebunia comportării lui Israel. Această primă propoziţie afirmă originea acestui cult idolatru, chipul viţelului de aur. El a apărut în regatul de nord pe timpul lui Ieroboam I (1Regi 12,26-33) şi a continuat în timpul urmaşilor săi. Într-adevăr, nu era „Dumnezeu”. Această formă de închinare la viţel nu fusese împrumutată dintr-o ţară străină aşa cum fuseseră cultul lui Baal şi al Astarteei de la sidonieni, cultul lui Chemoş de la moabiţi şi al lui Moloh de la amoniţi.

Un lucrător l-a făcut. Este cea mai mare nebunie să privim la vreun obiect proiectat şi realizat de noi cafiindu-ne superior. Idolatria îi face pe oameni să procedeze contrar însuşi principiului raţiunii. Ei sunt aceia care îşi fac idolul şi totuşi îl socotesc dumnezeul lor; în acelaşi timp ei, care sunt făcuţi şi susţinuţi de Dumnezeu, Îl părăsesc. Esenţa adevăratei religii este cultul Creatorului omului; nebunia idolatriei constă în închinarea la lucrarea propriilor mâini (vezi v. 14).

Osea 8:7 7. Au semănat vânt. Recolta este întotdeauna ceea ce rezultă în urma semănatului (Galateni 6,7.8).Idolatria lui Israel nu poate avea decât un singur rezultat, pedeapsa divină. Vântul reprezintă goliciunea şi deşertăciunea purtării idolatre a lui Israel; furtuna reprezintă nimicirea care rezultă din aceasta. Orice lucru care devine idolul nostru, orice lucru care îl jefuieşte pe Dumnezeu de locul care I se cuvine în inimă, cu siguranţă va aduce în schimb o recoltă de regret şi necaz. Ni se va răsplăti cu moneda bătută de propria noastre monetărie morală şi spirituală (Isaia 2,17-21; Ezechiel 14,1-5).

Nu le va creşte spic. Literal, „nu are grăunţe în el”. Folosind mai departe imaginea vântului, când sămânţa semănată este vând, profetul arată că recolta adunată este eşec, zădărnicie, până la nimicire; întrucât sămânţa semănată nu aduce grăunţe, mugurele nu aduce „hrană”.

Şi dacă ar da. Iar dacă din întâmplare se recoltează ceva grăunţe, invazia străinilor hrăpăreţi cu siguranţă le va consuma. Astfel, într-o manieră izbitoare, profetul arată că pedeapsa divină coboară în mod inevitabil asupra tuturor faptelor nelegiuite (Proverbe 14,11.12).

Osea 8:8 8. Israel este nimicit. Sau „Este înghiţit”. Aceasta cuprinde nu doar produsele câmpului, ci şi pe oameni.

Ca un vas. Ca un rezultat al înfrângerii umilitoare a lui Israel, reputaţia lui a suferit atât de dureros, încât a ajuns dispreţuit şi dezonorat ca o unealtă nefolositoare, aruncată pentru că este cu totul nepotrivită pentru vreo întrebuinţare (vezi comentariul la Ieremia 22,28).

Osea 8:9 9. Un măgar sălbatic. Animalul acesta cu purtarea lui încăpăţânată şi dificil de condus este folosit aici pentru a descrie purtarea şi înclinaţia lui Efraim îndreptându-se către Asiria şi participând la practicile păgâne şi idolatre.

A dat daruri ca să aibă prieteni. Sau „Şi-a luat ibovnici pe plată”. Aceştia sunt asirienii cu care, ca o desfrânată, Israel a avut relaţii neîngăduite şi cărora ea le-a dat daruri în mod neruşinat (plata tributului).

Osea 8:10 10. Să înceteze pentru puţină vreme. Sau „Se vor întrista puţin”. Dacă „puţin” se referă la timp, vrând să însemne „puţină vreme”, sensul este că nu după multă vreme Israel va simţi efectele dureroase ale faptului că a alergat după ajutor la Asiria. Unii cred că „puţin” este folosit aici într-un sens ironic: oricât de greu ar fi fost tributul impus lui Israel, şi oricât de dureros de suportat, el urma să fie uşor în comparaţie cu întristarea pe care avea să o sufere când întreaga naţiune avea să fie dusă în captivitate.

Să mai ungă. Sau „pentru povara”. O referire la oprimarea şi stoarcerea impusă asupra lui Israel de asirienii cruzi şi hrăpăreţi.

Osea 8:11 11. A zidit multe altare. Vezi comentariul la cap. 10,1. În locul unicului loc de închinare cu altarul aferent rânduit de Dumnezeu (Deuteronom 12,1-14), Israel înmulţise altarele împotriva poruncii clare a lui Dumnezeu. Ele erau pentru închinarea la idoli precum viţeii, Baali (vezi comentariul la Osea 2,17) şi alţi idoli păgâni. Ele erau aşezate pe fiecare deal şi loc înalt care convenea poporului (vezi comentariul la cap. 4,13).

Osea 8:12 12. Poruncile. Sau „zecile de mii”. Întrucât Israel fusese favorizat, ca nici un alt popor, cu descoperirea voii lui Dumnezeu printr-o lege scrisă, nu avea nici o scuză pentru apostazia sa. Instrucţiunile divine erau prea numeroase, prea amănunţite, prea clare şi prea cuprinzătoare pentru aşa ceva.

Privite ca ceva străin. Cu toate că îndrumările şi învăţăturile lui Dumnezeu erau depline şi adecvate, eleau ajuns străine pentru înclinaţiile poporului ales, iar astfel învăţăturile lui Dumnezeu au trecut fără să fie luateîn seamă.

Având în vedere liberul acces de care toţi dispun astăzi la Cuvântul lui Dumnezeu, în toate ţările şi în toate limbile, noi care trăim într-o lume mai plină de nevoi şi de necazuri şi mai ostilă decât aceea de pe timpul lui Israel, înţelegem că nu avem scuză dacă neglijăm Sfintele Scripturi şi solia lor (Evrei 2,1-3).

Osea 8:13 13. Le-o mănâncă. Jertfele lui Israel pentru Dumnezeu nu-i erau plăcute deoarece nu erau aduse înadevăratul spirit de devoţiune (Isaia 66,3).

Se vor întoarce în Egipt. Limita răbdării lui Dumnezeu fusese atinsă din cauza deplinei lor nedreptăţi. Timpul pedepsei lor sosise. Dumnezeu care îi eliberase pe părinţii lor din sclavia Egiptului urma să-i trimită acum pe copiii lor într-o soartă asemănătoare sau mai rea decât aceea a Egiptului. Aici nu se are în vedere o reîntoarcere reală în Egipt; termenul „Egipt” este folosit aici doar ca un simbol al sclaviei.

Osea 8:14 14. Israel a uitat. Osea merge aici până la originea păcătoşeniei lui Israel, cu urmările sale rele, şi anume uitarea de Dumnezeu. Această uitare a Domnului a condus la idolatrie şi la zidirea de temple păgâne care i-a urmat.

Voi trimite foc. Prezicerea aceasta s-a împlinit când Sanherib a cucerit cetăţile fortificate ale lui Iuda (2Regi 18,13) şi mai târziu când Nebucadneţar a capturat şi ars Ierusalimul (2Regi 25,8.9; 2Cronici 36,19; Psalm 74,3-8; Ieremia 17,27).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 GC 310

3 PK 280

4 PK 279

5, 6 PK 285

7 MYP 87; 1T 269

12 COL 306; Ed 127; PK 296

Osea 9:1 1. Nu te bucura. Prima jumătate a acestui capitol, v. 1-9 prezintă o avertizare împotriva oricărui

sentiment de falsă siguranţă adus de o vreme de prosperitate temporară. Lui Israel i-a mers bine în timpul lui Ieroboam II (vezi comentariul la cap. 2,8), iar după plecarea lui Tiglat-pileser III, împăratul Asiriei (2Regi 15,19; 1Cronici 5,26) ţara a avut pace pe timpul lui Menahem. Până la invadarea lui Israel de Tiglat-pileser, chiar şi Pecah a fost oarecum puternic, deoarece prin alianţa lui cu Reţin al Siriei, el era o pricină de spaimă pentru Iuda (2Regi 16,5.6).

A iubit o plată. Aceasta explică motivul bucuriei lor. Binecuvântările recoltei erau considerate răsplătiripentru închinarea lor la idoli (vezi Ieremia 44,17.18). Nu este de mirare că Osea se referă la aceste binecuvântări ca fiind plata unei femei desfrânate şi nu ca nişte dovezi ale bunăvoinţei Domnului!

Osea 9:2 2. Nu-i vor hrăni. Cu toate că Israel se bucură din cauza binecuvântărilor recoltei, poporul nu se va putea bucura de produsele abundente ale ogoarelor, deoarece ei vor fi duşi captivi în Asiria, aşa cum ar părea că se sugerează în v. 3. Când binecuvântările sunt folosite pentru scopuri păcătoase, din îndurare El le retrage (vezi PK 21).

Osea 9:3 3. În ţara Domnului. Adică, în Palestina (vezi Psalmi 85,1; Ioel 2,18), care Dumnezeu avusese de gând să se afle în posesia permanentă a poporului Său. Prin păcatul şi apostazia lor, totuşi, ei urmau să o piardă. Ea era a lor numai în baza relaţiei de legământ. Acum că renunţaseră la legământ (Osea 6,7; 8,1; 9,1), era normal ca ei să fie îndepărtaţi din ţară (9,15.17; 2,5.9).

Se va întoarce în Egipt. Vezi comentariul la cap. 8,13.

Vor mânca… mâncăruri necurate. În ţinutul captivităţii lor poporul va mânca mâncăruri necurate, întrucât nu se vor mai putea conforma uşor cerinţelor legii care interzice consumul anumitor animale (vezi Levitic 11; Ezechiel 4,13).

Osea 9:4 4. Pâine de jale. Aceasta era mâncarea consumată la o masă funerară de cei care îl jeleau pe mort. Orice astfel de mâncare era necurată din punct de vedere legal, deoarece un cadavru aducea o necurăţie ceremonială de şapte zile pentru locuinţa unde se afla şi pentru toţi cei care intrau acolo (vezi comentariul la Numeri 19,14). Prin urmare, aceia care consumau din hrana aceasta urmau să fie necuraţi din punct de vedereceremonial. Aşa avea să se întâmple cu captivii în ţara necurată a exilului lor.

Pâinea lor era numai pentru ei. Propoziţia aceasta spune literal „deoarece pâinea lor [este] pentru sufletul lor”; adică „pentru ei înşişi” (vezi Psalm 16,10). Vor avea nevoie de toată hrana lor ca să-şi hrăneascăvieţile. Ea nu va fi adusă la Casa Domnului ca jertfă.

Osea 9:5 5. Ce veţi face? Departe, într-o ţară străină, poporul va resimţi puternic pierderea sărbătorilor şi adunărilor lor anuale şi a solemnităţilor religioase (vezi comentariul la cap. 2,11).

Osea 9:6 6. Ei pleacă. Profetul descrie exilul lui Israel în ţara captivităţii ca un eveniment deja petrecut. Posedarea şi ocuparea „ţării Domnului” (vezi comentariul la v. 3) era o dovadă a faptului că se bucurau de iubirea Domnului. De aceea, întrucât nelegiuirea poporului atrăsese asupra lor dizgraţia divină, expulzarea dinpatria lor era singurul lucru la care se puteau aştepta.

Din pricina pustiirii. Aceasta se referă la pustiirea şi devastarea propriei lor ţări, „din care pleacă”, adică din care sunt luaţi.

Egiptul. Egiptul este în mod evident folosit în continuare într-un sens figurat, indicând că ţara pedepsei lor va fi o a doua ţară a robiei (vezi comentariul la cap. 8,13). Departe de ţara lor natală ei vor fi strânşi laolaltă şi meniţi îngropării.

Ce au mai scump. S-au făcut diferite sugestii cu privire la ceea ce vizează aceasta, ca de pildă idoli de argint, odoare de argint sau case împodobite şi cuprinzând argint. Contextul favorizează ultima interpretare. Locuinţele împodobite ale poporului Israel vor deveni cu totul pustii şi nelocuite, încât mărăcinii şi spinii le vor lua în stăpânire.

Corturile. Folosite aici în chip figurat pentru a desemna casele lor.<I>

Osea 9:7 7. Zilele pedepsei. Evident, profeţii falşi de pe vremea lui Osea ca şi aceia din alte timpuri luaseră în râs ideea că zilele mâniei lui Dumnezeu vor veni, asigurându-i pe oameni că n-au de ce să se teamă (vezi Ieremia 14,13-15; Ezechiel 13,9-10; Amos 6,3). Din nefericire mulţi au crezut şi au dorit această doctrină înşelătoare (Isaia 30,8-14). Însă planul lui Dumnezeu triumfă, ziua pedepsei şi răsplătirii divine a sosit. Israel nu poate evita să facă cunoştinţă cu ele, căci ceea ce n-au vrut să creadă, acum trebuie să trăiască.

Omul insuflat. Literal, „omul spiritului”; adică, omul care are un spirit. Unii înţeleg această referire ca însemnând că profetul şi omul spiritului sunt profeţii mincinoşi (vezi comentariul la v. 8) care pretindeau inspiraţie divină şi îl măguleau pe Israel cu nădejdi înşelătoare şi făgăduinţe mincinoase de pace şi siguranţă (vezi Ieremia 8,11). O experienţă amară urma să-i descopere lui Israel nebunia acelora care amăgiseră poporul prin prezicerile lor false. Se pare că ori de câte ori Dumnezeu ridică un profet adevărat, Satana trimite profeţi mincinoşi. Moise a avut de luptat cu magii din Egipt şi cu Balaam (Exod 7,10.11; 8,6.7; Numeri 22-24). Ilie, pe muntele Carmel a trebuit să dea piept cu cei 450 de profeţi ai lui Baal (1Regi 18). Mica, la Samaria a avut de înfruntat alţi 400 (1Regi 22,6-23). Astfel de profeţi mincinoşi vor apărea chiar până în ultimele zile ale istoriei pământului (Matei 24,11.24).

Alţii consideră această referire ca însemnând că profetul şi omul spiritului sunt adevăraţii profeţi pe care oamenii îi numeau nebuni, aiuriţi şi în mod dispreţuitor îi tratau ca atare dispreţuindu-i şi persecutându-i. Oamenii seculari i-au privit întotdeauna pe adevăraţii profeţi ai lui Dumnezeu ca nebuni, aşa cum a făcut Festus când a avut de-a face cu apostolul Pavel (Fapte 26,24); şi căpitanii lui Iehu când Elisei l-a trimis pe tânărul profet să-l ungă pe Iehu ca rege (2Regi 9,1-11); şi Şemaia când l-a acuzat pe Ieremia (Ieremia 29,24-29). Oare nu a fost chiar Domnul declarat „nebun” de către iudeii din timpul său (Ioan 10,19-21)?

Mărimii nelegiuirilor şi răzvrătirilor tale. Sau „Mare ură” [KJV]. Evident, ura celor apostaţi fie contra semenilor lor, fie contra lui Dumnezeu, sau contra profeţilor Domnului. În calea coborâtoare a păcatului, călcătorul legii mai întâi Îl neglijează pe Dumnezeu, apoi refuză în mod voit să asculte de El. În final, când ajunge sub pedeapsa lui Dumnezeu datorită purtării sale încăpăţânate, Îl urăşte pe Făcătorul Său.

Osea 9:8 8. Stă la Pândă. Sau „Străjerul” [KJV]. Dacă considerăm că profetul şi omul spiritual (vezi comentariul la v. 7) sunt profeţii adevăraţi de care poporul râde şi îşi bate joc ca fiind nebuni şi fanatici, Osea afirmă aici că Dumnezeul său este Dumnezeul acestor străjeri. Iar indiferent de felul cum erau ei trataţi, ca străjeri ai lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 3,16.21; 33,7-19), Domnul îi va ocroti.

Împotriva Dumnezeului meu. Sau „Cu Dumnezeul meu” [KJV]. Cuvântul „cu” de aici este semnificativ. Dacă profetul mincinos era cu poporul pentru a-i câştiga prin viclenie favoarea şi pentru a le scuza purtările păcătoase, adevăratul profet era totdeauna cu Domnul pentru a primi ajutorul şi îndrumarea Lui, cu El în comuniune, cu El pentru a împlini voinţa divină în faţa oricărei opoziţii. Într-un cuvânt era înaltulsău privilegiu de a fi un membru al grupei selecte care sunt „împreună lucrători cu El” (2Corinteni 6,1). Prin schimbarea unei vocale a ortografiei tradiţionale (vezi Vol. I, p. 25-26) expresia aceasta ar putea fi tradusă: „poporul Dumnezeului meu”.

Laţuri de păsări. O imagine care se referă la lucrarea profetului mincinos care prin înşelăciunea lui prinde poporul în cursa nimicirii (vezi Isaia 30,8-13). Aceasta pare a arăta că „proorocul” (vezi comentariul lav. 7) amintit mai înainte ar putea să fie mai degrabă un profet mincinos decât unul adevărat.

Vrăjmăşesc. Sau „Ură”. Evident, ură împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Lui, pe care a născut-o idolatria. Ea este descrisă ca avându-şi centrul în templul idolatru şi reprezentată în mod activ de profetul

mincinos.

Casa Dumnezeului său. Profetul mincinos va fi legat de un templu idolatru, poate cel de la Betel (vezi comentariul la cap. 8,1). Observaţi contrastul dintre „Dumnezeul lui” şi „Dumnezeul meu” amintit de Osea mai înainte în acest verset.

Osea 9:9 9. Zilele Ghibei. Pentru a arăta poporului din regatul de nord la ce adâncimi ale stricăciunii se afundaseră, Osea introduce o aluzie la Ghibea. Posibil că aceasta este o referire la abominabila şi ruşinoasa abuzare a ţiitoarei levitului de către locuitorii din Ghibea, unul dintre evenimentele respingătoare din timpul judecătorilor (vezi Judecători 19).

Îşi va aduce aminte de nelegiuirea lor. La fel, cum păcatul Ghibei fusese sângeros răzbunat prin aproape exterminarea întregii seminţii a lui Beniamin – deşi o perioadă păruse că Dumnezeu a trecut cu vederea vinovăţia păcătoşilor şi i-a îngăduit lui Beniamin să triumfe asupra celorlalte seminţii (vezi Judecători 20) – tot aşa va fi şi cu regatul de nord. Ei nu vor scăpa de pedeapsa divină a mâniei în exilul lor, cu toate că timp de mulţi ani s-a părut că fărădelegile lor fuseseră trecute cu vederea de Dumnezeu.

Va pedepsi. Vezi Osea 8,13; vezi comentariul la Psalmi 8,4; 59,5.

Osea 9:10 10. Nişte struguri. A găsi struguri şi smochine timpurii coapte într-o pustietate sălbatică şi necultivată este plăcut într-un mod cu totul şi cu totul special. Domnul exprimă marea bucurie pe care a avut-o faţă de Israelul din vechime când l-a luat la Sine (Deuteronom 32,10).

Baal-Peor. O referire la teribilul adulter spiritual şi literal la care Moab îl ademenise pe Israel să-l săvârşească, o ademenire sugerată de apostatul Balaam (vezi Numeri 25,1-5).

S-au pus în slujba. De la ebr. nazar, care în forma de aici înseamnă „a se dedica”. Nazar este rădăcina lui nazir, nazireu (vezi comentariul la Numeri 6,2).

Idolului scârbos. Fecioarele moabite îşi jertfeau virginitatea acestui zeu revoltător şi scârbos; iar în această lucrare nelegiuită erau amestecaţi şi israeliţii, aceia care trebuiau să fie sfinţiţi pentru Dumnezeu şi slujirea Lui (Numeri 25,6-9). În contrast cu nazireii care se separau de orice ar fi interferat cu consacrarea lor faţă de Dumnezeu (vezi Numeri 6), aceşti călcători de lege se despărţiseră de Dumnezeu şi de căile Lui şi se alipiseră de idolul scârbos devenind astfel, ca să zicem aşa „nazirei ai idolului scârbos” (vezi mai sus la „s-au pus în slujba”).

Pe care-l iubeau. Oamenii tind să se asemene la caracter cu obiectul adorării lor (vezi comentariul la Psalmi 115,8). Lucrul acesta a fost valabil şi pentru Israel. Întrucât degeneraseră în ce priveşte etica şi caracterul, ei erau priviţi de Dumnezeu ca fiind la fel de scârboşi ca şi urâciunile păgâne cărora li se închinau.

Osea 9:11 11. Efraim. Sau „Cât priveşte pe Efraim”. După ce a făcut paralela dintre starea rea actuală a lui Israel şi ruşinoasele întâmplări din trecut de la Ghibea şi cu Baal-Peor (v. 9, 10), Osea continuă cu vestirea pedepseimeritate care este gata să cadă asupra regatului de nord.

Slava lui. Sau „a lor”. Sensul cuvântului Efraim este „îndoită rodnicie” (vezi comentariul la Geneza 41,52). Binecuvântarea lui Iacov asupra lui Efraim prezicea că el avea să fie mai numeros decât fratele său, Manase (Geneza 48,14-20), binecuvântare care mai târziu a fost întărită prin Moise (Deuteronom 33,17). Este foarte probabil, deci, că slava de care se vorbeşte aici se referă la creşterea populaţiei lui Efraim. În urmasăbiei invadatorului care avea să vină, se va observa o remarcabilă scădere a populaţiei lui Efraim.

Osea 9:12 12. Şi vai de ei. Îndepărtarea lui Dumnezeu de poporul Său era cauza întregii lor nenorociri (vezi Deuteronom 31,16-18). Întrucât Israel se îndepărtase de Dumnezeu (Osea 7,13) nu-i mai rămăsese altceva lui

Dumnezeu decât să se îndepărteze de ei (vezi 2Cronici 15,1-2).

Osea 9:13 13. Din nou Efraim. Ebraica primei părţi a acestui verset este oarecum obscură. LXX, în dreptul acestei propoziţii, zice: „Efraim, după cum am văzut, şi-a dat copii ca pradă”.

Cel ce-i va ucide. Probabil că nici o naţiune n-a manifestat mai multă cruzime faţă de un vrăjmaş biruit decât asirienii (vezi cap. 10,14).

Osea 9:14 14. Ce să le dai? Profetul este de acord cu pedeapsa rânduită.

Osea 9:15 15. La Ghilgal. Vezi comentariul la cap. 4,15.

M-am scârbit de ei. Sau „I-am urât” [KJV]. Este teribil când păcatele noastre provoacă ura lui Dumnezeu şi severe vor fi pedepsele care vor veni ca urmare a acestei uri. Totuşi, putem fi siguri că deşi Dumnezeu urăşte păcatul, El încă îl iubeşte pe păcătos (SC 54). Dacă păcătosul nu se leapădă de nelegiuirea lui, cândva el va trebui să aibă de a face cu aversiunea divină faţă de rău care va aduce nimicirea finală a păcatului. Păcatul lui Efraim nu a fost un păcat obişnuit, un păcat din neştiinţă. A fost un păcat împotriva luminii depline a voinţei lui Dumnezeu şi prin urmare vrednic de o mai mare osândă (vezi Luca 12,47.48).

Casa Mea. Compară cu „ţara mea” (vezi comentariul la v. 3).

Nu-i mai pot iubi. Desigur că aceasta se aplică doar la naţiune ca întreg. Ea nu se referă la indivizi, dintre care mulţi au rămas credincioşi Domnului şi căilor Lui. Au fost mulţi de felul acesta în Israel, iar Dumnezeu i-a iubit după cum a făcut-o şi o va face totdeauna (vezi 1Regi 19,18; 2Cronici 16,9; Romani 8,35-39; PK 292).

Toate căpeteniile lor. Aceasta arată cât de pe deplin de deznădăjduită era starea spirituală a regatului de la nord, deoarece nici unul din regii lui nu a făcut ceea ce era drept înaintea Domnului. Cât de tragic era faptul că această naţiune care ar fi trebuit să fie o lumină pentru neamuri (vezi Isaia 49,6) a devenit o ţară a întunericului spiritual. Pentru alte comentarii, vezi p. 30-33.

Osea 9:16 16. Efraim este lovit. Cu toate că Israel fusese sădit ca o plantă plăcută în grădina iubirii lui Dumnezeu, boala apostaziei i-a atins rădăcinile şi s-a ofilit. Când rădăcina este uscată un mai poate fi nici o nădejde de roade. Aşadar, pomul lui Efraim, care ar fi trebuit să aducă roade spre slava lui Dumnezeu, nu va produce altceva decât frunze şi astfel va merita judecata divină (vezi Matei 21,18-19).

Osea 9:17 17. Dumnezeul meu. Vezi comentariul la v. 8. Dumnezeul nu este Dumnezeul celor care prin neascultarea lor se îndepărtează de El. Dumnezeu nu-i părăseşte pe oameni, decât dacă ei Îl părăsesc pe El mai întâi pentru a merge pe căi alese de ei (vezi comentariul la v. 12).

Va rătăci. Cu sute de ani mai înainte, Dumnezeu îl avertizase pe Israel că aceasta va fi soarta lor dacă se vor îndepărta de Domnul (vezi Deuteronom 28,63-65). Cele zece seminţii, ca naţiune, nu aveau să se mai întoarcă, ci aveau să rătăcească „printre neamuri” până la sfârşitul timpului (PK 298). Modul izbitor în care s-a împlinit această prezicere divină se vede pe larg în istoria iudeilor din zilele lui Osea şi până astăzi. Ei au mers dintr-o ţară în alta, un popor lipsit de ţară. Totuşi, profeţia nu afirmă că oameni din cele zece seminţii nus-ar putea înapoia din captivitate ca persoane individuale, deoarece aceştia au avut această posibilitate, iar uniichiar au folosit-o, o dată cu întoarcerea exilaţilor lui Iuda, după sfârşitul robiei lui Iuda (vezi comentariul la cap. 1,11).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

7 PK 285

9 PK 282

17 PK 280, 298

Osea 10:1 1. Vie mănoasă. Sau „deşartă” [KJV]. În Scripturi, poporul lui Dumnezeu este adesea comparat cu o viţă (Psalmi 8,8; Isaia 5,1-7; Ieremia 2,21; Matei 21,33-41). Viţa descrisă aici nu este lipsită de roade, însă roadele produse sunt pentru sine. Din punct de vedere al stăpânului, via poate fi numită „deşartă”, deoarece el nu primeşte nimic de la ea. La fel este şi cu Israel. Domnul nu Şi-a primit roadele cuvenite de la naţiunea pentru care făcuse atât de mult (vezi comentariul la Isaia 5,1-7).

Făcea multe roade. În timp ce prin nume şi mărturisire poporul Israel era poporul lui Dumnezeu, în realitate ei nu au adus roadele neprihănirii. Ei meritau aceeaşi judecată pe care Isus a rostit-o asupra smochinului neroditor (vezi Matei 21,18-19).

Pentru sine. [KJV]. Puţini oameni pot rezista în faţa prosperităţii. În loc de a se lăsa conduşi de bunătatea şi binecuvântările lui Dumnezeu la o sinceră pocăinţă faţă de păcat şi la o mai apropiată umblare cu Creatorul lor, ei sunt înclinaţi să-L uite. Roadele binecuvântărilor primite sunt ţinute în chip egoist pentru sineşi nu-I sunt înapoiate Lui. Astfel, Dumnezeu este adesea jefuit de roadele pe care oamenii I le datorează. Esteun mare abuz de bunătatea lui Dumnezeu de a refuza să împărtăşim cu alţii binecuvântările noastre (vezi p. 32-33).

Mai multe altare a zidit. Sau „A sporit altarele” [KJV]. Cuvântul ebraic tradus prin „a sporit” vine de laaceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „mulţime”. Ideea este că exact în măsura în care au sporit binecuvântările lor, a sporit şi apostazia lor. Aceasta prezintă în mod real ceea ce tocmai fusese arătat prin simboluri, marea creştere a apostaziei lui Israel. Creşterea populaţiei şi a prosperităţii materiale (vezi comentariul la cap. 2,8, PK 286) a avut ca urmare o creştere a numărului altarelor idolatre.

Stâlpii idoleşti. Ebr. maşşeboth, „stâlpii” (vezi comentariul la Osea 3,4; comp. 1Regi 14,23).

Osea 10:2 2. Inima lor. Israel adăuga slujirea idolilor la ceea a Domnului (vezi 2Regi 17,32.33.41), iar Dumnezeu nu putea tolera această închinare pe jumătate la El (vezi Matei 6,24). Numai atunci când venim la Dumnezeu cu toată inima El poate face pentru noi cea ce vrea (vezi Proverbe 23,26; Ieremia 29,11-14).

Împărţită. Sau „netedă”, „alunecătoare”.

Va surpa. Cuvântul ebraic înseamnă, literal, „a frânge grumazul lui”, un cuvânt folosit în mod obişnuit în sens ritualic (vezi Exod 13,13; 34,20; Deuteronom 21,4.6). Prin aceste cuvinte, Osea declară că mijloacele de păcătuire vor fi îndepărtate de la călcătorii de lege şi nimicite, altarele lor vor fi surpate, iar chipurile lor idolatre prăpădite. Subiectul celei de-a treia propoziţii este accentuat „Domnul le va surpa altarele”.

Osea 10:3 3. Curând. Sau „Acum” [KJV]. Fie când poporul vede nimicirea cu ochii, fie când se găsesc în captivitate.

N-avem un adevărat împărat. Ca rezultat al lepădării Domnului din partea lor şi a pedepselor venite o dată cu acest fapt, Israel va fi pus în situaţia să vadă şi să simtă că regii numiţi prin propria lor voie (vezi comentariul la cap. 8,4) nu sunt în stare să-i ocrotească sau să-i ajute (vezi comentariul la cap. 3,4).

Aceasta s-ar putea referi şi la lepădarea Domnului de către Israel în dubla Lui funcţie de Dumnezeu şi Împărat al lor. Respingerea aceasta care a început într-o oarecare măsură cu alegerea lui Saul (vezi 1Samuel 8,7), a dus în cele din urmă la dezastru spiritual şi probleme materiale, şi în cele din urmă la o ruină totală.

Osea 10:4 4. Jurăminte mincinoase. Necredincioşia lui Israel pe timpul lui Osea era arătată în multiple privinţe: 1) părăsirea Domnului prin idolatrie; 2) necredincioşia faţă de suveranul lor, şi 3) falsitate şi necinste în purtarea cu semenii lor în general. După ce făcuseră o învoială cu împăratul asirian Salmanasar V, au făcut în mod necinstit un legământ cu So, regele Egiptului (vezi 2Regi 17,4). Astfel, ei erau în acelaşi timp şi nişte călcători de legământ şi neascultători de porunca lui Dumnezeu care interzicea legămintele cu străinii (vezi Exod 23,32; 34,12; Deuteronom 7,2) şi astfel erau necredincioşi atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu.

Pedeapsa va încolţi. Sau „judecata înfloreşte”. Unii sugerează că „judecata” se referă la pedeapsa pe care Dumnezeu urmează să o aducă asupra naţiunii nelegiuite, pedeapsă care va fi la fel de amară şi de otrăvitoare ca şi cucuta. Totuşi, contextul pare să indice că „judecata” de aici se referă la sistemul oficial de „justiţie” din ţară care era o pervertire şi o bătaie de joc faţă de adevărata justiţie (vezi Amos 5,7; 6,12). Judecata aceasta pervertită este ca buruiana amară care răsare atât de grabnic şi abundent.

Buruiană otrăvitoare. Ebr. ro’sh, „o buruiană amară şi otrăvitoare” (vezi comentariul la Psalmi 69,21). Cuvântul este folosit şi pentru veninul şerpilor (Deuteronom 32,33; Iov 20,16).

Osea 10:5 5. Samariei. Capitala şi cetatea cea mai importantă a regatului de nord.

Viţeii. Ebr. ’egloth „vaci tinere”, sau „juninci”. În alte locuri în Osea viţeii idolatri sunt desemnaţi prin forma ebraică masculină. Probabil cuvântul este la genul feminin cu scopul de a exprima dispreţ pentru chipurile pe care le ridicase Ieroboam I. Folosirea femininului ar mai putea să implice slăbiciunea acestor zei; căci, în loc ca aceşti viţei să-i ajute pe oameni, aceştia se temeau că viţeii aceştia vor fi luaţi captivi. În loc de plural, LXX are singularul „viţel”, care se acordă mai bine cu pronumele singular „el” (v. 5 şi 6).

Bet-Aven. Literal, „casa puterii rele”, sau „casa nelegiuirii” (vezi comentariul la cap. 4,15). Betel, „casalui Dumnezeu”, cândva un loc cu o încărcătură sacră datorită legăturii sale cu patriarhul Iacov, a devenit mai târziu unul din cele două centre al cultului idolatru al viţelului (1Regi 12,26-33).

Preoţii. Ebr. kamarim, un cuvânt care mai apare în Vechiul Testament numai în 2Regi 23,5, unde este tradus „preoţii idolilor”, şi în Ţefania 1,4, unde este tradus „slujitorii săi”.

Osea 10:6 6. El însuşi va fi dus. Versetul acesta îl explică pe cel precedent. Zeul naţional al lui Israel, viţelul, va fi dus în Asiria ca o pradă de război. Pe vremuri biruinţa asupra unei naţiuni era considerată o biruinţă asupra zeilor ei (vezi 1Regi 20,23.38; 2Regi 18,28-35).

Împăratul Iareb. Vezi comentariul la cap. 5,13. Nu există o referire specifică la împlinirea acestei profeţii despre ducerea în Asiria a acestui viţel de aur, dar putem fi siguri că asirienii nu ar fi lăsat ca un asemenea obiect de valoare să rămână neatins în Betel.

Planurile. Poate o referire la politica nelegiuită a lui Ieroboam I care a avut ca scop separarea lui Israel de Iuda (vezi 1Regi 21,26-30).

Osea 10:7 7. Ţăpligă. Ebr. qeşeph, „o ramură ruptă” (vezi Matei 15,13). LXX zice „nuia”. Imaginea evidenţiază uşurătatea, instabilitatea şi lipsa de sprijin a regelui în care se încrezuse poporul.

Osea 10:8 8. Bet-Aven. Literal „Aven”. Pare cel mai probabil că acesta trebuie să fie înţeles ca fiind Bet-aven, poate Betel (vezi comentariul la cap. 4,15). Unii, totuşi, iau aceste înălţimi „Aven” ca indicând înălţimile „nelegiuirii” (Ebr. ’awen înseamnă nelegiuire) unde se aduceau sacrificii ilegitime zeilor străini. Jertfind Domnului pe aceste înălţimi în loc să facă aceasta la Ierusalim, unicul loc pentru slujbă religioasă după lege (vezi Deuteronom 12,1-14), poporul a început să se îndepărteze de Dumnezeu. Mai târziu, din cauza apostaziei crescânde, aceste înălţimi au fost martorele celor mai urâcioase idolatrii şi ale celor mai

ruşinoase practici păcătoase (vezi comentariul la Osea 4,13).

Spini. Un tablou impresionant al unei pustiiri complete.

Acoperiţi-ne. Atât de copleşit va fi poporul de necaz şi de groază, încât în disperare şi deznădejde, vor dori moartea imediat. Decât să mai privească asemenea scene sfâşietoare, decât să mai sufere asemenea nenorociri, ei preferă să fie îngropaţi sub munţi şi dealuri.

În mod semnificativ, Domnul a folosit cuvinte similare când a prezis nenorocirile legate de distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. (Luca 23,30), aşa cum a făcut şi Ioan descriind disperarea oamenilor la sfârşitul lumii (Apocalipsa 6,16.17). Nu este infinit mai bine să ne rugăm lui Isus acum să „ne acopere” păcatele cu sângele ispăşirii Lui decât ca prin neglijarea acestui lucru să trebuiască să strigăm la munţi şi la dealuri în cele din urmă să cadă peste noi şi să ne acopere? Rugăciunile noastre sincere către Hristos de acum vor fi cu siguranţă ascultate, dar rugăciunile la munţi şi la dealuri de atunci, vor fi în zadar.

Osea 10:9 9. Ghibei. Vezi comentariul la cap. 9,9. Păcatul acesta al Ghibei devenise proverbial.

Osea 10:10 10. Îi voi pedepsi. Cu privire la scopul captivităţii, vezi p. 31, 568.

Se vor strânge. Uneltele pedepsei lui Dumnezeu vor fi naţiunile invadatoare străine (vezi comentariul laIsaia 7,20). Aşa cum celelalte seminţii fuseseră adunate împotriva seminţiei lui Beniamin la Ghibea pentru a o nimici, şi acum, împotriva celor zece seminţii urmau să fie adunate diferite popoare şi naţiuni pentru a-l nimicipe Israel. Numărul celor adunaţi împotriva lui Israel urma să fie tot atât de copleşitor ca acela al celorlalte seminţii împotriva micii seminţii singure a lui Beniamin (vezi Judecători 20).

Îndoita lor nelegiuire. Sau „Două brazde” [KJV]. Potrivit cu tradiţia masoretică, LXX, Siriaca şi Vulgata, aici ar trebui să se zică „două nelegiuiri”. Pedepsirea lui Israel este legată de nelegiuirile lui, iar ca animale înjugate, poporul urmează să tragă pedeapsa aceasta după el. Poporul lui Dumnezeu lepădase jugul Său uşor şi plăcut (vezi comentariul la Matei 11,29.30) şi se legase de căile sale păcătoase. În păcatul acesta nimicirea avea să-i ajungă din urmă.

Osea 10:11 11. Mânzată. Ebr. ’eglah (vezi comentariul la v. 5). Efraim este asemănat aici cu o mânzată învăţată să treiere grâul. Boii nu erau înjugaţi laolaltă, ci lucrau aparte când treierau grâul, treierând fie cu picioarele, fie trăgând peste el o sanie sau un car de treierat. De asemenea, ei nu aveau gura legată (vezi Deuteronom 25,4), aşa că erau lăsaţi liberi să mai apuce din când în când câte o gură de grâu. Aşa era şi istoria lui Israel. El fusese aşezat în ţara făgăduită în împrejurări optime şi plăcute, ca o mânzată care treieră şicăreia i se îngăduie după plăcere. Din nenorocire, aceste conforturi materiale care ar fi trebuit să-L atragă spre Creatorul lui, l-au făcut în mod păcătos mulţumit de sine şi răzvrătit (vezi comentariul la Deuteronom 32,15).

Gâtul său cel frumos. A venit o schimbare; jugul asirian este gata să fie aşezat pe gâtul cel frumos al luiIsrael.

Va ara. Acum va fi impusă o muncă grea şi neplăcută. Iuda, din cauza păcatelor lui, urmează să aibă şi el parte de muncă grea, având de făcut obositoarea muncă a aratului; iar Iacov, probabil folosit aici în înţelesul celor 10 seminţii din nord, va zdrobi bulgării. Cândva liber, Efraim este acum subjugat şi făcut să poarte jugul unei aspre robii.

Osea 10:12 12. Semănaţi potrivit cu neprihănirea. Literal, „pentru neprihănire”, „spre neprihănire”; Israel trebuie să semene seminţe din care să răsară neprihănirea. Sfatul dat aici reflectă din nou sensul cuvântului Izreel (vezi comentariul la cap. 1,4; 2,23).

Secera. Mânzata ilustrează starea la care ajuns Israel din cauza păcatului; aici, profetul descrie ce doreşte Domnul să fie Israel prin ascultarea credinţei. Folosind ilustraţii luate din viaţa agricolă (v. 12 şi 13) Osea prezintă chemarea la pocăinţă şi la reforma pe care o aduce adevărata pocăinţă. Dumnezeu Îşi asigură poporul că dacă ei îşi vor conforma viaţa cu voinţa Lui şi îi vor trata cu dreptate pe semenii lor, îşi vor primi răsplata (vezi Psalmi 19,11; Proverbe 11,18), o răsplată mult mai mare decât toate faptelor bune pe care le-ar putea face ei luate împreună, la fel ca plugarul care seamănă o măsură o măsură de grâu şi seceră din ea mult mai multe măsuri la recoltare (vezi Marcu 10,28-30). Chiar dacă ar fi să semănăm seminţele neprihănirii cu lacrimi, ne rămâne făgăduinţa plină de mângâiere că vom secera cu bucurie (vezi Psalmi 126,5.6).

Îndurarea. Ebr. chesed (vezi nota adiţională la Psalmul 36). Compară cu sensul numelui Lo-Ruhama (vezi comentariul la Osea 1,6; 2,23).

Desţeleniţi-vă. Aceasta este o chemare divină stăruitoare la o reformă în viaţă pentru smulgerea din rădăcină a buruienilor păcatului, aşa cum agricultorul trage cu plugul său prin câmpul înţelenit şi nelucrat şi îl desţeleneşte pentru ca terenul să poate fi gata pentru semănarea seminţei. Israel este îndemnat stăruitor să îndepărteze orice apostazie în ce priveşte închinarea, orice nelegiuire în purtare, şi să se întoarcă la Domnul cu sinceritate de inimă. Prea multă vreme a zăcut terenul lui Efraim pustiu şi sălbatic în păcat. Acum trebuie să facă acum loc cultivării divine pentru smulgerea buruienilor şi rădăcinilor relelor naţionale, sociale şi individuale. Înnoirea spirituală şi reforma religioasă radicală sunt imperios necesare.

Această chemare puternică şi stăruitoare arată că uşa harului era încă deschisă pentru o posibilă pocăinţă din partea lui Israel. Totuşi, a rămas realitatea tristă că naţiunea ca un tot era atât de înăsprită în păcat încât chemarea aceasta stăruitoare urma să fie în zadar (vezi comentariul la cap. 4,17). Cu toate acestea, soliile directe ale lui Osea nu au fost cu totul în zadar, deoarece probabil ele au ajutat multe suflete sărămână credincioase în acest timp de criză (vezi PK 292).

Căutaţi pe Domnul. Dacă ei ar fi făcut aşa, Dumnezeu i-ar fi recunoscut din nou ca popor al Lui (vezi comentariul la cap. 1,9; 2,23).

Ploaie mântuire. Vezi comentariul la Isaia 45,8.

Osea 10:13 13. Aţi arat răul. Folosit aici cu sensul de „aţi semănat răul”. Purtarea anterioară a poporului lui Israel fusese opusul a ceea ce sunt îndemnaţi să manifeste acum (vezi v. 12). Răul pe care ei îl semănaseră deja dăduse recolta nelegiuirii (vezi Iov 4,8; Proverbe 22,8). Încrederea lor în înţelepciunea propriilor lor căi i-a dus la dezastru şi război (vezi Proverbe 14,12).

Rodul minciunii. Prin făţărnicie şi idolatrie, Israel minţise împotriva lui Dumnezeu. Acum roadele acestei ticăloşii vor fi decepţia, fumul şi cenuşa deplinei dezamăgiri şi nimicnicii.

În carele tale de luptă. Sau „În căile tale”. Israel a părăsit calea dreptăţii lui Dumnezeu pentru a merge pe propriile sale căi de nedreptate. Încrezându-se în ajutorul zadarnic al Egiptului şi al Asiriei, ei au făcut din carne puterea lor şi aşa s-au depărtat de Domnul (vezi comentariul la Ieremia 17,5).

Osea 10:14 14. Zarvă. Recolta este gata, zarva războiului şi a distrugerii este pe drum.

Şalman. Considerat a fi o formă prescurtată a lui Salmanasar V, împăratul Asiriei; sau o referire la Şalum, care l-a ucis pe Zaharia, fiul lui Ieroboam II şi a domnit peste Israel numai o lună, după care el însuşi afost ucis de succesorul lui (vezi 2Regi 15,8-15); sau Salamanu, un rege moabit.

Bet-Arbel. Ebr. beth ’arebe’l, „casa lui Arebel”. Aceasta poate să fi fost Arbela (modernul Irbid), menţionată în 1Macabei 9,2, în Galilea, în seminţia lui Neftali; s-au poate să fi fost un alt Irbid la răsărit de Iordan. Destul de interesant, LXX zice „casa lui Ieroboam”, ceea ce ar constitui o referire la uciderea lui Zaharia de către Şalum, care a pus capăt familiei lui Ieroboam II.

Zdrobită. Asirienii erau cunoscuţi ca fiind extrem de cruzi în război (vezi comentariul la cap. 9,13).

Osea 10:15 15. Betel. Vezi comentariul la cap. 4,15. Captivitatea iminentă trebuia pusă pe seama nelegiuirilorpoporului. Ca centru al cultului viţelului, Betelul constituia motivul păcătos al multora din nenorocirile care seapropiau pentru ei.

Revărsatul zorilor. Aşa cum zorile dimineţii înlătură repede stelele nopţii, tot aşa regele (cel mai probabil Osea, cel din urmă rege al lui Israel) va fi grabnic strivit, iar regatul de nord îşi va ajunge curând sfârşitul.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AA 15; COL 290; MB 54; PK 19

5, 6 PK 285

12 COL 56; CT 508; Ev 113, 634; PK 282; RC 63; 6T 420; 9T 62

13–15PK 280

Osea 11:1 1. Tânăr. Sau „copil”. Versetele 1-4 din capitolul acesta oferă o descriere a binefacerilor pe care poporul Israel le primise de la Domnul din timpul Exodului, şi a nerecunoştinţei care a urmat din partea lui Israel faţă de aceste binecuvântări. Dumnezeu avea toate motivele să fie mâniat contra lui Israel datorită atitudinii lor faţă de iubirea şi grija pe care El le revărsase asupra lor, din pruncia lor, ca să zicem aşa (vezi Ezechiel 16,1-8; PK 312). Interesul Lui faţă de ei şi pentru ei fusese într-adevăr acela al unui tată faţă de fiul său, un interes de care nici o altă naţiune nu avusese parte în aceeaşi măsură (vezi Deuteronom 7,6-8). Osea se referă la această relaţie, care a început din timpul când Moise i-a prezentat lui Faraon solia Domnului de a-I lăsa poporul să plece (vezi comentariul la Exod 4,22.23). Osea 11,1 arată că un scop principal al Bibliei este de a recomanda păcătoşilor bunătatea şi harul lui Dumnezeu (vezi 8T 275). „Întreaga Scriptură”, spunea Luther, „urmăreşte îndeosebi aceasta, ca noi să nu punem deloc la îndoială, ci să nădăjduim, să ne încredem şisă credem cu certitudine că Dumnezeu este binevoitor, milos şi îndelung răbdător.”

Am chemat pe fiul Meu. Experienţa eliberării lui Israel din Egipt a fost declarată de evanghelistul Matei, sub îndrumarea Duhului Sfânt, o ilustraţie sau o profeţie a experienţei copilului Isus în Egipt şi a întoarcerii Lui în Palestina (vezi comentariul la Matei 2,15). Deşi referirea lui Matei nu poate fi considerată o citare cuvânt cu cuvânt nici a textului ebraic şi nici a LXX-ei la Osea 11,1, fără doar şi poate că scriitorul Evangheliei a avut în minte chiar această comparaţie de experienţe.

Osea 11:2 2. Îi chemau. Probabil o referire la diferiţi profeţi şi alţi mesageri care Dumnezeu S-a folosit pentrua-Şi comunica voia poporului.

Se îndepărtau. Refuzând să recunoască chemarea lui Dumnezeu, Israel s-a întors la idolatrie, în special la Baali, diferite reprezentări ale zeului Baal (vezi cap. 2,17).

Osea 11:3 3. L-am ridicat în braţe. Sau „de braţe”. Aceasta este o frumoasă imagine a grijii iubitoare a lui Dumnezeu faţă de Efraim. Aşa cum un părinte duios învaţă un copil să meargă, luându-l de braţe când se împiedică sau cade, şi Domnul l-a învăţat pe fiul Său, Israel (vezi Deuteronom 1,31; 33,27; Ieremia 31,32). La fel cum un părinte răbdător îngăduie multe copilului său care n-a ajuns încă la vârsta discernământului, tot aşa Domnul Se purtase cu răbdare faţă de poporul Lui încă imatur, popor care nu cunoştea tainele spirituale ale împărăţiei cerului (vezi Deuteronom 32,10).

Îi vindecam. Aceasta pare să fie o aluzie la Exod 15,26 (vezi şi Isaia 57,18).

Osea 11:4 4. Legături. Aceasta este o continuare a imaginii călăuzirii părinteşti a lui Israel din partea Domnului (vezi Ieremia 31,3).

Funii de dragoste. O expresie semnificativă arătând că aceste legături sau funii sunt de departe diferite de acelea pe care le folosesc oamenii pentru îmblânzirea animalelor sălbatice. Animalele inferioare trebuie uneori înfrânte cu oarecare violenţă pentru a se supune la muncă folositoare; dar nu aşa îi atrage Dumnezeu pe oameni. El nu foloseşte nici funii tari, nici legături de fier, ci ne atrage prin mijloace raţionale, apelând la inteligenţa şi simţămintele noastre (vezi comentariul la Isaia 1,18). Dumnezeu ne atrage într-o manieră care este potrivită cu demnitatea naturii noastre, ca unii care suntem făcuţi după chipul Lui Dumnezeu (Geneza 1,26.27). Lucrând pentru suflete noi trebuie să urmăm întotdeauna această metodă a iubirii (vezi 1Corinteni 9,19-23; 1Tesaloniceni 2,7.8; 3,12; Evrei 5,2). Hristos ne-a atras cu legături omeneşti când S-a făcut om, şi a trăit şi S-a jertfit pentru binele nostru (vezi Ioan 12,32; Fapte 10,38). Unul din motivele pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om a fost ca să-i atragă pe oameni cu funiile simpatiei, făcându-Se părtaş aceleiaşi naturi cu ei.

Mâncare. Domnul i-a acordat lui Israel, în ciuda deselor lor fapte lipsite de credincioşie, harul Lui mântuitor şi mila Lui duioasă, împreună cu o întreţinere îmbelşugată (vezi Psalmi 23,5). Aceasta făcea cu atât mai de neiertat faptul că se adresau altor zei pentru a-şi procura bunătăţi şi mai mari.

Osea 11:5 5. În ţara Egiptului. Fiind tributar Asiriei de pe vremea lui Menahem (2Regi 15,17-20), Israel s-a răsculat şi a căutat ajutor de la Egipt (2Regi 17,1-4). Totuşi, nici un ajutor nu va fi îngăduit din partea Egiptului; Israel va fi constrâns să se supună jugului asirian. Robia asiriană va constitui o pedeapsă pentru păcatele de care nu se pocăiseră.

Osea 11:6 6. Sabia. Nu va fi scăpare de invazie şi efectele acesteia.

Sprijinitorii. Literal, „beţe”, „stinghii”, „ramuri” sau „mlădiţe”. Evident, „ramurile” erau legate de sistemul defensiv al cetăţilor, ca de pildă drugii porţilor cetăţii. Sau „ramurile” pot fi înţelese în mod figurat cafortăreţe de frontieră, sau satele învecinate, legate de cetăţi precum ramurile de trunchiul unui pom.

Planurilor. Sau „sfaturile”. Cauza tuturor acestor nenorociri gata să vină erau planurile sau sfaturile rele ale naţiunii care au condus poporul la călcare de lege şi apostazie (vezi Psalmi 5,10).

Osea 11:7 7. Poporul Meu. Cât de expresiv arată aceasta că în ciuda întregii stăruinţe a lui Israel de a se lepăda de credinţă, naţiunea încă era „poporul Meu” pentru Dumnezeu!

Chemaţi înapoi. Cu toate că Israel este chemat la părtăşie cu Cel Prea Înalt, se părea că nici unuia nu-i păsa de această înaltă experienţă. Stricăciunea era atât de adânc înrădăcinată în Israel, încât poporul în generalnu dădea nici un răspuns apelurilor stăruitoare ale profeţilor pentru o viaţă spirituală mai înaltă.

Osea 11:8 8. Să te dau. Ideea din v. 8 reprezintă o trecere de la preziceri îngrozitoare ale pedepselor aspre, lafăgăduinţe ale îndurării mângâietoare. Adesea, în profeţia lui Osea ameninţările şi făgăduinţele alternează, iar uneori se contopesc. Cu toate că Efraim merită nimicirea deplină din cauza nelegiuirilor lui, Domnul, datorită iubirii şi harului Lui care durează, continua să se lupte pentru pocăinţă şi reformă din partea poporului Său (vezi Ieremia 31,20).

Ţeboimul. Adma şi Ţeboim făcuseră parte din cetăţile câmpiei care fuseseră nimicite de Dumnezeu (Geneza 14,8; Deuteronom 29,23). Cu toate că Israel fusese la fel de vinovat şi vrednic de mânie ca şi cetăţileacestea (vezi Matei 11,23.24), Dumnezeu Îşi exprimă neplăcerea de a da regatul de nord în mâinile vrăjmaşilor lui sau de a-l lăsa pradă nimicirii.

Milă. Vezi comentariul la Numeri 23,19.

Osea 11:9 9. Nu voi lucra. Profetul zugrăveşte un tablou măreţ al lucrării iubirii divine. Domnul nu va lucra după mânia Lui aprinsă şi nici nu-l va nimici cu totul pe Efraim. Dacă iubirea lui Dumnezeu la începutul interesului Său faţă de Israel a fost mare şi profundă (vezi v. 1-4), ea este încă şi mai mare acum, când se manifestă sub formă de milă (v. 8, 9), Domnul refuzând să-Şi predea poporul, chiar aşa nevrednici de iubirea pe care le-o dovedise cum erau.

Nimici pe Efraim. În timp ce omul poate pedepsi pentru a nimici, Dumnezeu pedepseşte pentru a corecta şi îndrepta (vezi Ieremia 29,11). Mânia lui Dumnezeu decurge într-un mod cu totul deosebit de aceea a oamenilor. Ei urmăresc răzbunarea, El împăcarea.

Eu sunt Dumnezeu. Acesta este motivul fundamental al îndurării divine tocmai exprimate – caracterul sfânt în sine al lui Dumnezeu care nu poate decât să-Şi onoreze şi să-Şi împlinească legământul de iubire veşnică cu Israel. El este Dumnezeu şi, prin urmare, trebuie măsurat prin standardul divin al acelei iubiri (vezi Romani 8,37-39; 1Ioan 4,16) şi nu după standardul răzbunător al omului.

Sfântul. Aceasta explică de ce Dumnezeu pedepseşte nelegiuirea şi totuşi continuă să manifeste îndurare. Sfinţenia care nu poate să-l tolereze pe vinovat este tot una cu sfinţenia adevărului şi credincioşiei.

Nu voi veni să prăpădesc. Sau „în cetate”. Aceste cuvinte înseamnă că Dumnezeu nu va veni ca un vrăjmaş ca să nimicească cu totul, aşa cum venise în cetăţile din câmpia Sodomei (v. 8).

Osea 11:10 10. Leu care va răcni. Sau „Va răcni ca un leu”. O imagine arătând tăria chemării şi maiestatea grozavă Domnului chemându-Şi astfel poporul să se întoarcă. Acest răcnet ar mai putea să semnifice ordinele Sale pline de autoritate către duşmanii lui Israel când Dumnezeu Îşi va rechema poporul din captivitatea acestora. Glasul maiestuos şi impunător al Domnului faţă de toţi cei care lucrează fărădelege, deşi plin de iubire (Romani 2,4) este şi plin de potenţialitatea solemnă a judecăţii. Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi nu numai să alerge către mila Lui, dar şi să fugă de mânia viitoare (vezi Matei 3,7-8).

Osea 11:11 11. Ca o pasăre. Evident, o referire la întoarcerea iudeilor după cei 70 de ani de captivitate (vezi Ieremia 29,10). Egiptul şi Asiria sunt menţionate amândouă aici, anume, pentru că iudeii au experimentat robia şi asuprirea în ambele ţări.

Osea 11:12 12. Mă înconjoară. Profetul prezintă idolatria făţişă a lui Israel, în contrast cu starea spirituală a regatului de sud a lui Iuda, care pe din afară se arăta credincios Domnului.

Hoinar. Probabil, aceasta arată că Iuda încă mai are o purtare nestatornică, neliniştită în ce priveşte legătura lui cu Domnul, Sfântul cel credincios.

Pentru statutul lui Iuda la momentul când regatul de nord al lui Israel a căzut vezi v. 2; vezi comentariul la cap. 4,15; vezi p. 31.

Acest ultim verset al cap. 11 este primul verset al cap. 12 în Biblia ebraică.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 312; 8T 275

2–7 8T 276

3 PK 296

4 DA 480; Ev 211

7 PK 281

8 COL 235; TM 245

8, 9 COL 218; 8T 276

10, 11 8T 277

Osea 12:1 1. Efraim. Aici, un sinonim pentru regatul de nord al lui Israel.

Îi place vântul. Sau „Se hrăneşte cu vânt” [KJV]. În loc de a-L căuta pe Domnul ca izvor al siguranţei, Israel a recurs la alianţe străine care să-l ajute să-şi păstreze puterea sleită. „Vântul” este un simbol a ceea ce este gol şi zadarnic, lipsit de o valoare practică. De aceea, a se hrăni cu vânt, înseamnă a avea plăcere sau a-şi scoate hrană dintr-un lucru care nu poate oferi aşa ceva.

Vântul de răsărit. Vezi comentariul la Ieremia 18,17. A alerga după vântul de răsărit înseamnă a urmărisperanţe şi planuri zadarnice care sunt imposibile. Dar într-o şi mai mare măsură, aici se face aluzie la puterea distrugătoare a vântului de răsărit, făcându-l să simbolizeze mai mult decât ceva zadarnic şi deşert. El simbolizează ceea ce este dăunător şi distrugător. Vântul de răsărit din Palestina, venind peste mari întinderi de pustiu nisipos, este uscat, arzător, nimicitor pentru vegetaţie, chinuitor pentru om, violent pe mare (vezi Psalmi 48,7) şi pe uscat (vezi Iov 27,21; Ieremia 18,17). De aceea, imaginea alergatului după vântul de răsăriteste un simbol al nimicirii. Partea întâi din Osea 12,1 din LXX zice: „Dar Efraim este un duh rău, el a alergat după vântul de răsărit toată ziua”.

Măreşte minciuna. Unii explică aceasta ca descriind cultul fals al lui Israel şi efectele lui dăunătoare (vezi Amos 2,4). Alţii iau acest pasaj ca fiind o referire la comportamentul lui Efraim faţă de semenii lui în violenţă şi jaf (vezi Ieremia 6,7; Amos 3,10). Cert este că întreaga viaţă a regatului de nord era o minciună. Poporul lui renunţase la autoritatea divină. Ei se răzvrătiseră faţă de dinastia lui David. Ei lepădaseră preoţia fiilor lui Aaron. Se închinau la viţeii de aur. S-au lepădat de Domnul pentru a se închina înaintea Baalilor şi Astarteelor. Au slăbit legăturile moralităţii în viaţa lor socială. Au căutat ajutor în timp de necaz naţional, nu de la Domnul, ci într-o vreme de la Asiria, iar în alta de la Egipt (vezi comentariul la Osea 11,5). Totuşi, în totacest timp încă pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu. Se făleau cu Iacov ca tată al lor, lucru care explică de ce este citată viaţa lui Iacov (cap. 12,3.4) ca o mustrare pentru urmaşii lui.

Şi înşelătoria. Sau „pustiirea”. Este semnificativ faptul că minciunile şi pustiirea sunt puse în legătură aici. Păcatele faţă de care nu s-a făcut pocăinţă şi pedeapsa pentru ele sunt întotdeauna legate între ele de Dumnezeu. A înmulţi pe una înseamnă, deci, a o înmulţi pe cealaltă. Păcatul este cauza al cărei efect este pedeapsa, un efect pe care, într-un mod destul de tragic, cei mai mulţi oameni par să-l treacă cu vederea până când este prea târziu (vezi Romani 2,4-6).

Face legământ. Printre celelalte neamuri din antichitate, ca de pildă grecii şi romanii, tot aşa, aducerea de jertfe de animale ratifica condiţiile obligatorii ale unui acord între părţile în cauză. Această alergare după alianţe străine este dată ca o dovadă pozitivă a apostaziei lui Israel. Oferirea unor daruri mari către Asiria din partea lui Israel, în loc de a-i opri pe asirieni să le invadeze ţara, i-a stimulat pe aceştia să invadeze ţara lui Israel pentru a mai multă bogăţie (vezi Eclesiastul 5,10). Ambiţiile politice, economice şi teritoriale ale puterilor imperiale precum Asiria nu sunt niciodată potolite. O dată ce a început să plătească tribut acestei puteri mesopotamiene, Israel nu mai putea opri cererea irezistibilă a acestui imperiu după mai mult şi tot mai mult. Astfel s-a realizat ruina lui Israel.

Untdelemn. De obicei, referindu-se la uleiul de măsline, un produs abundent al Palestinei (vezi Deuteronom 8,7.8; Ezechiel 27,17). Untdelemnul acesta era probabil trimis în Egipt ca un dar pentru a

câştiga interesul şi ajutorul acestei ţări împotriva Asiriei.

Osea 12:2 2. În ceartă. Vezi comentariul la cap. 4,1. În această plângere a lui Dumnezeu împotriva poporului Său este cuprins şi Iuda. Fărădelegea lui Iuda nu era atât de serioasă ca aceea a lui Israel la data acea, deoarece această naţiunea era încă loială faţă de Domnul pe din afară (cap. 11,12), şi nu era atât de făţiş vinovată de apostazie ca Israel. Cu toate acestea, Iuda trebuie să stea înaintea pedepsei.

Iacov. Într-un anumit sens, Iacov aici înseamnă regatul de nord, în contrast cu Iuda; dar într-un sens mai cuprinzător, mai general, numele cuprinde atât cele zece seminţii care alcătuiau pe Israel, cât şi pe cele două care alcătuiau pe Iuda.

Osea 12:3 3. De călcâi. Amintirea numelui Iacov (v. 2), conduce la menţionarea în v. 3 a două întâmplări semnificative din viaţa patriarhului. Evident, ţinta lui Osea este de a-şi îndemna poporul să imite purtarea a strămoşului lor, şi să le amintească de distincţia pe care el o căpătase astfel, ca o încurajare pentru ei să se ducă şi să facă la fel. La naşterea lui, Iacov apucase călcâiul fratelui său mai mare, o întâmplare care a făcut cael să primească numele de Iacov (vezi comentariul la Geneza 25,26). A două propoziţie din v. 3 spune cum Iacov aflat la maturitate, s-a luptat cu Dumnezeu, îngerul legământului (vezi Geneza 32,22-32) şi a biruit, aşa că numele lui a fost schimbat din Iacov în Israel. Cuvântul „Israel” înseamnă, de fapt, „el se luptă cu Dumnezeu”, sau „el triumfă asupra Dumnezeu”, sau „stăpâneşte cu Dumnezeu” (vezi comentariul la Geneza 32,28). Iacov a început noaptea aceea cu luptă, dar a sfârşit-o în rugăciune fierbinte. Scopul oricărei lupte cu Dumnezeu nu este de a-L birui pe El, ci de a birui eul. Recunoaşterea slăbiciunii constituie puterea noastră, iar aceia care vin cu rugăciunea „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”, descoperă că aceasta ledă putere faţă de Dumnezeu.

Osea 12:4 4. S-a luptat. Sau „A avut putere” [KJV]. Experienţa lui Iacov ca o pildă pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să o urmeze este descrisă şi tratată mai pe larg în versetul acesta cu scopul de a-l stimula pe Israelul din timpul lui Osea să o imite. Experienţa aceasta scoate la iveală câteva lecţii importante: 1) Eficacitatea rugăciunii serioase şi stăruitoare în această luptă (vezi Efeseni 6,18; Filipeni 4,6; 1Tesaloniceni 5,17). Iacov nu s-a descurajat în faţa primejdiilor care-l ameninţau, şi nici nu s-a prăbuşit sub dificultatea situaţiei sale. El a dat piept în mod brav cu descurajările care îl împresurau, totuşi, nu în propria putere. Prin puterea de la Dumnezeu, el a avut putere faţă de Dumnezeu; în tăria acestei puteri, el s-a luptat cu Îngerul legământului şi a biruit. Lupta simboliza râvna şi energia intensă pe care le-a manifestat; obiectul acestei lupte era binecuvântarea lui Dumnezeu. Mijloacele folosite au fost rugăciunile, lacrimile şi cererile fierbinţi. Stăruinţa cu care s-a rugat şi a pledat este exprimată în cuvintele „Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” 2) Numai prin puterea lui Dumnezeu putem rezolva probleme răului din viaţa noastră. Atingerea care a schilodit coapsa lui Iacov şi i-a luat puterea a dat pe faţă pentru toate timpurile neputinţa omenească de a triumfa în luptă cu păcatul şi a demonstrat în mod cert ce poate face Dumnezeu dacă ne predăm în mâinile Lui (vezi Matei 1,21; Ioan 15,5; Filipeni 4,13; Evrei 13,20.21).

Betel. Betel reprezintă scena a două momente marcante în experienţa spirituală a lui Iacov (vezi Geneza 28,11-12; 35,1-5). În ambele situaţii patriarhul se consacrase acolo Domnului. Acum Osea face apel la urmaşii lui Iacov să-şi curăţească vieţile de idolatrie şi să înceteze să mai facă din Betel un centru al închinării false (vezi comentariul la Osea 4,15).

Ne-a vorbit. Vezi comentariul la v. 5.

Osea 12:5 5. Domnul. Prima jumătate a v. 5 este o frază în apoziţie cu „Dumnezeu” de la finele v. 4. Astfel ideea pasajului este: „Şi acolo El, Însuşi Domnul Dumnezeul oştirilor a vorbit cu noi” (sau „cu el” conform unor manuscrise ale LXX şi ale versiunii siriace). Unii au interpretat pasajul acesta ca însemnând că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Iacov că numele lui nu va mai fi Iacov, ci Israel, El a vorbit nu numai patriarhului,ci prin el, ca reprezentant, tuturor urmaşilor lui. Această interpretare ar explica de ce Osea îi spune poporului său că la Betel Domnul „ne-a vorbit” (v. 4).

Dumnezeul oştirilor. Vezi comentariul la Ieremia 7,3. Legământul şi făgăduinţa i-au fost confirmate lui Israel de Acela care are puterea şi autoritatea de a face lucrul acesta, Domnul Dumnezeul oştirilor, Domnul Dumnezeul armatelor cerului, Cel care conduce şi controlează toate evenimentele şi care guvernează întregul univers (vezi Psalmi 103,19). Cuvântul „oştiri” este în mod special potrivit în legătură cu Iacov, datorită oştirii îngereşti care l-a întâlnit înainte ca el să se lupte cu Dumnezeu (vezi comentariul la Geneza 32,2).

Numele. Sau „Memorialul”. Adică, „Numele memorial” al lui Dumnezeu, numele sub care Israel urma să şi-L amintească (Exod 3,15; Psalmi 135,13). Pentru a-l încuraja pe poporul Domnului să aibă deplină încredere în Dumnezeu şi în puterea Lui de a mântui, profetul adaugă cuvintele „Numele [memorialul] Lui este Domnul”. Atunci când se menţionează numele unei persoane, îndată memoria aduce aminte ce fel de caracter are, dacă este bună sau rea, dacă se poate avea încredere în ea, sau trebuie dispreţuită. Aşa este cu Dumnezeu; numele Lui readuce în mintea noastră caracterul Său, atributele, raporturile Sale cu fiii oamenilor.Dumnezeu Îşi provoacă aici poporul să considere că Numele Lui este o amintire scumpă pentru ei a ceea ce reprezintă El pentru ei şi a ceea ce a făcut El pentru ei; că Numele Lui este încărcat cu amintirile binecuvântărilor trecutului, iar astfel ar trebui să constituie o asigurare pentru poporul Său că întotdeauna căile Sale sunt cele mai bune. Imutabilitatea lui Dumnezeu, care nu numai că l-a primit pe Iacov, ci l-a şi binecuvântat şi i-a oferit prosperitate, este pusă înaintea urmaşilor patriarhului ca o garanţie a unor binecuvântări asemănătoare în cazul în care se întorc la Domnul şi aduc roade vrednice de pocăinţa lor. Din cauză că Betel tocmai fusese menţionat (v. 4), s-ar putea ca această folosire a termenului „memorial” să fie o aluzie la unul din stâlpii pe care Iacov i-a înălţat acolo (vezi Geneza 28,18-19; 35,9-15).

Osea 12:6 6. Întoarce-te. Din cauza caracterului drept în sine al lui Dumnezeu şi a atitudinii Sale pline de credincioşie faţă de Iacov şi descendenţii săi, aceasta este o chemare la pocăinţă şi încredere. Dovada sincerităţii ascultării de această chemare urmează să fie demonstrată mai întâi faţă de semenii lor, păstrând „bunătatea şi iubirea”; iar apoi, faţă de Dumnezeu, nădăjduind totdeauna în El. Traducerea literală a ebraicii acestei prime propoziţii o face cât se poate de expresivă: „Şi tu (accentuat) în Dumnezeul tău să te întorci.” Aceasta scoate la iveală faptul fundamental că în condiţia noastră slabă şi neajutorată, numai prin ajutorul lui Dumnezeu ne putem dezvolta caracterele pe care ar trebui să le avem (vezi Ioan 15,4.5). S-ar putea să avem voinţa să ne întoarcem la Dumnezeu, şi aceasta e bine; dar nu este suficient de bine decât atunci când voinţa noastră este înjugată laolaltă cu voinţa şi puterea lui Dumnezeu pentru a face ca intenţiile noastre să devină realitate (vezi Romani 7,18-20; Filipeni 2,12-13; Evrei 13,20.21). Cuvintele acestea „întoarce-te la Dumnezeul tău”, reprezintă marea şi sublima chemare a evangheliei pentru toţi oamenii din toate timpurile (vezi Fapte 2,37-38; 3,19; 5,31; 17,30).

Bunătatea. Ebr. chesed (vezi Nota Adiţională la Psalmul 36). Acest apel la iubire şi dreptate frăţească afost unul din aspectele pe care profeţii le-au accentuat (vezi Ieremia 22,3; Mica 6,8).

Nădăjduieşte. Dacă Israel ar fi făcut aceasta, ei s-ar fi odihnit în pace şi linişte şi nu s-ar fi temut de vrăjmaşii lor (vezi Isaia 30,15; 32,17). Trebuie să nădăjduim în Dumnezeu din cauza nevoii noastre de El în mijlocul primejdiilor care ne înconjoară, deoarece în El avem unicul izvor de putere şi de îndestulare. Aşadar, a nădăjdui în Dumnezeu denotă o aşteptare plină de speranţă, încredere pentru ajutor, alergare la El pentru izbăvire (Psalm 27,14; 40,1-3).

Osea 12:7 7. Negustor. În v. 7-11 avem o continuare a descrierii apostaziei regatului de nord, sugerată de prima parte a acestui capitol. Apostazia lui Israel se află într-un puternic contrast cu râvna lui Iacov de a căpăta binecuvântarea divină, cu sinceritatea pocăinţei lui şi încrederea lui neclintită în Dumnezeu. Această stare tristă a naţiunii pare să-l determine pe Osea să repete povestea degenerării spirituale a lui Efraim.

Cumpănă mincinoasă. Efraim nu se situa pe înalta treaptă spirituală a patriarhului, luptându-se cu Dumnezeu şi biruind, ci era un precupeţ şi speculant cufundat cu mintea în cele materiale, dedat la înşelăciuneşi asuprire. În locul milei şi dreptăţii cerute de Dumnezeu, israeliţii decăzuseră la un negoţ plin de lăcomie, necinste şi apăsare folosind o „cumpănă mincinoasă” (vezi Levitic 19,36; Deuteronom 25,13-16).

Osea 12:8 8. Cu adevărat. Ebr. ’ak, „numai”, „cu siguranţă”, „cu adevărat” (vezi comentariul la Psalmi 62,1).Aceasta poate fi luată drept un răspuns de apărare la apelul divin, cu implicaţia „doar m-am îmbogăţit; nu am făcut nimic rău; prin urmare, nu se poate găsi nici o nelegiuire în mine”. Ori acesta poate fi considerat un răspuns încrezător în sine la apelul călduros al profetului de a nădăjdui în Dumnezeu (Osea 12,6), cu implicaţia „Cu siguranţă, m-am îmbogăţit prin propriile mele eforturi şi nu datorită ajutorului divin.”

M-am îmbogăţit. Efraim se laudă aici cu bogăţiile sale, în ciuda faptului că ele fuseseră obţinute prin înşelăciune şi violenţă, susţinând în acelaşi timp că n-a păcătuit prin aceasta şi astfel nu merită condamnare şi pedeapsă. Starea prosperă a regatului de nord în timpul domniilor lui Ioas şi Ieroboam II (vezi 2Regi 14,11-16.23-28) poate să fi pricinuit necuvenita încredere în sine a lui Israel şi ciudata lui uitare de Dumnezeu, orbindu-i faţă de cunoaşterea stării lor spirituale reale (vezi comentariul la Osea 2,8). Prosperitatea este o hrană lipsită de consistenţă pentru suflet şi o primejdie constantă în ce priveşte dobândirea vieţii veşnice.

Nici o nelegiuire. Această pretenţie de inocenţă din partea lui Efraim prevestea atitudinea fariseică a iudeilor din timpul Domnului Hristos, care se îndreptăţeau cu hotărâre înaintea oamenilor, dar care erau cunoscuţi de Dumnezeu ca ipocriţi (vezi Luca 16,13-15; 18,9-14).

Osea 12:9 9. Şi totuşi, Eu. Versetul acesta constă din punct de vedere gramatical din două propoziţii separatecare sunt afirmaţii distincte. Cea dintâi propoziţie spune „Şi Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, din ţara Egiptului”.

Eu te voi face să locuieşti. Au fost sugerate următoarele interpretări ale acestei a doua propoziţii: 1) Căea constituie o avertizare divină că după cum iudeii fuseseră cândva în robie în Egipt, tot aşa din nou Domnul îi va aşeza într-un ţinut al robiei, Asiria. 2) Că aceasta este o făgăduinţă că aşa cum Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt şi l-a făcut să locuiască în corturi în pustie pe drumul către ţara făgăduită, El va proceda dinnou. Se poate ca aici să avem de-a face cu o ameninţare că Dumnezeu Îşi va alunga poporul din ţara lor plăcută şi îl va aşeza într-o stare de pustietate din cauza mândriei şi nerecunoştinţei lor. Totuşi, în ciuda pedepsei cu care se ameninţa, se extindea faţă de Israel făgăduinţa şi perspectiva grijii călăuzitoare şi a minunatei ocrotiri a Domnului, ca în istoria timpurie a lui Israel, a cărei amintire era păstrată vie prin Sărbătoarea Corturilor. În timpul celor şapte zile ale acestei sărbători, poporul locuia în colibe amintind de faptul că locuiseră în corturi în pustie, după ce fuseseră eliberaţi din Egipt (vezi Levitic 23,33-36.39-43). Nu numai că Sărbătoarea Corturilor constituia o ocazie anuală de recunoştinţă pentru binecuvântările cu care Dumnezeu încununase anul, dar colibele ei mai simbolizau şi faptul că aici noi nu avem o „cetate stătătoare” (vezi Evrei 11,9.10; 13,14).

Osea 12:10 10. Vedenii. Ebr. chazon (vezi comentariul la 1Samuel 3,1).

Pilde. Acestea sunt comparaţiile, asemănările, parabolele, simbolurile, care trimit la cele nevăzute prin intermediul celor văzute. Adesea, profeţii au folosit pilde pentru a comunica oamenilor mesajul divin folosind imagini precum via (Isaia 5), chipul (Daniel 2), fiarele (Daniel 7), cărămida şi tigaia de fier (Ezechiel 4). LXX traduce în mod semnificativ „şi prin intermediul profeţilor am fost reprezentat”. Parabolele au făcut soliile profeţilor mai impresionante, mai lesne de înţeles şi de reţinut. Dumnezeu îi onorează aici pe adevăraţii Săi profeţi arătând că numai prin ei Îşi descoperă voinţa (vezi Amos 3,7).

Osea 12:11 11. Versetul 11 poate fi tradus şi astfel: „Este nedreptate în Galaad? Fără îndoială că este, şi altceva nu.” [KJV].

Galaad. Unii înţeleg că aici Galaadul şi Ghilgalul reprezintă cele două părţi ale regatului de nord. Galaadul partea răsăriteană, iar Ghilgalul partea apuseană. Profetul se referise anterior la răutatea îngrijorătoare a locuitorilor Galaadului (vezi comentariul la cap. 6,8).

Negreşit. Ebr. ’ak (vezi comentariul la Psalmi 62,1; Osea 12,8).

Nimiciţi. Nedreptatea va duce orice popor la nimicire şi pierderea valorii. Una dintre urmările păcatuluieste degenerarea morală şi fizică care se sfârşeşte cu moartea veşnică.

Ghilgal. Vezi comentariul la cap. 4,15. Locuitorii din Ghilgal în apus nu erau mai buni decât aceia din Galaad, la răsărit de Iordan, ceea ce dovedeşte că întregul regat era dedat închinării la idoli (vezi Amos 4,4; 5,5).

Mormane. Ebr. gallim, „mormane de pietre”, ca acelea strânse de agricultori pe pământul arat, în grămezi lipsite de valoare de pentru a fi mai uşor îndepărtate. Altarele idolatre atât din Galaad (însemnând „movila mărturiei”; vezi comentariul la Geneza 31,47), cât şi din Ghilgal, vor fi transformate în mormane de pietre. Această tratare a altarelor implica nu doar nimicirea acestora, ci şi pustiirea ţării. Însăşi abundenţa acestor ruine de altare în brazdele câmpului prezintă un tablou remarcabil şi proeminent al idolatriei grosolanea poporului.

Osea 12:12 12. Iacov a fugit. Fuga lui Iacov la Laban şi servitutea lui acolo (v. 12) sunt comparate cu experienţa lui Israel în Egipt (v. 13). Unii susţin că v. 12 şi 13 prezintă îndoita servitute a lui Israel: prima, ceape care a suferit-o strămoşul lor Iacov; a doua, cea pe care au îndurat-o cele douăsprezece seminţii în Egipt. Mai este posibil şi ca necazul şi suferinţa lui Iacov să fie prezentate ca un contrast cu starea înălţată a seminţeisale, obiectivul acestui contrast fiind de a-l impresiona pe poporul lui Dumnezeu cu bunătatea Lui faţă de ei prin eliberarea lor din robie şi de a-i inspira recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi o recunoaştere plină de mulţumire şi totuşi smerită a îndurării Sale.

Osea 12:13 13. Proroc. Moise este proorocul la care se face aluzie aici (vezi Exod 3,4-12; Psalmi 77,20; Isaia 63,11-14). La fel cum Israelul din vechime a fost păzit prin profetul Moise, şi poporul lui Dumnezeu de azi vafi păzit prin ascultarea de solii rânduiţi ai lui Dumnezeu şi prin conformarea vieţilor lor cu sfatul astfel adus la cunoştinţă (vezi 2Petru 1,19).

Osea 12:14 14. A mâniat. Din cauza falsităţii şi lipsei de devoţiune a lui Efraim, el L-a provocat pe Domnul la o mânie aspră. Vinovăţia şi pedeapsa lui Efraim nu vor fi îndepărtate. Vezi comentariul la Judecători 2,20; 2Regi 13,3.

Sângele. Efraim vărsase sânge din belşug (vezi cap. 4,2; 5,2).

Ocara. Ocara pe care Efraim I-o adusese lui Dumnezeu prin idolatrie şi răutate se va întoarce asupra lui. Aceia care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi aduc ocară asupra Numelui Său trebuie să se aştepte la pedeapsa divină (vezi 1Samuel 2,30).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 280

4 Ed 147; GC 617; PP 197

4, 5 SR 96

5 DA 579

6 PK 282

7 4T 310

Osea 13:1 1. Răspândea groaza. Versetele 1-8 ale acestui capitol arată de ce Efraim (regatul de la nord al lui Israel) şi-a atras „pieirea” (v. 9). Sunt date amănuntele păcatului naţiunii, cu pedeapsa venită ca urmare a acestor fărădelegi.

Păcatul. Evident, o referire la cultul lui Baal (pentru care, fără îndoială cultul viţelului pregătise calea), care fusese introdus în Israel de Ahab la instigarea reginei Izabela (vezi 1Regi 16,29-33). Prin eforturile lui Ilie (1Regi 18) şi al regelui Iehu (2Regi 9; 10) acest rău a fost stăvilit, dar nu eradicat, iar adesea a izbucnit din nou.

A murit. Idolatria lui Efraim a avut ca urmare degradarea naţională şi moartea politică. El şi-a pierdut poziţia lui aleasă şi înaltă, iar onoarea lui a fost trântită în ţărână. El a ajuns mort din punct de vedere spiritual,gata pentru îngroparea care avea să vină în curând (vezi Efeseni 2,1). Părăsirea lui Dumnezeu şi jocul cu păcatul aduce întotdeauna ca rezultat sigur moartea (vezi Ezechiel 33,10.11; Romani 6,23). Punând în contrast prosperitatea lui Efraim cu distrugerea lui, profetul arată că Efraim îşi datora prosperitatea îndurării nemeritate a lui Dumnezeu care îl binecuvântase mulţumită lui Iosif (vezi Geneza 49,22); nimicirea sa se datora propriului păcat.

Osea 13:2 2. Şi acum. Cuvintele acestea marchează într-un mod semnificativ tranziţia de la timpul introducerii cultului lui Baal (vezi comentariul la v. 1), la starea din timpul lui Osea. Facerea şi adorarea unui chip cioplit ca o reprezentare materială a adevăratului Dumnezeu, aşa cum făcuse Ieroboam I (vezi 1Regi 22,25-33) a fost ceva odios, călcând astfel porunca a doua şi neglijând învăţătura solemnă că închinarea la Dumnezeu trebuie să fie spirituală, nu materială (vezi Exod 20,4-6; Ioan 4,24). Dar a fost de două ori mai odioasă introducerea altor zei, precum Baal al fenicienilor, într-o directă încălcare a primei porunci, care cere adorarea exclusivă a Domnului (vezi Exod 20,3). Iar acum, în vremea lui Osea, dăinuiau „întruna” toate formele de idolatrie, până când poporul a ajuns să fie cu desăvârşire stăpânit de aceste religii false.

Lucrare făcută de meşteri. Fiind lucrarea mâinilor oamenilor, chipurile şi idolii aceştia n-aveau nici o putere spirituală sau fizică (vezi Isaia 44,9-20; 2,18.19).

Sărută viţei. Era obiceiul închinătorilor la idoli să sărute obiectul adorării lor (vezi 1Regi 19,18). Dacă obiectul închinării nu putea fi atins (ca de pildă luna), sărutarea îi era trimisă prin sărutarea de către închinătora propriei mâini (vezi comentariul la Iov 31,27).

Osea 13:3 3. Ca norul de dimineaţă. Prosperitatea lui Efraim va fi de scurtă durată (vezi Psalmi 37,35.36); apostazia lui va aduce asupra lui o pedeapsă sigură şi grabnică. Aceste patru imagini, norul de dimineaţă, roua, pleava şi fumul, reprezintă într-un mod extrem de sugestiv caracterul trecător al vieţii omeneşti (vezi Isaia 40,6-8; Iacov 4,14; etc.).

Osea 13:4 4. Ţara Egiptului. Versetele 4 şi 5 arată că pedeapsa divină asupra lui Efraim nu poate fi pe bună dreptate considerată prea aspră având în vedere bunătatea lui Dumnezeu faţă de nerecunoscătorul Israel. De pe vremea când poporul Lui era în Egipt, Domnul le-a acordat favoarea Lui, pe care ei au uitat-o în chip neruşinat. Profeţii aveau obiceiul de a se referi la istoria trecută a harului mântuitor al lui Dumnezeu în comportarea Lui faţă de poporul Său, ca temei al unui apel la pocăinţă de starea de păcat prezentă şi ca o încurajare de a căuta aprobarea şi acceptarea divină.

Nu este alt Mântuitor. Osea se referă aici la Dumnezeu ca fiind singurul Dumnezeu adevărat, toţi ceilalţi dumnezei fiind înşelăciuni (vezi Isaia 43,10-12; 45,20.21). Eliberarea lui Israel din Egipt a constituit o puternică dovadă a puterii lui Dumnezeu.

Osea 13:5 5. În pustie. Întrucât Dumnezeu Îşi cunoscuse şi îngrijise poporul, ei ar fi trebuit să păstreze cunoştinţa Lui (vezi comentariul la cap. 4,6) prin păstrarea închinării la El (vezi Deuteronom 32,9-14).

Osea 13:6 6. S-au săturat. Pe păşunea bogată de iubire şi bunătate a lui Dumnezeu, poporul Său s-a îngrăşat. Efraim este asemenea unui animal domestic de muncă (vezi comentariul la cap. 10,11) care, într-o păşune peste măsură de bogată, devine încăpăţânat şi îndărătnic.

M-au uitat. În loc să-şi amintească cu recunoştinţă de Dumnezeu şi să-şi modeleze viaţa conform harului Său îmbelşugat manifestat faţă de ei, poporul a fost plin de mândrie şi L-a uitat pe Creatorul său. Cu cât sunt căutate şi preţuite mai mult bunurile lumii acesteia, cu atât este mai uitat Dumnezeu, marele Dătător al oricărui dar bun. Aceasta a fost agravarea păcatului lui Israel pe care profetul atât de adesea l-a adus în atenţia naţiunii (2,8; 4,7; 10,1).

Osea 13:7 7. Ca un leu. O imagine care descrie extrem de bine nimicirea care urmează inevitabil păcatului lui Israel. Fiarele vorace menţionate aici, leul cu ferocitatea lui şi leopardul cu repeziciunea lui, simbolizează apropiata invazie a asirienilor care va pune capăt regatului de nord (2Regi 17,1-6). Oile îngrăşate din păşunealor bogată vor ajunge în curând pradă devoratorilor.

Osea 13:8 8. Ca o ursoaică. Puţine animale sunt mai feroce ca o ursoaică atunci când este jefuită de puii ei sau când este foarte flămândă. LXX traduce această propoziţie astfel: „Îi voi întâmpina prin intermediul asirienilor ca o ursoaică înfuriată.” Cele trei fiare sălbatice amintite, leul, leopardul şi ursul, descriu extrem de bine puterea urgiei lui Dumnezeu şi furia mâniei sale. Dacă păcătosul ar scăpa de leu, îl va ataca leopardul; dacă ar scăpa de leopard, îl va întâlni ursoaica înfuriată. Se pare că Osea se străduieşte să prezinte poporului său cu o putere crescândă o înţelegere a ce înseamnă abaterea asupra lor a urgiei divine. Profetul foloseşte aici aceleaşi imagini înspăimântătoare din lumea animală care sunt adesea folosite în alte locuri ca simboluri ale naţiunilor folosite de Satana pentru a se opune poporului lui Dumnezeu şi pentru a-l nimici (vezi Ieremia 4,7; 50,17.44; Ezechiel 32,2; Daniel 7,4-7).

Învelişul inimii. Adică pericardul, membrana care înconjoară inima. Israel îşi închisese inima faţă de Dumnezeu. Pedeapsa divină este simbolizată prin sfâşierea acestei inimi închise de către un leu. Profetul prezintă o paralelă vie şi impresionantă a zilei judecăţii când toate inimile vor fi deschise înaintea lui Dumnezeu (vezi Evrei 4,13; 10,30.31).

Osea 13:9 9. Pieirea ta. Sau „te-ai distrus”. Israel s-a auto-distrus cu armele mândriei, idolatriei, senzualităţii şi anarhiei. Păcatul are întotdeauna un caracter sinucigaş (vezi Proverbe 8,36; Ezechiel 18,20; 33,10.11; 5T 120).

Te putea ajuta. Sau „Ajutorul tău”. Situaţia extremă a lui Israel poate constitui pentru ei, dacă vor, ocazia lui Dumnezeu (Israel 49,14-16; Evrei 13,5). Versetul este concomitent şi un sfârşit tragic, dar şi un început mângâietor, o făgăduinţă că în timp ce ruina lui Israel este adusă de propria lor purtare, încă mai există pentru ei o ocazie de a se întoarce la Domnul. În timp ce de-a lungul întregii istorii a neamului omenescmânia şi ruina constituie dreapta răsplătire a omului păcătos, bunătatea şi îndurarea constituie darurile unui Dumnezeu drept şi iubitor.

Osea 13:10 10. Împăratul tău. Întrebările din acest verset arată clar că regii puşi după alegerea proprie a lui Israel (vezi comentariul la cap. 8,4) nu puteau fi de ajutor naţiunii. Motivul pe care îl prezentaseră israeliţii pentru a cere un rege era acela de a-i judeca şi de a-i conduce în războaie (1Samuel 8,19.20). Teama de ceea ce o naţiune inamică le-ar fi putut face constituia o criză căreia ei simţeau că numai un rege i-ar fi putut face faţă cum se cuvine. În criza care stă acum în faţa lor – invazia asiriană – Domnul întreabă: „Unde este acum împăratul care să-i conducă în apărarea tuturor cetăţilor şi întăriturilor lor şi să le dea biruinţa? Unde sunt judecătorii şi conducătorii care vor acţiona ca salvatori din primejdie?” Răspunsul este, desigur, că astfel de salvatori puternici nu sunt de găsit.

Dacă limităm semnificaţia expresiei „împăratul tău”, la regatul de nord, aici se face referire la alegerea de către Israel a lui Ieroboam I ca să scape de presiunea impozitelor lui Roboam (1Regi 12,12-20). Totuşi, folosirea termenului „judecători” şi cuvintele cererii poporului, sugerează că acest pasaj se referă la greşeala iniţială a lui Israel de a cere un împărat (1Samuel 8,5), decât la respingerea din partea regatului de nord a lui Roboam şi alegerea lui Ieroboam.

Osea 13:11 11. Ţi-am dat un împărat. Regele acesta este fără îndoială Saul (1Samuel 8,4-7; 9,22 la 10,1). Se spune că Augustin ar fi afirmat: „De multe ori Dumnezeu este mâniat atunci când dă, şi milostiv atunci când refuză” (vezi Numeri 11; Psalmi 78,18.27-31.38.39; 106,14.15.43-46). Este un gând solemn acela că Dumnezeu îi poate pedepsi pe oameni împlinindu-le dorinţele.

Osea 13:12 12. Strânsă. Aşa cum cineva, potrivit obiceiului, înveleşte bani într-o pungă şi-i pune într-un loc secret ca să poată fi păstraţi, şi Dumnezeu a păstrat cu grijă păcatele lui Efraim (vezi Deuteronom 32,34.35; Iov 14,17). Acum a sosit timpul ca Efraim să dea socoteală. Pavel foloseşte aceeaşi ilustraţie cu privire la soarta păcătosului (Romani 2,4-6). În loc de a ne ascunde păcatele, noi ar trebui să le scoatem în lumina deplină a pocăinţei şi mărturisirii dacă vrem să fim iertaţi (vezi Iov 31,33).

Osea 13:13 13. Durerile. Pedeapsa, avertizează Dumnezeu, este comparată cu convulsiile violente, bruşte, irezistibile ale unei femei la naştere (vezi 1Tesaloniceni 5,3). Nelegiuirea lui Israel va fi urmată de suferinţe severe şi de numeroase întristări. Totuşi, aceste întristări lumeşti ar putea, prin harul lui Dumnezeu, să aducă până la urmă întristarea evlavioasă a pocăinţei. Atunci şi numai atunci va veni o nouă şi mai fericită perioadă de existenţă.

Osea 13:14 14. Îi voi răscumpăra.Comentatorii nu au ajuns la un consens în ce priveşte aplicarea acestui pasaj.Considerat de sine stătător, el pare să fie o frumoasă făgăduinţă a învierii şi a desfiinţării finale a morţii şi a she’ol-ului. Totuşi, o astfel de interpretare nu pare să corespundă contextului. Versetele 12-13 vorbesc desprecaracterul inevitabil al apropiatei judecăţi. Versetul 15 continuă ideea. Mai mult, afirmaţia „căinţa este ascunsă de privirile Mele” nu pare să se acorde în chip natural cu afirmaţia precedentă; iar aceasta cu atât mai puţin când se observă că termenul tradus prin „căinţă” este probabil mai corect redat prin „milă”. Această observaţie i-a determinat pe numeroşi comentatori să caute un sens care să fie în deplin acord cu contextul. Eiarată că traducând pasajul ca o serie de întrebări mai degrabă decât o serie de afirmaţii, se realizează o deplinăarmonie. Următoarea traducere se bazează pe aceste considerente: „Să îi răscumpăr din puterea lui Şeol? Să îirăscumpăr din moarte? O moarte, unde îţi sunt chinurile? O, Şeol, unde îţi este nimicirea? Mila este ascunsă de ochii Mei.” [RSV]. Văzut astfel, pasajul avertizează că deoarece „nelegiuirea lui Efraim este strânsă”, Dumnezeu nu va izbăvi poporul de la moarte; că, de fapt, El este Acela care cheamă moartea şi pe she’ol să-şifacă lucrarea şi că nu se va găsi milă la El atâta timp cât va îndeplini ceea ce pentru El este „lucrarea Lui ciudată” (Isaia 28,21).

Aceia care susţin că pasajul acesta este o făgăduinţă a învierii atrag atenţia că aceste cuvinte ar putea fi o bruscă izbucnire din partea profetului cu gândul la glorioasa perspectivă a viitorului şi, de aceea par a fi detaşate de context. Ei interpretează pasajul, „căinţa va fi ascunsă de privirile Mele”, ca afirmând că planurile pline de îndurare ale lui Dumnezeu pentru poporul Său nu se vor schimba.

Izbucnirea triumfătoare a lui Pavel din 1Corinteni 15,55: „Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul moarte?” este probabil o aluzie la Osea 13,14. Cuvintele apostolului sunt mult mai asemănătoare cu LXX decât cu versiunea ebraică. Propoziţiile corespondente din LXX zic: „Unde îţi este pedeapsa, o, moarte? Unde îţi este boldul, o, Hades?”

Osea 13:15 15. Roditor. Probabil un joc de cuvinte, numele Efraim, prin derivare obişnuită, fiind derivat de la o rădăcină care înseamnă „a fi roditor” (vezi Geneza 49,22). Numele Efraim este folosit în mod obişnuit în Vechiul Testament ca o desemnare a părţii de nord a regatului divizat, datorită faptului că Efraim era seminţia

cea mai mare şi mai influentă din nord. În mod similar, regatul de sud era cunoscut în mod obişnuit ca Iuda, seminţia cea mai numeroasă şi mai influentă din sud. <I>

Vântul de răsărit. Vânturile din răsărit din Palestina, venind din deşert, tind să fie fierbinţi şi uscate (vezi comentariul la Ieremia 18,7). Puternicele oştiri ale Asiriei sunt reprezentate prin această metaforă.

Va jefui. Vântul de răsărit, cu toate că este o tranziţie bruscă de la ilustraţie la realitate. Biruitorul asirian este acela care, venind de la răsărit ca un vânt pustiitor de răsărit, îl va pustii şi jefui pe Israel.

Osea 13:16 16. Samaria. Cetatea Samaria era capitala regatului de nord.

Este pedepsită. Sau „pustiită”. Ebr. <I>’asham, „a fi socotit vinovat”. LXX zice: „va fi făcută să piară”, sau „va fi nimicită”. În Biblia ebraică, versetul 16 deschide capitolul 14.

Zdrobiţi. Cu privire la obiceiurile barbare ale războaielor din vechime, vezi comentariul la Judecători 1,6; 2Regi 8,12; comp. 2Cronici 25,12.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 5T 50

3 PK 260; 8T 11

4 4T 139

9 DA 583, 588; GC 35

9, 10 PK 283

11 PP 605

14 PK 240

Osea 14:1 1. Întoarce-te. Capitolul 14 constituie un apogeu corespunzător pentru solia lui Osea. Profetul adresează un ultim apel poporului său să-şi părăsească nelegiuirea şi să se întoarcă la Domnul. Încă nu era prea târziu. Dar momentul prielnic se depărta cu repeziciune. Norii războiului începuseră să întunece orizontul răsăritean. Asiria era la zenitul puterii ei, iar ambiţiile sale imperialiste aveau să înghită în curând naţiunea ahtiată după idoli, îmbătată de vicii, a lui Israel. Întrucât lucrarea profetică a lui Osea s-a extins până la domnia lui Ezechia (cap. 1,1) iar căderea Samariei a avut loc în anul al VI-lea al domniei acestui rege (2Regi 18,9.10), este posibil ca această solie finală să fi fost dată cu numai puţin timp înainte de ziua finală a nenorocirii. Întrucât diferitele solii ale cărţii nu sunt datate, este imposibil să fixăm cu precizie datele lor exacte.

Ai căzut. Literal „te-ai poticnit”.

Osea 14:2 2. Aduceţi cu voi. Probabil o aluzie la prevederea legii mozaice ca „să nu vii cu mâinile goale înainte Mea” (Exod 23,15). Poporul s-ar fi putut aştepta ca Domnul să ceară jertfe de dobitoace sau daruri materiale ca un însoţitor al întoarcerii lor. Dar profetul nu cere nimic din acestea. O simplă solicitare a îndurării însoţită de o pocăinţă şi o mărturisire venite din inimă este tot ceea ce cere Domnul (vezi comentariul la Psalmi 32,1).

Toate nelegiuirile. Păcatul faţă de care se face o deplină pocăinţă poate fi iertat cu mărinimie. O dată iertat nu mai este pus în socoteala păcătosului (vezi comentariul la Psalmi 32,2).

Primeşte cu bunăvoinţă. Literal, „primeşte tu bun”, probabil o cerere ca Dumnezeu să primească drept „bună” mărturisirea celor pocăiţi.

Tauri. Ebr. parim „tauri tineri”. Lăsarea la o parte a unei consoane duce la termenul „roade”. Această exprimare are sprijinul LXX şi al traducerii siriace şi se potriveşte bine în context. Dacă este reţinut termenul parim, sensul pare să fie că drept tauri de jertfă, oamenii îşi aduc buzele. Există o posibilă aluzie la Osea 14,2, în Evrei 13,15 în expresia „rodul buzelor”. Totuşi, expresia este în acord într-o mai mare măsură cu LXX decât cu textul ebraic.

Osea 14:3 3. Asirianul. Poporul îşi ia un angajament cu privire la trei din cele mai importante păcate ale lor. Cu privire la aşteptarea ajutorului din partea Asiriei, vezi cap. 5,13; 7,11. Cu privire la încrederea în caii şi carele Egiptului, vezi Osea 7,11; comp. Isaia 31,1. Cu privire la păcatul idolatriei, vezi Osea 13,2; comp. Isaia42,17.

Osea 14:4 4. Le voi vindeca. Dumnezeu răspunde la rugăciunea pocăinţei. Apostazia este văzută aici ca o boală. Numai Medicul divin poate tămădui bolile sufletului (vezi Ieremia 8,22; Matei 9,12).

Vătămarea. Ebr. meshubah, de la rădăcina shub, „a se întoarce”, „a se întoarce înapoi”, de unde „întoarcere înapoi”. Traducerea mai bună ar fi, prin urmare, „apostazie”.

Îi voi iubi cu adevărat. Când păcatele sunt iertate şi neprihănirea lui Hristos îl acoperă pe păcătos, atunci, oricât de păcătos ar fi fost acesta, este primit înaintea lui Dumnezeu ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Păcatele sale anterioare nu mai sunt cu nici un chip ţinute împotriva lui, iar Dumnezeu îl iubeşte la fel cum Îşi iubeşte propriul Fiu (vezi SC 67).

Osea 14:5 5. Ca roua. În ţările unde ploaia este puţină, roua ajută la înviorarea plantelor lipsite. În felul acestaroua devine un simbol al rodniciei, iar lipsa acesteia un simbol al secetei şi al pustiirii. Astfel Dumnezeu va deveni sursa rodniciei spirituale a lui Israel. După cum roua vine noapte după noapte, şi Dumnezeu oferă zi dezi o măsură suficientă de har pentru ziua respectivă.

Înflori ca crinul. O ilustraţie care sugerează însuşiri ca frumuseţe, curăţie, parfum şi rapiditatea creşterii(vezi Matei 6,28.29).

Rădăcini. Rădăcinile crinului sunt slabe şi prin urmare nu constituie o descriere corespunzătoare a stabilităţii făgăduite a lui Efraim.

Ca Libanul. Fie cedrii Libanului, fie munţii Libanului. Printr-o schimbare de consoană, spunând libneh, în loc de libanon, RSV zice, „ca un plop”.

Osea 14:6 6. Ramurile. Ebr. yoneqoth, „lăstari”.

Ca a măslinului. Compară Ieremia 11,16. Măslinul este considerat regele pomilor fructiferi din Palestina. El era deosebit de valoros. Uleiul lui era folosit ca hrană şi dădea lumină. Roadele lui, atât de îmbelşugate şi de folositoare, verdele lui, atât de splendid şi frunzişul lui dăinuitor de proaspăt, ofereau o imagine vie a perspectivei glorioase a lui Efraim.

Osea 14:7 7. Umbra lui. Dacă cel care vorbeşte este tot Iehova, aici ar trebui să zică „umbra mea” (vezi RSV), cu toate că o atare traducere implică o uşoară schimbare a ebraicii. Pe de altă parte, este posibil ca aici să vorbească profetul, caz în care schimbarea persoanei este justificată.

Iarăşi. Sau „Se vor întoarce” [KJV]. Efraim ar fi putut atinge glorioasa perspectivă descrisă aici. Prin Osea, Domnul S-a străduit să facă perspectiva să apară cât mai atrăgătoare posibil în speranţa că invitaţia nu va fi refuzată. Apelul constituie un apogeu nimerit al cărţii.

Osea 14:8 8. Ce mai are a face. Sau „O, Efraim, ce am eu a face cu idolii?” (RSV).

Îi voi asculta. Sau „L-am ascultat” [KJV]. Verbul poate fi privit ca exprimând o acţiune repetată aşa cum se poate exprima în propoziţia: „Eu sunt cel care aude”. LXX are o traducere diferită pentru această propoziţie şi cea următoare: „Eu l-am asuprit şi eu îl voi întări.”

Chiparos. Ebr. berosh, probabil chiparosul. Unii îl identifică pe berosh cu ienupărul fenician.

Osea 14:9 9. Cine este înţelept. Osea îşi încheie profeţia cu apelul ca poporul său să acorde atenţia cuvenită tuturor cuvintelor pe care Domnul le-a rostit prin el. Pentru o definiţie a adevăratei înţelepciuni, vezi comentariul la Proverbe 1,2.

Umblă pe ele. Problema a fost astfel pusă clar înaintea lor. Două direcţii le stăteau înainte. Ei puteau ori să meargă mai departe pe căile lor rele şi să culeagă rezultatele inevitabile ori să se întoarcă din toată inimala Dumnezeu şi să obţină mântuirea. Căile Domnului, fiind drepte şi de neschimbat, se vor împlini indiferent de ceea ce ar putea face oamenii (Maleahi 3,6; Iacov 1,17). Dacă sunt pierduţi, vina rămâne asupra lor, pentrucă Dumnezeu i-a confruntat cu toate îndemnurile de a urma calea cea dreaptă (Deuteronom 30,15-20).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 GC 35

1, 2 PK 282

1–38T 277

1–8COL 218

2 2T 234

4 MYP 70; PK 84; 1T 143, 431, 656; 2T 303; 5T 104, 177; 8T 219

4–9PK 284; 8T 277

5 1T 31; SC 68

5, 7 COL 67; Ed 106; SC 67