• În ziua a IV-a a pelerinajului nostru, joi 29 noiembrie 2013, de la Ierusalim, unde fuseserăm cazați, ne îndreptăm spre Sihem, Nablus-ul de astăzi, din fosta provincie Samaria, din timpul Mântuitorului, pentru a participa la Sfânta Liturghie oficiată de P.F. Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului, la Mănăstirea zidită deasupra „fântânii lui Iacob”, unde se serba pomenirea Sf. Mucenic Filumen, martirizat la 29 noiembrie 1979, aici la „fântâna lui Iacob” și canonizat la 29 noiembrie 2009; dar și pentru a ne aduce aminte de întâlnirea Mântuitorului cu femea samarineancă

• Drumul spre Samaria trece printre culmi muntoase, printre coline și văi plantate cu măslini și curmali, lămâi ori portocali. Munții Iudeii, înalți până la 1000 m, se întind de-a lungul Țării Sfinte începând de la sud, dincolo de Hebron și până la nord, în Galileea, formând o adevărată coloană vertebrală a Palestinei biblice. Țara Sfântă seamănă cu un om întins orizontal, al cărui cap ar fi în Iudeea și picioarele în Galileea

• Pe măsură ce înaintăm spre Galileea, altitudinea colinelor muntoase coboară ușor, până la Marea Galileii. Iar în părțile laterale spre Iordan și spre Marea Mediterană, colinele coboară până ce se unesc cu șesul și respectiv cu marea. Această caracteristică configurație geografică a Țării Sfinte a fost respectată simbolic și de Iisus Hristos. Binevestit și crescut în Galileea neamurilor, a început vestirea Evangheliei la Marea Tiberiadeiși a sfârșit-o sus în Ierusalim, răstignit pe Golgota

• Ne apropiem de orașul Sihem, Nablus-ul de astăzi, vechea capitală a Samariei din timpul Mântuitorului. Nablus sau Nabulus – în arabă: نابلس ,în ebraică:שכם = Shhem (Șhem) - este un oraș palestinian situat în centrul Palestinei istorice, în nordul teritoriului de azi al Cisiordaniei, la aproximativ 63 km nord de Ierusalim, cu o populație în prezent de 126.132 locuitori. Situat în regiunea istorică a Samariei, într-o poziție strategică între Muntele Ebal și Muntele Garizim, Nabluseste capitala regiunii palestiniene Nablus și un centru comercial și cultural însemnat al Autorității Naționale Palestiniene

• Este al doilea oraș ca mărime din Cisiordania. Majoritatea locuitorilor sunt musulmani, lângă care trăiesc și o minoritate creștină și o comunitate mică de samariteni. Denumirea orașului în arabă vine de la numele grec Neapolis,însemnând „Orașul nou”. Numele antic Sihem apare în inscripții egiptene din secolul al XIX-lea î.e.n. Fondat de împăratul roman Vespasian în anul 72 sub numele de Flavia Neapolis, Nablus a fost stăpânit de mai multe imperii de-a lungul istoriei sale de aproape 2.000 de ani

• În secolele al V-lea și al VI-lea, conflictul dintre locuitorii creștini și samariteni ai orașului a culminat cu o serie de revolte ale celor din urmă împotriva stăpânirii bizantine. Reprimarea violentă a acestora în anul 529, a dus la diminuarea drastică a comunității samaritene din oraș. În anul 636, Neapolis, împreună cu întreaga Palestină, a intrat sub dominația Califatului arab, condus pe atunci de Omar ibn al-Khattab; numele său a fost arabizat, devenind Nablus

• În anul 1099, cruciații au preluat controlul asupra orașului pentru aproape un secol, lăsând relativ netulburată coexistența dintre musulmani, creștini și comunitatea samariteană. După ce forțele sultanului ayubid Saladin au cucerit Palestina interioară în anul 1187, dominația islamică a fost restabilită, și a persistat sub mameluci și sub otomani. În urma încorporării sale în cadrul Imperiului Otoman în 1517, în timpul sultanului Selim I Yavuz, Nablus a fost desemnat capitală a districtului Djabal Nablus („Muntele Nablus”)

• În 1657, după o serie de răscoale, un număr de clanuri arabe din nordul și din estul Levantului au fost așezate în oraș de către autoritățile otomane pentru a stabiliza situația. După ce dominația otomană a fost ferm restabilită în 1841, Nablus a prosperat ca centru comercial

• După cucerirea orașului de către armata britanică în timpul Primului război mondial, Nablus a făcut parte, începând din anul 1922 din Palestina sub mandat britanic. In 1947 orașul urma să facă parte din statul arab palestinian ce ar fi trebuit să ia naștere conform planului ONU de împărțire a Palestinei între evrei și arabi. În urma respingerii planului de către partea arabă a izbucnit războiul dintre evrei și arabi care din mai 1948 a implicat intervenția militară a mai multor state arabe în Palestina

• La finele ostilităților în 1949 orașul a fost anexat de Transiordania, devenită apoi Iordania, regat arab vecin, care l-a ocupat până în iunie 1967. După Războiul de Șase Zile, orașul a fost ocupat de Israel, care l-a evacuat în 1995 în urma acordurilor de la Oslo dintre Israel și Organizația de Eliberare a Palestinei. În continuare Nablus a intrat în componența teritoriului entității statale controlate de Autoritatea Națională Palestiniană. Locuitorii orasului sunt cunoscuți, între altele, pentru produsele lor tradiționale, cum sunt deserturile numite kanafe și săpunuri

• Samaritenii sunt descendenții unui popor rezultat din amestecul evreilor rămași în țară, după prăbușirea Regatului din Nord (722 i.Hr), cu membrii unor popoare străine, aduse de cuceritorii asirieni. Înrudindu-se între ei, evreii rămași în țară și asirienii, au dat naștere unui nou popor, numit după numele cetății lor principale - Samaria, „samariteni”

• Din punct de vedere religios, acest nou popor era caracterizat de sincretism, el păstrând elemente din ambele tradiții religioase – asiriană și iudaică. Astăzi Samaritenii – evrei vorbitori de arabă, numară aproximativ 600 de adepți. Ei se subâmpart în Cohanim, preoții, si Shomrim – comunitatea laică formată din descendenții triburilor lui Efraim și Manase. Samaritenii consideră că Sfântul Duh sălășluiește doar pe muntele Garizim. Ei cred în Tora dar formează un grup religios aparte

• Intrăm într-un sat arab situat pe o frumoasă vale, aproape de vechiul Sichem, oprim și coborâm în incinta unei splendite mănăstiri ortodoxe grecești. Aici se păstrează străvechea fântână a patriarhului Iacob, unde a vorbit Domnul cu femeia samarineancă. Fântâna a fost săpată de către patriarh cu peste 3000 de ani în urmă. Existenţa și paternitatea ei sunt confirmate atât de o tradiție precreștină, cât și de textul evanghelic lăsat de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan

• Deasupra fântânii lui Iacob, pe ruinele unei basilici bizantine din secolul al IV-lea, ridicată de Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, Patriarhia Ortodoxă a Greciei a construit o frumoasă biserică ce are în centrul criptei sale această fântână. Pe cele două scări laterale, din fața Sfântului Altar, se coboară pe treptele de piatră, pavate cu marmură, la 5-6 metri la „Fântâna lui Iacob”

• Autenticitatea ei nu a fost niciodată pusă la îndoială. Cercetările arheologice atestă zidăria fântânii, adâncă de peste 32 de metri, ca fiind o lucrare canaanită din secolul XVIII a. Hr., deci din vremea Patriarhului Iacov. Fiind așezată pe drumul care făcea legătura dintre Iudeea și Galileea, în mod cert Domnul Hristos a trecut pe acolo. Cei 60 de închinători români, cu ghidul nostru Abbuna David, poposim și în fața binecuvântatei fântâni

• Ne rugăm în taină și privim, cu evlavie, spre Sf. Altar, unde P.F. Teofil, patriarhul Ierusalimului, înconjurat de ierarhi și preoți, săvârșește Sf. Liturghie în cinstea Sf. Mucenic Filumen. Ne închinăm cu respect la fântâna multimilenară din Sihar, făcută de patriarhul Iacob, din care a băut el și fiii lui, animalele lui și samarinenii din cetate, călătorii galileeni și iudeii, dar și Însuși Hristos Mântuitorul nostru cu ucenicii Săi. Câți călători și viețuitori ai Țării Sfinte nu s-au odihnit pe marginea acestei fântâni!

• Câți pelerini creștini, timp de două milenii, n-au poposit în fața acestei fântâni, dorind să întâlnesacă pe Iisus stând de vorbă cu femeia Samarineancă! Aici s-a scris una dintre cele mai frumoase pagini din Evanghelie. Aici am poposit și noi, călători români însetați de apă vie și cuvânt, încredințați că ne va da și nouă, Hristos, să bem din „apa cea vie, spre viață veșnică ...” Să ne reamintim cuvintel din Sfânta Evanghelie: „A venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov.

• Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie

• Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.

• Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.

• Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?

• Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui... după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”

• Acesta este locul unde Iisus a întâlnit-o pe femeia samarineancă cea săracă și păcătoasă care, deși avusese cinci bărbați, „nu avea bărbat”,nici credința Legii Vechi, avea nădejdea venirii Mântuitorului și pentru aceasta s-a învrednicit să fie primul om căruia Domnul i-a descoperit dumnezeirea Sa. Iar ea, când L-a aflat, L-a mărturisit întregii cetăți, făcându-se cel dintâi apostol al Samariei

• După Înălțarea Domnului la cer și Pogorârea Duhului Sfânt, această femeie, luând numele de Fotini – Luminiță, L-a propovaduit pe Hristos până în cetatea Cartaginadin Africa, ajungând apoi chiar la Roma, unde l-a înfruntat pe împăratul Nero. Biserica face pomenirea ei pe 26 februarie. Capul Sfintei Fotini Samarineanca se păstrează în Mănăstire Grigoriu din Sfântul Munte Athos

• Facem trei metanii, scoatem apă cu găleata, gustăm fiecare din ea în numele Domnului și luăm apă sfințită din fântâna samarinencii pentru cei dragi de acasă

• În biserică ne închinăm la Sfintele Moaște ale: Sfintei Fotini Sfântului Ioan Botezatorul – părți din ele, la papucii Sfântului Spiridon și la Moaștele întregi ale celui mai nou martir, din aceste locuri, Sfântul Filumen, cunoscut mai ales ca „Noul Mucenic de la Fântâna lui Iacov”. Sfântul s-a născut în ziua de 15 octombrie 1913, în parohia Sfântul Sava din Nicosia (Lefkosia), capitala insulei Cipru. Părinții săi, Gheorghe și Magdalena Hasapis, au primit de la Dumnezeu 13 copii, dintre care au supraviețuit însă numai zece, șapte băieți și trei fete

• După numele de mirean, Sfântul Filumen s-a numit Sofocle, el fiind frate geamăn cu Alexandru, cel care avea să devină Arhimandritul Elpidie, și el un părinte foarte iubit în insula Cipru. Alături de părinții lor, bunica Loxandra le-a servit copiilor drept prim model de viață duhovnicească. Dintre toți copiii, gemenii se vor dovedi a fi cei mai râvnitori. Astfel, în iulie 1928, la numai câțiva ani după terminarea școlii primare, fără a spune nimic familiei, cei doi frați au plecat spre Mănăstirea Stavrovouni, renumită pentru viețuirea monahală înaltă

• Când părinții lor au început să îi caute pe cei doi, ei au aflat că cineva îi văzuse îndreptându-se spre mănăstirea amintită. Ajuns la mănăstire, tatăl lor i-a chemat la sine, înaintea starețului, nu atât spre a-i convinge să se întoarcă acasă, cât spre a le cerceta inimile. Neînțelegând intenția tatălui său, raspunsul lui Alexandru, fratele sfântului, a fost prompt: „Ce rost are să ne iei acasă, dacă noi iarăși o să fugim? Ai mulți copii, lasă-ne să mergem pe drumul nostru”. Cei doi au primit binecuvântarea tatălui, spre a rămâne în mănăstirea aleasă

• În anul 1934, la mănăstirea respectivă a poposit Timotei Themelis(1878-1955), Arhiepiscopul de atunci al Iordanului și viitorul Patriarh al Ierusalimului. Cu această ocazie, episcopul, cu acordul starețului și al tatălui lor, i-a luat pe cei doi frați la Ierusalim, spre a-și continua studiile. Cei doi frați au urmat cursurile Școlii de la Sfântul Mormânt, pe care le-au terminat cu bine, în anul 1939. Lecturile patristice au fost îmbinate de către cei doi, într-un mod foarte practic, cu o viață ascetică monahală autentică

• În anul 1937, amandoi frații s-au călugărit, fratele Alexandru a primit numele de Elpidie, iar fratele Sofocle a primit numele de Filumen. Mai apoi, fiind hirotonit diacon și preot, părintele Elpidie avea să plece din Ierusalim, în diverse misiuni bisericești, în vreme ce Filumen avea să rămână aici până la moartea sa. În ziua de 5 septembrie 1939, părintele Filumen a fost hirotonit diacon, iar în ziua de 1 noiembrie 1943, el a fost hirotonit preot. În anul 1940, sfântul a fost numit ghid la Patriarhia din Ierusalim

• La cinci ani după hirotonia întru preot, în ziua de 20 martie 1948, el avea să fie ridicat la cinstea de arhimandrit. Sfântul Filumen a trăit în smerenie și liniște, respectând regulile monahale cele mai aspre. Astfel, în pofida tuturor funcțiilor deținute, principala lui grijă a rămas aceea de a viețui precum un calugăr smerit și a spori duhovnicește. Vreme de opt ani, sfântul nu a șezut niciodată pe scaun, în vremea mesei, el mâncând numai în picioare. Adesea, el se prefăcea nebun, spre a nu fi lăudat de oameni și a nu fi ispitit de mândrie

• Începând cu ziua de 8 mai 1979, Sfântul Filumen a viețuit și a slujit la Biserica Ortodoxă de la Fântana lui Iacov, unde a și primit moarte mucenicească. Biserica de la Fântâna lui Iacov, văzută de evrei drept un loc de rugăciune iudaic, a fost adesea vandalizată. Unul dintre evreii fanatici venea zilnic în biserică, pentru a se ruga. Spre a nu-l tulbura pe evreu însă, părintele Filumen întrerupea slujba când acela intra în biserică, continuând-o abia când acela pleca

• În 16/29 noiembrie 1979, în timpul slujbei Vecerniei, părintele Filumen a fost atacat cu toporul și omorât. Ucigașii au jefuit biserica și au distrus-o cu un material explozibil. „Au năvălit în mănăstire și l-au măcelărit pe arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce: cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat chipul, iar cu altă lovitură, de-a latul, i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăți degetele măinii drepte, iar pe cel mare l-au retezat. Erau degetele cu care părintele făcea semnul Sfintei Crucii”

• Părintele arhimandrit Filumen a fost înmormântat în ziua de 4 decembrie 1979, în cimitirul comunității monahale de la Sfântul Mormânt. La numai patru ani de la inmormantare, 17/30 noiembrie 1983, când călugării i-au deschis mormântul, spre a îngropa alături pe un alt părinte trecut la Domnul, trupulsău a fost aflat neputrezit, răspândind un miros plăcut. Patriarhul Diodor al Ierusalimului, însoțit de mai mulți episcopi, arhimandriți, preoți și monahi greci, au spălat trupul cu vin și l-au înfășurat într-o pânză, săvârșindu-se slujba de pomenire

• În luna decembrie 1984, mormântul a fost deschis din nou, spre a fi înmormântat Arhiepiscopul Claudiu din Pella. Iarăși, trupul sfântului s-a aflat neschimbat, și frumos mirositor. De această dată, Sfintele sale Moaște au fost luate și asezate (periodic) în partea nordică a Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Astfel, în ziua de 16/29 noiembrie 2009, Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim, în urma unei Hotărâri Sinodale, a săvârșit slujba de canonizare a Noului Sfințit Mucenic Filumen Aghiotafitul

• După Sfânta Liturghie săvârșită în cinstea Sfântului Nou Mucenic Filumen, ierarhii și credincioșii, în frunte cu părintele patriarh Teofil, cu prapuri și icoane, au mers într-o procesiune emoționantă în jurul frumoasei catedrale, cu cântări duhovnicești. Ne-am rugat și noi zicând: „Primește Doamne, rugăciunile și lacrimile, mărturisirile și jertfa, răbdarea și buna credință a mărturisitorilor Tăi! Primește Doamne și bucuria, nădejdea și statornicia poporului nostru cuminte și așezat”

• Cu aceste gânduri pornim spre cel mai de suflet loc pntru Domnul nostru Iisus Hristos – Betania, satul celor două surori Marta și Maria, în casa cărora a poposit în dese rânduri și, a fratelui lor Lazăr pe care l-a înviat în a patra zi de la moarte. Astăzi, aici, se află două mănăstiri de maici: una ortodoxă, unde era casa Martei și a Mariei și, alta catolică, alături de Mormântul Sfântului Lazăr

• În zilele care au premers Pătimirilor Sale, Hristos Domnul se afla dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ținut pustiu. Aici va primi vestea că Lazăr era grav bolnav și că este așteptat să-l vindece. Evangheliile nu menționează ce boală avea, însă, fără îndoială era o boală fără vindecare. Hristos nu pleacă spre Lazar, decât după două zile de la aflarea acestei vești. Ajunge în Betania, împreună cu ucenicii Săi, în cea de-a patra zi de la moartea lui Lazăr. Iată cum relatează cele petrecute aici, Sf. Ioan (In. XI, 1-45)

• „Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi

• Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta ...

• Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară? Suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?

• Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El

• Betania, cunoscută în lumea arabă sub denumirea de „Al-Azariyya”, este o localitate aflată în Țara Sfântă și așezată pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Măslinilor. Populația Betaniei, având un total de aproximativ 3.600 de oameni, este alcătuită din locuitori creștini și musulmani. Acesta se crede a fi fost orasul biblic „Anania” din ținuturile lui Veniamin, motiv pentru care în Noul Testament a rămas cu numele de „Betania - Beth Ananiah = Betania”

• Mormântul lui Lazăr din Betania a fost cinstit, de-alungul timpului, atât de către creștini, cât și de către musulmani. În apropiere s-a ridicat și o biserică franciscană închinată celui înviat de Hristos a patra zi din morți. Biserica franciscană a fost ridicată pe ruinele vechilor așezări din zonă. În jurul anului 490, Fericitul Ieronim scrie că „Lazarium-ul”, menționat de Pelerina Egeria în jurnalul ei, este totuna cu casa de oaspeți a Mariei și a Martei, surorile lui Lazăr. Pelerinajul Egeriei din Săptămâna Mare a Postului Paștelui este deosebit de important pentru Istoria Bisericească

• Despre Betania găsim următoarele cuvinte: „chiar la ora 1:00, în Sâmbăta Mare, toți au ajuns la Lazarium, care este Betania... până la momentul în care ei au ajuns acolo, atât de mulți oameni se adunaseră, încât nu umpluseră doar Lazarium-ul în sine, ci și pajiștile din jur”

• Această structură cunoscută sub denumirea de Lazarium a fost dărâmată de un cutremur din acea vreme, fiind înlocuită de către o mai mare Biserică a Sfântului Lazăr abia în secolul al VI-lea. Această biserică este menționată de către Teodosieînainte de anul 518 și de catre Arculf în jurul anului 680. Biserica a supraviețuit până în perioada Cruciadelor

• În anul 1143, în timpul Cruciadelor, regele Fulk și regina Melisande au primit orașul Betania, de la patriarhul de „Holy Sepulchre – Sfântului Mormânt”, oferind în schimb o zonă din apropierea Hebronului. Regina Melisande a construit o mănăstire benedictină închinată Martei și Mariei și a reparat și extins vechea Biserică a lui Lazăr, pe care a închinat-o tot Sfintelor Maria și Marta. Mănăstirea Sfintelor Maria și Marta a devenit, în scurt timp, una dintre cele mai bogate mănăstiri din Ierusalim. Sora reginei, Joveta, a fost aleasă stareță la vârsta de doar 24 de ani

• Melisande a mai construit și o Biserică a Sfântului Lazăr peste mormântul acestuia. Tot ea a fortificat complexul monastic, ridicând și un turn de supravegere și pază. Odată cu căderea Regatului Cruciat, în anul 1187, maicile au plecat în exil. Noua biserică ce se ridicase deasupra mormântului, a fost dărâmată, rămânând aici doar mormântulși bolta de piatră de deasupra lui. Biserica și turnul din secolul al VI-leaau fost și ele grav afectate, însă rămân în picioare și astăzi

• Odată cu această cădere se crede că și orașul a fost părăsit de către locuitori. Abia din anul 1347 mai avem o menționare a unor locuitori aici. Astfel, un pelerin ajuns în zonă confirmă prezența unor călugări greci în capela mormântului, adică în bolta rămasă încă de la început deasupra mormântului lui Lazăr. Până în anul 1384, pe acest loc s-a ridicat și o moschee. În secolul al XVI-lea, Moscheea Ezra a fost construită în Bolta Cruciaților, ceea ce, pentru o vreme, a făcut mai dificilă intrarea creștinilor în incinta Mormântului lui Lazăr

• În urma mai multor tratative, franciscanilor li s-a permis în cele din urmă să sape o nouă intrare în mormânt, pe laterala nordică a acestuia. Odată terminată noua intrare, intrarea originala a mormântului a fost astupată dinspre moschee

• Între anii 1952-1955 o biserică modernăfranciscană închinată Sfântului Lazăr a fost ridicată deasupra bisericii bizantine a Sfântului Lazăr și deasupra bisericii cruciate a Sfintelor Maria și Marta. În anul 1965 o biserică grecească a fost construită în imediata apropiere vestică de Mormântul Sfantului Lazăr

• Curtea bisericii franciscane a Sfântului Lazăr cuprinde ruinele vechilor biserici, de la care se mai păstrează încă unele petice de pardoseală acoperite cu mozaic. Zidul vestic al curții păstrează fațada basilicii din secolul al VI-lea, împreună cu trei uși

• Planul cruciform al bisericii acruale se întinde în capătul estic al curții, acoperind ruine ale vechilor biserici. Uși aflate în podea descoperă rămășițe ale vechilor biserici. Astfel, se poate observa o parte din Lazarium - absidă a unei biserici din secolul al IV-lea

• Biserica modernă a Sfântului Lazăr întâmpină pelerinii cu un imens mozaic înfățișând pe Lazăr, Maria și Marta. Acesta se află în partea de sus a fațadei. Interiorul este decorat cu piatră lustruită și cu alte piese de mozaic

• În deal, în partea stângă se află Moscheea Ezra, ridicată în secolul al XVI-lea. Curtea moscheei este totuna cu atriumul vechii biserici bizantine, moscheea fiind ridicată în absida ce alcătuia capătul vestic al bisericii din secolul al XII-lea

• Urcând încă 25 de metri spre culmea dealului, pe partea stângă, apare intrarea în mormântul lui Lazăr. În aceasta se intra parcurgând 24 de trepte de dimensiuni neuniforme. Acest mormânt a fost săpat direct în stâncă, însă nu se știe exact care era forma inițială a acestuia. Este probabil ca bolta acestuia să se fi surpat sub greutatea bisericii cruciate ridicate deasupra lui. Intrarea originală a mormântului lui Lazăr se poate observa în peretele vestic al anticamerei mormântului

• Mai sus, pe deal, se află moderna Biserică Greceascaă care încorporează în sine unul dintre pereții bisericii cruciate ridicate deasupra mormântului. În apropierea acesteia se află importante ruine ale zonei. Ruinele de aici se află sub îngrijirea Patriarhatului Ortodox Grec, fiind identificate cu Casa lui Simon Leprosul sau Casa lui Lazăr. Tot aici se mai află și ruinele unui turn aparținând Mănăstirii Cruciate - circa. 1144

• Casa lui Simon Leprosul – Referindu-ne la cuprinsul episodului din Betania, în textul sfânt ni se spune că Iisus se afla într-o casă din cetatea Betaniei, la un om pe nume Simon Leprosul (Mt. 26,6). Ne putem întreba care este rostul prezenței Mântuitorului în casa unui așa-zis lepros, după cum am citit din textul sacru. Prescripțiile Vechiului Testament pentru leproși erau destul de clare: „Leprosul, cel ce are această boala, să fie cu hainele sfâșiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, și să strige mereu: necurat! necurat!

• Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; și să trăiască singuratic și afară din tabără să fie locuința lui.” (Levitic 13, 45-46). Un om care era bolnav de lepră, era obligat să locuiască în afara cetății, separat prin mai multe criterii de restul oamenilor. Faptul că Iisus se afla în cetate cu Simon Leprosul și mai mult decat atât, în casa lui, alături și de alți oameni, în ciuda prescripțiilor din Lege, ne determină să afirmăm cu certitudine săvârșirea unei minuni de către Iisus prin vindecarea lui Simon de lepră

• Acesta probabil oferea masa din casa sa spre mulțumire în cinstea vindecării sale. Altfel nu s-ar explica prezența Mântuitorului în acel loc. În continuarea iese în evidență gestul unei femei, care se apropie de Hristos, ungându-L pe cap cu „mir de nard curat” (Mc. 14,4). Gestul femeii trebuie corelat și cu modul ucenicilor de raportare la acesta, prin faptul că ei se arată contrariați în fața Mântuitorului pentru risipa de bani care s-a făcut prin vărsarea mirului (Mc. 14, 4-5)

• Iisus le explică ucenicilor semnificația acelui gest de ungere și le poruncește că oriunde se va propovădui Evanghelia să se amintească și de acest eveniment (Mc. 14, 6-9). Interesant este că atât Sf. Matei cât și Sf. Marcu, introduc acest episod între vestirea Pătimirilorlui Iisus, hotărârea mai-marilor Sinagogii de a-L prinde pe Acesta și între gestul de trădare al lui Iuda

• Hristos spune: „Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte Mi-a uns trupul cu mir, spre îngropare” (Mc. 14,8). Iisus, prin ungerea care i-a fost făcuta de femeie, se arată pe Sine ca Mesia, ca Cel ce trebuie să moară pentru noi, și ne dă dovada existenței cultului divin ca mod de adorație a lui Hristos. Așa se explica și faptul că Iisus ia apărarea femeii în fața Apostolilor tulburați de gestul ei, spunând: „Lăsați-o, de ce-i faceți supărare? Bun lucru a făcut ea pentru Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți întotdeauna” (Mc. 14, 6-7)

• După terminarea acestui episod, Iuda Iscarioteanul, se duce la arhierei pentru a-L da pe Iisus în mâinile lor (Mt. 14, 14). Sfântul Teofilact, consideră că această atitudine de trădare a lui Iuda, este dată de impactul pe care l-a avut asupra sa risipa de bani din gestul femeii. Așadar, dacă în începutul capitolului, autoritățile sinagogale își propuneau să-L prindă pe Iisus, derularea episodului din Betania, generează gestul de vânzare a Mântuitorului de către Iuda

• Legăturile de prietenie cu familia lui Lazăr și Simon Leprosul și mai cu seamă faima de mare Profet de care se bucură, fac ca Iisus să fie foarte cunoscut și popular prin partea locului. Ultima minune – Învierea lui Lazăr – contribuie ca persoana lui Iisus să fie obiectul atenției generale

• Prezența lui Iisus în Betania provoacă în rândurile populației un interes cu totul deosebit

• Evanghelistul Ioan ne spune că „mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi”. Astfel Betania devine, pentru câteva zile, loc de pelerinaj

• A doua zi după ospățul de la Simon Leprosul, Iisus își continuă drumul spre Cetatea Sfântă a Ierusalimului

• Î-L însoțeau ucenicii și o mulțime de alte persoane, erau dintre cei ce participaseră la cina din ajun, precum și oameni din partea locului care se duceau la Ierusalim. Pe drum, alți pelrini vin să îngroașe rândurile cortegiului. Cu cât se apropia de capitală cu atât sporesc rândurile caravanei

• Sub impresia minunii săvârșite de Iisus cu învierea lui Lazăr, mulțimea are convingerea că se găsește în fața unui trimis providențial

• Ucenicii, până atunci abătuți, sunt cuprinși din nou de entuziasmul speranțelor mesianice

• Ca să mergi din Betania la Ierusalim, străbați un șanț, destul de lung, ce șerpuiește între dealuri împădurite, apoi dai de coastele din răsărit ale Muntelui Măslinilor. Ajuns acolo, Ierusalimul, azi atât de posomorât, atunci atât de strălucitor, se arată întins pe munte. Priveliștea Ierusalimului în această dimineață de primăvară însorită umple sufletul pelerinilor de înflăcărare religioasă

• Iisus își face intrarea așa cum a prevăzut profetul Zaharia „călare pe mânzul unei asine”. Iisus nu este un cuceritor războinic, un împărat cu slavă pământească, El e întemeietorul unei religii care se adresează celor mulți și umili

• Mai mult ca oricând, ucenicii și mulțimea „au luat ramuri de finic” și se cred îndreptățiți să strige: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”

• Din mulțimea exuberantă o singură persoană nu împărtășește entuziasmul general: Este Iisus! El are intuiția clară că această Intrare Triumfală în Ierusalim constituie preludiu Săptămânii Pătimirilor Sale. Aclamațiile cu care e întâmpinat nu fac decât să grăbească sfârșitul, precipitând desfășurarea evenimentelor

• Mulțimea care astăzi î-L aclamă, mâine î-L va trimite la moarte. Nu vor rămâne în jurul Său nici măcar ucenicii. Când văzduhul răsună de vuietul uralelor, parcă aude cum vine de departe, din ce în ce mai lămurit, freamătul gloatei care cere osândirea Lui ... Privirea Mântuitorului era atrasă de priveliștea muntelui GOLGOTA care se profila în zare ... CRUCEA era un lucru obișnuit pe vârful

GOLGOTA ...

• „Și a intrat Iisus în Ierusalim și în Templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece ucenici. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; și, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decat frunze. Căci nu era timpul smochinelor” (Marcu 11, 11-12)

• CINA CEA DE TAINĂ, Ultima Cină sau Cina Domnului a fost, conform tradiției a trei din Evangheliile sinoptice, Cina de despărțire a lui Iisus de ucenicii Săi. La această Cină Iisus a frânt pâinile și a instituit Sf. Euharistie sau Împărtășanie. Ea a devenit și motivul multor picturi și altor opere de artă. După Evanghelia lui Marcu 14,12-16 și cea a lui Luca 22,7-13, era vorba de o încăpere la un etaj, pe care ucenicii au găsit-o după indicația Învățătorului lor, urmând pașii unui cărăuș de apă pe ulițele Ierusalimului

• După tradiția creștină, aici ar fi și locul unde ucenicii s-au adunat după răstignirea lui Iisus și unde au fost salutați de acesta în apariția Sa după Înviere.( Luca 24,36 urm. Ioan, 20,19-29). De asemenea camera este identificată cu acea odaie la etaj în care ucenicii au așteptat în reculegere și rugăciune vreme de 10 zile după Înălțarea la cer a lui Iisus, până ce Duhul Sfânt s-a pogorât în chip de „limbi de foc” în ziua Rusaliior (Fapte, I, 12-14; II, 1-4)

• Aici s-ar fi întâmplat și alte evenimente semnificative în viața bisericii creștine:

• Alegerea lui Matia pentru a-l înlocui pe Iuda Iscarioteanul în grupul celor doisprezece apostoli (Fapte, 1,26)

• Sinodul Apostolic • După tradiția ortodoxă - Adormirea Maicii Domnului, al cărui trup a fost

transferat la Gethsemani

• Camera de Sus, aflată la etajul clădirii, este o camera simplă, neieșind în evidență cu nimic între clădirile din jur. La aceasta se ajunge din drumul principal ce străbate Muntele Sion, trecând pe sub un portal ce împodobeste intrarea

• Muntele Sionului este situat în partea veche a Ierusalimului şi este un loc cu rezonanţă istorică. Sion – ebraică: ציון, Tzion sau Țion – este amintit mai întâi ca cetate a iebusiților, iar mai apoi ca așezare fortificată ebraică în vremea regelui David, fiind situat în zona colinei sau muntelui cu același nume, în partea de sud-est a Ierusalimului de azi

• Muntele Sion nu este propriu-zis un munte, ci un platou mai înalt, situat în partea de sud-vest a Ierusalimului Vechi, înclinat spre sud-est spre Valea Siloam, Valea Rinon și Valea Gheenei. Cântat de David în nemuritorii săi psalmi, muntele speranțelor poporului ales, Muntele Sionului a devenit parte integrantă din orașul Ierusalim încă din secolul VIII î.Hr. Este cea mai veche parte a Ierusalimului –locuit încă din secolul XX î.Hr

• Se întinde în sudul Domului de pe Stâncă. Aici se presupune că David s-a stabilit cu 1000 de ani înaintea venirii lui Hristos. Săpăturile de la situl Cetății lui David au scos la lumină locuințe și fortificații israelite din vremea Regelui David, precum și ziduri și turnuri mai recente

• Odată ajuns în curtea interioară a casei, imediat pe partea stângă se află o serie de trepte ce urcă la primul etaj. Curtea interioară, o fostă casă de pelerinaj ajunsă mai târziu casa otomană, este în prezent folosită de evrei

• Camera Cinei celei de Taină este rectangulară, complet goală, în aceasta ieșind în vedere doar coloanele ce îi susțin tavanul boltit și frumos lucrat. Capitelurile aflate în capătul coloanelor aparțin în mare parte secolului al XII-lea, fiind lucrate în stilul gotic - urmare a ocupației cruciate

• Imediat în dreapte ușii de intrare, pe perete, se află urme de pictură din secolul al XIV-lea, însă acestea au devenit greu de observat. Capătul estic al camerei găzduia un altar și un cor, acestea au fost însă distruse în momentul în care, peste Mormântul lui David, aflat la parter, s-a construit un dom

• Camera păstrează încă urme ale moscheei de aici. Cele mai însemnate sunt fereastra otomană, cu inscriptii in limba araba, și „mihrab-ul” frumos sculptat - un fel de altar ridicat pe un perete al camerei ce indica direcția spre Mecca. Tot aici se mai găsesc și două inscripții arabe pe două plăcuțe din zid și un dom levantin

• Scările aflate în colțul sud-vestic al camerei (blocate) duceau odată în partea de jos a clădirii, lângă Mormantul lui David. Domul frumos lucrat de deasupra scărilor este susținut de patru coloane de marmură. Capitelurile acestora înfățișează pelicani care își sfâșie trupul pentru a-și hrăni puii - acesta este un simbol al dragostei și al jertfei de sine des întâlnit în arta creștină

• Înainte de a ieși din Foișorul Cinei de Taină, ne vin în minte cuvintele troparului din Joia Mare: „Când slăviții ucenici la spălarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat și judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-au dat. Vezi, iubitorule de avuții, cel ce pentru acestea spânzurare și-a agonisit. Fugi de sufletul nesățios, care a îndrăznit unele ca acestea asupra Învățătorului. Cel ce spre toți ești bun, Doamne, Slavă Ție”

Biserica Adormirea Maicii Domnului - Muntele Sion

• Ieșim cu inimile încărcate de emoții și taine din „Foișorul Cinei” și ne îndreptăm spre mănăstirea benedictină „Adormirea Maicii Domnului”. Potrivit tradiției locale, pe acest loc, foarte aproape de „Camera din Ierusalim”, unde a avut loc Cina cea de Taină, a trecut la cele veșnice Maica Domnului. Acest eveniment ar fi dat mănăstirii numele actual, anume „Biserica Adormirii Maicii Domnului”. Îngroparea Sântului ei trup s-a făcut de către Apostoli, și grupul primilor creștini în Grădina Ghetsimani

• Pe acest loc s-a înălțat în sec. IV o biserică bizantină. Cruciații au zidit aici o biserică, în esc. XI, iar benedictinii, în 1898 o catedrală. Arhitectul și constructorul Diocezei de Cologne, inginerul Heinrich Renard (1868–1928), a investigat locul în anul 1899, cu această ocazie scoțând la lumină ruinele vechii biserici bizantine închinate Maicii Domnului. Bisericuța se numea „Η αγήα Σιόν - Hagia Sion”

• Biserica actuală, de o mărime impresionantă, este de formă cilindrică, de-a lungul pereților, în interior, având o serie însemnată de capele și altare cu icoana Adormirii Maicii Domnului, lucrate în mozaic. Ne închinăm în această măreață biserică, iar în jurul Domului cu chipul Adormirii Maicii Domnului, a cărei privire este îndreptată spre pictura românească din altarul unguresc al Maicii Domnului, cântăm troparul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și, cerem pentru noi sfârșit bun, creștinesc iar pentru cei de acasă binecuvântare și iertare

Mormântul Regelui David• Sub Sala Cinei se află o sinagogă multiseculară, dispusă de la nord spre

sud, iar în partea de nord a sinagogii este mormântul regelui David. Mormântul a căzut în ruină în 133 d.Hr., dar a fost descoperit întâmplător în 1158 și este cinstit și astăzi de creștini, evrei și musulmani. Pe mormânt se află coroanele de argint din manuscrisele Torei, aduse în Israel din sinagogile din diasporă care au fost distruse în timpul holocaustului odată cu comunitățile de evrei

• Evreii vin să se roage la Mormântul lui David tot timpul anului, dar mai cu seamă de Șavuot (Sarbatoarea săptămânilor), data morții lui David. Tradiția înmormântării lui David în acest loc a fost amintită pentru prima oară de călătorul Beniamin de Tudella, în anul 1172, în plină dominiație cruciată. Intrăm și noi în clădirea veche, multiseculară, unde se află mormântul împăratului și proorocului David, din neamul căruia se trăgea Hristos Domnul după trup

• Lume multă intră și iese, este un permanent pelerinaj. Cripta se înalță deasupra ca un cavou boltit, semicilindric, și este învelită în catifea neagră, cu semnul cultului mozaic pe ea. Un rabin stă în fața mormântului și mângâie poporul care vine să se roage. Aici odihnește marele împărat al lui Israil, strămoșul lui Hristos, părintele evreilor, întemeietorul Ierusalimului, apărătorul poporului ales. Aici odihnește proorocul David, lauda Vechiului și Noului Israil, care a lăsat omenirii întregi Psaltirea

• Cartea cea mai scumpă de laudă și de rugăciune către Dumnezeu, Psaltirea, este plină de profeții pentru Hristos. Este cartea mângâierii tuturor creștinilor, bucuria sfinților, nădejdea pustnicilor, arma cuvioșilor, podoaba călugărilor. Este cartea pocăinței „care scoate lacrimi și din inimă de piatră”. Ce minunat ne învață în primul psalm: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”

• Aici odihnește profetul pocăinței, care ne-a învățat să plângem pentru păcatele noastre prin nemuritorul psalm 50: „Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! ...” Spunem în taină Psalmul 50 și psalmii laudelor și părăsim în tăcere și rugăciune platoul Muntelui Sion, legat atât de mult de istoria credința și speranța poporului ales. Coborâm ușor panta muntelui spre răsărit, spre Valea lui Ioasafat, cale de 1,5 km. În stânga noastră se vede zidul Sfintei Cetăți

• Dincolo de zid se înalță muntele Moria, unde a fost zidit Templul lui Solomon, astăzi Moscheea lui Omar

• Renumitul Templu al Ierusalimului a fost construit pe colina Moria, situată în partea de răsărit a Ierusalimului. Istoria colinei Moria ca centru de cult iudaic începe cu sec. X a.Hr. când regele David a cumpărat-o de la Oman Iebuseul, pentru ca pe acest loc să construiască un altar-jertfelnic lui Iahve (I Paral. 21: 18-25)

• În anul 960 a.Hr., regele Solomon a construit în locul altarului, renumitul Templu Iudaic, care a fost unicul centru de cult al iudaismului. Acest prim Templu a fost distrus de babilonieni în 586 a.Hr., și, după revenirea din robie, în 520 a.Hr., a fost refăcut din temelii de Zorobabel (Ezd. III, 8-9)

• Regele Irod (37 a.Hr. – 4 d.Hr.) a reconstruit Templul, înălțând unul nou, mult mai impresionant. Zidurile exterioare ale complexului Templului reprezintă azi tot ce a mai rămas din Templul Iudaic

• Zidul rămas din vechiul Templu, numit și „Zidul Plângerii”, este cel mai sfânt loc al evreilor. Termenul de „Zidul Plangerii” apare abia prin secolul al XIX-lea, în literatura engleză. Acest ultim nume l-a căpătat locul din tradiția evreilor de a veni aici și a deplânge starea Ierusalimului și dărâmarea Templului Sfânt. Situat în partea de vest a cetății, la marginea Muntelui Templului, Zidul Plângerii se află la intersecția a doua mari culturi și credințe: cea evreiască și cea musulmană

• Clădirea Templului în timpul Mântuitorului era alcătuită din Templul propriu-zis, Sfânta Sfintelor, un mare altar pentru ofrande, galerii și curți spațioase și multe alte spații auxiliare. În colțul dinspre răsărit al împrejmuirii, Irod a construit o clădire mare care a fost folosită ca piață pentru negoț și loc de întâlnire pentru pelerini. De aici a alungat Iisus pe zarafi și neguțători (Ioan II, 13). În anul 70 d.Hr., Templul a fost distrus și incendiat de legionarii împăratului roman Titus

• La 60 de ani de la cucerirea Ierusalimului de către arabi, aprox. 643 d.Hr., califul Maruan a construit pe ruinele împrejmuirii Templului Iudaic vestita moschee, care a primit numele de Moscheea lui Omar. În centrul clădirii se află o stâncă uriașă ce a făcut parte din aria lui Oman Iebuseul, de la care a cumpărat locul David, și, de pe care, potrivit tradiției musulmane, Mahomed s-a înălțat la ceruri

• Tradiția creștină și cea iudaică identifică această stâncă atât cu locul jertfei aduse de Avraam, cât și cu cel al marelui Altar-jertfelnic al Templului Iudaic

• În anul 710 d.Hr., califul Abd-al-Malik, a construit în partea nordică a împrejmuirii Templului Iudaic, marea moschee El-Aqsa – în arabă, المسجد”Al-Masdjid Al-Aqsa, „moscheea îndepărtată ,االقصى

• Cruciații au transformat Moscheea lui Omar într-o biserică închinată Domnului –Templum Domini, iar moscheea Al-Aqsa în palat al regilor Ierusalimului –Templum Solomonis sau Palatium

• În anul 1118, în acest palat al cruciaților a fost instituit Ordinul Templierilor. Dar Saladin, în cursul aceluiași an 1118 le-a redat acestor două edificii destinația lor inițială – de moschei musulmane, care, după Mecca și Medina, reprezintă cele mai sfinte locuri musulmane de pelerinaj

• De la Zidul Plângerii ne îndreptăm, cu pași molcomi, spre Poarta Hinon, sau a Gheenei, numită așa pentru că dincolo de ea este Valea Hinon sau a Gheenei, adică „a focului”, unde se ardeau gunoaiele orașului

• Calea aceasta pe care mergem este cale tainică. Pe aici a coborât Domnul și Mântuitorul în noaptea Cinei, era întuneric și era frig și nu departe îl pândeau trădătorii. Dar El se ruga și își mângâia ucenicii îngândurați ...

• Întăreșt-ne și pe noi, Doamne, în noaptea ispitelor și în întunericul patimilor. Coboară și urcă cu noi în calea vieții, nu ne lăsa singuri, nici în noapte, nici în zi. Întărește-ne să mărturisim Adevărul înaintea oamenilor, să suferim pentru Tine, să iertăm și să iubim Biserica. Am ajuns în marginea Văii lui Ioasafat. Aici se termină Muntele Sion. În stânga strălucește în soare cupola Moscheii lui Omar iar în față se deschide Valea Hinon și locul numit Achealdama – Locul sângelui, unde s-a spânzurat Iuda cuprins de deznădejde

• Valea lui Ioasafat este destul de adâncă și largă, în același timp și se întinde de la nord spre sud, despărțind Ierusalimul Vechi de Muntele Eleon – Măslinilor. Partea de nord a acestei văi este mai îngustă și încărcată cu măslini, numită „Grădina Ghetsimani” - „teasc de ulei” sau „presă de ulei”. Prin mijlocul ei trece pârâul Cedrilor – Chedron care este toată vara uscat. Potrivit textului Sf. Prooroc Ioil (IV, 2), unii din Sfinții Părinți afirmă că judecata de apoi va avea loc aici

• Poate tocmai de aceea, ambele versante ale văii sunt pline de morminte. Întrega vale este un vast cimitir. La baza zidurilor cetății este cimitirul musulman, pe versantul spre Muntele Măslinilor, cel evreiesc, iar în partea de jos a Văii mormintele creștinilor. Coborâm spre pârâul Cedrilor apropiindu-ne marele cimitir evreiesc, unde ghidul nostru, părintele David, ne arată mormintele profeților, al patriarhului Iacob, al profetului Zaharia și ne oprim în fața mormântului lui Abesalom

• Admirăm Poarta de Aur ce a fost zidită de turci, prin care a intrat Domnul venind din Betania, înainte de Sf. Pătimiri și prin care va veni să judece lumea. Timpul judecății este echivalentul timpului cât se citesc cei 6 psalmi ai Utreniei. Admirăm mormântul lui Abesalom fiul lui David ce a fost deseori profant, spune părintele David, văzându-se și acum urmele profanării. Dar de curând arheologii au descoperit, pe dunga de sus scirs: „Mormânt al Preotului Martir de la Templu Zaharia”