1

Opera literară ca semn SEMN LIRICSe afirmă, justificat, că semiotica nu e, în cele din urmă, decît teoria structuralismului, acesta apărînd mai ales ca metodă de investigaţie. Extinderea metodei ar duce la poetica structurală, iar extinderea teoriei la crearea semioticii literare5:î. Evident este că structuralismul e preocupat de analiza codurilor în sine, semiotica — de procesul de semnificare.

Teorie generală a semnelor, întemeiată pe cercetările logicianului Charles Sandres Peirce (1839—1914) şi pe cele ale lingvistului Ferdinand de Saussure (1857—1913), semiotica are la bază ideea că întregul univers e un sistem de semne, cărora omul le atribuie anumite semnificaţii, în această perspectivă teoretică şi opera literară este un semn.53. Dar pentru o mai bună înţelegere a statutului ontic al operei literare în perspectivă semiotică, sînt utile cîteva informaţii privind teoria semnului lingvistic.In lingvistica generală, pot fi identificate trei accepţii de bază ale semnului:a. Semnul este „îmbinarea conceptului şi a imaginii acustice41, fiind alcătuit din semnificant şi semnificat (F. de Saussure);b. semnul este o relaţie între două forme (între forma expresiei şi forma conţinutului (Hjelmslev);c. semnul nu e reprezentat decît de semnificant,, semnificatul fiind ceva exterior semnului şi naturii sale54.Cum s-a remarcat, „aceste concepţii nu sînt atît de contradictorii pe cît se pare, deoarece ele se referă la domenii distincte.“55

Pornind de la observaţiile lui L. Hjelmslev, în comunicarea verbală, semnul lingvistic implică, relaţii complexe între două forme, cum se poate vedea în schema:SEMN, produs al relaţiei: 1. SEMNIFICANT, plan al expresiei, coda.SUBSTANŢA (materia sonoră a limbii; în cazul semnului lingvistic, sunetele : a, e, i, ă, u, o, b, c,d, f…b.FORMĂ (organizarea fonologică a substanţei sonore a limbii (de ex. casă, sacă ,ş.a.)

2. SEMNIFICAT, plan al conţinutului, mesaja. FORMĂ (organizarea lingvistică a sensului comunicat : de ex. ideea ,,mizerie materială' e organizată lingvistic intr-o sintagmă ca sărăcie lucie, alcătuită dintr-un substantiv şi'un adjectiv, cu funcţii sintactice de subiect şi atribut);

2

b.SUBSTANŢĂ (sensul, ideea comunicată ; e o realitate mintală)

Să mai notăm că, după R. Jakobson, actul comunicării verbale se organizează pe două planuri, în fiecare din acestea operînd anumite reguli:PLANURILE COMUNICĂRII VERBALE:1.PARADIGMATIC; în care operează selecția pe bază de :ECHIVALENŢĂASEMĂNARE

DEOSEBIRE SINONIMIE ANTINOMIE etc.2.SINTAGMATIC,în care operează COMBINAREA pe baza CONTIGUITĂŢIIComunicarea poetică implică aceleaşi planuri (axe), numai că operaţiile suferă transferuri de pe un plan pe altul. Jakobson surprinde specificul comunicării poetice cînd spune că: „funcţia poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării" şi, diferit ca grad, principiul contiguităţii de pe axa combinării pe axa selecţiei. Originalitatea limbajului poetic se întruchipează însă la nivelul ambelor axe şi prin intersectarea lor. Proiecţia operaţiilor de pe un plan pe altul are ca efect apariţia conotaţiilor (a semnificaţiilor . neaşteptate, surprinzătoare), cum se poate observa în schema:

PLANURILEcomunicăriipoetice

1.PARADIGMATIC, îu care operează SELECŢIA pe baza -CONTIGUITĂŢII

EX. struguri nu/ dulci, acri, gustoşi, etc./ ci scamoşi „struguri scămoşi” SEMNIFICANT CONOTATIV

2.SINTAGMATIC,în care operează COMBINAREA pe bază de ECHIVALENŢĂFiind comunicare verbală cu specificitate poetică, constituită din multiple unităţi semiotice, opera literară este, în totalitate, un semn, mai corect, un sistem de semne conotcitiv (Hjelmslev, Greimas), deci un semn complex cu semnificaţii sui-generis. Fără convenţiile literare, considerate de unii (Greimas) ca cea de a treia articulaţie a sistemului conotativ, ordonate în aspectul metaforic şi aspectul

3

metonimic, „nici o nouă semnificaţie n-ar putea să fie extrasă, această dimensiune acţionînd deformator faţă de articulaţiile limbii. Conotaţiile creează o forţă ilocuţionară, proprie textului literar, care îl opacizează, îl orientează spre perceperea în sine.Prin urmare, sistemul de semne conotativ (opera literară concepută ca semn) implică un pian al formei conţinutului, constituit din forme metaforizante şi forme me- tonimizante, alcătuind împreună semnificatul conotativ şi un plan al formei expresiei, alcătuit din forma denotativă a expresiei şi forma denotativă a conţinutului (conotate prima de forme metaforizante, a doua de forme metoni- mizante), constituind împreună semnificantul conotativ. Cele spuse pot fi ilustrate prin următoarea schemă:

Semnul poetic57 nu mai este arbitrar, pentru că el constituie, simultan, şi un analogon al obiectului. In poezie, „există întotdeauna o legătură motivată între semnificant şi semnificat*453. Caracterul motivat al semnului poetic impune ca planul conţinutului să nu fie studiat separat pe planul expresiei, ceea, ce exclude atît formalismul, cît şi conţinutismul.Statutul ontic al operei literare văzut din perspectivă semiotică apare acum cu destulă claritate. El este poate cel mai adecvat formulat de J. Mukafovsky putemspune că studiul obiectiv a!fenomenului numit artă trebuie să privească opera ca pe un semn care se compune dintr-un simbol creat de artist, dintr-un sens, localizat în conştiinţa socială, şi dintr-un raport cu lucrul semnijicat, raport care năzuieşte spre contextul global al fenomenelor sociale. Opera se compune din cuvinte (care au o îmbrăcăminte sonoră cu diverse valori estetice contextuale), din înşiruiri de cuvinte, ordonate în propoziţii, alineate, capitole etc., dar are şi un sens „ascuns“, neexprimat direct. Din cuvinte şi din sintaxa limbii se înalţă un univers imaterial, semnificaţia generală, numită de Mukafovsky „gest semantic“ sau „intenţie semantică “.Privită în raporturile sale cu cititorul, opera literară nu poate fi descrisă numai ca simplu semn sau ca un complex de semne, ci ca ,,situaţie-semn“. Interpretările particulare pot fi diferite ca structuri opţionale, textul funcţionînd ca sens verificabil al acestora. Viaţa în timp a unei opere constă în succesiunea diferitelor ei interpretări. „Situaţia-semn“ poate fi definită „ca circuit de autoreglare semiotică“, pentru că expresia poetică se supune unei acţiuni cibernetice, cititorul acţionînd asupra semnificaţiei ca o adevărată legătură inversă, ca şi opera, care se află în conexiune inversă cu cititorul ei60.

4

Ca ţoate semnele, şi semnul literar-artistic există, ca semnificaţie, numai în evenimentul-comunicare. , Aşadar, spre deosebire de structuralismul formal, orientat spre etiologic, spre cauzalităţile semiotice, spre coduri, semiotica literară este semeiologică, adică orientată spre modul cum funcţionează mesajele în actele semiotice, spre felul cum se produce comunicarea în cadrul unui sistem de semne. Atîta timp cît opera-semn nu are o valoare de comunicare, atîta timp cît nu intră în circuitul social al comunicării, în relaţie cu „contextul global al fenomenelor sociale44 (Mukarovsky), ea rămîne un obiect inert, o realitate insignifiantă. Deci şi din perspectivă semiotică, opera literară apare ca o realitate obiectivă cu un dublu statut: fizic (concret) — care antrenează sinestezic diver-sele simţuri — şi mintal, adresîndu-se în egală măsură sensibilităţii şi intelectului.

Modelul semiotic al operei literare nu dezice modelul stratificat, propus de structuralismul formal. Dimpotrivă, cele două modele sînt foarte apropiate ca organizare. Elementul comun fundamental este organizarea pe nivele, pe straturi. Modelul structuralist dă seama, îndeosebi, despre sistemul relaţiilor interne dintre nivele, care asigură caracterul autofuncţional al întregului, modelul semiotic dă seama despre medul în care nivelele contribuie, prin imbricarea lor, la producerea semnificaţiei în actul comunicării.Interesant de consemnat este vechimea considerabilă a ideii organizării în straturi a comunicării verbale, implicit a operei literare. Această idee îşi are rădăcinile în gîn- direa veche indiană, fiind prezentă în mai toate epocile: la vechii greci (Platon), în Evul Mediu (Sf. Augustin, Dante), Renaştere (Leonardo da Vinci), pînă astăzi.Aparţinînd operei ca sistem unitar stratificat (cum o demonstrează riguros structuralismul şi semiotica în zilele noastre), problematica straturilor oferă posibilitatea ca şi demersul interpretativ să poată opera, metodologic, cu acest mecanism. Hermeneutica literară poate, în consecinţă, să abordeze un traseu analitico-interpretâtiv, ţi- nîncî seama de straturile pe care le implică, de nivelele ei văzută ca „situaţie-semn44, ca ,,gest-semantic“ în procesul comunicării literar-artistice. Un algoritm al demersului interpretativ ar putea fi cel reieşit din Estetica lui N, Hartman (care se mulează pe nivelele semnificaţiei mesajului literar-artistic, stabilite, spre exemplu, de Umberto Eco8r), presupunînd următoarele straturi (de semnificaţie):

a. stratul semiotic, ca material lingvistic organizat pentru a spune ceva;

5

b. stratul logic, coeziunea internă a elementelor constitutive (în cazul operei narative, dimensiunea narativă a textului, relaţiile dintre personaje);

c. stratul analogic, cel al sensurilor figurate; d. stratul anagogic, cel,al sensurilor semnelor de grad mai profund, cu caracter eidetic; e. stratul tropologic, cel a înţelesurilor existenţiale de foarte mare profunzime, care pun în cauză statutul ontologic al omului în lume, în univers.Este important de remarcat faptul că nivelele procesului de semnificare stabilite de N. Hartman sau de U. Eco se înscriu (deliberat sau nu) în descendenţa cîmpu- rilor interpretantuluî: imediat (perceptiv, afectiv), dinamic (energetic) şi final (logic, sistematic), precizate de Ch. S. Peirce62. 62 în gîndirea lui Peirce, semnul, e ceva care stă în locul a altceva şi este înţeles de cineva, adică are o semnificaţie pentru cineva. Semnul presupune trei aspecte sau diviziuni: 1. semnul însuşi (R); 2. semnul în relaţie cu obiectul (O); 3. semnul în relaţie cu imterpretantul său (I), aflate în strîm raport, care, din punct de vedere logic, reprezintă o relaţie triadică. Fiecare din cele trei aspecte dispune ele. cîte o subdiviziune trihotomică. Concepţia triadică, cu trihotomiile specifice, e în măsură să explice, nuanţat, etapele procesului de semnificare implicat în comunicarea interumană prin intermediul semnelor. în legătură cu concepţia lui Peirce despre semn, a se vedea studiile lui Gerard Deledall şi Klaus Oehler, în volumul Semnificaţie şi comunicare in lumea contemporană (prezentare, antologie şi îngrijire de Solomon Marcus), Editura Politică, Bucureşti, 1985.

Semn poetic şi nivele de semnificaţie în VISĂTORUL de Lucian Blaga„Spînzurat de aer printre ramuri se frămîntă în mătasa-i un paianjen.Raza luniil-a trezit din somn.Ce se zbate? A visat că raza lunii-i fir de-al lui şi cearc-acuma să se urce pînă-n ceruri, sus, pe-o rază.Se tot zbate îndrăzneţul şi s-azvîiie.Şi mi-e teamăc-o să cadă — visătorul.1. Nivelul semantic al poeziei este implicat în aspectul lexical al textului,. mai exact, în sensurile obişnuite (denotative) ale cuvintelor: paianjen, îndrăzneţ,

6

visător, ramuri, mătasa, rază de lună, ceruri, se zbate, s-azvîrle etc., care, laolaltă, constituie materialul verbal de „construcţie^, mai bine spus, de textualizare poetică a unei intenţii de comunicare, a unei intuiţii subiective. Pentru a comunica această intuiţie, materialul lexical, în totalitate luat din aria largă, de mare răspîndire,. a vocabularului limbii române, este. organizat în anumite construcţii verbale, este modelat intr-o formă textuală anume, cu o coerenţă specifică, determinată de relaţiile în care sînt puse cuvintele.2. Nivelul logic constă tocmai în coerenţa sensului direct, literal, degajat din organizarea sintagmatică a textului: o istorie simplă, în care un paianjen. visează că urcă pe raza lunii pînă la cer. Redusă la structura ei nucleară, construcţia are o configuraţie lapidară: un paianjen, pînă-n ceruri s-azvîrle. Privită în procesualitatea ei, istorisirea are o gradaţie: mai întîi, o expoziţiune („Spînzurat de aer printre ramuri / se frămîntă în mă- tasa-i '/ un paianjen.“), se indică intriga („A visat că raza lunii-i fi-r de-al lui“), apoi evenimentele cu punctul culminant („cearc-acuma să se urce j pînă-n ceruri . . .) / Se tot zbate ... şi s-azvîrle“) şi un deznodămînt ipotetic („Şi mi-e teamă / c-o să badă — visătorul14). Textul este dispus, spaţial, în versuri libere, în măsură să releve, prin accentele logice şi afective, părţile cu încărcătură semantică deosebită. 3.Nivelul analogic, sau nivelul primei trepte de figurare (în care obiectele, faptele, evenimentele, pe baza principiului asemănării, devin semne), ne lasă să înţelegem (să citim printre rînduri) că. povestea păianjenului care visează că urcă pe raza lunii pînă la cer e, în întregime. un semn, adică un substitut-al Unui alt înţeles, în mai multe privinţe diferit de sensul literal (logic), iscat pe orizontala desfăşurării sintagmatice. Acest nivel figurat (alegoric) ne conduce, de la înţelesul logic, strict determinat de sensul denotativ al cuvintelor (efortul vietăţii de a ajunge la cer), spre un înţeles mai general. Paianjenul devine, la a.cest nivel, o figură poetică prin care se sugerează cel care visează (sens accentuat de poet şi prin epitetul visătorul, prezent în titlul poeziei şi, simetric, în ultimul vers); cuvîntul ceruri, figură pentru a indica idealul; raza (visată ca fir de-al păianjenului), termen figurat pentru sensul de „mijloc de atingere a’ idealului14,, de „suiş prin mijloace proprii14.

4. Nivelul anagogic, sau nivelul celei de-a doua trepte u procesului de figurare (melaforico-simbolic), revelă sensuri şi mai complexe, pentru că semnul devine, la rîndul lui, substitut al altor realităţi. Astfel, cuvintele paianjen, ceruri, vis sînt, la acest nivel de transfigurare poetică, metafore-simbol, prin care ni se sugerează ideea aspiraţiei fiinţei umane spre frumos şi perfecţiune, de asemenea, aspiraţia creatorului, a artistului spre desăvîrşire în planul creaţiei. La acest, nivel, al

7

imaginii metaforice, sensul poetic menţionat se revelează prin intuiţie şi intensă participare emoţională, prin trăire intimă. Sensurile logic şi analogic sînt doar trepte prealabile (care, în multe cazuri, pot fi cu desăvîrşire absente, precum în majoritatea poeziilor moderne ale lui Nichita Stănescu, spre exemplu) ale procesului intuirii şi revelării sensurilor metaforico-simbolice.

5.Nivelul tropologic, sau al „ideii generale14, antrenează cele mai profunde, mai largi, mai complexe şi mai nuanţate semnificaţii general-umane. La acest nivel, visul păianjenului poate fi „citit44 ca modalitate specifică omului de a exista şi de> a da un sens existenţei sale. îndrăzneala de a visa la altceva, visurile ca atare, adică antrenarea omului în aventura cunoaşterii, fac parte din regula jocului existenţei umane, care e jocul transpunerii în altă modalitate de a „fiinţa44, aceea a spiritului. Tentativa transcenderii, prin creaţie, a realităţii fenomenale (simbolizată de intenţia păianjenului de a urca spre cer) presupune condiţia limitată a existenţei omului şi, totodată, ambiţia de a-şi depăşi condiţia. Dar tentativa pare a fi peste puterile reale ale- omului şi, mai ales, în opoziţie cu statutul său ontologic, cu contextul existenţial în care îi este dat să „fiinţeze14. „Spînzurat de aer printre ramuri / se frămîntă în mătasa-i un paianjen“ sînt versurile care sugerează fragilitatea condiţiei ontologice a omului şi, în acelaşi timp, esenţa tragică a existenţei sale, revelată de Blaga şi în alte poezii (Biografie). în ciuda precarităţii eforturilor de depăşire a limitei, gestul ca atare este învăluit de poet într-o înfrigurată simpatie („Şi mi-e teamă / c-o să cadă — visătorul41) şi, implicit, considerat, axiologic, pozitiv şi definitoriu pentru existenţa omului ca „fiinţă umană44.