CAPITOLUL I

IMPORTANTA OCROTIRII VIETII PERSOANEI PRIN NORMELE

IMPORTANT E DE DREPT PENAL

Sectiunea 1 Notiunea de "ocrotire a vietii" '

Omul este singura fiinţă superioară din universul cunoscut; el crează valorile şi le

transmite generaţiilor viitoare. Totodată, omul în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a

tot ceea ce este bun, frumos şi drept, se impune în plan etic şi dă dovadă de personalitate,

dominând impulsurile inferioare.

Viata omului apare astfel ca o valoare primară şi absolută, indispensabilă

maiufestării în sine şi, ceea ce este mai important, condiţie a continuităţii biologice a

grupului social. În această privinţă, Inca acum două milenii în urmă, Titus Lucretius

afirma: "vitae manicipio nulli datur omnibus usu" (viaţa nu este proprietatea nimănui,

ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenţia asupra importanţei valorii vieţii persoanei,

sub aspectul succesiunii generaţiilor şi permanenţei omului în lume.

Cu toate acestea, deşi nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în

societate s-au produs şi continua să se producă acte de suprimare cu vinovăţie a vieţii

persoanelor. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului şi mândria pe

care el o manifestă, fiind totodată de maxima periculozitate, datorită caracterului lor

ireparabil (nu există compensaţie în unităţi convenţionale de schimb pentru pierderea vieţii

mamei, tatălui, fiului sau altor persoane din grup, nici pentru investiţia de ordin

material şi spiritual cuprinsă în această valoare socială care este viaţa omului) şi

incompatibil cu ordinea de drept.

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa sa

impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau

persoane din aceeaşi colectivitate nu erau însă axate pe ideea de vinovăţie, ci pe pe

necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Aceste

măsuri constau în alungarea făptuitorului din comunitate şi numai atunci când nu era

0

în joc securitatea colectivităţii respective, se lăsa părţilor interesate. posibilitatea răzbunării.

Atât într-un caz cât şi în celălalt, făptuitorul rămânea lipsit de protecţia grupului şi era

practic supus pieirii.

Treptat, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului, care

introducea în gândire ideea de compensaţie sub forma incipientă potrivit căreia cel care

face rău trebuie să sufere tot atât rău. Au apărut apoi legile scrise.

Cea mai veche colecţie de legi ctuloscută este Codul regelui Hammurabi * din

Babilon (1792-1750 Mr.), care avea la bază legea talionului şi conţinea dispoziţii cu un

caracter destul de evoluat, cum ar fi diferenţierea între omorul intenţionat şi

omorulprin imprudenţă. Totuşi, o serie de norme contrastează cu raţionamentul juridic

corect, lăsând să se întrevadă faptul că nu era cunoscută sau nu era înţeleasă la justa ei

valoare notiunea

de vinov4ie 1.

Astfel, codul avea următoarele prevederi: dacă o construcţie se prăbuşea din cauza

unui viciu de construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un

om liber detinut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul

creditorului care ceruse ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilcr.

În Grecia antică, înnoirea şi sistematizarea legilor vechi aparţine lui Lycurg

(secolul al IX-lea î. Hr.).Omorul era premeditat (fonos pronoias) sau involuntar (fonos akusios). Omorul

premeditat consta în vătămarea sănătăţii persoanei, făcută cu intentia de a-i provoca

moartea (traumata akpronoias) şi se judeca în Aeropag, în complet alcătuit din mai multi

arhonti aleşi pe viaţă, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligaţi să se rezume la

expur~erea faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele cuprindeau fie o

solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi,

' Vladimir Hanga, "Mari legiziitori ai lumii ", Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971, pag.75-76

©

preşedintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un

tribunal format din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părţilor.

Partea vătămată putea să primească o despăgubire sau preţ al sângelui,hypofania 1.

La romani, prima lege scrisă a fost Legea celor XII Table, lege care datează din

secolul al V-lea Mr. Şi aceasta consacra în materie penală legea talionului şi iacea

distincţie între crimen publica Şi delicta privata. Omorul era considerat crimă publică şi

avea denumirea specială de parricidium, adică infracţiune care consta în supriinarea vieţii

unei persoane libere din comunitate. El se judeca în complete speciale şi se pedepsea în

general cu moartea, putându-se totuşi aplica şi alte pedepse, cum ar fi amputarea mâinii

condamnatului, flagelaţia etc.Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitaristă, potrivit căreia

pedeapsa este necesară pentru apărarea societăţii. Astfel, Platon (De legibus, cap.XI)

considera esential "exemplul" pe care îl poate oferi pedeapsa altor persoane; Aristotel

(Etica, II) vedea în pedeapsă "leacul" împotriva nedreptăţii şi relelor (iniquitatis et

mab°zrm medicina est); Seneca (De clementis, I, 22) aborda acelaşi caracter utilitarist al

pedepsei, invocând menirea ei de a-i face pe ceilalti mai buni (caeteros redat nzeliores),

de a-i distruge pe cei răi (ict szcblatis malis) şi astfel, de a permite celor mulţi să trăiască în

siguranţă (seczcriores caeter vivat).

În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic.

Una dintre cele mai importante legi, Corpus juris canonici (1140), a reglementat

infractiunile sub dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine şi al leziunii aduse ordinii

umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin mijloace mai crude. În general, nobilii se

bucurau de privilegii, în sensul că, în cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi convertită

într-o pedeapsă mult prea uŞoară, chiar amendă.În anul 1763 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, "Dei delitti et delle pene ",

reprezentativă pentru evoluţia ulterioară a Ştiinţei penale. În ea sunt formulate pentru

1 Andrei Marin, "Pa,gini alese din oratori greci ", Bucureşti, 1969

©

prima oară principiul legalităţii incriminării şi principiul umanizării pedepsei; de

asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului şi de morală. Dacă

fundamentul dreptului de a pedepsi, se arată în lucrare, este interesul general, finalitatea

represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenţelor moralei 1.Tot în secolul al XVIII-lea este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit

căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, este un imperativ categoric al raţiunii, care

derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispăŞirii pentru orice faptă; binele să fie răsplătit

cu bine, iar răul cu rău, "malum passionis propter malum actionis " 2.

În secolul al XIX-lea apar şcolile penale. Şcoala clasică (Francesco Corrara)

considera că fiinţa umană dispune de voinţă autonomă şi , prin urmare, infractorul

răspunde pentru actul voluntar săvârşit de el şi care încalcă dispoziţiile legii.

Pozitivismul, din conh•ă, stigmatizează încă de la naştere pe omul criminal,

considerat ca deţinător al unor date biologice caracteristice. La început a purtat

denumirea de şcoală antropologică. Pentru susţinătorii ei, criminalul este o fiinţă

anormală, deci nu liberul arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiţi factori de

degenerescenţă biologică. Pedeapsa trebuia să aibă un rol de vindecare a anomaliilor,

adicâ sâ fie un mijloc de apărare socială.

Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filozofic,

prin care se încearcă explicaţii atât pe linia liberului arbitru, cât şi a determinismului.

Existenţialismul valorifică liberul arbitru într-un mod cu totul particular. În

măsura în care acceptăm liberul arbitru ca fundament al acţiunilor noastre, trebuie să

acceptăm şi ideea absolvirii omului de orice acţiune impusă din afară, adică

libertatea lui depliiiă de a aprecia ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Omul are

menirea să-şi definească scopurile şi să-şi aleagă acţiunile în mod absolut liber3.

' Cesare Beccaria, "Despre infracliuni şi pedepse ", Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1965, pag. XLVIII 2 Im. Kant, "Principii nietafizice de drept", 19793 J. P. Sartre, "L'existentialisme est un unaanisnre" , Paris, Nagel, 1961, pag.36

4

Se înţelege că o asemenea teză privind libertatea şi arbitrajul în viaţă şi atitudininu poate fi primită 1.

Neopozitivismul etic consideră că judecata de valoare etică nu afirmă nimic, nu este

nici adevărată şi nici falsă, nu poate fi demonstrată sau respinsă. Calificativul "rău" pe

care-1 acordăm unor fapte este un simbol, o pură expresie a emoţiei 2.Concepţia este

considerată ca "metodologia empirică", atitudinile oamenilor despre bine şi rău avâid

conditionări mult mai adânci 3.

Teoria apărării sociale ia în considerare ca element de bază infracţiuneafapt

uman. Acest fapt se apreciază nu numai după criteriul obiectiv, dar şi în raport de

elementele subiective de personalitate, find relevant din punctul de vedere al apărării

eficiente a societăţii. Judecătorul este cel care trebuie să aleagă măsura penală cea mai

eficientă pentru tratarea infractorului, indiferent dacă aceasta este o măsură

de siguranţă

sau de pedeapsă 4.

Aceste teorii demonsrează strădania spiritului uman în decursul secolelor de a explica

fenomenul crimei şi de a ocroti pe om împotriva violenţelor provenite chiar de la semenii

săi. Efortul continua şi în prezent. Sub egida O.N.U. fimcţionează organisme de

combatere şi prevenire a criminalităţii, iar cercetătorii din toate ţările îşi conjugă

eforturile în diferite congrese sau colocvii internationale, cu scopul de a stabili căile cele

mai sigure în realizarea obiectivului mentionat.

Ca subiect de drept individual, omul este o entitate primară în raporturile sociale,

în raport de modul în care înţelege să coordoneze actele sale de voinţă cu ale altora,

potrivit cu scopul pe care şi 1-a propus şi cu scopurile celorlalţi, în cadrul ordinii de drept.Ca subiect de drept, omului îi sunt atribuite ca un ansambhi de drepturi şi calităţi

1 Dumitru Ghişe, "Existenţialismul francea si problemele eticii ", Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 19762 A. J. Ayer, "Langaje, verite et logigzre ", Paris, Ed. Flammarion, pag. 150

' Elena Cobianu, "Teoria emotivistă în etica neopozitivistă", în vol. "Filo_ofia moder-

nă contemporană", sub red. Al. Popescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, pag. 82 4 Marc Ancel, "La defense sociale nouvelle ", Paris. Cujas, 1966, pag. 126

9

juridice intrinseci, inseparabile de persoană şi care exprimă pe plan juridic anumite

valori sociale şi morale, care tin de însăşi flinta umană. Mai mult, o serie de ale

concepte, norme, instituţii se grupează la rândul lor în jurul conceptului de subiect de

drept, adăugându-i cuprinsul şi extinzându-i sfera de actiune în domeniul dreptului.

Calitatea de subiect de drept a persoanei a variat însă foarte mult de la o

orânduire socială la alta.Actiunea legilor obiective şi în general dezvoltarea societăţii, a influentat în

mod hotărâtor dezvoltarea noţiunii de subiect de drept. Aceste legi au influenţat în

primul rând modul în care a fost privit omul ca subiect de drept, poziţia omului în

societate şi în ordinea de drept, care nu a fost întotdeauna aceeaşi, ci s-a schimbat

treptat, în sensul unei întregiri a acestei a acestei calităţi.

În antichitate, de exemplu, sclavii, deşi oarreni, nu erau subiecte de drept, nu

aveau capacitatea de folosinţă a drepturilor, ci erau consideraţi simple lucruri, obiecte

ale dreptului de proprietate . Sclavia a însemnat negarea totală a libertăţii pentru o

întreagă clasă socială, precum Şi dreptul de viaţă Şi de moarte exercitat de către o

persoană asupra altor persoane. Astfel, uciderea Şi vătămările corporale se

pedepseau nurnai când erau săvârşite împotriva oamenilor liberi, diferentiat, în

raport de clasa socială de care apartinea infractorul. Una din legile lui Numa, considera

uciderea unei persoane libere ca fiind o infi•acţiune împotriva colectivităţii, atunci

când aceasta era săvârşită de către un sclav. Uciderea de către un sclav a stăpânului

său se sancţiona cu moartea tuturor sclavilor acelui stăpân. În schimb, uciderea

sclavului de către stăpânul său nu constituia infractiune, iar uciderea de către tun alt

proprietar de sclavi era considerată numai ca o faptă de distrugere şi dădea naştere unui

drept de despăgubire pentru proprietar.

Mai târziu, în Evul Mediu, iobagii aveau o capacitate de drept limitată,

restrânsă; erau considerati o proprietate incompletă a feudalului. Însă, cu toate că îi

putea vinde şi cumpăra, acesta nu-i mai putea ucide. Tortura era permisă, nu însă

şi uciderea. Sa rectuioscut astfel dreptul la viaţă pentru orice persoană.

Dacă, în sistemele sociale anterioare, masele au reuşit să smulgă

guvernanţilor recunoaşterea unor drepturi şi libertăţi limitate, acestea au devenit un

element al ordinii

6

de drept odată cu apariţia primelor constituţii 1.Aceste acte, care dădeau expresie concepţiei reprezentanţilor dreptului natural (H.

Grotius, B. Spinoza, T. Hobbes, J.Locke, J.J. Rousseau, Montesquieu) considerau

drepturile omului ca avându-5i izvorul în ratiunea umană, ca fiind inerente fiintei

umane, drepturi declarate sacre şi inviolabile, opozabile statului, superioare legilor şi

conventiilor.

Printre drepturile pe care le poate avea o persoană, sunt unele de nattu•ă

morală, strâns legate de persoana omului, denumite drepturi personale nepatrimoniale,

prin care se garantează şi se ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea sa de a fi

subiect de drept, în existenta şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele ei manifestări

morale sau intelectuale. Unul dintre aceste drepturi, absolut opozabil tuturor, este

dreptul la viaţă.

Dintre mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot

mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influenţare a relaţiilor

sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale.

In toate legiuirile, începând cu codul lui Hammurabi, codurile chinezeşti (sec.

XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Lycurg, Solon (sec.VII -

IX), legile romane, legile popoarelor germanice şi până la legiuirile epocii moderne,

grija pentru ocrotirea vieţii omuhi a stat în centrul atenţiei legiuitorului.

Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca şi

codurile penale ale României moderne din 1864 şi 1936.

În "Declaratia americană de independenţă" din 4 iulie 1776 se proclama solemn

dreptul la viaţă al tuturor oamenilor: oamenii au anumite drepturi inalienabile, printre

care şi dreptul la viaţă, ocrotirea acestui drept dând expresie celor mai nobile năzuinţe

ale omenirii. Aceleaşi idei au fost exprimate apoi şi în "Declaratia Universală a

drepturilor

Magna Carta Libertatum, din 1215; Petitia drepturilor, din 1627; Habeas corpus, din

1679; Bilul drepturilor, din 1688 - toate in Anglia; Declaraţiile de independentă

americane, din anii 1774 -1776, rnai ales cea din Virginia; Declaraţia drepturilor

0

ornului şi cetăţeanului, adoptată de către Adunarea Constituantă franceză, la 26 august

1787

0

omului", adoptată de Adunarea Generală O.N.U. 1, la 10 decembrie 1948, precum Şi

în "Pactul cu privire la drepturile civile şi politice" 2 .

Dreptul la viaţă figurează şi în alte importante documente internationale şi

anume în "Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului Şi libertăţilor

fiuldamentale", în art. 2, dar şi în "Documentul Reuniunii de la Copenhaga a

Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.". Constituţia României, adoptată

în decembrie 1991, reglementează şi garantează dreptul la viaţă 3. •

Viaţa este un fenomen complex. Ea are la bază procese biologice şi psihice,

care î5i subordonează procesele inferioare (fizice, chimice, mecanice). Dar, mai presus

de toate, ea este un fenomen social, o valoare socială.

Faptele incriminate sub denumirea generică de "Omucidere" constituie, din

punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul "Infracţiunilor contra

vietii şi integrităţii corporale şi sănătăţii", care, la rândul lor, constituie o

subdiviziune în complexul grupului de "Infractiuni contra persoanei".

Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii se caracterizează în

primul rând prin obiectul lor juridic: relaţiile sociale condiţionate, în ceea ce

priveşte desfăşurarea lor normală, de apărarea vietii, integităţii corporale şi sănătăţii

persoanei. De aceea, oricare ar fi atingerea adusă acestor valori, faptele îndreptate

împotriva lor au întotdeauna o vie rezonanţă socială, provoacă un sentiment de

insecuritate Şi tendinţa de a se acţiona represiv împotriva făptuitorului 4.

în art.3 din "Declaratia Universală a drepturilor omului" se arată că "or•ice oni are

dreptul la viaţă, libertate si la inviolabilitatea persoanei "

2 art.6 pct.] din "Pactul cu privire la drepturile civile şi politice" prevede că

"dreptul la via ,tă este inerent persoanei umane; acest drept trebztie ocrotit pi-in lege;

ninieni nu poate fi privat de viaţa sa in mod arbitrar"

' art.22 al Constituţiei României prevede că: "dreptul la viaţă, precuni Şi dreptul la

integritate ft=ică ,pi psihică a persoanei szint garantate "

' C. Bulai, "Curs de drept penal, partea specială ", vol.1, Bucureşti, 1976

8

Privite prin prisma acestor subsumări, infracţiunile de omucidere au ca

specific atingerea pe care o aduc fiintei omului, adică acelui atribut sintetic şi

fundamental al persoanei umane, atribut fără de care nu poate exista persoana şi

fără de care celelalte atribute ale persoanei (integritate corporală, sănătate,

libertate, demnitate) pierd orice relevanţă umană Şi socială ~.

În concluzie, gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care

se aduce atingere vietii este deosebit de ridicat, aceste fapte punând în primejdie

nu numai securitatea fiecărei persoane, ci implicit şi securitatea întregii

colectivităţi, fără respectul acordat vietii persoanelor nefiind posibilă o liniştită

convieţuire socială.

Secţiuizea 2 Istoricul incriniinării faptelor de onior

AŞezarea în succesiunea titlurilor din Partea specială a noului cod penal,

a titlului privitor la "Infracţiunile contra persoanei", itnediat după titlul întâi,

privitor la "Infractiunile contra securităţii statului", subliniază importanta care

este acordată apărării persoanei.

Infractiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad generic

de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale, cae

constituie obiectul protectiei penale şi de gravele urmări pe care le poate avea

pentru societate săvârşirea acestei infractiuni, iar pe de altă parte, de faptul că

infractiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace

sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte

categorii de infracţiuni.

Normala formare, desfâşurare şi dezvoltare a relaţiilor sociale nu ar fi

posibilă

' R.M. Stănoiu, in Vintilă Dogoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, losif Fodor,

Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, R. M. Stănoiu, Victor Roşca, "Etiplicafli teoretice

ale Codului penal r•airân, partea specială" , vol.111, Editura Academiei, Bucureşti,

©

fără combaterea eficace, folosind şi mijloacele dreptului penal, a tot ceea ce este

primejdios sau vătămător pentru existenta umană.

Faptele prin care se aduce atingere vieţii umane au fost incriminate încădin cele

mai vechi timpuri; legile penale din toate epocile au incriminat astfel de fapte,

sancţionându-le cu pedepse variind după gravitatea urmărilor.

Primele legiuiri româneşti au fost "Cartea românească de învăţătură de la

pravilele împărăteşti", tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, "Îndreptârea

legii", tipărită în 1652 la Târgovişte, "Condica" lui Andronache Donici (1814), "Condica

criminală" a lui Barbu Dimitrie Ştirbei (1850).

În aceste legi, omorul era reglementat în spiritul dominant al vremii, adică cu

asprime şi discriminare. Astfel, uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin

spânzurare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare în raport de categoria

socială de care aparţinea vinovatul. Tentativa era pedepsită mai blând şi erau reglementate

cauzele care apără de pedeapsă: vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima

apărare Şi cauzele care micşorează pedeapsa: vârsta, beţia, obiceiul locului,

ignoranţa.

Omorul era considerat infracţiune gravă ("faptă mare") Şi se judeca mai întâi de

către căpeteniile obştiii, iar ulterior de către domn. Se facea deosebire între omoruil

intentionat şi cel fără voie ("cel care ucide cu greşeală Şi fără voia lui să nu se certe ca un

ucigatoriu"); de asemenea, se fâcea deosebire între actul spontan de ucidere ("moartea

grabnică") şi actul premeditat ("moartea vaşnică"). Paricidul consta în uciderea părinţilor,

fratilor, copiilor, sotiei sau sotului şi se pedepsea cu "moartea mai cumplită", fiind la

latitudinea judecătorilor să aprecieze modalitatea de executare a pedepsei respective 1.

Infracţiunea de omor este prevăzută şi în "Legiuirea Caragea", în vigoare între 1

septembrie 1818 şi 1 decembrie 1864. Infracţiunea este prevăzută în capitolul I,

"Pentru omor", al părţii V, intitulată "Pentru vini". Aici se arată că omorul poate fi

"cugetat", adică acel omor pe care îl comite autorul "cu gândul de a omorî" . Sancţiunea

pentru

1 Vladimir Hanga, "Istoria dreptului roniăaesc ", vol.1, pag. 205

10

această infi•acţitme era pedeapsa cu moartea: "cine va face omor cugetat singur sau

dimpreună cu altul, să se omoare". În continuare sunt prevăzute unele circumstanţe

agravante sau atenuante. Astfel, se prevede că este nevinovat cel care comite un omor

"apărându-5i viata de primejdie", minorul şi persoana alienată mintal i.

Nici in Codul penal de la 1864 nu se prevăd cazuri de omor deosebit de grav, ci

numai împrejurări care conduceau la agravarea omoruhii simplu. Infracţiunea de omor

era prevăzută în Titlul IV (crime şi delicte în contra particularilor), Capitolul I(crime

Şi delicte în contra persoanelor), Sectiunea 1(pentru omor şi alte crime mari,

ameninţări de omor în contra persoanelor), în art. 225-233. In art.226 se prevede că

"omorul comis cu precugetare sau pândire se numeşte asasinat". În continuare,

legiuitorul arată care este înţelesul notiunilor de "precugetare" şi "pândire".

Astfel, conform art. 227, "precugetarea este atunci când, mai înainte de

săvâtşirea faptei s-a facut hotărâre de a se porni asupra vieţii unei persoane antnne,

ori asupra aceluia ce se va găsi sau se va nimeri şi chiar când hotărârea ar atârna de

vreo împrejurare sau conditie", iar "pândirea", aşa cum reiese din art.228, înseamnă

"a aştepta pe cineva oarecare timp, într-unul sau mai multe locuri sau ca să-1

omoare sau ca să exercite împotriva lui acte de violenţă".

În art.233 se prevede că "se vor pedepsi ca nişte ucigaşi cu precugetare toţi

acei facători de rele care vor întrebuinta cazne sau chinuri spre săvârşirea crimelor

lor". Prin cuvântul "răufăcător" nu trebuie înţeles că legiuitorul avea în vedere doar

pedepsirea acelora care au mai avut condamnări anterioare. Calitatea de răufacător era

cea prevăzută în at-t.213 al Codului penal, calitate pe care o dau vinovatului

împrejurările asociaţiunii; cineva devenea răufăcător prin aceea că se asocia să

comită nelegiuiri, că făcea parte dintr-o bandă dare a comis acte de barbarie sau care

a întrebuintat torturi.

În at-t.234 erau prevăzute sanctiunile aplicabile celor ce comiteau infractiunea

de omor. Astfel, legiuitorul prevedea că "omorul se va pedepsi cu munca silnică pe

toată viaţa când se va fi săvârşit mai înainte sau deodată sau în urma altei crime.

Omorul se va

1 A.Rădulescu, A.Sava, "LegiuireaCm•agea", Editura Academiei, Bucureşti, 1955, paj.140

®

pedepsi asemenea cu muncă silnică pe toată viaţa când va fi avut drept scop ori a

prepara ori a înlesni ori a executa un delict sau de a ajuta dosirea ori a asigura

nepedepsirea autorilor sau complicilor acelui delict." Conform acestui articol, faptul

principal pe care legiuitorul îl are în vedere este acela la care acuzatul ţinteşte prin

actiunea sa criminală, adică crima sau delictul ce formează obiectul direct al

rezolutiei luată de acuzat; omorul săvârşit pentru atingerea acestui obiectiv, deşi

este un act preparator al crimei sau delictului proiectat, iese din cadrul actelor

ordinare de preparare şi de aceea este considerat ca o circumstanţă agravantă a

faptului principal urmărit de fâptuitor. Astfel fiind, cele două fapte împreună

constituie crima prevăzută la art.234, cu condiţia însă ca între faptul principal Şi cel

preparator să existe un strâns raport de cauzalitate, fară de care această crimă îşi pierde

caracterul său specific 1.

Codul penal de la 1936 prevede omorul deosebit de grav în dispoziţiile

art.4641 (text introdus în 1957), iar împrejurările deosebit de agravante erau:

premeditarea, când imprima faptului un caracter deosebit de grav, omorul săvârşit

prin cruzimi sau torturi şi ornorul săvârşit asupra a două sau mai multe persoane

deodată sau prin acţiuni diferite. Pedeapsa era moartea 2.

Între dispoziţiile noului Cod penal şi acelea ale Codului penal anterior există

deosebiri cu privire la felul împrejurărilor agravante şi la continutul acelora care sunt

prevăzute de ambele coduri. Numărul împrejurărilor care constituie elemente

circumstantiale ale omorului deosebit de grav este mai mare în noul Cod penal, unele

dintre acestea nefiind prevăzute în Codul penal anterior şi anume cele de la art. 176 lit.

c, d şi e C.p.: omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor,omorul

comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii şi omorul

săvârşit asupra unei femei gravide.

' P. I. Pastion, M. I. Papadopolu, "Codul penal adnotat", Bucureşti, 1922, pa;. 377

2 Constantin Gr. C. Zotta, "Codzd penal <Regele Carol /I> ", Editura Tirajul,

Bucureşti, 1937, pag. 280 - 281

®

Astfel, in timp ce in art.4641 al. l din Codul anterior era considerată împrejurare agravantă folosirea de "cruzimi sau torturi", noul Cod penal foloseşte numai termenul de "cruzimi", legiuitorul considerând că in continutul noţiunii de "cruzimi" sunt absorbite şi actele de tortură.

Una dintre împrejurările prevăzute in Codul penal anterior şi anume premeditarea cu caracter grav, a fost redusă la proporţiile unei împrejurări agravante in condiţiile omorului calificat (art. 175 lit.a C.p.).

La fel a procedat legiuitorul şi in privinţa împrejtu•ării săvârşirii omorului asupra

a două sau mai multe persoane; in timp ce in Codul penal anterior se prevedea că

săvârşirea acestui fel de omor putea fi efectuată "deodată" sau prin "actiuni diferite",

noul Cod penal a scindat cele două ipoteze, făcând din ele două împrejurări distincte şi

prevăzândule la lit. b respectiv c ale art.176.Omorul săvârşit asupra unei femei gravide, prevăzut la lit.e a art.176 C.p.,

prezintă acelaşi grad de pericol social ca şi omorul săvârşit asupra a două persoane, ceea ce a determinat legiuitorul să considere această împrejurare ca un element circumstantial al omorului deosebit de grav.

În cazul situaţiilor tranzitorii, nu se dă eficienţă decât cauzelor care sunt prevăzute in noul Cod penal şi care există Şi in Codul penal anterior, in conţinutul infractiunii de ornor deosebit de grav. Sub raportul pedepsei, Codul penal anterior sancţionainfracţiunea de omor deosebit de grav cu moartea, astfel încât noul cod este mai favorabil decât vechiul text 1.

~ V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, "Noul Cod penal Şi Codul penal anterior - pre_entare Colnptll•C1I1VU ", Bucw•eşti, 1968, pag. 113 - 114

®

Secţiuizen 3 Elemente de drept coniparat

.Infracţiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol (titlu) distinct în

legislaţiile tuturor statelor. În cadrul acestui capitol, persoana e ocrotită prin norme

penale privind viata, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, onoarea sau

demnitatea persoanei ~.

Astfel, în Codul Penal italian infracţiunile contra vietii sunt prevăzute în Titlul

XII - Delicte contra persoanei, capitolul I- Delicte contra vietii, integrităţii sau

sănătăţii. Conform art. 575 (omorul), oricine cauzează moartea unei persoane este

pedepsit cu închisoarea pe o perioadă mai mare de 21 de ani.

Ai-t. 576 prevede circumstantele agravante ale infracţiunii de omor. Se prevede

că se aplică pedeapsa cu moartea dacă fapta este comisă: cu concursul vreuneia dintre

circumstanţele indicate în art.61 aL2 2; împotriva unui ascendent sau descendent, când

fapta are loc în vreuna dintre circumstanţele din art.61 al. 2-4; de către Lm infractor,

pentru a se sustrage arestului;

Următorul articol, 577, este intitulat "alte circumstante agravante". Conform

acestui articol, se aplică pedeapsa cu moartea dacă infractiunea de omor este comisă:

unpotriva ascendentului sau descendentului; cu ajutorul unor substante periculoase; cu

premeditare. Pedeapsa este închisoarea între 24 şi 30 de ani în cazul în care fapta

este săvârşită împotriva sotului, fratelui, surorii, tatălui sau mamei adoptive,

fiuluiadoptiv sau unui afin în linie directă 3.

Codul Penal elvetian a prevăzut, în art. 111, infi•acţiunea de omor săvârşit cu

intenţie. Astfel, se prevede că oricine ucide cu intentie o persoană, este pedepsit cu

închisoarea, pe o perioadă de timp mai mare de cinci ani.

I Gh. Nistoreanu, AI. Boroi, L Molnar, A. Dobrinoiu, 1. Pascu, V. Lazăr, "Drept

penal, partea specială ", Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 91

2 conform art. 61 a1.2, constituie circumstantă agravantă comiterea delictului pentru a-§i asigura sieŞi sau

14

Art. 112 (asasinatul), prevede că dacă vinovatul a actionat cu o deosebită lipsă

de scrupule, iar mobilul faptei, scopul sau modalitatea de săvârşire a faptei au fost

deosebit de perverse, pedeapsa este închisoarea pe viaţă sau închisoarea de peste zece

ani.

Conform art. 114 (omorul la cererea victimei), oricine, din motive onorabile în

special din milă, cauzează moartea unei persoane la cererea serioasă şi insistentă a

acesteia, este pedepsit cu închisoarea 1.

Noul Cod Penal francez, în Cartea II - Despre crime şi delicte împotriva

persoanelor, Titlul II - Fapte care prejudiciază persoana umană, Capitolul I - Fapte

împotriva vietii persoanei, Sectiunea I- Fapte voluntare împotriva vieţii, art.221 -

1, incriminează infracţiunea de omor. Astfel, constituie infractiune de omor fapta de a

ucide în mod voluntar o persoană. Infracţiunea se pedepseşte cu 30 de ani de

închisoare2.

Ai-t. 221 - 2 incriminează omorul agravat. Conform primuhii alineat al acestui

articol, omorul care precede, este concomitent sau urmează o altă crimă, este pedepsit

cu închisoarea pe viaţă. Conform celui de-al doilea alineat, omorul ce are drept scop

fie a pregăti sau facilita un delict, fie a favoriza fuga sau a asigura nepedepsirea

autorului sau complicelui, este un delict pedepsit cu închisoarea pe viaţă.

Art. 221 - 3 incriminează asasinatul: omorul comis cu premeditare constituie

asasinat şi este pedepsit cu închisoarea pe viaţă.

Prin intermediul art.221 - 4 se sancţionează atentatul la viaţa persoanelor prin

otrăvire 3. Se arată astfel că omorul este pedepsit cu închisoarea pe viaţă dacă este

comis:

I www. admin. ch2 www. droit. org ; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, L Pascu, V. Lazăr, "Drept penal, partea specială ", Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 91' introdus prin art. 14 al Legii 505/ 18.06.1999

®

• asupra unui minor sub 15 ani; asupra unui ascendent legitim sau natural, asupra tatălui adoptiv sau

asupra mamei adoptive;

asupra unei persoane a cărei deosebită vulnerabilitate, datorată

vârstei, bolii, infirmităţii, unei deficienţe psihice sau sarcinii, este

aparentă sau cunoscută de către autorul faptei;

asupra unui magistrat, avocat, fimcţionar public sau ministerial, militar

sau jandarm, functionar al poliţiei naţionale, angajat al administratiei unui

penitenciar sau împotriva oricărei alte persoane care detine autoritate publică, în

exerciţiul sau în legătură cu exercitarea fiuncţiilor sale, în cazul în care calitatea

victimei este aparentă sau cunoscută de către faptuitor;

asupra unui martor, a unei yictime sau asupra unei părţi civile, fie

pentru a-1 împiedica să denunte faptele, să depună plângere sau să

depună mărturie, fie în legătură cu denunţul, plângerea sau mărtttria sa;

Articolul 221 - 5 incriminează fapta de atentat la viaţa persoanelor prin otrăvire.

Fapta de a atenta la viaţa altuia, folosind sau administrându-i acestuia substante de

natură a cauza moartea, constituie otrăvire şi se pedepseşte cu 30 de ani de închisoare.

Codul Penal german, intrat în vigoare la 13 noiembrie 1998, are prevăzute în

partea specială, în capitolul 16, Infractiuni contra vietii. În sectiunea 211 este

reglementat omorul în condiţii agravate.

Primul alineat arată care este sancţiunea pentru săvârşirea acestei infractiuni şi

anume, închisoarea pe viaţă. În cel de-al doilea alineat este explicată notiunea de

"omor în conditii agravate". Astfel, comite această infracţiune oricine ucide o iiinţă

umană întrun mod perfid sau cu cruzime ori prin mijloace periculoase pentru societate

ori pentru a comite sau a ascunde o altă infractiune.

În sectiunea 212 se incriminează ucideiea unei persoane în condiţii

neagravate. Această infracţiune se pedepseşte cu ulchisoarea de peste 5 ani. În cazuri

16

speciale, mai grave, sancţiunea este închisoarea pe viaţă 1.Infracţiunile contra vietii sunt prevăzute în Codul Penal spaniol în Cartea II -

Delicte şi pedepse, Titlul I- Despre omucidere şi formele ei.Conform art. 138, cine va ucide pe altul va fi pedepsit, ca autor al infractiunii de

omucidere, cu pedeapsa închisorii între 10 şi 15 ani 2.În concordanţă cu prevederile art. 139, va fi pedepsit cu închisoarea între 15 Şi

20 de ani, ca autor al infractiunii de asasinat, cel care va ucide pe altul în vreuna din următoarele circumstante:

cu premeditare;

pentru a primi o recompensă;

cu cruzime, prelungind în mod deliberat şi inuman

suferintele victimei ;

Codul Penal american incriminează în art. 210. 1 omuciderea (homicide),

sistematizând materia astfel: în art. 210. 2 este incriminat omorul (crima de gradul I-

muj•der), când fapta este comisă cu intenţie, bună ştiinţă, din nepăsare sau dintr-o

extremă indiferenţă manifestată faţă de viata umană; în art. 210. 3 este incriminat omorul

prin imprudenţă (crima de gradul II - manslaughter), atunci când fapta este comisă cu

temeritate; în art. 210. 4, omuciderea din neglijenţă (crimă de gradul III -negligent

homicide), când fapta este comisă prin neglijenţă3 .Codul Penal suedez, adoptat în 1962 şi intrat în vigoare în 1965, incriminează în

Partea a doua (Despre crime), mai precis în Capitolul III, crimele împotriva vietii şi sănătăţii. În prima secţiune se arată că o persoană care ia viaţa alteia va fi condamnată, pentru omor, la pedeapsa cu închisoarea pe timp de zece ani sau pe viaţă. În cea de-a doua sectiune se prevede că în cazul în care, având în vedere circumstantele în care a fost

I www. iuscornp. org; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, "Drept penal, pai-tea specială ", Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 91 2 www. civil. udg. es./pagina/leges/penal. htm

' www. law. uk. edu/librarius/t.mulligan/foreignlaw. uthm # Foreign law gateways

săvârşită fapta sau alte circumstanţe ce au legătură cu aceasta, infracţiunea prevăzută.

În prima sectiune va fi considerată mai puţin gravă, iar pedeapsa va fi închisoarea pe o

perioadă de timp ctiprinsă între şase şi zece ani 1.

Secţiunea 4 Corelaţii ale iizfracţiaenii de omor deosebit de grav cu alte

infracţiuni •

Omorul deosebit de grav, ca Şi celelalte variante ale omoruhli, este o faptă ce

are complexitate naturală, în care se absorb toate infractiunile săvârŞite asupra

persoanelor fizice (loviri şi vătămări corporale).

La rândul său, infractiunea de omor deosebit de grav este absorbită în

continutul infractiunii de atentat ce pune în pericol securitatea statului (art. 160C.p.),

atentat contra unei colectivităţî (art. 161 C.p.) şi omor săvârşit contra reprezentantului

unui stat străin (art. 171 C.p.).

Omorul deosebit de grav, ca şi Omorul califccat, presupune săvârŞirea

omorului în prezenţa unei circumstanţe agravante prevăzute de art. 174 C.p., respectiv

175 C.p. Dacă omorul se săvârşeşte în mai multe circumstanţe, care îi determină

caracterul deosebit de grav, infracţitmca nu îşi pierde caracterul initial. Prezenţa unei

astfel de împrejurări determină sanctiuni deosebite. Astfel, în situatia în care

inculpatul a vărsat cinci litri de benzină peste sotie în faţa camerei de baie şi i-a dat

foc, provocând incendierea acesteia în fata propriultti copil, în vârstă de 8 ani şi a

unor martori, prima instanţă a încadrat fapta în dispoziţiile art. 174, combinat cu

art.175 lit.c C.p. Instanţa de recurs, luând în considerare suferintele de mare

intensitate, inutile, provocate victimei, care dovedesc periculozitatea făptuitorului, a

încadrat fapta în conditiile art. 176 lit.a

Cz

.p. .

1 www. justitie regeringen. se, Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr . 48/1997, în RRD nr. 2/1998, pag. 75

18

În practica judiciară s-a stabilit modul de delimitare a tentativei de omor de

infi•acţiunea de vătămare corporală. Se consideră că există tentativă de omor ori de câte

ori fâptuitorul acţionează astfel încât provoacă victimei leziuni la nivelul organelor

vitale sau foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei

neproducându-se din motive independente de vointa sa. Relevă intenţia de ucidere şi

nu de vătămare corporală: aplicarea mai multor lovituri în abdomen, regiune vitală a

corpului, cu un cuţit care a cauzat mai multe plăgi înjunghiate penetrante

abdominale, care au necesitat o operaţie de urgenţă, fâră de care nu ar fi putut fi

salvată viata

victimei 1.În cazul cercetării unor aspecte comparative pentru infracţiunile de onior

deosebit de grav (art. 176 C.p.) şi de pruncucidere (art.177 C.p.), trebuie remarcat că,

deşi obiectul juridic este acelaşi, există o serie de diferente.

Astfel în ceea ce priveşte subiectul activ, în cazul infi•acţiunii de omor deosebit

de grav, acesta poate fi orice persoană, în timp ce pruncuciderea e~Ie o infi•acţiune cu

autor unic, calificat şi anume mama victimei, iar în ceea ce priveşte subiectul

pasiv, pruncuciderea vizează numai copilul nou născut.

Latura obiectivă în cazul ambelor infracţiuni se realizează printr-o activitate de

ucidere (acţiune sau inacţiune), cu diferenta că în cazul infracţitmii de pruncucidere

trebuie îndeplinite două conditii: să se producă imediat după naştere şi s~ aibă ca

rezultat moartea nou-născutului.

Sub aspectul laturii subiective, infi•acţiunile se realizează cu intentie directă

sau indirectă, dar în cazul infracţiunii de pruncucidere există conditia specială ca

infi•acţiunea să fie determinată de starea de tulburare provocată de naştere (intentie

spontană).

Dacă nu se poate constata această stare de tulburare, atunci fapta se va putea

încadra în dispoziţiile art. 175 C.p.

Spre deosebire de tentativa la infracţiunea de omordeosebit de grav, tentativa

la infractiunea de pruncucidere nu se pedepseşte.

1 Curtea Supremă de Justiţie, seciia penală, dec. nr. 262/1992

19

Dreptul la viaţă, pe care legea îl asigură fiecărui om, necesită ocrotire penală

şi împotriva faptelor săvârşite din culpă.

Infracţitmea de omor deosebit de grav şi cea de ucidere din culpă au obiecte

juridice speciale şi materiale identice, dar între acestea exista unele deosebiri

evidente,atât sub aspectul gradului de pericol social care le este propriu, cat şi din

punctul de vedere al tratamentului penal care le-a fost rezervat.

In privinta subiectului activ, acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte

condiţiile legale pentru a răspunde penal, dar pentru existenta variantei agravate a

infractiunii de ucidere din culpă, legea a prevăzut o anumită calitate Şi anume aceea de

conducător de vehicul cu tractiune mecanică sau orice altă persoană aflată in exerciţiul

profesiei sau meseriei.

Referitor la latura obiectivă a celor două infracţiuni, trebuie arătat faptul că

ambele infracţiuni se realizează printr-o activitate de ucidere care constă într-o acţiune

sau într-o inacţiune; in cazul omorului deosebit de grav această activitate se

caracterizează printr-o conduită violentă a agresorului, care a hotărât să suprime viaţa

unei persoane, iar in cazul uciderii din culpă, se caracterizează printr-o atitudine

greşită într-o situaţie periculoasă, susceptibilă de a produce consecinţe grave.

0 altă deosebire priveşte latura subiectivă a celor două infractiuni. Astfel,

omorul deosebit de grav se săvârşeşte cu intentie directă sau indirectă, in timp ce

uciderea din culpă se săvârşeşte din culpă, fie sub forma culpei cu previziune, fie sub

forma culpei simple. De asemanea, fiind o infractiune neintenţionată, uciderea din

culpă, spre deosebire de omorul deosebit de grav, nu este susceptibilă de tentativă.

Legiuitorul a incriminat fapta de determinare sair înlesnire a sinuciderii unei

persoane. Având in vedere comparaţia cu omorul deosebit de grav, trebuie precizat

faptul că obiectul juridic şi cel material, prectun şi subiectul, sunt identice in cazul

ambelor infracţiuni, cu excepţia formelor prevăzute de lit. d şi e ale art. 176 C.p. şi a

formei agravate a infractiunii prevăzute de art. 179 C.p., in care subiect pasiv nu poat

fi decât un minor sau o persoană care nu era in stare să-~i dea seama de fapta sa ori

nu putea fi stăpână pe actele sale. Din punct de vedere al laturii subiective nu există

nici o deosebire, ambele infractiuni săvârşindu-se cu intentie directă sau indirectă.

20

Infractiunea de omor deosebit de grav săvârsită asacpra unei femei gravide,

prezintă aspecte aparent asemănătoare cu infracţiunea de provocare ilegală a avortului,

care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate l. Ambele infractiuni au acdaşi obiect

material şi anume corpul femeii însărcinate şi produsul concepţiei, aducându-se astfel o

dublă atingere vieţii umane.

Deosebirea esenţială între cele două infractiuni constă în forma de vinovăţie a

autorului. Astfel, în cazul omorului deosebit de grav săvârşit asupra unei femei gravide,

faptuitorul acţionează cu intentie directă sau indirectă asupra mamei şi cu intentie

indirectă asupra fătului. In cazul avortului care a avut ca urmare moartea femeii

însărcinate, făptuitorul acţionează cu intentie directă în ceea ce priveşte suprimarea

existentei fătului, dar se află în culpă faţă de moartea femeii însărcinate. Rezultă de aici că

fapta prevăzută în art. 176 lit. d C.p. este o infracţiune intenţionată, spre deosebire

de cea prevăzută în art. 185 al.3 C.p., care este o infractiune praeterintenţionată.

În cazul infracţiunii de tâllaărie (art.211 C.p.) trebuie remarcat continutul complex

al acesteia: activitatea principală - furtul şi activitatea secwldară - folosirea de violente

sau ameninţări. Deşi aduce atingere şi relatiilor sociale referitoare la viata şi integritatea

corporală a persoanei, tâlhăria a fost introdusă de legiuitor în categoria infracţiunilor

împotriva patrimoniului. De aceea, obiectul juridic principal este identic cu cel al

infractiunii de furt, în timp ce obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale

referitoare la viaţă şi integritate corporală, find asemănător cu obiectul juridic al

infractiunii de omor deosebit de grav.În ceea ce priveşte tâlaăria care a aviit ca efect moartea victimei, aceasta este o

formă praeterintenţionată a infi•acţiunii de tâlhărie. Dacă făptuitorul a cauzat cu intentie

moartea victimei, există concurs între infractiunea de tâlhărie prevăzută la art.211 al. l C.p.

şi infractiunea de ornor.

Dacă făptuitorula actionat de la început cu intentia de a ucide victima pentru a

I Revista de Drept Penal, nr. 3/2000

®

putea săvârşi astfel mai uŞor tâlhăria, ne aflăm în prezenţa unui onior deosebit de grav

în . concurs cu infractiunea de tâlh~rie.

Datorită rezultatului deosebit de grav, tâlhăria prevăzută de al. 3 al art. 211

C.p. este sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani Şi interzicerea unor drepturi,

la fel ca şi omorul deosebit de grav.

®

Capitolul II

Infractiunea de omor deosebit de grav în special

Secţiunerc 1 Conţinutul legal al infracţiutzii

Infractiunea de omor implică întotdeauna aceleaşi caracteristici şi anume,

existenta unei acţiuni sau inacţiuni comise cu intentia de a suprima viata victimei

şi care are ca rezultat moartea acesteia. În realizarea sa concretă, acţitmea sau inacţiunea

poate prezenta arnimite particularităţi, care, fară a schimba substanţa faptei, îi

conferă un grad .foai-te ridicat de pericol social.

Variantă tip a omorului, infracţiunea de omor deosebit de grav aduce atingere nu

numai relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei, ci şi celor mai elementare

sentimente de milă şi omenie, relevând revoltătoarea decădere morală a făphiitoruluil.

Conform art. 176 C.p., omorul deosebit de grav este omorul săvârşit în vreuna din

tu°mătoarele împrejurări: prin cruzimi;

asupra a două sau mai multor persoane;

de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau

piraterii; asupra unei femei gravide;

asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui

militar, în timpul sau în legătluă cu îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;

~ V. Dongoroz, S. Kahane, L Oancea, L Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. M. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal", vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971

®

Secţiainea 2 Elemente preexistente

Omorul deosebit de grav este fapta persoanei care săvârşeşte un omor în

circumstanţe care vădesc atât pericolul social foarte grav al faptei, cât şi o periculozitate

deosebită a infractorului. Aceste particularităţi au determinat incriminarea omorului

astfel săvârşit, ca o variantă de sine stătătoare, deosebită, nu nurnai în raport cu omorul

simplu, dar şi cu omorul calificat.

Ca variantă a infracţiunii de omor, omorul deosebit de grav prezintă aceleaŞi

caracteristici ca şi omorul simplu în ceea ce priveŞte obiectul juridic şi obiectul material,

dar şi în privinţa subiecţilor infracţiuniil.

A. Obiectul infractiuniiObiectul juridic special al infractiunii de omor deosebit de grav îl constituie

relatiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul

acelei valori sociale care este viaţa omului. Prin incriminarea omorului este

ocrotită această valoare socială esenţială şi prin mijlocirea căreia sunt apărate relatiile

sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul valorii sociale menţionate. Omul este o

valoare socială fundamentală, fiindcă prin om şi în jurul său se formează şi se dezvoltă

imensa majoritate

a relatiilor sociale 2.Obiectul material constă în corpul victimei infractiunii, privit ca entitate

materială, ca totalitate de filncţii şi procese organice care mentin o persoană în viaţă, ca

o unitate anatomică şi fiziologică, fizică Şi psihică. Este vorba de corpul tuzei persoane

în viaţă la momentul săvârşirii infractiunii, deoarece altfel rrar putea fi încălcate relaţiile

sociale care constituie obiectul juridic al acestei infracţiuni 3.

Nu interesează cât ar mai fi trait victima dacă flu ar fi fost ucisă. Chiar dacă

existau cauze care ar fi dus ulterior la o moarte naturală, fapta constituie omor deosebit

de

' C. Bulai, "Curs de drept penal, par•tea specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 1082 - Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea special! ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 59 ' O. Loghin, T. Toader, "Drept penal român, partea specială ", Ed. Şansa, BucureŞti, 1999, pag. 75

grav. Prin urmare, pentru existenţa obiectului .material al infracţiunii trebuie

îndeplinite două conditii:

(1) Fapta trebuie să fie săvârŞită asupra unui om in viaţă , indiferent de vârstă,

stare a sănătăţii sau a normalităţii bio-antropologice. În consecinţă, asupra unui

cadavru nu se poate săvârşi infractiunea de omor.

In legătură cu această cerinţă esenţială se pune problema de a se şti din ce

moment se consideră că un om este in viată. '

În ceea ce priveşte precizarea momentului initial din care se consideră că o

persoană este in viaţă, in dreptul penal au existat două opinii.

După o primă concepţie, mai veche, omul era considerat in viata din momentul

in care fâtul a dobândit, prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe

care 11 marchează respiraţia copilului. Sub Codul • penal anterior, in literatura

noastră de specialitate, s-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia, despre un om

se poate vorbi chiar din momentul in care copilul se angajează in procesul naŞterii, prin

urmare înainte ca acesta să fie expulzat şi să-§i înceapă existenţa extrauterină I

.Acest punct de vedere nu poate fi împărtăşit, deoarece legiuitorul a precizat in

art. 177 C.p. pruncuciderea, ca formă a omuciderii, care constă in "uciderea copilului

nou născut, săvârşită imediat după naştere". Consecinţa acestui punct de vedere ar

fi că infracţiunea de omor nu ar putea fi concepută decât săvârŞindu-se asupra copilului

născut; dacă actiunea s-a desfăşurat asupra fătului in curs de expulzare, fapta va

constitui infracţitmea de întrerupere ilegală a cursului naşterii z.

Limita sau momentul final al vieţii este moartea biologică (conform

prevederilor Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei), stadiu

caracterizat prin oprirea funcţiilor sistemului nervos central, respirator şi circulator,

prin încetarea proceselor metabolice celulare şi mai ales prin distrugerea fimcţională a

celulelor nervoase, prin modificări structurale ireversibile, care nu mai permit o

reanimare eficientă, Aşadar, ca

' Gh. Rîpeanu, "Manual de drept penal al RPR, pat-tea specinlă", vol. I, Bucureşti, 1960, pag. 72; B. Braunstein, "Dreptul penal al RPR, partea specială ", partea I, Iaşi, 1959, pag. 135 2 I, Loghin, T, Toader, "Drept penal winăn, partea specia/ă ", Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, pag. 85

®

moment final al vietii este considerat momentul încetării ireversibile a functiilor creierului,

moment cunoscut sub denumirea de "moarte cerebrală" 1 .În celelalte faze ale procesului tanatogenetic, premergătoare morţii biologice sau

cerebrale (starea de agonie, comă, sincopă, colaps, moarte clinică caracterizată print~o

progresivă insuficienţă morfo-funcţională în care reanimarea este posibilă), dreptul penal

îl consideră pe omul aflat într-o asemenea stare, ca fiind în viaţă.

(2) A doua conditie este ca obiectul material al omuciderii să constea în viaţa altui

om decât a fă.tuitorului. În consecinţă, sinuciderea sau încercarea de sinucidere, neavând

ca obiect viata altuia, nu constituie infractiune.

B. Subiectul infractiunii

Subiect activ al infracţiunii de omor deosebit de grav poate fi orice persoană,

deoarece existenta infractiunii nu este condiţionată de vreo calitate specială a subiectului.

În consecinţă, infractiunea poate fi săvârşită de către orice persoană care îndeplineşte

conditiile generale psihofizice ale răspunderii penale.

Participatia penală în cazul omorului este posibilă sub toate formele: coautorat,

instigare şi complicitate 2 .

Astfel, în cazul coautoratului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei

contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului. Există o asemenea conh•ibuţie nemijlocită a

coautoruhii când acesta săvârşeşte acte care aparţin acţiunii tipice, specifice laturii

obiective a infractiunii date, descrise sau indicate de verbum regens din norma

incriminatoare 3.In practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit

Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 60 ' V. Papadopol, "Delinzitar•ea actelor de coautorat de cele de complicitate ", J.N. nr. 7/1963, pag. 70 ' Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 360/1979, in RRD nr. 10/1979, pag. 66

victima cu un instrument apt de

participanţi a fost mortală 4.

a ucide, chiar dacă numai lovitura unuia dintre

M

Pentru existenta coautoratului trebuie să fie indivizibile sub raport obiectiv

activităţile a doi sau tnai multi participanţi, activităţi ce constituie acte de executare

sau acte indispensabile săvârşirii infractiunii.

Indivizibilitatea trebuie să existe şi sub raport subiectiv. Toţi participanţii

trebuie să fi actionat cu intentie, să fi fost conştienţi de urmările actiunii lor comune şi

sa fi dorit sau acceptat producerea morţii. Este necesară o arnimită legătut•ă între

coautori, o coeziune psihică care trebuie să fie identică sub raport intelectiv şi volitiv.

Aceasta poate consta într-o înţelegere expresă sau tacită, poate fi bilaterală,

reciprocă sau unilaterală, când unei persoane care acţionează pentru uciderea altcuiva

i se alătură, fară a şti, o alta, care, cunoscându-i intenţia, acţionează în acelaşi sens.

Hotărârea comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu săvârşirea faptei 1.

Infractiunea de omor deosebit de grav se poate săvârşi şi în complicitate, care,

conform Plenului Tribunalului Suprem, este "o activitate de ajutorare, de înlesnire,

legată în mod nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infractiunii,

tulită cu intentia de a ajuta, înlesni la comiterea unei infractiuni".

Complicitatea la această infractiune prezintă unele aspecte specifice. Astfel,

există complicitate în cazul în care persoana, cu intenţie, săvârşeşte sau ajută în orice

mod pe altul la săvârşirea unei fapte de omor. Este, de asemenea, complice persoana

care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va favoriza pe faptuitor, chiar

dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu va fi îndeplinită. Există complicitate

atunci când complicele săvârşeşte acte specifice de pregătire, care constau în crearea

conditiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-şi desfăşoare activitatea de

ucidere.

Contribuţia complicelui are caracter secundar faţă de activitatea autorului

infractiunii de omor deosebit de grav şi faţă de activitatea instigatorului la omor,

caracter deosebit de important pentru că, pe de o parte, nu se poate concepe

complicitate în lipsa unei activităţi principale de executare a omorului, iar, pe de altă

parte, deoarece contribuţia acestuia la producerea rezultatului apare ca o activitate

indirectă şi imediată 2.

I C. Barbu, "Ocvrotirea persoanei in dreptul penal ", Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1971, pag.3 5 2 Al. Boroi, "7nfr•acţiuni contra vieţii ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999, pag. 125

®

Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral. Actele de complicitate

materială la omor constau, în general, în procurarea mijloacalor de ucidere (arme,

instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru procurarea lor), în

înlăturarea piedicilor din calea săvârşirii actului de ucidere, în înlăturarea riscurilor ca

autorul să fie prins sau alte asemenea acte care relevă contribuţia expresă şi substanţială a

complicelui la uciderea unei persoane 1.

Actele de complicitate morală sunt acele acte care au o anume rezonanţă în mintea

persoanei căreia i se adresează: înlăturarea ezitărilor, întreţinerea hotărârii

autorului de a săvârşi infractiunea prin sfaturi şi îndemnuri, încurajarea în

desfăşurarea agresiunii, procurarea de informaţii pentru orientarea autorului ori pentru

luarea de precauţii, promisiunea de favorizare a infractorului după săvârşirea faptei.

Infractiunile contra vieţii pot fi săvârşite şi prin instigare. Tribunalul Suprem a

precizat că, din punct de vedere obiectiv, instigarea trebuie să constea în fapte concrete,

bine precizate, care să demonstreze caracterul determinant al acesteia şi nu existenta

numai a unor simple îndemnuri.

Procesul instigării constă în contributii cu caracter inaterial, de obicei un îndemn

insistent, o sugestionare insidioasă cu rol esential în luarea deciziei celui instigat de a

ucide victima. Pericolul faptei instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea

altuia, acţionează perfid, prin mijloace dificil de sesizat, determinându-1 pe cel instigat să

săvârşească o faptă atât de gravă cum este omorul deosebit de grav`.

Subiectul pasiv al omorului deosebit de grav este persoana ucisă ca urmare a

activităţii iaptuitorului, deci cea care suferărăul cauzat prin comiterea infractiunii.

Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţituzii de omor deosebit de gray este suficient să

se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit răul produs prin

săvârşirea infractiunii. După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană,

ci o

victimă 3.

I V. Dongoroz, Gh. Dărăngă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nenus, M. Popovici, V.

Stoican, "Noul Cod penal ~i Codul penal anterior-prezentare comparativă", Ed.

Polirom, Bucureşti, 1968 2 - C. Barbu, "Ocrotirea persoanei în dreptul penal", Ed.

Scrisul Romănesc, Craiova, 1971 3 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea

În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie

confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv

de drept civil al infractiunii, adică persoana care a suferit paguba rezultată în urma

infracţiunii 1.

Distinctia este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana

vătămată este în acelaşi timp şi persoana păgubită prin infractiune, există şi cazuri în

care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoană vătămată, fără să fie însă şi

persoană păgubită prin infractiune (de exemplu, copiii victimei unei infracţiuni de

omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracţilme, însă nu au

calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o doar victima infracţiunii) Z.

Secţiiuzea 3 Corlţinutul constitutiv al infracţiunii Omorul deosebit de grav se realizează du punct de vedere obiectiv prin uciderea

unei persoane, adică o activitate materială care are ca rezultat moartea unui om, într-

una din modalităţile menţionate în art. 176 lit. a-f C.p. De cele mai multe ori,

această activitate constă într-o acţiune. Această actiune poate fi înfăptuită prin

energia proprie a faptuitorului sau prin intermediul unei energii puse în mişcare de

acesta. InfracţiLmea se produce însă şi atunci când făptuitorul vizează psihicul victimei 3.

Forţa distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor

acţiuni fizico - mecanice ( sugrumare, lovire, împuşcare, electrocutare când se ating

I V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, L Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal", vol. III, Ed. Academiei, BucureŞti, 1971, pag. 206 2 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 61 ' T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, "Codul penal al RSR, comentat Şi adnotat, pal-tea specială", vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 74; O. A. Stoica, "Dr•ept penal, par-tea specială ", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 66; C. Bulai, "CiI r •s de drept penal, partea specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 100

29

organele vitale), acţiuni chimice (otrăvire, folosire de substanţe toxice: organice,

anorganice, acizi, baze, sărtu•i sau medicamente), actiuni psihice (în acest caz, moartea

intervine când emotia puternică, frica accentuată, spaima se suprapun pe stări favorizante,

cum ar fi stările de hipervagotonie, boli cardiace, insuficienţe coronariene).

Forta distructivă este prezentă şi în cazul inactiunii, atunci când făptuitorul avea

obligaţia de a interveni în favoarea victimei, obligaţie rezultată din îndatoririle de serviciu

sau din raporturile personale cu victitna.

Mijloacele şi instrumentele întrebuinţate trebuie să fie apte de a provoca

moartea victimei fie prin ele însele, fie prin întrebuinţarea în anumite moduri,

împrejurări, condiţii care determină diferentieri în ceea ce priveşte gravitatea faptei, cum

este cazul omorului săvârşit prin cruzimi - procedee care nu sunt necesare pentru

producerea morţii.

Este absolut necesar ca activitatea făptuitorului să aibă ca rezultat moartea unei

persoane. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta constituie o tentativă la infractiunea de

ornor deosebit de grav. În functie de mijloacele folosite, moartea victimei se poate

produce imediat sau mai târziu; această împrejurare nu are însă nici o influenţă în ceea ce

priveşte existenţa infractiunii 1.

Între activitatea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe un raport de

cauzaliatate, în cazul faptei consumate sau posibilitatea producerii acestuia, în cazul

tentativei, raport care trebuie dovedit, în lipsa lui infracţiunea neputând exista. Acest raport

există atunci când se stabileŞte că, fără activitatea iaptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi

produs. Nu este necesar ca activitatea făptuitoruhii să constituie cauza exclusivă a morţii

victimei; legătura cauzală există Şi atunci când la activitatea făptuitorului au mai

contribuit şi alţi factori preexistenţi (o maladie de care suferea victitna 2), concomitenţi

(lovituri aplicate victimei şi de către o altă persoană) sau posteriori (internarea cu

întârziere a victimei în spital). În practică judiciară s-a decis, de exemplu, căexistă raport

de cauzalitate între violentele exercitate împotriva victimei şi moartea acesteia, chiar dacă

"Codul penal al RSR, comenat Şi adriotat, partea specială", vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 74 2 Tribunalul Suprem, col. pen., dec. nr .

1042/64, C.D. 1964, pag. 363

la producerea rezultatului a contribuit şi boala de inimă de care făptuitorul ştia că suferă. La fel şi în cazul în care, alături de acţiunea iaptuitorului, la producerea rezultatului au mai contribuit Şi alţi factori, cum ar fi tratarea superficială a leziunilor sau interventia chirurgicală întârziată'.

Raportul de cauzalitate este însă întrerupt dacă, ulterior săvârşirii faptei intervine o cauză care, prin ea însăşi şi independent de activitatea faptuitorului, produce moartea victimei 2.

Legătura cauzală există indiferent cât timp a trecut de la săvârşirea faptei până la producerea mortii, dacă se constată că făptuitaul a acţionat cu vinovăţie la uciderea victimei. De exemplu, s-a reţinut legătura de cauzalitate între agresiune şi deces u1 cazul unei grave leziuni craniene cauzate victimei, prin aplicarea de lovituri cu intensitate, iaptuitorul folosindu-se de un obiect apt să producă moartea, leziuni care au provocat o epilepsie post-traumatică cu repetate internări, iar după doi ani şi trei luni victima a decedat ca urmare a unei insuficienţe cardio-respiratorii, datorate unei bronhopneurnonii survenite pe fondul epilepsiei post-traumatice 3.

B. Latura subiectivă

Omorul deosebit de grav se săvârşeşte cu intentia de a suprima viaţa unei persoane, adică, fie cu intentie directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţitmii sale (moartea victimei) Şi a urmărit producerea acestuia, fie cu intentie indirectă, când fâptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale Şi, fără a-1 urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia 4.

Latura subiectivă nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infractiunea există chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei.

~ Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr. 2219/1982, in RRD nr. 10/1981, pag. 732 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, "Codul penal al RSR, comentat si adnotat, pat-tea specială ", vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 74 ' Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr. 104 din 11. 12.1992, in RRD nr. 10/1993 4 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 66

®

Cu toate acestea, instanta de judecată va fi preocupată să-1 stabilească în fiecare caz,

deoarece aceasta influenţează gravitatea faptei şi, prin urmare, poate contribui la

realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei 1.

Cu excepţia cazului prevăzut la lit. d a art. 176 C.p., omorul deosebit de grav

nu este conditionat nici de săvârşirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă scopul

tu•mărit de făptuitor este generos (de exemplu curmarea suferintelor unei persoane care

suferâ de

boală incurabilă), fapta constituie infracţitme 2.Infracţiunea de omor deosebit de grav poate fi săvârşită în condiţii care să

reflecte

• hotărâre luată dinainte, un anumit scop sau mobil, situaţie în care hotărârea de a

ucide, luată din timp, a fost concretizată în acte de pregătire sau în situatia omorului

din interes material unde se urmăreŞte un anumit mobil - un interes material sub

impulsul căruia făptuitorul acţionează în cazul omorului comis pentru a săvârşi sau

ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii. În acest caz, infracţiunea se săvârşeşte

cu intentie directă, intenţia indirectă nefiind suficientă, pentru că cel care urmăreŞte

un scop precis urmăreŞte implicit şi rezultatul - producerea morţii 3.

După unii autori 4, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenţă

asupra vinovăţiei făptuitorului Şi nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece

această mare nu are un caracter esenţial, adică nu se referă la o împrejurare de care

depinde caracterul penal al faptei.

Într-o altă viziune, se susţine că eroarea asupra subiectului pasiv nu are

relevanţă decât atunci când agentul acţionează cu vointa de a ucide orice persoană

pe care ar întâlni-o '.

~ Tribunalul Suprem, colegiul penal, dec. nr . 1442/1965, CD 1965, vol. I, pag. 460 ' Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. 2515/1970, in RRD nr. 4/1971, pag. 167 3 C. Bulai, "Curs de dr•ept penal, partea specială ", Bucureşti, 1976, pag. 116• V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, L Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codulzri penal", vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, pag. 185; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, °Codul penal al RSR, comentat si adnotat, partea specială ", vol. 1, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 75 5 G. Antoniu, op. cit., pag. 596

®

În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra căreia. s-a manifestat vointa

generică de a ucide subiectul; tot astfel, dacă agentul a acţionat cu intenţie indirectă,

acceptând riscul să ucidă orice persoană în locul aceleia pe care nemijlocit, urmărea să

o ucidă.

Infractiunea există şi atunci când făptuitorul î5i îndreaptă acţiunea asupra

unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei greşite manipulări a

instrurnentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra

unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresivă). Tot astfel, când datorită

cauzelor de mai sus'are loc moartea, atât a victimei aflată în reprezentarea agentului,

cât şi a unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza biagresivă) sau când agentul a

lezat mai multe persoane pe lângă victima iniţială (aberratio ictus, ipoteza

pluriagresivă) ~.

În concepţia unor autori, această formă de săvâşire a faptei ar trebui asimilată

erorii asupra persoanei Şi să primească aceeaşi solutie juridică. Agentul va

răspunde, în raport cu victima reală, pentru infracţiunea consumată de omor şi care s-

ar fi retinut dacă nu se producea eroarea în executie în raport cu victima aflată în

reprezentarea agentului `.

În realitate, între cele două situaţii există o anumită deosebire; în cazul erorii

asupra persoanei, reprezentarea agentului este alterată, însă executarea este

perfectă, pe când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corectă, însă

execuţia este greşită. Este comun însă, atât situaţiei denumite aberratio ictus, cât şi

erorii asupra persoanei subiectului pasiv, faptul că agentul a urmărit săvârşirea

unui fapt concret, determinat, împotriva unei victime anume şi nu să ajungă la un

rezultat echivalent celui descris în norma de incriminare; dacă agentul ar fi avut în

reprezentare şi rezultatul efectiv produs, el ar fi răspuns pentru omor cu intentie

indirectă, ori pentru culpă cu previziune în raport cu victima efectiv lezată; dacă nu a

avut în vedere Şi posibilitatea acestui rezultat, extinderea intenţiei agentului la

victima efectiv lezată apare la fel de discutabilă ca în cazul erorii erorii asupra I Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 682 V. Dongoroz şi colab., "Expllcaţii teoretice ale Codultii penal", vol. 1, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1971, pag. 225

®

Secţicmea 4 Eleniente circumstanţiale

Omorul deosebit de grav, ca şi omorul calificat, presupune săvârŞirea omorului

în prezenţa unei circumstanţe agravante. Întrucât circumstantele care atribuie

omorului caracter deosebit de grav stmt prevăzute alternativ, este suficient ca omorul

să fie săvârŞit în vreuna din aceste circumstanţe. Dacă omorul se săvârşeşte în mai

multe circumstanţe care îi determină caracterul deosebit de grav, infracţiunea nu î5i

pierde caracterul unitâr.

Circumstanţele agravante care atribuie faptei de omor caracterul deosebit de

grav stint cele prevăzute în art. 176 C.p. şi ele constau în săvârşirea omorului:

prin cruzimi;

asupra a două sau mai multor persoane;

de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;

asupra unei femei gravide;

asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul

sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale

acestora;

A. Omorul săvârŞit prin cruzimi

Dictionarul juridic penal defineşte termenul de "cruzime"ca fiind o

"manifestare de ferocitate în comiterea unei infractiuni, de natură să provoace

suferinţe chinuitoare,

prelungite victimei" 1.Există această circumstanţă agravantă atunci când făptuitorul, prin modul

cum a efectuat activitatea de ucidere, s-a manifestat deosebit de inuman, urmărind

sau acceptând, în mod conştient, nu numai moartea, dar şi chinuirea victimei. Se

admite, h general, că s-a manifestat cruzime atunci când s-au provocat victimei

chinuri şi suferinte grele prelungite, fie că acestea au produs efectiv moartea

victimei, fie că au precedat uciderea acesteia. De asemenea, se admite că există

cruzimi atunci când uciJerea victimei1 G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu, "Practică judiciară penală", voL [II, pag. 84

®

s-a produs prin torturi sau prin folosirea unei otrăvi chinuitoare 1.În practica judiciară, s-a considerat că omorul este săvârşit prin cruzimi,

atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta, folosind metode cauzatoare de

suferinţe prelungite şi de maxima intensitate, realizând astfel, alături de rezultatul

constând în suprimarea vietii victimei şi un al doilea rezultat, constând în chinuirea

ei fizică sau morală z. Astfel, s-a decis că loviturile repetate, care au produs

suferinţe prelungite, constituie cruzimi, chiar dacă au precedat actiunea ulterioară de

ucidere. De exemplu, când i s-au aplicat victimei, în vârstă de 80 de ani, numeroase

lovituri pe parcursul a câtorva ore, inculpata înapoindu-se de două ori la locuinţa

acesteia pentru a se convinge de moartea ei şi de fiecare dată, constatând că Inca se mai

află în viaţă, a lovit victima cu corpuri dure, iar ultima dată i-a dat foc. Inculpata a

sustinut că omorul nu s-a produs prin cruzimi, deoarece moartea nu s-a produs ca

urmare a arsurilor, ci a celorlalte fapte de agresiune. Instanta a retinut că, indiferent de

faptul că arsurile nu au produs moartea, ele au contribuit în mare măsură la prelungirea

suferinţelor victimei, alături de leziunile

produse înainte 3.În practica judiciară s-a statuat că săvârşirea omorului prin cruzimi sau

torturi presupune o activitate caracterizată prin aceea că autorul întrebuinţează în mod

voit anumite metode pentru a cauza victimei suferinţe deosebite, specifice acestor

metode, fie pentru a o omorî, fie pentru a o chinui înainte de a o ucide 4.

Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 2072 din 5.06.1973, a arătat că fâptuitorul

a săvârşit înfracţiunea de omor în condiţiile prevăzute de art. 176 lit. a C.p., întrucât

el a aplicat victimei un ntimăr mare de lovituri grave pe o lungă perioadă de timp. În

tot acest timp, inculpatul a vădit că e stăpânit de un puternic sentiment de ură Şi

cruzime, aplicând lovituri victimei, fără să ţină seama de faptul că aceasta era în

vârstă de 73 de ani şi de rugămintea acesteia de a nu fi omorîtă.

' C. Bulai, "Curs de drept penal, partea specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 1092 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Pai•tea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 83 3 Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 361 din 16.02.1979, CD 1979, pag. 401-402

®

Există "cru¢imi" chiar şi atunci când victima a fost conştientă doar la prima

lovitură, însă inculpatul a continuat să o lovească cu toporul, decapitând-o 1.

În motivarea solutiei, instanţa supremă arată că prin "cruzimi" în sensul legii

trebuie să se înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice victimei, suferinte care,

de altfel, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit, ci şi aspectul de ferociăte,

ieşită din comun, cu care infractorul săvârşeşte omorul, trezind în conŞtiinţa celor care

iau ctuioştinţă de aceste fapte un sentiment de oroare.

Printr-o altă decizie se arată că prin cruzimi, în sensul art. 176 lit. a C.p., se

înţelege utilizarea unor mijloace şi procedee sălbatice, nemiloase, care cauzează

victimei mari dureri, prelungite în timp, determinând oroare Şi revoltă în psihicul celor

care iau

cunoştinţă de faptă Z.Pentru a se retine această împrejurare agravantă este necesar să fie

îndeplinite cumulativ condiţia subiectivă, constând în ferocitatea, modul inuman ieşit

din comun în care infractorul acţionează şi condiţia obiectivă, în raport de persoana

infractorului, constând în suferinţele deosebit de grele şi prelungite ale victimei.

Cu privire la prima conditie, cea subiectivă, este evident că, în cazul oricărei

infracţiuni de omor, iaptuitorul procedează inuman; însă atunci când săvârŞeŞte omorul

în modalitatea prevăzută de art. 176 lit. a C.p., conduita lui inumană este ieşită din

comun, ea provoacă oroare în rândul opiniei publice. Ferocitatea infractorului rezultă

din aceea că el, pentru a ucide victima, î5i alege astfel de mijloace încât să~ cauzeze

moartea într-o perioadă de timp relativ mai îndelungată. De asemenea, uneori, mai

înainte ca victima să fie ucisă, făptuitorul o supune la chinuri chiar dacă acestea, prin

ele însele, nu ar duce la suprimarea vieţii; alteori supune victima la o suferinţă morală,

în sensul că, mai înainte ca omorul să fie comis, infractorul maltratează pe membrii

familiei victimei sau pe alte persoane faţă de care ea are puternice sentimente de

afectiune, în prezenţa victimei.

Din punct de vedere subiectiv există această circumstanţă atunci când

~ Tribunalul Suprem, sectia penală, dec, nr. 9 din 26.02.1970, CD 1970, pag. 3342 TmB, secţia II penală, sent. Nr. 43/1992, în V. Papadopol, "Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992 ", Bucureşti, 1993, pag.227

®

ştiut că, prin modul cum acţionează, provoaeă victimei chinuri şi suferinţe grele şi

prelungite, urmărind sau acceptând producerea acestor suferinte. Omorul prin cruzimi poate

fi deci săvârşit şi cu intenţie indirectă.

Pentru existenţa acestei împrejurări agravante nu are relevanţă dacă infractorul a

supus victima la suferinţe atroce din sentimente de răzbunare ori din dorinta de a vedea pe

altul suferind şi nici dacă el acţionează sub imperiul unei puternice suferinte psihice,

cauzată de conduita ilicită a victimei, ci este suficient să se constate că subiectul a

acţionat folosindu-se de metodele amintite mai sus. Astfel, s-au retinut ca întrunind

elementele omorului deosebit de grav săvârşit prin cruzimi, fapte precum: stropirea

victimei cu benzină, după care i s-a dat foc ', biciuirea victimei cu o sârmă împletită '`,

aplicarea de lovituri care zdrobesc globii oculari ai victimei '. Nu interesează dacă

cruzimile au dus, prin ele însele, la moartea victimei sau dacă făptuitorul leu folosit

doar pentru a o chinui înainte de a o ucide. Există această agravantă chiar dacă

agresorul supune la chinuri victima, iară a urmări să o ucidă în acest mod, dar acceptă şi

posibilitatea acestor consecinţe. 4

De regulă, suferintele victimei sunt de natură fizică. Ele pot f însă şi de natură

morală, atunci când victima este obligată să ia parte la brutalităţile săvârŞite împotriva unei

persoane de care este legată printr-o puternică afecţiune 5.

Referitor la condiţia obiectivă, aceasta există atunci când victima este supusă unei

suferinte fizice care depăşeşte pe aceea inerantă oricărei actiuni de ucidere. Există

cruzimi şi atunci când, în timp ce se exercitau actele de violenţă, victima a ajuns în starede inconştienţă 6.

~ Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 361/1979, in RRD nr.

10/1979, pag. 67 2 Tribunalul reg. Cluj, dec. nr . 2353/19603 Tribunalul suprem, secţia penală, dec. nr . 1447/1980, in CD 1980, pag. 286

4 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 84 5 I. Dobrinescu, "Infi•acţitrnî contra vieţii persoanei ", Ed. Acaderniei, Bucureşti, 1987, pag. 83

1. Gri~oraş, °Examen teoretic al practicii Ti•ibunnlarlzri Szrprem in materia unor

®

Dacă suferintele produse victimei sunt suferinţe pe care le implică, în mod firesc,

activitatea de ucidere, fapta nu constituie omor deosebit de grav. În practica judiciară

s-a considerat, de exemplu, că dispoziţiile art. 176 lit. a C.p. nu sunt aplicabile

inculpatului care a ucis victima prin aplicarea, într-un scurt interval de timp, a trei

lovituri de topor, care s-au succedat aproape instantaneu, deoarece activitatea

inculpatului, prin însăşi materialitatea ei, demonstrează că faptuitorul nu a cauzat

victimei alte suferinte decât cele caracteristice oricărei morti violente 1.

Circtunstanţa agravantă specială prevăzută în art. 176 lit. a C.p. şi

circumstanta agravantă prevăzută în art. 75 lit. b C.p., având acelaşi conţinut, se

aplică numai circumstanţa agravantă specială 2. Dacă nu s-ar proceda astfel, s-ar

ajunge ca acelaşi temei să atragă o dublă agravare a pedepsei.

Referindu-se la fapte, circumstanta agravantă a săvârşirii omorului prin cruzimi

este o circtunstanţă reală şi deci se răsfrânge, în conditiile art. 28 al. 2 C.p., asupra

participanţilor.

Omorul săvârşit prin cruzimi este deosebit de grav pentru că făptuitorul,

provocând victimei suferinţe inutile, de mare intensitate şi prelungite în timp,

dovedeşte o periculozitate socială cu totul ieşită din comun.

B. Omorul săvârŞit asunra a două sau mai multor persoane

Există această circumstanţă agravantă ori de câte ori activitatea de ucidere cu

intenţie a avut ca rezultat moartea a două sau mai multor persoane. Pericolul social

sporit decurge din pluralitatea victimelor omorului. În legătură cu interpretarea

dispoziţiilor art. 176lit. b C.p., s-au formulat două puncte de vedere.

Potrivit unei interpretări data în lucrările explicative teoretice ale Codului

penal, există această agravantă atunci când uciderea a două sau mai multor persoane a

avut loc printr-o singură acţiune ( de exemplu se trage un singur foc de armă care

produce moartea

' Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. 1445/1983, CD 1983, pag. 2272 Tribunalul Suprem, seciia penală, dec. 1330/1981, în RRD nr. 1/1982, pag.59

38

a două persoane; se pune otravă în mâncarea destinată mai multor persoane, actiune

urmată de moartea a cel putin două dintre acele persoane). Conform acestei opinii,

dacă moartea a două sau mai multor persoane a survenit ca urmare a mai multor

acţiuni, va exista agravanta prevăzută la lit. c a art. 176 C.p. 1.

Într-o altă interpretare, care este cea data de practica judiciară, agravanta există

ori de câte ori două sau mai multe persoane au fost ucise de către făptuitor în aceeaşi

împrejurare sau cu aceeaşi ocazie, indiferent dacă omorul multiplu s-a produs

printr-o singură acţitme sau prin mai multe actiuni (de exemplu, faptuitorul, prin mai

multe focuri de armă, ucide două sau mai multe persoane). Cerinţa esenţială, în această

din urmă ipoteză este ca acţiunile de ucidere să fie comise în cadrul aceleiaşi

activităţi infractionale, adică în aceeaşi împrejurare ori cu aceeaŞi ocazie Z. De

exemplu, în cursul conflictului inculpatul a lovit ambele părţi vătămate cu cuţitul în

abdomen, cauzându-le leziuni care au pus în pericol viata uneia dintre ele, iar cealaltă

a necesitat treizeci de zile de îngrijiri medicale, fâră însă a-i fi pusă în primejdie

viaţa. Inculpatul a fost condamnat în mod greşit pentru tentativă la infractiunea de

omor şi pentru vătămare corporală, fiindcă lovirea ambelor victime a avut loc în

aceeaşi împrejurare, aproape concomitent, cu acelaŞi cuţit. Nu a diferit nici

intensitatea loviturilor, atât doar că, datorită întâmplării, una dintre victime a suferit

o plagă înjunghiată penetrantă a intestinului, în timp ce celeilalte victime rana nu i-a

lezat organele interne. Fapta trebuia încadrată în dispoziţiile

art. 176 lit. b C.p. 3.Această din urmă interpretare s-ar putea motiva şi cu argumentul că, întrucât

textul nu face nici o precizare, s-ar putea concepe că şi omorul comis prin actiuni

diferite

~ V. Donlaoroz, S. Kahane, 1. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal", vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, pag. 198 2 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, V. Papadopol, V. Rătnureanu, "Codzrl penal al RSR, comentat qi adnotat, partea specială", vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 14; Tribunalul Suprern, sectia pena(ă, dec. nr . 96/1981, CD 1981, pag. 295-296Napoca, 1985, pag. 60; Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 96/1981, CD 1981 pag.295-296

®

asupra a două sau mai multor persoane ar trebui să aibă un tratament similar. De

asemenea, s-ar putea sustine că nereproducerea în actualul Cod penal a dispoziţiei

anterioare (art. 464 C.p.), care incrimina omorul săvâr~t "deodată" sau prin "acţiuni

diferite", ar trebui interpretată nu ca reprezentând voinţa legiuitorului de a restrânge

sfera omorului deosebit de grav numai la omorul comis asupra unei pliu•alităţi de

victime prin aceeaşi actiune, deoarece omisiunea de a reproduce complet formula

anterioară ar putea fi interpretată şi ca expresie a dorintei legiuitorului de a

simplifica formularea tncrtmtnant .

În cazul în care cel de-al doilea omor a fost comis după o perioadă de timp care

indică o nouă activitate infracţională sau a fost comis la un scurt interval de timp, însă

în împrejurăt-i diferite, nu va exista unitatea infi•acţională prevăzută de art. 176 lit. b

C.p., ci o pluralitate de actiuni, fapt ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 176 lit. c C.p. 2.

Pentru existenţa acestei agravante este necesar şi suficient ca făptuitorul să

fi actionat cu intentie, urmărind sau acceptând uciderea a două sau mai multor

persoane. Când nici una dintre acestea nu a fost ucisâ, fapta constituie tntativă la

infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b C.p.3.

Dacă iaptuitorul, săvârşind fapta de omucidere asupra mai multor persoane, a

reuŞit să ucidă două dintre ele şi să rănească grav pe altele două, faţă de acelea din

urmă fapta va rămâne în faza tentativei.

Tentativa va exista şi atunci când nu a decedat nici una dintre victime. De

exemplu, inculpaţii au încercat să suprime viaţa a două persoane prin aplicarea unor

lovituri de briceag, însă moartea nu s-a produs datorită intervenţiei rnedicilor. În mod

greşit inculpaţii au sustinut că fapta trebuie încadt•ată în dispoziţiile art. 182 C.p. `t.

Nu este necesar ca autorul să aibă de la început intentia de a ucide două sau

mai

' Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 852 C. Bulai, "Curs de drept penal, par•tea specială ", vol. I, Bucureşti, 1976, pag. 111a penală, dec. nr . 4/1970, CD 1970, pag. 49; Tribunalul Suprem, seciia penală, dec.

nr . 47/1980, in RRD nr. 1/1981, dec. nr . 4/1983, in RRD nr. 12/1984 4 Tribunalul

Suprern, secţia penală, dec. nr . 776/1979, CD 1979, pa'. 394-395En

multe persoane, ci este suficient ca intentia să survină ulterior Şi ea să rciasă din modul.

de săvârşire a faptelor. Astfel trebuie încadrată fapta inculpatului care aplică victimei

mai multe lovituri de cutit, iar ulterior, când o altă persoană îi cere socoteală, aplică şi

acesteia două lovituri de cutit. În acest caz, răspunderea se formează pe baza

circumstanţei agravante de ornor asupra a două sau mai multe persoane, nefiind

necesar ca ambele acte de ucidere să fie rezultatul unei rezolutii unice anticipate, ci

numai ca inculpatul să dea dovadă de intentia de a ucide două sau mai multe persoane

I.

Dacă rezultatul cerut de lege se produce numai partial, in sensul că moare

nurnai una dintre persoane, infractorul va fi sanctionat pentru omorul consumat, înbaza

art. 174, 175 sau 176 C.p. (însă pentru alte unprejurări decât cele de la lit. b) şi pentru

tentativă de ornor asupra a două sau mai multor persoane in concurs z.

Săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav in această modalitate poate

avea loc atât cu intentie directă cât şi cu intentie indirectă.

Circumstanta este reală.

C. Omorul comis de către o nersoană care a mai săvârsit un omor

Circumstanţa agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului- săvârşirea

anterioară a altui omor, împrejurare care demonstrează persistenta autorului in ceea ce

priveşte săvârşirea faptei şi îl caracterizează ca find deosebit de periculos 3.

Prin "omor" in cazul art. 176 lit. c C.p. se înţelege numai fapta prevăzută in

Codul penal cu această denumire. În consecinţă, antecedentul nu există dacă

făptuitorul a săvârşit anterior o altă infracţitme care a avut ca rezultat moartea unei

persoane `~.

' Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 1128/1979, citată in Al. Boroi, "Infi•acţiuni contra vietii ", Ed. Academiei, Bucureşti, 19802 T. Vasiliu, D. Pave(, G. Antoniu, V. Papadopol, V. Rămureanu, "Codul penal al RSR, comentat ,ri adnotat, partea specială", vol.1, Ed. Ştiinjifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1968, pag. 93 3 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 86' V. Papadopol, "Consideraţii la corecta încadrai•e - ca omor deosebit de grav - a

®

Nu are nici o relevanţă dacă acesta a fost condamnat sau nu pentru fapta

comisă anterior, faptă care a avut ca rezultat moartea unei persoane (pruncucidere,

ucidere din culpă, lovituri cauzatoare de moarte). Dacă nu a fost condamnat definitiv,

nu se vor aplica în mod corespunzător şi regulile de la concursul de infracţiuni,

deoarece sutltem în faţa unei infracţiuni complexe în formă agravată. Dacă însă

infractorul a fost condamnat definitiv pentru omor, se vor aplica regulile de la

recidivă, fiindcă infractiunea nu va mai fi complexă, forma agravată, ci o infi•acţiune

de bază, care constituie al doilea termeri al recidivei, în concurs cu primul omor ~.

Tribunalul Suprem, secţia penală, prin decizia nr. 17 din 19 martie 1979, arată

că omorurile trebuie să fie săvârşite prin acţiuni diferite, da• nu cu aceeaşi ocazie,

iar cel anterior nu trebuie să fie neapărat un omor consurnat 2, ci a put-Lit rămâne în

forma de tentativă. Această concluzie se deduce din dispoziţiile art. 144 C.p., care,

explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea penală, arată că "prin

săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infractiuni se înţelege săvârşirea

oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infi•acţiune consumată sau ca

tentativă, precum şi participarea la comiterea infracţiunii ca autor, instigator sau

complice".

Imprejurarea că textul art. 176 lit. c C.p. foloseşte expresia "săvârşirea unui

omor", iar nu "săvârşirea unei infi•acţiuni de omor", nu poate infirma concluzia de

mai sus. Nu există raţiLmi pentru care expresiei "săvârşirea unei infractiuni" în

general, explicată u1 art. 144 C.p., să i se atribuie un alt înţeles decât expresiei

"săvârşirea unui omor" sau a unei alte infractiuni, concretizată prin această

denumire. Nici unul dintre criteriile de interpretare a textului de lege nu permite a se

înţelege, în primul caz, infracţiunea în orice fază sancţionată de lege, iar în al doilea

caz, numai infractiunea în

1 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr . 17/1979, CD 1979, pag. 403-4072 În doctrină s-a exprimat şi opinia contrară: C. Bulai, "Curs de drept penal, partea

specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 112; O. Loghin, "Cu privire la corecta încadrare a unor fapte in dispoziţiile art. 176 lit. b, c Cp. ", în A.U.I., 1975; I. Grigoraş, "Examen teoretic al practicii judiciare în materia unor irnprejurări care determină fa•mele calificate sau deosebit de grave ale infi•acţiTrnii de ornor ", în RRD, nr. 8/1975,

EN

formă consumată, săvârşită de autor. Pe de altă parte, atât unele legi speciale, cât şi

Codul penal, la incriminarea formelor calificate ale unor infractiuni, folosesc, ca şi art.

176 lit. d C.p., denumirea acestora. Astfel, în cazul prevăzut de art. 176 lit. d C.p.,

potrivit căruia se consideră deosebit de grav omorul comis pentru a săvârşi sau a

ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii, ar fi lipsit de justificare a se considera

că prin "săvârşirea unei tâlhării sau piraterii" trebuie să se înţeleagă ntunai comiterea

unei fapte consumate, nu şi a unei tentative la una din aceste infractiuni I.

În plus, se sustine că, din punctul de vedere al periculozităţii sociale a

făptuitorului, nu există deosebiri esentiale între cel ce comite o tentativă de omor,

moartea persoanei neproducându-se datorită unor împrejurări independente de vointa

acestuia şi cel ce săvârşeşte un omor consumat, din moment ce, în ambele cazuri,

săvârşirea unui nou omor denotă o aceeaşi gravă lipsă de respect faţă de viata omului 2.

Unii autori sunt de părere că omorul se ia în considerare chiar dacă infractorul a

fost reabilitat sau amnistiat 3. Acest lucru reiese şi din sentinta nr. 11/1998 a

Tribunalului municipiului Bucureşti, secţia I penală, conform căreia omorul se

consideră deosebit de grav, încadrânu-se în prevederile art. 176 lit. c C.p., chiar dacă

pentru o altă faptă de omor, comisă anterior, inculpatul a beneficiat de amnistie în baza

Decretului 11/19894.

Potrivit unei alte opinii, în cazurile de la art. 38 C.p. ar trebui să opereze

reabilitarea, deoarece în acest caz sunt înlăturate orice decăderi, interdictii şi

incapacităţi, astfel încât făptuitorul este considerat ca infractor primar. În celelalte

cazuri de amnistie omorul se va lua în considerare, fiindcă amnistia înlătură numai

răspunderea penală sau

executarea pedepsei 5.

' V. Papadopol, M. Popovici, "Repertoriu alfabetic de practică jucliciară in materie penală pe anii 19 761980", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 285-286

2 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck,

Bucureşti, 2002, pag. 86

Bucureşti, 1976, pag. 75; Tribunalul Suprern, sectia penală, dec. nr . 109/1973, in RRD, nr. 6/1973, pag. 164 a V. Papadopol, "Culegere de practică jzrdiciară pe anul

În decizia nr. 17 din 19 martie 1979, Tribunalul Suprem, sectia penală, arată

că atunci când prima faptă este tentativă de omor, iar cea de-a doua tot tentativă de

omor sau un omor consumat, forma agravată se realizează şi dacă subiectul pasiv este

acelaşi. De exemplu, infractorul a încercat să-şi ucidă soţia o dată, faptă pentru care a

fost condamnat, după care a încercat din nou să o ucidă. Este adevărat că uciderea

repetată a aceleiaşi persoane nu este posibilă, însă în legătură cu ipoteza că primul

omor a rămas în faza tentativei, nici o lege nu prevede conditia ca cele două fapte

repetate de omor vizate prin dispozitiile art. 176 lit. c C.p. să fie îndreptate împotriva

unor persoane diferite. În lipsa unei asemenea condiţii, tentativa primului omor,

consderată separat, fiind pedepsibilă (cu exceptia cazului prevăzut de art. 20 al. ult.

C.p., potrivit căruia nu există tentativă când imposibilitatea de consumare a

infractiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea), atrage agravarea

prevăzută în art. 176 lit. c C.p.

Pe de altă parte, gravitatea pericolului social pe care îl reprezintă faptuitorul nu

diferă după cum subiectul pasiv al celor două fapte este acelaşi sau nu, cu atât mai

mult cu cât, uneori, identitatea de subiect pasiv poate fi întâmplătoare 1.

S-a exprimat însă şi opinia potrivit căreia subiectii pasivi ai celor două

fapte de omor trebuie să fie persoane diferite, deoarece o faptă consumată nu se

poate realiza decât asupra a două persoane diferite. Uciderea repetată a aceleiaşi

persoane nu este posibilă, deci nici tentativa repetată nu este posibilă când

subiectul pasiv este aceeaşi

persoană 2.Potrivit unui punct de vedere, atunci când pentru omorul anterior s-a reţinut una

din circumstanţele prevăzute de art. 73 C.p., acestea se vor lua în considerare la

stabilirea pedepsei pentru omorul deosebit de grav. Totuşi, nu circumstanţele

respective trebuie avute în vedere, fiindcă ar însemna să li se dea eficienţă de două

ori, ceea ce nu este posibil, ci se va avea în vedere pericolul social concret mai redus

al omorului anterior datorită acestor circumstanţe, decât dacă s-ar fi comis în lipsa

lor. Aceasta cu atât mai

a penală, dec. nr . 17/1979, CD 1979, pag. 403, RRD nr. 9/1979, pag. 66 2

Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 8898/1978, CD 1979, pag. 404

..

mult dacă pedeapsa pentru omorul anterior s-ar fi executat.

Aplicarea agravantei implică un omor anterior care să nu fi fost săvârşit într-o

împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi, de exemplu, legitima

apărare, deoarece, în caz contrar, nu se poate vorbi de omor în sensul art. 174 C.p. l.

Dacă omorurile săvârşite constituie o pluralitate de infractiuni sub forma

concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, dispoziţiile referitoare la concurs şi la

recidivă 2. Astfel, dacă pentru omorul sau omorurile săvârşite anterior, făptuitorul

a fost condamnat definitiv, ultima faptă se încadrează în dispoziţiile referitoare la

recidivă. Astfel, fapta inculpatului care, aflându-se în penitenciar în vederea executării unei

pedepse de 18 ani de închisoare, aplicată pentru omor, a ucis un alt detinut, constituie

infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. c C.p., comisă în stare de

recidivă post-condamnatorie. În aceste conditii, în speţă, restul de pedeapsă rămas

neexecutat din pedeapsa antei•ioară, se va contopi cu pedeapsa de 20 de ani de închisoare,

aplicată prin sentinţă, dispunându-se ca cel condamnat să execute pedeapsa cea mai grea,

la care se adaugă un spor de 5 ani, ajungându-se astfel la 25 de ani de închisoare 3.

În cazul în care, neexistând o hotă•âre defmitivă de condamnare, toate aceste

omoruri se judecă deodată, primul este sanctionat ca omor unic, în raport de condiţiile în

care s-a săvârşit, fiecare dintre celelalte încadrându-se în dispoziţiile art. 176 lit. c C.p., cu

aplicarea în final şi a dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni. Dacă art. 176 lit,

c C.p. ar exclude aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni sau la

recidivă, s-ar ajunge, în situtia în care instanţa ar considera că nu este necesară aplicara

detentiunii pe viaţă, la un maxim al închisorii aplicabil făptuitorului, mai mic decât cel

aplicabil în cazul omorului calificat, deşi acesta din urmă, potrivit aprecierii legiuitorului,

nu prezintă gravitatea celui dintâi.

Întrucât tentativa la forma agravată a unei infracţiuni presupune existenţa, în

~ Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Dr•ept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 87` Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 2899/1976, CD 1976, pag. 3683 T. m. B. , secţia 11 pena(ă, sent. nr . 37/1992, in V. Papadopol, "Cu/egere de practică judiciară penală pe anul 1992 ", Bucureşti, 1993, pag. 227

E

momentul întreruperii executării ori rămânerii acesteia iară rezultat, a împrejurării

care constituie circtunstanţa agravantă, în cazul omorului deosebit de grav prevăzut de

art. 176 lit. c C.p., există tentativă atunci când o persoană care a mai săvârşit un olnor

începe executarea unui alt omor, executare care este însă întreruptă sau rămasă fără

rezultat, datorită unor împrejurări independente de voinţa ei.

Circtunstanţa este personală şi, în consecinţă, nu se transmite participanţi(or.

Aceştia vor răspunde pentru omor deosebit de grav ntunai dacă şi in persoana lor

există antecedentul cerut de lege autorului 1.

D. Omorul săvârsit nentru a comite sau a ascunde săvârsirea unei tâlhării

sau piraterii

Împrejurarea care atribuie acestui omor caracterul deosebit de grav constă în

scopul special urmărit de făptuitor, care trebuie să fie săvârŞirea sau ascunderea

săvârşirii unei tâlhării sau piraterii. Întrucât tâlhăria Şi pirateria sunt infractiuni care

prezintă ele însele un grad ridicat de pericol social, scopul urmărit de faptuitor face ca

omorul astfel săvârşit să depăşească, prin gravitatea sa, atât omorul simplu cât şi

omorul calificat. La aceasta se adaugă şi periculozitatea mult sporită a iaptuitoru(ui,

care, săvârşind fapta, manifestă lipsă de respect atât faţă de dreptul de proprietate, cât

şi faţă de dreptul la viaţă al omului, care este bunul cel mai de preţ al acestuia `.

Dacă, în cazul O1n01'tlltll calificat prevăzut de art. 175 lit. h C.p., făptuitorul

urmăreşte, prin săvârşirea faptei, înlesnirea sau ascunderea oricărei infractiuni, în

cazul omorului deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. d C.p., scopul este

restrânsnumai la săvârŞirea unei tâlhării sau piraterii. Întrucât, atât agravanta

prevăzută în art. 175 lit. h C.p., cât şi cea prevăzută în art. 176 lit. d C.p., se referă la

o aceeaşi împrejurare şi anume scopul comiterii omorului, aplicarea uneia dintre

aceste agravante exclude aplicarea, în acelaşi timp, a celeilalte. Încadrarea faptei în

dispoziţiile art. 176 lit. d C.p. este însă

'Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck,

Bucureşti, 2002, pag. 88 ' O. Loghin, T. Toader, "Drept penal român, pal-tea

m

compatibilă cu aplicarea celorlalte circumstanţe agravante ale omorului [. În acest sens, în

practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, surprins de victimă (paznic de

noapte), în timp ce fura o cantitate de lucernă, ra aplicat acesteia o lovitură de furcă,

cauzându-i leziuni în urma cărora ea a decedat, trebuie încadrată în dispoziţiile art. 175 lit.

f C.p. (omor comis în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei), dar şi

în dispoziţiile art. 176 lit. d C.p. 2.

Întrucât circumstanţa agravantă prevăzută în art. 176 lit. d C.p. constâ în

exclusivitate în scopul special urmărit de faptuitor, comiterea unei tâlhării sau piraterii, un

omor se va încadra în dispoziţiile art. 176 lit. d C.p. ori de câte ori se va stabili că

făptuitorul a suprimat cu intenţie viata unui om, pentru a crea condiţiile favorabile

săvârşirii sau ascunderii uneia dintre aceste infractiuni. Este necesar ca activitatea

făptuitorului să fie "de asemenea natură şi din punct de vedere material şi subiectiv, cu

scopul ce se cere realizat 3. Cu alte cuvinte este necesar ca omorul să fi creat în mod

obiectiv condiţiile favorabile săvârşirii sau ascunderii săvârşirii unei tâlhării sau piraterii

şi ca iaptitorul să fi avut reprezentarea realizării, prin săvârŞirea omorului, a scopului

urmărit ̀ ~.

Pentru alicarea agravantei este suficient ca scopul special urmărit de faptuitor să

existe în momentul săvârŞirii omorului. Dacă acest scop se realizează efectiv, adică dacă

făptuitortt( săvârşeşte tâlhăria sau pirateria, răspunderea sa penală se stabileŞte atât pentru

omor deosebit de grav, potrivit art. 176 lit. d C.p., cât şi pentru tâlhărie sau piraterie.

Astfel, în practica judiciară s-a reţinut ca omor deosebit de grav în concurs cu

infi•acţiunea de tâlhărie, fapta inculpaţilor care au lovit cu un ciomag o persoană de vârstă

înaintată, în zona toracelui Şi în alte părţi ale corpului, părăsind-o în nesimtire, pe

câmp, într-o noapte geroasă de iarnă, după ce i-au luat haina 5.

Bucureşti, 2002, pag. 89 '` Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 1611/1987, in RRD nr. 3/1988, pag. 71 ' I. Dobrinescu, "Infi-acţiami contra vie flu persoanei ", Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, pag. 93 4 O. Loghin T. Toader, "Drept penal ronaân, partea specială ", Ed. $ansa, Bucureşti, 1999, pag. 96 5 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr . 46/1979, in RRD nr. 2/1980, pag. 46

m

În ce priveşte tâlhăria sau pirateriae care intră în concurs cu omorul deosebit

de grav, aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 211 al. l C.p. şi nu în dispoziţiile art. 211

a1.3 C.p. (tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei), deoarece din moment ce

fâptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea mortii victimei, nu se

poate reţine că el este, în acelaşi timp, în culpă faţă de acest rezultat, aşa cum cere textul

art. 211 a1.3 C.p. 1. Dacă făptuitorul, urmărind comiterea sau ascunderea unei tâlhării sau

piraterii, săvârşeşte o tentativă de omor, există tentativă la omorul deosebit de gray

prevăzut de art. 176 lit. d C.p. Această tentativă intră în concurs cu tentativa sau

infi•acţiunea consumată de tâlhărie sau piraterie, după cum executarea tâlhăriei sau

pirateriei a fost întreruptă sau dusă până la capăt. Omorul deosebit de grav prevăzut de art.

176 lit. d C.p. se deosebeşte de tâlhăria prevăzută în art. 211 a1.3 C.p., prin aceea că, în

cazul tâlhăriei, făptuitorul flu acţionează cu intenţia de a ucide, ci cu intentia de a săvârşi

furtul cu violenţă, moartea victimei fiind un rezultat faţă de care else află numai în culpă

(praeterintenţie) Z.

Această circumstanţă agravantă, referindu-se la scopul săvârşirii omorului, deci la

latura subiectivă a infractiunii, este o circumstanţă personală. În consecinţă, ea nu se

răsfrânge asupra participanţilor 3, afară de cazul în care aceştia au acţionat şi ei în acelaşiscop 4.

E. Omorul săvârsit asupra unei femei gravide

Circumstanta care atribuie omorului caracter deosebit de grav se referă, în acest

caz, la victima infractiunii, care trebuie să fie o femeie gravidă. Săvârşit asupra unei femei

gravide, omorul este deosebit de grav, deoarece, pe lângă moartea femeii, se produce

şi distrugerea produsului de concepţie, care este o viaţă în devenire 5.

1 Tribunalul Suprem, sectia militară, dec. nr . 15/1979, in RRD nr. 1/1980, pa;. 702 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 89 3 Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 15/1987, in RRD nr. 6/1987, pag. 77 ' Tribunalul Suprern, seciia penală, dec. nr . 8/1987, in RRD nr. 4/1988, paj. 78 5 O. Loghin, T. Toader, "Drept penal român, partea

M

Nu intereseazădacă sarcina era la început sau înaintată, ci doar ca infractorul să fi

cunoscut această stare. Astfel, fapta inculpatului care a aplicat victimei mai multe lovituri

de cutit în regiunea gâtului, cauzându-i moartea, se încadrează în agravanta de calificare

privind omorul unei femei însărcinate, deoarece inculpatul cunoştea faptul că victima era

însărcinată, find rudă cu aceasta. Este necesar ca starea de graviditate să fie reală. Dacă

făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina era inexistentă,

agravanta nu este aplicabilă. Agravanta nu se aplică nici în caz de eroare asupra identităţii

persoanei, dacă victima ucisă este altă persoană decât cea însărcinată şi vizată de

infractor. În situaţia în care atât femeia ucisă, cât şi femeia vizată sunt gravide, textul de

lege are aplicare l.

De asemenea, agravanta nu este aplicabilă dacă fâptuitorul nu a ştiut, în momentul

săvârşirii faptei, că victima este o femeie gravidă. Cunoaşterea de către făptuitor a stării

de graviditate a victimei se stabileşte, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale

cauzei. Astfel, dacă faptuitorul s-a aflat în eroare asupra sarcinii femeii, va răspunde

pentru omorul simplu sau agravat (dar în altă circumstanţă decât cea prevăzută de art. 176

lit. e C.p.).

Circumstanta este reală.

F. Omorul săvâr it asu ra unui ma istrat olitist sau 'andarm ori asu raunui militar în tim ul sau în le -ătură cu înde ilinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale acestora

Circumstanta care atribuie omorului caracterul deosebit de grav se referă şi de

această dată, la victima infractiunii, care trebuie să fie un magistrat, poliţist, jandarm sau

militar. Omorul se săvârşeşte în timp ce victima îşi îndeplineşte, în mod legal, îndatoririle

de serviciu sau publice ori în legătură cu îndeplinirea acestora2.

Raţiunea inserării unei aseamenea agravante în Codul penal decurge din calitatea

' Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Par•tea specială ", Ed. ALL Beck,

Bucureşti, 2002, pag. 90 2 O. Loghin, T. Toader, "Drept penal romăn, partea

specială ", Ed. Şansa, Bucureşti, 1999, pag. 97M

subiectului pasiv de purtător al autorităţii de stat, fie că este procuror, judecător,

jandarm sau militar. După revoluţie, mai ales, practica judiciară a înregistrat

fapte grave îndreptate împotriva acestor functiuni de stat - care se ocupă, în

principal cu prevenirea şi reprimarea infractiunilor - comise de elemente

antisociale, anarhice, care au sfidat ideea de lege şi autoritate de stat în

România 1.

Secţiu~zea 4 Forme, modcrlităţi,ci Omortil deosebit de grav fiind, ca şi omorul calificat, o infractiune

comisivă, care poate fi realizată fie prin acte de comisiune, fie prin atitudini

omisive şi în acelaşi timp o infractiune de rezultat, este susceptibilă de o

desfăştirare în timp şi deci de forme imperfecte.

Actele preparatorii constau în procurarea, producerea sau adaptarea

mijloacelor sau instrumentelor necesare săvârşirii infracţiunii, luarea de măsuri

sau crearea de condiţii în scopul comiterii acesteia. Ele nu stunt incriminate de

lege, dar pot deveni acte de complicitate când au fost executate de o altă

persoană şi autorul a trecut la săvârşirea infracţiunii; altfel, sunt absorbite în

infractiunea acestuia.

Tentativa este incriminată. Ca să existe tentativă la infractiunea de omor

deosebit de grav, trebuie ca în momentul în care executarea a fost întreruptă sau

a rămas fară efect să f existat vreuna din împrejurările de la art. 176 lit.a-f C.p.

Aceasta înseamnă că, până în acel moment s-au efectuat cruzimi sau că acţiunea

de ucidere a fost îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane ori că

făptuitorul săvârşise anterior un alt omor sau să rezulte că actiunea avea ca scop

săvârşirea ori ascunderea unei tâlhării sau piraterii sau că încercarea de ucidere

privea pe o femeie gravidă sau pe un magistrat, politist, jandarm ori militar, în

timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu

1 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck,

M

sau publice ale acestora.În cazul infracţiunii de la lit.b a art. 176 C.p., dacă actiunea de ucidere era

îndreptată împotriva mai multor persoane, dar nu a fost ucisă decât o singură persoană,

va exista concurs între tentativa de omor deosebit de grav şi omor simplu.

Consumarea infractiunii de omor deosebit de grav are loc în momentul în care

s-a produs urmarea imediată - moartea victimei, indiferent de momentul când a fost

efectuată activitatea de ucidere, nefiind nevoie să se facă dovada că cineva a fost

prejudiciat.

Fiind vorba despre o infractiune instantanee, forma continua sau continuată ar fi de neconceput.

B. Modalităti

Infractiunea de omor deosebit de grav poate prezenta atât modalităţi normative, cât şi modalităţi faptice.

Modalităţile normative ale infractiunii de omor deosebit de grav sunt cele

prevăzute la lit.a-f ale art. 176 C.p. şi anume săvârşirea omorului:

prin cruzimi;

asupra a două sau mai multor persoane;

de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;

asupra unei femei gravide;

asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul

sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;

În ceea ce priveşte modalităţile faptic~ acestea sunt determinate de

particularităţile concrete în care fapta poate fi săvârşită şi anume: timp, loc mijloace,

mobil, participanti etc. De aceste modalităţi se va tine seama la evaluarea gradului de

pericol social şi la individualizarea pedepsei.

®

C. Sanctiuni

Sancţiunea infracţiunii de omor deosebit de grav este prevăzută la alin. 2 al art.

176 C.p., unde se prevede că infractiunea se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu

închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

În ceea ce priveşte tentativa, aceasta este sancţionată, potrivit art. 21 C.p., cu

pedeapsa închisorii cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute

de lege pentru infractiunea consumată. Circumstanţele atenuante au efecte mai limitate, iar

cele agravante, mai largi decât în alte cazuri. În caz de concurs cu o altă infracţiune,

sporul de pedeapsă poate fi de până la 5 ani, iar în caz de recidivă, de până la 7 ani.

Termenele de eliberare condiţionată sunt mai lungi decât în cazul altor infracţiuni.

In completarea răspunderii penale vine şi răspunderea civilă, atunci când prin

fapta respectivă s-au produs prejudicii.

În caz de deces al victimei, au drept la despăgubiri persoanele faţă de care exista

din partea acesteia obligaţia legală de a le întreţinere şi orice persoană care era în fapt

întreţinută de victimă şi care a suferit un prejudiciu prin uciderea acesteia (în

conformitate cu art. 988 C.civ. şi art. 14 C.p.p.), cum sunt persoanele care, fără a fi în

raporturi de rudenie cu victima, erau în fapt întreţinute de acesta.

Aceste persoane au dreptul la despăgubiri, indiferent dacă fac parte din

categoria celor îndreptăţiţi la pensie de urmaş sau nu, indiferent dacă sunt sau nu

capabile de muncă sau au alte venituri personale, în măsura în care erau ajutate sau

întreţinute de către victimă şi indiferent dacă şi alte persoane în afară de victimă aveau

faţă de ele obligaţia legală de întreţinere.

Răspunde civil cel care a săvârşit fapta, iar după moarea sa, succesorii, dar

numai dacă au acceptat sucesiunea.

Dacă inculpatul este minor, pentru el sau alături de el vor răspunde părinţii, în

temeiul art. 1000 a1.2 C.civ., când acesta a acţionat cu discernământ, răspundere întemeiată

pe culpa personală provenind din lipsa de supraveghere a minorilor. Răspunderea

părinţilor este înlăturată numai atunci când aceştia dovedesc că au fost în imposibilitate

absolută de a împiedica săvârşirea faptei de către minor.

®

În toate cazurile, despăgubirea se stabileşte începând de la data infracţiunii şi,

ulterior, poate fi oricând modiiicată, fie prin majorarea ei, fie prin micşorarea sau

chiar

sistarea ei 1.

D. Aspecte procesuale

Actiunea penală se pune în mişcare din oficiu, urmărirea penală efectuându-se de

către procuror (art.209 al.4 C.p.p..). Judecarea faptei este de competenţa Tribunalului în

primă instanţă (art.27 pct. 1 lit. a C.p.p.).

In cauzele penale privitoare la omorul deosebit de grav este necesară efectuarea

unei constatări medico-legale, pentru a se stabili cu exactitate cauza mortii (art. 114

C.p.p.).

Conform art.25 (1) din Ordonanta de Guvern privind organizarea activităţii şi

funcţionarea institutiilor de medicină legală nr.22 din 21.01.2000: "comisiile de avizare şi

control a actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală examinează Şi

avizează:

actele de constatare sau de expertiză medico-legală efectuate de serviciile de

medicină legală judeţene, în cazurile în care organele de tu•mărire penală sau

instanţele judecătoreşti consideră avizarea; actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale judeţene, înainte

de a fi transmise organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti;

Fără avize nu există garanţia exactităţii concluziilor expertizei medico-legale

asupra cauzei morţii, astfel încât se impune casarea sentinţei de condamnare şi

rejudecarea cauzei de către prima instanţă, pentru a se aduce la îndeplinire dispoziţiile

legale referitoare la avizarea actelor medico-legale".

Legea prevede şi efectuarea unei expertize psihiatrice în cazul infractiunii de

omor deosebit de grav (art. 117 al.l C.p.p.).

1 C. Barbu, "Ocrotirea persoanei în dreptul pena!", Ed. Scrisul românesc, Craiova,

®

CAPITOLUL IIIASPECTE CRIMINOLOGICE REFERITOARE LA INFRACTIUNEA

,

DE OMOR DEOSEBIT DE GRAV

Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce

atingere vieţii, deoarece în continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane.

0 succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii, a

infi•acţiunilor contra vieţii în ultima perioadă de timp este suficientă pentru a se ridica

serioase semne de întrebare privind ocrotirea vietii în societatea actuală. Este cunoscut

faptul că violenta este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea

nu mai oferă modele viabile membrilor săi sau nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi

să-şi facă respectate normele.

Referitor la societatea actuală din România, se observă că, începând cu anul

1990, criminalitatea contra vieţii î5i are cauza şi motivaţiile strâns legate de perioada de

criză pe care o traversăm. Această situaţie a condus la diminuarea considerabilă a

respectului faţă de lege şi faţă de institutiile însărcinate cu impunerea acesteia, ducând

la crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor.

La nivelul ansamblului social se remarcă apariţia unor cauzalităţi economice din

ce în ce mai pronunţate, determinată pe de o parte de "furia devastatoare" a goanei după

îmbogăţire, iar, pe de altă parte, de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în anumite cazuri.

Alte cauze ale infractiunilor săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum

ar fi alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul

etiologiei generate de evoluţia ansamblului social.

Evaluând datele statistice furnizate de I.G.P., în raport cu anul 1989, se constată

o creştere care ar putea fi considerată spectaculoasă, dacă nu ar fi tragică, a

infi•acţiunilor contra vietii, chiar fâră a lua în considerare cauzele rămase cu autori

nedescoperiti 1.

' A. Dincu, "Criminologie ", Ed. Polirom, Bucureşti,

®

Analiza statistică de mai jos se bazează pe datele furnizate de către

Inspectoratul General al Poliţiei. Aceste date relevă tu•mătoarele:

INFRACTIUNI CONTRA ANUL,VIETII 1989 1990 1991 1992 1993 1994

OMOR 177 360 383 332 320 308

OMOR CALIFICAT 156 283 278 253 227 202

OMOR DEOSEBIT DE GRAV 78 249 240 298 202 213

TENTATIVA DE OMOR 162 265 291 208 213 262

PRUNCUCIDERE 6 7 7 9 15 ll

UCIDERE DIN CULPA 759 923 1336 847 866 964

DETERMINAREA SAU INLESNIREASINUCIDERII

1 1 2 1 1 2

Raportate la 100.000 de locuitori, rezultă o creŞtere de ansamblu. Evaluând

datele statiatice, in raport cu anul 1989, se constată o creştere masivă a infi•acţiunilor

contra vietii. Pe lângă creşterea numărului cauzelor ai căror autori au fost identificaţi,

numărul cauzelor privind infractiunile contra vietii, aflate in evidenţă, cu autori

necunoscuţi, a suportat uncle fluctuaţii, determinate nu numai de cauze obiective

(nedescoperirea autorilor), dar şi de cauze subiective (neînregistrarea tuturor acestor

cauze ori încadrarea unora dintre victime in categoria "persoanelor dispărute" şi a

"cadavrelor neidentificate".

În anul 1990, pentru cele 2088 de infractiuni contra vieţii (13,98 % din totalul

infractiunilor constatate in anul 1990), au fost învinuiţi 9338 de prezumtivi infractori

(16,59 % din totalul general de 56282 învinuiţi in anul 1990).

S-a remarcat o deplasare a criminalităţii din mediul urban spre cel rural. Astfel,

4291 (52,70 %) de învinuiţi locuiesc in mediul rural, situaţie care in mod frecvent a fost

®

În anul 1991, pentru cele 2537 de infracţiuni contra vieţii (10,6 % din total) au fost

învinuite 14045 de persoane (14,44 % din totalul general de 97248). Astfel, se poate

constata o accentuare a criminalităţii în mediul rural (7486 de învinuiţi, respectiv 53,30 %

din total).Datele statistice se mentin relativ constante Şi în anii 1992, 1993 şi 1994 .

În ceea ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice

evidenţiază că, între 1990 şi 1994, au fost trimise în judecată 12481 de persoane peritru

comiterea de infracţiuni contra vieţii. Din totalul celor trimişi în judecată, 11016 sunt

bărbaţi şi 1456 sunt fetnei.

Un număr de 263 de inculpaţi erau minori la data trimiterii în judecată.

Un număr de 341 de inculpaţi au fost făt•ă pregătire şcolară, 10460 aveau studii

medii şi numai 215 aveau studii superioare. Influenta alcoolului a fost constatată la

2862 de inculpaţi din totalul celor trim ii în judecată. Atrage atentia faptul că, din

infracţiunile contra vietii săvârşite sub influenta alcoolului, 947 de inculpaţi au comis

infractiuni de omor şi tentativă de omor, iar restul, infractiunea de ucidere din culpă.

Un număr de inculpaţi, 3420, au avut antecedente penale, din care 782 au fost

recidivişti.

Este interesantă şi dinamica infractiunilor contra vietii la nivel mondial. Atât

procentul infractiunilor de omucidere, cât şi procentul celorlalte infracţituli contra vieţii au

crescut în ultimii ani în marea majoritate a ţărilor occidentale în proporţii mult mai

ridicate decât a crescut rata medie a populaţiei. De exemplu, numai în anul 1992 au fost

comise în S.U.A. 12000 de omoruri.

Statiaticile naţionale ale majorităţii ţărilor occidentale reflectă participarea,

din ce în ce mai mare, a minorilor la criminalitatea care vizează viaţa persoanelor. Există şi

o strânsă şi nemijlocită relaţie între escaladarea infracţiunilor contra vieţii şi consumul de

alcool şi stupefiante, mai ales la tineri '.

1 R. M. Stănoiu, "Metode şi tehnici de cercetare 1)7 CY1I11117QllStICCt", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1992

M

Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infractiunilor contra vieţii, este de

observat că, în majoritatea cazurilor, aceste infractiuni sunt comise de către indivizi

care şi-au pierdut simtul uman, dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii

primitive şi josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice şi etice

proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate,

cel mai adesea unită cu tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar

schizoide ori cu o sugestibilitate exacerbată.

Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii, utilizează

conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de

comportament.

Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a lui S. Freud, entităţile responsabile

pentru agresivitatea individuală ar fi atât sinele cât şi Supereul.

La nivelul sinelui, comportamentul violent este un rezultat al declanşării

necontrolate (irationale) a impulsurilor organice antisociale care, în anumite conditii

înlătură cenzura impusă de Eu şi Supereu. La acest nivel, orbe persoană este considerată

capabilă să săvârşească infractiuni grave, cu violenţă. Manifestarea spontană şi

nespecifică a instinctelor abisale distructive, nu exclude vinovăţia penală sub forma

intentiei directe sau indirecte.

Freud insistă tohiŞi asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată

de comportamentul antisocial este Supereul, în functie de tipul său de structurare. Astfel,

insuficienta structurare a acestuia permite acceptarea nediferenţiată a instinctelor şi

tendintelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită de necunoaŞtere,

nepricepere, indiferenţă ori lipsă de maturitate socială. Acesta este, de altfel, motivul pentru

care infractorii minori se bucură de un tratament atenuat.

În această categorie se plasează infractorii care săvârşesc infracţiuni de omor

calificat şi omor deosebit de grav. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate,

este indiferenta afectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţa umană.

M

Pe aceeaşi linie etiologică se află şi argumentarea teoretică a criminologului John

Dollard ' .

Acesta consideră că agresiunea este un comportament deviant, care reprezintă o

reacţie la o situatie frustrantă. Reacţia poate fi atât spontană, câ şi decalată în timp, deci

premeditată.

Criminologul belgian Etienne de Greef'` accentuează rolul socialului în formarea

personalităţii antisociale cu caracter agresiv. În opinia autorului, personalitâtea

infractorului se structurează de-a lungul unui proces de degradare morală a individului,

denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă, la săvârşirea

actului infractional.

În evoluţia acestui proces, se disting trei etape. În prima etapă, individul suferă de o

degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor frustrări repetate. Din momentul în

care se convinge de injustiţia mediului său social, el nu mai găseşte nici o ratiune pentru

a respecta cadrul legal al acestui mediu. În a doua etapă a procesului criminogen, individul

acceptă comiterea crimei, î5i caută justificări, precurn şi un mediu mai tolerant. În a treia

etapă se produce "trecerea la act". Trăsătura psihică fundamentală care permite săvârşirea

infractiunii violente este considerată a fi indiferenta.

De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean

Pinatel, care a formulat teoria personalităţii criminale 3. Autorul consideră că trăsăturile

frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea şi

indiferenta afectivă), flu conduc la constituirea personalităţii criminale decât prin reunirea

lor într-o constelaţie care reprezintă nucleul acestui tip de personalitate. În consecinta, între

personalitatea infractorilor şi a non infractorilor, ar exista o diferenţă cantitativă şi nu una

calitativă. Din perspectiva teoriilor criminogene de orientare sociologică, această

1 J. Dollard, L. W. Dood, E. Miller, O.H. Mowren, R.Sears, "Fr•irsh•atian and agression ", New Haven, Yale University Press, 19392 E. de Greef, "Introduction a la a•iminologie", Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 19633 P. Bonzat, J. Pinatel, Traite de droit et de criminologie ", Tome III, Criminolo~ie,

M

agresivitate individuală este explicată mai ales prin prisma "învăţării sociale" a

comportamentului infractional.

Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, care se concentrează

asupra ahiziţionării comportamentului agresiv, aparţine criminologului american Albert

Baudura.

Criminologul american consideră că, în de2voltarea diferitelor forme de

comportament, inclusiv a celui agresiv, intervin diferite mecanisme, precum imitaţiâ şi

modelarea. Trăsăturile de personalitate, între care şi agresivitatea, pot fi învăţate de la alţii.

De asemenea, învăţarea poate fi influenţată de specificitatea formelor de întărire şi de

recompensă.

1 Albert Baudura, "The social learning perspective, mechanism of agressions ", in M. Toch, "Psychology of crime and criminal justice ", Waveland, Press Inc., Prospect Heights, Illinois, 1986, cap. IX