nr.2 aprilie/ 2012

MEMORIA OLTULUIRevistă de istorie și cultură

Anul I, nr. 2, Aprilie 2012

Editată de Asociația Culturală MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu Planșele noastre:Coperta 1: Statuia Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina, opera sculptorului D. Măţăuanu (1925).Coperta 2: Mănăstirea Călui, vedere de ansamblu; Mihai Viteazul, pictură murală de la mănăstirea Călui;Coperta 3: Spitalul oraşului Slatina la 1906; Catedrala oraşului Corabia la 1908;Coperta 4: Monumentul Eroilor din Caracal inaugurat la 2 iulie 1927.

CUPRINS1. „Iată Omul”/ 22. Calendar-aprilie/ 33. Un domnitor uitat, Radu Bădica/ 54. Satul Izvor, 400 de ani de la prima atestare documentară/ 75. Parohia Izvoru, comuna Găneasa-scurt istoric/ 146. Profesorul Badea Cireşanu (1859-1919) – reprezentant de seamă al învăţământului teologic universitar românesc/ 177. 30 aprilie 1922-dezvelirea monumentului eroilor din satul Pleşoiu Romanaţi/ 228. Clio se amuză/ 269. Amintiri din trecut/ 2710. Titanic- un vis spulberat/ 3211. Preoţi olteni misionari în Transnistria/ 3512. Familii boiereşti oltene :Boierii Buzeşti/ 4213. Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi/ 4814. Eroi şi Monumente din Olt şi Romanaţi/ 5615. Lansarea revistei ,,Memoria Oltului”/ 6116. Paul Dogaru/ 64

ISSN 2284 – 7766 Tiparul executat la Editura Hoffman

Tehnoredactare Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 2180740 984 910

MEMORIA OLTULUI ANUL I, NR. 2APRILIE 2012

www.memoriaoltului.ro2

„Iată Omul”Cu cunună de spini pe cap, cu trestie în dreapta şi cu hlamida roşie pe umerii Săi însângeraţi-închipuind în batjocură pe Împăratul Iudeilor- Domnul Hristos care îndurase cu Dumnezeiască răbdare toate ocările,umilinţele şi chinurile mulţimii nerecunoscătoare şi stăpânite de toate furiile iadului , fu adus acum în faţa lui Pilat , Procuratorul Iudeii. Iar după ce Pilat L-a iscodit şi L-a judecat , negăsind vină în El, L-a scos din pretoriu şi arătându-L către popor a grăit : ,,Iată Omul” . Ce va fi voit să spună Pilat prin aceste două cuvinte care au străbătut veacurile şi universul întreg?[…]Iată Omul. Sau poate prin graiul acestui dregător slab şi fricos , grăia însăşi Providenţa Divină, realitatea istorică şi rostul creştinătăţii, destinul omenirii , menirea Mântuitorului lumii. Zărind peste veacuri , Pilat spunea: Iată Omul. Adică iată Fiul Omului , chemat să răscumpere omenirea din vina păcatului prin chinurile şi moartea Sa pe cruce, pe care voi o cereţi atât de zgomotos şi de sălbatic.Iată Fiul Omului care vine blând şi smerit cu inima , să cheme oamenii pe calea îndreptării , pe rătăciţi pe calea luminii. El, cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa. El vă aduce lumină şi vă cheamă la lumină iar voi rătăciţi în minciună şi în întuneric , stăpâniţi fiind de duhurile întunericului, de furiile iadului negru. Şi mergeţi spre prăpastia întunericului celui mai din afară. El vă cheamă la viaţă şi vă dă viaţă, vă înviază morţii, iar voi îi cereţi moartea , îl trimiteţi la moarte şi încă la moarte pe cruce , la cea mai ruşinoasă moarte ce se dădea doar furilor şi tâlharilor de rând. Iată Omul

întru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu Unul născut , Dumnezeu însuşi.Şi care a venit în lume pentru izbăvirea oamenilor, iar lumea pe El nu L-a primit . Între ai Săi a venit şi ai Săi pe Dânsul nu L-au cunoscut. Îl batjocoriţi, Îl scuipaţi, Îl pălmuiţi, Îl loviţi , dar va veni ziua-şi aproape este- când buzele omeneşti care Îl ocărăsc acum Îl vor cinsti şi i se vor ruga în veci; când mâinile care pălmuiesc acum ,se vor frânge de pocăinţă şi vor face semnul crucii de închinare în faţa Celui pălmuit. Când urletele voastre de ură se vor schimba în strigăte de slavă şi în pioasă rugă. Când veşmântul de batjocură al hlamidei se va schimba în haină mai albă ca mătasea şi mai strălucitoare ca razele soarelui , în mantia împărătească a Regelui şi Împăratului lumii, a Regelui universului şi al veacurilor , al cerului şi al pământului. Va veni ziua când chipul acesta pălmuit , cu fruntea picurată de sânge , se va înconjura de o strălucire atât de mare , încât nici Heruvimii şi Serafimii nu vor putea privi spre El.Iată omul pe care voi îl ocărâţi , dar ocara de acum se va schimba în gloria de mâine , iar slăbiciunea de-o clipă şi aparentă se va schimba în Atotputernicie şi Domnie în veac , în Imperiul binelui şi al dreptăţii veşnice , în Împărăţia Cerurilor , unde El va fi Dreptul Judecător al faptelor voastre. Trupul Lui-al unui om oarecare pentru voi, bun de lovit- va fi mâine glorificat, pus pe icoane de închinat, în biserici spre rugăciune , la răspântii pentru îndrumarea credincioşilor şi

Nifon Criveanu, Episcop de Huşi şi dr. N. Lupu

Î.P.S.Nifon Criveanu , Mitropolitul Olteniei, născut la Slătioara-Romanaţi

(Biblioteca Academiei Române)

MEMORIA OLTULUIANUL I, NR. 2APRILIE 2012

www.memoriaoltului.ro 3

CALENDAR MEMORIA OLTULUI- APRILIE

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra - 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni)- aprilie 1730, m.Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la m-rea Hurezu)- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.- 30 apr. 1832,m.marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu. - 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la Arceşti).- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”- 22 apr.1867,n.Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume- 11 apr. 1868, m.Episcopul Calinic ,ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea.Restaurase şi schitul Popânzăleşti-R-ţi.- 2/14 apr. 1869,m. la Nizza Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la Buftea.- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi. - 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.- 24 apr.1880 n.la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.- 1 apr. 1887,se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.- 25 apr. 1889, D.Cezianu, fost prefect de Romanaţi devine director general al poştelor.- 3 apr. 1893, n.la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n.. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic ,,Vocea Bisericii”- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul ,,Radu Greceanu”)- 25 apr. 1895, m.Alexe Marin, profesor de fizică-chimie

chemarea lor la rugă, pe corăbiile plutitoare pe mări furtunoase spre scăpare de pieire , în tribunale pentru împărţirea dreptăţii pe care voi o încălcaţi aşa de strigător la cer. Iată omul , cum l-au adus păcatele voastre , ale omenirii întregi din toate timpurile şi de pretutindeni.[…] Iată omul de urmat, pe urmele căruia nu rătăceşti niciodată.Rege al iubirii şi al jertfei , al muceniciei şi al răbdării.Să-i fim credincioşi şi supuşi până la moarte . Şi să-L urmăm.(Î.P.S.Nifon Criveanu, Mitropolitul Olteniei - ,,În grădina Ghetsimani”, Craiova, 1943, p. 8-10)



- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată Nirvan- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”. - apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi- 12 apr. 1908, n.la Seaca prof. univ.dr. Ilie T. Riga- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”- 27 apr.1915, m.C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.- 1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu Romanaţi.- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ P.N.Ţ.Olt- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C.D.Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la Bistriţa- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”- 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.- 26 apr. 1932, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt)- 1 apr. 1933, apare la Caracal ziarul ,,Speranţa”- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).- 1 apr.1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S.Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie bisericească”- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893 ,Tâmpeni)- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept.1906, Corabia)- 15 apr.1988,m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina.- 26 apr.2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.



UN DOMNITOR UITAT -RADU BĂDICA (octombrie 1523-Ianuarie 1524)

Prof. Dumitru Botar-Caracal

Grave tulburări s-au declanşat în Ţara Românească după moartea lui Neagoe Basarab (1521), prilejuite de dorinţa mai multor pretendenţi de a ocupa tronul, deşi urmaş legitim era fiul său Teodosie. Cu toate că avea sprijinul unchiului său, marele ban Preda Craiovescu, Teodosie, în vârstă de numai 16 ani, nu s-a putut impune, adversarii tatălui aducându-l ca domnitor pe Vlad Călugărul. Turcia nu acceptă această schimbare de decor făcută fără acordul ei, fapt pentru care Mehmet-beg intervine, fiind convins că s-a ivit ocazia după care tânjea atât de mult: să ajungă domnul Ţării Româneşti.

Pe Teodosie îl trimite la Constantinopol, el luând de fapt conducerea ţării, situaţie care-i trezeşte la realitate pe boieri, înţelegând pericolul ce ar urma dacă Mehmet-beg ar rămâne domn. Trecând peste neînţelegerile dintre ei, se uniră şi-l puseră domn, în ianuarie 1522, pe Radu de la Afumaţi.Poarta însă nu este de acord, mai ales că acesta imediat după numire ridică steagul luptei antiotomane; de aceea ea îl confirmă ca domn, în aprilie 1523, pe Vladislav al III lea. Boierii însă privesc cu rezerve pe noul voievod, în special cei olteni în frunte cu marele ban Preda Craiovescu, care, în septembrie 1523 este înlăturat din funcţie. În semn de protest ei vin cu pretendentul lor, Radu Bădica, fiul lui Radu cel Mare, frate vitreg cu Radu de la Afumaţi. Acesta deţinuse pe timpul lui Neagoe Basarab, în divanul acestuia, dregătoriile de mare postelnic (5 iunie 1517 – 6 august 1520) şi apoi de mare comis (5 septembrie 1520 – 30 noiembrie 1521).

Piatra de mormânt a lui Radu de la Afumați

Turnul de la Hotărani (1932)

Negoe Basarab şi Doamna Despina



Cu mare greutate reuşeşte Radu Bădica să-l alunge din ţară pe Vladislav al III lea, existând o perioadă când ţara a avut doi domnitori şi două capitale: în nord domnea Bădica, cu capitala la Târgovişte, iar în sud Vladislav al III lea, cu capitala la Bucureşti. Cert este că Radu Bădica devine domn al Ţării Româneşti în octombrie 1523, când braşovenii trimit soli la el în calitate de nou domn (27 octombrie 1523), însă el nu avea confirmarea Înaltei Porţi. Noul domn era rudă apropiată a Craioveştilor, dar nu se distinsese prin ceva deosebit, fiind adus mai mult dintr-o ambiţie a lor, deoarece voiau o oarecare independenţă față de Turcia, situaţie care desigur a nemulţumit-p pe aceasta. Radu Bădica era văr primar cu Neagoe Basarab, mamele lor fiind surori din Hotărani - Romanaţi. Mai este cunoscut şi sub numele de Radu din Hotărani. La 30 noiembrie 1523 Craioveştii scriau braşovenilor că l-au alungat pe Vladislav al III lea deoarece l-au dovedit înţeles cu turcii cerându-le să-l alunge şi pe Radu de la Afumaţi care se retrăsese acolo. Ei scriau de asemenea că l-au pus domn pe Radu Bădica, fiu domnesc şi cereau să fie socotit şi tratat în consecinţă.Dar braşovenii, deşi îl asigurau de linişte, îl sprijină totuşi pe Radu de la Afumaţi, de aceea Bădica îi ameninţă că, dacă fac joc dublu, el va închina ţara turcilor, în ajutorul cărora spera, deoarece le promisese 150 de mii de aspri, deşi aceştia îl susţineau în continuare pe omul lor, Vladislav al III lea.Acuzat de Radu de la Afumați că i-a adus pe turci în ţară, Radu Bădica răspunde că „n-am adus noi pe turci în ţară, ei singuri au intrat, căci ei au intrat şi în alte ţări mai tari decât noi, dar în această ţară când suntem mai slabi decât toate ţările”.De fapt, cu fratele său, Radu de la Afumaţi, credem că nu a fost în relaţii bune pentru că în divanul acestuia nu a ocupat nicio dregătorie. Nu a domnit mult deoarece, dorind aprobarea Porţii, a trimis o solie să-i aducă steag de domnie. Atras de turci într-o cursă este ucis. Deci, între cei doi fraţi nu s-a ajuns la luptă din cauza sfârşitului rapid şi tragic al lui Bădica, petrecut către sfârşitul lunii ianuarie 1524, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Radu de la Afumaţi către braşoveni, din 27 ianuarie 1524, în care spune, printre altele:” Şi-i aduseră turcii steag. Dar când era să-şi primească

Boierii Craiovești Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie



steagul în mână, turcii i-au luat steagul şi i-au tăiat capul şi împreună cu el au tăiat şi 10 boieri”.A fost înmormântat de fratele său, Radu de la Afumaţi, la Mănăstirea Dealu, ctitoria tatălui lor, Radu cel Mare. Este foarte clar deci că Radu Bădica era os domnesc, fiind fiul natural al lui Radu cel Mare.Domnind puţin, circa trei luni, nu cunoaştem decât un singur document de la el, datând din 8 noiembrie 1523, prin care se dăruiește Mitropoliei din Târgovişte „să-i fie perperi de la Aninoasa şi de la Cras (Târgovişte) pentru întărirea sfintei Mitropolii”.Domnind într-o perioadă foarte grea, măcinată de puternice frământări interne, Radu Bădica părăseşte scena politică Ţării Româneşti după numai trei luni, fără să fi avut timp să facă ceva deosebit. Este printre puţinii domni care au ocupat tronul Ţării Româneşti fără să fie numit de

Poartă, având doar sprijinul Craioveştilor, a căror influenţă şi putere a învins uneori chiar cerbicia sultanului.

Satul Izvor400 de ani de la prima atestare documentară

„Noi aceşti 6 boieri care mai jos ne vom iscăli, ce suntem luaţi cu răvaşele domnului nostru Io Radu Voevod ca să împărţim pe dumnealor Pană Postelnicul cu frate-său Stepan Paharnicul, boiarii din Izvor. Deci noi cându au fost la zi şi la soroc, ne-am strânsu cu toţii în săliştea Izvorului, la casa dumnealui Pană Postelnicul şi din toate câte au avut pricină la mijlocul dumnealor, de toate i-am împărţit şi i-am aşezat pe cum va arăta foile cele iscălite de noi la mâinile dumnealor, de moşii, de vii, de ţigani, de rumâni, de alte dobitoace ce au avut,

numind moşiile care ce i-au venit.Venitu-s-au dumnealui Pană Postelnicul moşia din Izvor cu via şi cu heleşteele şi cu 4 casă de rumâni, anume: Stanciul Bobeică cu 3 feciori, Socol şi Radu şi Stan; Barbu rumânul cu un fecior ,anume Nicola; şi Stoica rumânul cu 2 feciori, anume Fota şi Danciul. Şi dumnealui Stepan Paharnicul i s-au venit moşiia Dranoveţii, din drumul de piatră până în apa Oltului, fiindcă această moşie Dranoveţii şi cu Izvorul au fost tot un hotar, ci le-am împărţit-o în doao.Însă să să ştie partea dumnealui Pană Postelnicul

La 15 aprilie 2012 se împlinesc 400 de ani de la prima atestare documentară a satului Izvoru, comuna Găneasa-Olt. Urăm şi pe această cale tuturor locuitorilor „La mulţi ani’’ şi prezentăm cititorilor noştri câteva consideraţii istorice legate de trecutul localităţii.

prof. Ion D. Tâlvănoiu

Barbu Craiovescu mare ban şi soţia sa Negoslava



Izvoran, iar din drumul de piiatră spre apus arătăm semnele moşii pă din jos, pe mejdina cea mare până în lac în piiatră şi de acolo apucă drumul cel bătrân până în rupturile Negrei şi a ….şi apucă în stânga ….în deal …deci pin Gogonele…apoi apucă vâlceaua vă... până în coada vâlcelei… dirept pin coada altei vâlcele până în Valea Jugastrei cea mare şă apucă valea în sus de merge tot pe vale până în Viezueni, în copaciul cel înfierat şi de acolea apucă pe vâlcea spre răsărit, dirept până în coada văii cu fagul ce-i zice Bucovna şi trece Văsluiul pin piscul Porcului peste vâlcea în lac, dirept pânâ în coada Lencei şi apucă Lencea la vale pin frăget direct până în obrejeia de piatră, din piatră dirept până în apa Crivei în drum şi apucă apa Crivei în jos tot pe apă în jos până în drumul de piiatră, în piiatra cea veche şi apucă drumul de piatră în jos, dă merge pe drum în jos până în scursorile Izvorului, trece peste scursură în mejdina cea înaltă. Aicea să încheie tot hotarul Izvorului, ce s-au cuvenit dumnealui Pană Postelnic.Aşijderea pe larg arată şi cartea dumnealui Stepan Paharnic, care o am dat-o la mâna dumnealui pe ce s-au venit partea dumnealui de moşii, de vii, de Ţigani, de rumăni. Deci noi după înpărţala ce am făcut şi îndreptarea hotarului, am dat această carte la mâna dumnealui, ca să stăpânească cu bună pace dumnealui şi coconii dumnealui, nepoţii, strănepoţii câţi Dumnezeu îi va lăsa.Aciasta scriem. Aprilie 15 zile, leat 7120 (1612)Radu ……, Tudor comisul din Curtişori, …….logofăt din Arceşti……..Vladislav postelnicul din Dranoveţi.”(Arh. St. Buc.,M-rea Bistriţa, XVI/1. Ediţii: Documente privind istoria României, veacul XVII, B, Ţara Românească, vol. II, 1611-1615, p.52-53).Consideraţii: Documentul acesta constituie

cea mai veche atestare a moşiei Izvor. Păstrarea lui în fondul M-rii Bistriţa (Vâlcea) se explică prin faptul că moşia ajunge în stăpânirea Bistriţei după ce pe la 1750 Chirca Pleşoianu o vânduse lui Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii „Adormirea Maicii Domnului din Slatina şi frate cu Iane cămăraş za ocne. Moşia este însă mai veche şi a fost una cu Dranoveţii iar acum la 1612 se despart. Pentru perioada anterioară lui 1612, referirile la moşia Dranoveţi ce includea şi Izvorul sunt importante deopotrivă şi pentru trecutul moşiei Izvor. Moşia Dranoveţi a aparţinut Buzeştilor căci la 1516 Neagoe Basarab a închinat schitului Stăneşti Vâlcea moşia Dranoveţi (vezi N. Dobrescu-Istoria bisericii din Oltenia, p.259).De notat că pe vatra moşiei Izvor locuiau doar 4 familii. Numele unora s-a perpetuat până la noi: Bobeică a devenit Bobescu, cu numele Nicola sunt multe familii şi astăzi, la fel şi Danciu.După ştiinţa noastră este pentru prima oară când se pomeneşte într-un document medieval despre vechiul „Drum de piiatră”, fostul drum roman, actuala şosea Caracal-Drăgăşani-Rm. Vâlcea. Acesta separa Izvorul de Dranoveţi la fel ca şi astăzi.Toponimia indică de asemenea continuitatea căci documentul pomeneşte de Rupturile Negrei, torentul ce astăzi este numit ,,Negrişoara” de către localnici. La fel, Valea Jugastrei, hotarul de vest al moşiei păstrează acelaşi nume şi în prezent.Indicaţia „fagul ce-i zice Bucovna” indică etimologia slavă a locului, denumire care însă nu s-a păstrat. Văsluiul este şi astăzi cunoscut cu acelaşi nume, un torent ce străbate partea de vest a moşiei Izvor, curgând pe direcţia nord-sud. Piscul Porcului există şi astăzi numit de localnici „la Porcu”, pe acest loc, ocolul silvic a construit o cabană. Valea Jugastrei poartă şi



azi aceeaşi denumire. Apa Crivei despre care în document se precizeză că este hotarul nordic al moşiei trebuie să fie Vâlceaua Mare de azi care străbate satul vecin Grădiştea. Cum în trecut terenul era împădurit predominând ca esenţă arţarul, torentul respectiv s-a numit Arţăroasa. La fel, unde exista pădure compactă de corn, locul s-a numit Cornet (între Izvor şi Grădişte), iar locul unde creştea din abundenţă leurda se numeşte şi azi Leurda, dând numele unei uliţe a satului.Vorbind despre boierii care fac hotărnicia, dintre cei 6 amintiţi la începutul documentului avem numai despre 4 informaţii lacunare.Tudor comisul din Curtişori credem că este chiar fratele lui Teodosie Rudeanu, vestitul logofăt al lui Mihai Viteazul despre care ştim cu certitudine că a stăpânit Curtişoara pe Olt la 1624. Istoricul I.Ionaşcu, fost profesor la Şcoala Normală „Preda Buzescu” din Slatina a probat că acesta a cumpărat în vremea lui Simion Movilă şi moşia Prisaca (vezi „Biserici, chipuri şi documente din Olt”, 1934, p. 126). Vlad postelnic din Dranoveţi credem că este frate cu Vlad vornicul ot Dranoveţi. Ei apar ca boieri jurători şi în documente ulterioare din 1646, 1655, 1656. Se pare că erau rudă cu Pătraşcu şi Giura Morunglavi care şi ei aveau la 1647 moşie la Dranoveţi din partea Ancăi.Giurea este tatăl lui Dumitraşcu Morunglav şi bunicul lui Matei Morunglav, ctitorul schitului Şerbăneşti-Morunglav. La 1656 Vladislav ot Dranoveţi vinde boierilor Morunglavi o moşie în Şerbăneşti Vâlcea. La 1846 moşia Dranoveţi era metoh al Schitului Şegarcea (Dolj), o parte a satului se numeşte şi astăzi Şegarcea. Locul unde locuia stareţa poartă până azi acest nume.La 18 august 1614, printr-un document emis la Caracal, Radu Mihnea vv. întăreşte lui

Tudor postelnicul şi Vlădaicii soţia sa satele: Milcov, Piatra, Murgeni. Între martori găsim pe „popa Radu din Izvor”(vezi D.I.R., B. sec.XVII, vol.II, p. 318).Între 1664-1669 un document întăreşte lui Pârvu logofăt din Pleşoi stăpânirea în satele Izvor şi Dranovăţ peste un Constantin, feciorul lui Izvoranu din Izvor (Arh. St.Buc, Fond m-rea Bistriţa, cap. XVI/2 şi manuscrisul 194, fila 192, 202).Chirca Pleşoianu vinde lui Necula Slătineanu moşie în Izvoru Olt (cca.1740-1750) conform unui act citat în „Arhivele Olteniei” an.2, nr. 5 /1923, p.46-47.Vatra satului s-a aflat pe la 1800 în pădure, cu vreo 4 km mai la apus de locul actual, în locul numit astăzi „La Chirca”. Oamenii aveau

acolo bordeie şi tradiţia populară pomeneşte de o năvălire a turcilor–probabil Pazvantoglu- într-o zi de Paşti pe când tineri din mai multe sate se aflau la horă. Turcii au luat flăcăii în robie iar fetele s-au aruncat în fântână spre a nu fi luate roabe. Chirca, una dintre tinere

Crucea de la Chirca



scapă ascunzându-se între ramurile unui stejar. Unul dintre tinerii luaţi robi-numit Motroc- se va întoarce după 24 de ani înapoi după ce a evadat şi a trecut Dunărea pe burdufuri şi snopi de răchită. Drumul de întoarcere se numeşte

şi azi „Drumul lui Motroc”. O cruce „Crucea lui Motroc” a existat pe marginea drumului pânâ acum câţiva ani. De asemenea la Chirca a existat o cruce de piatră lângă fântână „Crucea de la Chirca” pe care se desluşeau numele ctitorilor: Mihai, Radu, Nicu scrise în alfabet chirilic. Fântâna de la Chirca este cea mai veche din zonă, probabil de la 1800 şi a fost construită din inele cioplite în piatră. În pădurea ce există şi azi în partea de apus a satului sunt multe văi şi vâlcele ce amintesc de locuitorii ce aveau bordeiele acolo: vâlceaua lui Meşină,vâlceaua lui Guşatu, a lui Miulete, a lui Danciu În vremea lui Alexandru Dimitrie Ghica s-a luat măsura aducerii satelor „la linie”. Astfel sătenii se mută pe vatra actuală a satului, lângă „drumul de piatră”. Biserica satului este de la 1862. Din vechiul cimitir ce a fost lângă biserică se mai păstrează o cruce de piatră cu o inscripţie în alfabet chirilic pe care se desluşeşte doar anul 1868, probabil este a unui preot. Ulterior cimitirul a fost strămutat la marginea de apus

a satului.Şcoala Până la reforma agrară a lui Cuza, moşia Izvoru era a mănăstirii Bistriţa şi arendată de un grec-Nicola Castopol. Bătrânii satului povesteau şi despre un boier Goran ce ar fi murit fără moştenitori tot în vremea lui Cuza. Conacul arendaşului Castopol se găsea pe locul unde este şcoala. După Legea Agrară din 1864, arendaşul rămas fără teren va vinde conacul lui Tudorache Sfetculescu, mecanic ce avea o moară lângă conac, acesta a plătit în rate. Neavând copii, Sfetculescu a donat Ministerului Învăţământului Public casa şi terenul pentru şcoală. Un rol important îl are Grigore Constantinescu care urmărea să vină învăţător la şcoala din Izvor având câteva clase de seminar. Şcoala s-a deschis cu sprijinul ministrului Spiru Haret aflat la primul mandat de ministru, la 1 sept. 1898. Primul învăţător al şcolii a fost preotul Dumitru Predeanu-probabil până în 1906 (m. oct. 1908). A urmat I. Rizescu pânâ în 1908 (alte surse amintesc şi de I. Murgu în 1904-1905 ajuns apoi la Leu-Romanaţi,şi de un D. Ionescu în 1903-1904, ajuns apoi la Ghizdăveşti, dar nu se poate proba deoarece trupele germane au ars şcoala şi arhiva la 1918). În 1910, în baza

legii din 1908, şcoala a primit în proprietate 2,5 ha teren arabil în afară de curtea şcolii (1 ha).La 1 septembrie 1908 este numit învăţător Ion S. Dumitrescu din Bârla-Teleorman, născut la 16 dec. 1884 (stil

Banca „Izvorul Tămăduirii” din Izvoru în 1920

Înv. Ioan S. Dumitrescu



vechi), absolvent al Şcolii Normale Carol I

din Câmpulung.El se stabileşte la Izvor şi va desfăşura o rodnică activitate până la pensionare în 1942 când este înlocuit cu Ion M. Bodescu (n.8 ian.1910), localnic, absolvent al Şcolii Normale „Preda Buzescu”din Slatina,fost învăţător la Leucăuţi-Macarovna, jud. Hotin. Din 1927 se înfiinţează al doilea post de învăţător la Izvor ce va fi ocupat de Ecaterina Nicolaescu (n.7 oct. 1906 la Morunglav, absolventă a Şcolii Normale de fete Craiova, promoţia 1924) care va funcţiona până la 1961.Învăţătorul Ion S. Dumitrescu a locuit în şcoală, a construit un atelier în care realiza ceasuri, instrumente muzicale, drândare, perii de paie, pălării de paie, cleşti de rufe, dar şi aparate de radio, paturi de puşcă, făcea strungărie în lemn, rotărie, tâmplărie,tinichigerie, lăcătuşărie, mecanică şi multe altele. Pentru priceperea sa i s-a propus de Revizoratul Romanaţi să renunţe la

post şi să conducă un atelier şcolar la Pleşoiu pentru elevii din zonă. Nu a acceptat deoarece ar fi însemnat să rămână fără terenul agricol al şcolii de la Izvoru. Atelierul î n v ă ţ ă t o r u l u i Dumitrescu a fost dezafectat în 1944. A fost primul îndrumător al elevului Constantin Mătuşa ce va ajunge scriitor sub numele Mircea Damian. I.S. Dumitrescu a luptat în primul război mondial fiind sublocotenent în Regimentul 34 Constanţa şi a căzut prizonier în luptele de la Cocargeaua-Durostor, fiind deţinut în cazarma husarilor de la Krefeld. Dintr-un raport al său către Revizorat aflăm că „dl. Mihai Nestorescu, dirigintele şcolii Dranovăţu a decedat în războiul actual în ziua de 18 septembrie 1916”.Tot el spune că localul şcolii din Izvoru „a ars complet în timpul ocupaţiei

Înv. Ion M. Bodescu

Înv. Ecaterina Nicolaescu

Căsătoria d-lui I. Bodescu cu Elena Muşatescu, Măţău-Muscel 1939. În dreapta mirelui avocatul Ion Muşatescu (Zbanţ). Lângă

acesta ,învăţătorul Simion Muşatescu- deputat de Muscel.



germane”.Cânta la mai multe instrumente

muzicale şi a organizat un cor bisericesc deosebit. În toamna anului 1923 s-au prezentat primele proiecţii cinematografice la şcoala din Izvor: „Serbările încoronării”, „Comemorarea Eroului Necunoscut”, „Călătoria A.S.R. Principele Moştenitor în jurul lumii”. În 1932 se menţionează că la biblioteca şcolii existau 40 de volume, numărul lor crescând la 84 în anul următor. Prin osteneala lui I. S. Dumitrescu începe în 1935 construcţia celei de-a doua săli de clasă la Școala Izvoru. Însemnările sale despre oamenii care au ajutat şi sumele cheltuite au ajuns până la noi. Învăţătorul I.S.Dumitrescu a avut o fiică, Zoe, născută la 1 febr. 1914. A fost membru al Partidului Poporului până în 1938.În timpul războiului la Şcoala Izvoru au fost încadraţi şi învăţători refugiaţi din Basarabia.Dintre învăţătorii „utilizaţi” amintim pe Aspazia Spiridon, Cornelia Damian, Elena Damian,

D. Rusu, N. C o s m ov i c i , E c a t e r i n a Artenie, Aurel H o t n o g , E u g e n Balcic, Lidia S e r e d e n c u , O r t a n s a D o r o f t e i , Matei Domnica, Celestina Nestorescu, Magdalena Hotnog, Florentina Husanu, Rusu Evdochia, Humă Elena, Maria Spătărescu, D. Iapăscurtă. Zilnic copiii săraci primeau ceai cu pâine.Cutremurul din noiembrie 1940 a produs daune şcolii de la Izvoru iar Ministerul a alocat pentru reparaţii 17 000 lei, în 1942 încă nu se terminaseră reparaţiile. 10 elevi au rămas orfani datorită războiului, în 3 cazuri eroii căzuţi pe front lăsau în urmă 2 copii.S-au construit săli noi de clasă (în 1936 a II a sală), pentru a face faţă efectivelor din ce în ce mai mari. În 1946-1947 s-au organizat cursuri

Miri din 1930Trupe române în curtea

şcolii,1944

Biserica din Izvor în 1939 Act de răscumpărare din 1909



de alfabetizare. Una din clase era ocupată de Cercul Teritorial Baia. Între 1962-1985 a funcţionat şi cu gimnaziu. În această perioadă s-au construit 2 săli noi de clasă şi o cancelarie iar în 1977 s-a realizat alimentarea cu apă curentă a şcolii. Dintre profesorii cu o activitate îndelungată s-au remarcat: Ion Bodescu, Elena Bodescu, Ecaterina Nicolaescu, Ion Chiriţă şi Ioana Chiriţă, Ştefan Doru, Vasile Răduţ, Ilie Tîlvănoiu, Zamfir Ecaterina, Viorica Răduţ, Marin Mitrache, Stelian Tioacă, Ana Tîlvănoiu, Florica Danciu ş.a.În prezent sunt două posturi de învăţători şi grădiniţă.După 1864, Dranovăţu a devenit comună împreună cu satele Izvoru, Segarcea, Grădişte şi Fleştenoage (după 1900 trece la comuna Găneasa). Între 1926 şi 1950 a existat primărie la Izvoru care era comună (împreună cu satul Grădiştea). După reforma administrativă din 1968 satul Izvoru împreună cu Dranovăţu, Grădiştea şi Găneasa vor forma comuna Găneasa.La 1905 s-a înfiinţat banca „Izvorul Tămăduirii”

din Izvoru.Dintre oamenii de seamă ai satului s-au remarcat scriitorul Mircea D a m i a n ( 1 8 9 9 - 1948) şi învăţătorul Grigore C o n s t a n t i n e s c u ajuns deputat de Romanaţi în 1928.

În prezent ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura practicată cu rezultate modeste în principal datorită absenţei irigaţiilor. Potenţialul producţiv al zonei colinare este total neglijat deşi solul calcaros ar fi ideal pentru plantaţii de vii, lucru sesizat în vechime de locuitorii care plantaseră vii şi aveau crame. Bătrânii povestesc că localnicii păstrau vinul în butoaie

mari în aceste crame, oricine putea intra să bea o cană de vin, nu se fura iar locuitorii îşi luau acasă doar strictul necesar. Şi în perioada 1945-1989 dealurile Izvorului au fost cultivate sistematic, s-au făcut investiţii imense pentru terasare, drenare, împrejmuire, plantare cu pruni sau vii. În prezent aceste investiţii nu mai există.

Grigore Constantinescu

Mircea DamianMonumentul eroilor din Izvoru



PAROHIA IZVORU COMUNA GĂNEASA–OLT HRAMUL „CUVIOASA PARASCHIVA” ŞI

„GRIGORIE DECAPOLITUL” SCURT ISTORICPreot Paroh Constantin Neacşa

Prof. Claudya Maria Neacşa

Rădăcini

Atestat documentar încå din 1612, satul IZVORU a existat ca şi teritoriu chiar din timpul romanilor, fiind populat mai întâi cu fugari din neamul Miuleştilor, descendenţi ai lui „Miu-Haiducul”, constituind mai întâi comuna Dranovătu, fiind mult mai târziu component al comunei Găneasa.Numele satului Izvoru vine de la izvoarele ce se află în prezent la marginea de est a satului.Biserica a fost construită în anul 1862.Hramul de la început a fost „Sf. Grigorie Decapolitul” al cărui chip stă zugrăvit deasupra intrării în biserică.Aceasta, pentru că Sf. Mănăstire Bistriţa până în anul 1864 a stăpânit terenurile din jur. În anul 1904 când au fost făcute reparaţii generale, a fost zugrăvit pe peretele exterior de răsărit chipul Sf. Cuvioase Paraschiva, sărbătorită de atunci ca hram al bisericii. Biserica este aşezată în partea de N-V a primei răscruci de la intrarea dinspre şoseaua naţională, într-o curte de 2500 mp. Până în 1937 când a devenit parohie cu biserică proprie, a deservit şi satul Bistriţa Nouă.

Slujitorii

Din 26 iunie 1863 este numit I. Demetrescu (n.27 nov. 1837), absolvent al Seminarului de

la Rm. Vâlcea (1860). Acesta lasă o însemnare despre „averea mişcătoare şi nemişcătoare a bisericii filiale Izvoru” care la 1894 era „biserica de cărămidă cu o turlă de lemn, acoperită cu tinichea, ruinată, pardosită cu blană, bolta de zid crăpată dimpreună cu zidul bisericii fiind clădită în anul 1862, zugrăvită în stil vechi, iar închisoarea [împrejmuirea] de pârmaci ruinată. Un clopot mare turnat în anul 1862”. Clopotul a fost luat de armata germană de ocupaţie în 1917. Biserica avea 17 pogoane de pământ date după legea rurală din 1864. Din cauza ruinării, în nov. 1889 biserica a fost închisă, slujbele urmând a se ţine la parohia Grădişte. În noaptea de 28-29 mai 1895, biserica din Grădişte a luat foc, arzând cărţi de cult, veşminte şi sfeşnice. Cu ajutorul locuitorilor, biserica satului Izvor a fost reparată în 1896 şi sfinţită la 1901. Preotul I. Demetrescu a încetat din viaţă la 31 martie 1897.

Biserica din Izvoru în 1970



Preotul D. Predeanu,fiul unui Preda Badea, născut la 20 apr. 1861, a urmat seminarul la Rm Vâlcea între 1876-1880 şi a fost hirotonisit preot la 15 august 1882 pe seama bisericii Sf. Dimitrie din Dranovăţu. Bătrânii povesteau că pentru construirea bisericii din Grădişte, preotul Predeanu a donat leafa sa pe 4 ani şi jumătate. Clopotul bisericii Grădişte s-a cumpărat prin contribuţia sătenilor şi a fost adus de la Bucureşti de veteranul Truşcă Florea care putea călători gratuit cu trenul.Acesta a fost însoţit de Vasile Predeanu, fratele preotului, preot el însuşi la Curtea de Argeş. Preotul D. Predeanu a fost şi primul învăţător al şcolii din Izvor.Documente din arhiva bisericii pomenesc pe preotul Filip Cebucescu hirotonisit la 24 mai 1909, absolvent de seminar, urmat la 1915 de preotul Ioan Gh Popa. Din 1923 la Parohia Grădişte-Izvoru slujeşte Gheorghe Marinescu. Acesta şi-a întemeiat gospodărie în Izvoru, ocupându-se şi cu negoţul de vite şi lemne, în cele din urmă renunţând la preoţie. Îi urmează preotul Gh. Oprescu originar din Vâlcea. Acesta a avut necazuri politice fiind arestat de două ori (m.1953). Îi urmează preotul Gh. Dumitrescu circa un an. Acesta reuşeşte cu

ajutorul cantorului Vasile Tabacu să zidească o clopotniţă din cărămidă pe care o înveleşte cu tablă. Urmează preotul D-tru Stanca, apoi I. M. Mihăilescu, orator de excepţie în vremea căruia bisericile erau arhipline. Este înlocuit de D-tru Stroe din Vâlcea 5-6 ani, iar din toamna lui 1960 vine preotul Lascu Gheorghe ce va sluji până în 1991. În vremea lui s-a pardosit cu scândură biserica, s-a împrejmuit cimitirul. Deteriorându-se în urma cutremurului din 1977, biserica este înconjurată cu o centură de fier. Preotul Lascu s-a pensionat la 1 mai 1991.Este urmat de un tânăr preot din Vâlcea, apoi de preotul Sorin Flendescu de la Parohia Dranovăţu. Din 1994 şi până în prezent la parohia Izvoru funcţionează preotul Constantin Neacşa.BisericaEste o construcţie masivă, cu ziduri groase de cărămidă de 80-90 cm., pe o suprafaţă de 194mp., având dimensiunile 28/8, 40 m., temelie de cărămidă cu var hidraulic, bordură de beton. Are 5 geamuri de mărime mică, acoperiş de tablă galvanizată şi turlă din lemn în partea de apus,acoperită cu tablă galvanizată. Biserica are intrare printr-o tindă închisă acum, sprijinită pe patru stâlpi de cărămidă şi are formă de cruce. A fost supusă unor reparaţii capitale în anii 1904,

Preotul C-tin Neacșa

Preotul Lascu Gheorghe



1934, 1943, 1977 şi 1996 prin contribuţiile enoriaşilor şi daniile credincioşilor din alte parohii. În 1971 a fost electrificată.În 1943 pictura veche a fost înlocuită de către pictorul Vasile Dumitrescu –Strejeşti.Clopotul bisericii se află în clopotniţa de beton armat, la distanţa de 10 m, spre apus de biserică. Clopotniţa ocupă o suprafaţă de 6mp., fiind construită în 1956, din contribuţia enoriaşilor şi este acoperită cu tablă. În partea de miazăzi a bisericii până în 1875-1880, a fost cimitir. O singură cruce veche există, împrejmuită în anul 1999. Cimitirul satului se află în partea de S-V a satului.Pisania veche, referitoare la reparaţiile făcute în anii 1904, 1934 şi respectiv 1943 a fost acoperită cu var în perioada comunistă, dar a fost găsită mult mai târziu în actele vechi şi avea următorul text: ,,Întru slava atotputernicii şi Sfintei Treimi, ridicatu-s-a acest sfânt lăcaş din temelie întru cinstea Sf. Cuvios Grigorie Decapolitul prin stăruinţa d-lor Ghiţă Bobescu, D. Drăguloiu, Ion Miu, Florea Iordache, I. Burlan, T. Ghiţulescu şi alţii, iar reînnoindu-se s-a reparat şi zugrăvit din nou cu binecuvântarea P. S. S. Episcop al Eparhiei Rîmnicului şi Noului Severin Dr. Atanasie Mironescu în anul 1904 cu cheltuiala obştilor locuitori şi alţi binefăcători de prin satele învecinate, întâistătători şi ostenitori fiind preot Predeanu Vasile, Iordache Vasile, I. Drăguloiu, Sandu Drăguloiu, Teodor Sfetculescu, Barbu Miu, Fl. Păun, Preda Raliţă, D. Militaru, Marin M. Miu, D. Ciucu, Răduţ Cîrloganu, I. Purcăroiu, Lazăr Ceranu,

Ene Vrachno, N. Constantin, G h e o r g h e Drăguloiu.În anul 1934 decembrie 9, s-a sfinţit biserica, având prefect pe P. Veleanu şi protoereu judeţean pe Alexandru Popescu.În perioada în care prefect a fost colonelul Paţa Gheorghe, cu binecuvântarea I. P. S. Mitropolit Nifon al Olteniei şi P. C. Vicar Antim Protoiereu S. M. Ochişor cu cheltuiala enoriaşoilor, s-a făcut turlă mare şi reparaţii generale, s-a restaurat pictura, stăruitor fiind D. N. Ţeghe, preot Gh. I. Marinescu, Petre R. Mătuşa, Grigore şi Nela Stăncescu, M. I. Tîlvănoiu, Ion. C. Purcăroiu, Vasile Gh. Meşină- aviator, Ilie Drăguloiu, Enache Bălaşa, M.I.Drăguloiu, Gh. Raliţă, D. Stăvărescu, Matei M. Dinu, Ilie Nicolaescu avocat, Ilie Iordache, Ilie A. Zamfir, Gh. Mustăţea, Al. Matei, Ilie Stăncioi, I. Constantinescu, Ilie M. Miu, I. S. Dumitrescu,I. Predeanu, I.Bodescu învăţător, D.A.Ciucu, Ilie Pătru, Gh. Meşină, Ilie I. Purcăroiu, D. Cîrloganu,I. S. Drăguloiu, D. D. Lăcraru, Lt. Epuran,Ilie Drăghici, Vasile C. Purcăroiu, şi binefăcătorii decedaţi: M. Tabacu, P. Neagoe, R. Mătuşa, M. N. Iordache, N. Stăncioi. S-a redeschis la 31 octombrie 1943. “Constructorii : Ilie Lilieceanu D. M. TîlvănoiuPictor: V. Dumitrescu

Alex C. Popescu,Protoereul Judeţului Romanaţi (1927)



Profesorul Badea Cireşeanu (1859-1919) – reprezentant de seamă al învăţământului teologic universitar

românescPr. Lect. Dr. Ion RIZEA

ViaţaProfesorul Badea Cireşanu s-a născut la 16 martie 1859, în localitatea Spineni, din judeţul Olt. Părinţii săi, oameni evlavioşi, pe nume Gheorghe Anghel Cireaşă şi Floarea, se trăgeau dintr-o veche familie preoţească. Mama

sa nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii şi era numită de săteni „floarea câmpului, a gospodăriei şi a blândeţei”. Badea Cireşeanu, însă, nu a apucat să o cunoască, deoarece aceasta a murit pe când el era încă prunc. Tatăl său a fost cântăreţul bisericii din sat, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, biserică situată în cătunul Vineţii de Jos, pe care el a înzestrat-o cu turlă, clopot, odoare sfinte şi cărţi bisericeşti. Făcea toate slujbele sfinte după rânduială, fără să lase ceva necitit, căci adeseori zicea: „Mai bine să piară soarele de pe cer, decât să se

scurteze sfintele slujbe” .Rămas de mic orfan de mamă, Badea Cireşeanu a fost crescut cu multă căldură de tatăl său, împreună cu un frate mai mare, pe nume Bratu, şi de soţia acestuia .La vârsta de 5 ani a început să înveţe de la tatăl său alfabetul şi citirea cu litere chirilice. După un an, a fost dus la şcoala din sat, unde a deprins citirea literelor latine. A urmat clasele primare la Slatina, pe care le-a terminat în anul 1874, cu o întrerupere la vârsta de 11 ani, când a lucrat ca „băiat de prăvălie” în Piteşti, la unul dintre comercianţii oraşului, trecând astfel prin experienţa negoţului şi a meşteşugului .În anul 1874 s-a înscris la Seminarul Inferior de la Curtea de Argeş, iar după terminarea acestuia, la recomandarea Episcopului Ghenadie Petrescu al Argeşului (1876-1893), a fost angajat copist la cancelaria episcopală.

În istoria învăţământului teologic universitar românesc, profesorul Badea Cireşeanu ocupă un loc aparte. Fire inteligentă, înzestrat cu neîncetată sete de cunoaştere, cercetător pasionat al vechilor situri arheologice, al vieţii monahale, al picturii bisericeşti, al Locurilor Sfinte, dar şi al Cultelor păgâne, profesorul Badea Cireşeanu ne-a lăsat o frumoasă moştenire de literatură teologică, mai cu seamă prin opera sa liturgică. Scrierile sale oferă cercetătorului de astăzi răspunsuri solide în studierea cultului şi a credinţei creştine, fiind un punct de referinţă în dezvoltarea şi conturarea teologiei liturgice româneşti.

Dr. Badea Cireșanu

Dr. Badea Cireșanu



Tot prin grija chiriarhului, în anul 1879 a fost trimis ca bursier la cursurile superioare de la Seminarul Central din Bucureşti.În anul 1883, la un an de la absolvirea Seminarului Central din Bucureşti, tânărul

Badea Cireşeanu a fost numit profesor de caligrafie şi de desen la Seminarul de la Curtea de Argeş, unde a funcţionat timp de trei ani. Pentru frumoasa sa activitate desfăşurată aici, în anul 1885 a primit vizita principilor Ferdinand şi Carol, care i-au adus recunoştinţa şi mulţumirile lor .În anul 1886 s-a înscris la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde, în 1891 şi-a luat şi doctoratul. Tot în anul 1891 a fost numit profesor suplinitor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de Liturgică, Pastorală, Catehetică şi Omiletică. În anul 1892 a fost numit profesor provizoriu, iar din anul 1895 profesor definitiv , profesând până la moartea sa. La propunerea sa, pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti au fost aprobate cursurile de Teologie Morală şi de Limba Ebraică, pe care le-a şi predat (cursurile de Morală între 1898-1901, iar limba ebraică între 1904-1905).Între anii 1913-1915, profesorul Badea Cireşeanu a fost decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.A fost membru al Societăţii geografice şi al Societăţii culturale „Steaua”, precum şi membru al „Societăţii pentru învăţătura şi cultura poporului român” (1908) .

A murit la data de 5 iulie 1919 la Bucureşti, şi, chiar dacă a studiat şi a profesat în domeniul teologiei, nu a fost hirotonit. OperaPe când era elev seminarist, Badea Cireşeanu a compus şi a caligrafiat numeroase manuscripte cu cântări bisericeşti, iar în vremea studenţiei de la Cernăuţi a alcătuit o lucrare de seminar, cu titlul „Înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei”, lucrare premiată de conducerea facultăţii de aici .A scris mai multe articole şi studii în revista „Vocea Bisericii”, apărută între anii 1894-1896, sub conducerea sa.Între 1 aprilie 1906 − 1 iulie 1907, Badea Cireşeanu a fost redactor şi al revistei „Biserica Ortodoxă Română”, în care a publicat o serie de studii şi articole, precum: „Nartica, studiu liturgic şi istoric”, „Cuvântare panegirică pentru ziua de 21 mai, în lauda Sfinţilor Împăraţi întocmai ca apostolii Constantin şi Elena, maica sa”, „Cuvântare panegirică în ziua de 29 iunie pentru lauda Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”, „Privire generală asupra cultului popoarelor vechi”, „Cuvântare la Adormirea Sfintei Fecioare Maria – despre răbdare” . Ca profesor suplinitor la disciplinele Teologie Morală şi Limba Ebraică, din cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Badea Cireşeanu a alcătuit două cursuri litografiate: „Curs de Catehetică” (1899, 81 p.) şi „Omiletica” (1904, 254 p.).„Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Tezaurul liturgic

Tomul I...

Dr. Badea Cireșanu



Răsărit” este principala operă a profesorului Badea Cireşeanu, el fiind un cuprinzător manual de liturgică, alcătuit în trei volume, însumând 1278 de pagini, şi tipărit, prin cheltuială proprie, în anii 1910-1912. Lucrarea a fost aprobată de Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa din 23 octombrie 1909 şi a fost considerată „… de mare importanţă pentru literatura noastră teologică” .Cuprinzând un material foarte bogat şi variat, adunat cu multă osteneală şi expus ştiinţific, manualul liturgic al lui Badea Cireşeanu este mai mult decât un curs universitar de liturgică, el fiind – aşa cum îl defineşte şi titlul – un adevărat „tezaur” al ştiinţei liturgice româneşti de la începutul secolului al XX-lea.Pentru întocmirea acestei ample lucrări ştiinţifice, profesorului Badea Cireşeanu i-au trebuit 17 ani de muncă intensă şi cercetare asiduă, timp în care a şi întreprins, cu multă osteneală şi cheltuială, o serie de călătorii de studiu în diferite oraşe din Europa, Orientul Apropiat, Asia Mică şi Africa de Nord, toate pentru strângerea materialului documentar . A vizitat muzee, opere de artă, biblioteci, a consultat manuscrise, lucrări de specialitate, şi a cules un foarte bogat material documentar şi informativ, pentru a fi la curent cu literatura liturgică, pastorală, catehetică şi omiletică a timpului, din care „ca o albină – cum spunea el – am cules nectarul ca să zidesc fagurii de învăţătură”, pe care cititorul avea să-i guste în

monumentala sa lucrare „Tezaurul liturgic”. Autorul mărturiseşte: „Trăit-am retras de lume, de petreceri şi mulţumiri deşarte, numai ca să sfârşesc ceea ce începusem şi să dau astfel Bisericii şi naţiunii mele române acest fruct” .„Tezaurul liturgic” a fost scris pe temeiul Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, al scrierilor „învăţaţilor din lumea veche şi cea nouă, scrise în multe limbi streine”, cu prilejul împlinirii a 26 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti.În „Cuvântul către cititori”, profesorul Badea Cireşeanu constată că manualele liturgice apărute până în timpul său sunt manuale lipsite de izvoare, de literatură și de textele necesare, totul făcându-se pe temeiul tradiţiei, fără a fi căutate „dovezile reale ale literaturii patristice”. El consideră că prin lucrarea sa liturgică a reușit să dea o direcţie sistematică şi temeinică acestui studiu şi să marcheze o dată nouă în cercetarea liturgică a Bisericii noastre. După părerea autorului, orice lucrare bine întocmită trebuie să utilizeze un aparat bibliografic şi critic ales, pentru a face studiul cât mai atrăgător .Pentru a dovedi că Biserica Ortodoxă este păstrătoarea învăţăturii lui Hristos şi că întreg cultul ortodox este întemeiat pe „piatra mesianică şi apostolică” şi că în el „nu s-a introdus în timp nici o schimbare esenţială”, profesorul Badea Cireşeanu căuta mărturii ale cultului în textele Vechiului Testament. Cultul

... tomul II...

... și al treilea (Biblioteca Academiei)



ortodox s-a dezvoltat pe temelia pusă de Iisus Hristos şi de Apostoli, iar liturghiile ortodoxe au rămas neschimbate, aşa cum au fost întocmite de către Sfinţii Părinţi Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Mulţumit atât de valoarea lucrării sale, cât şi de importanţa ei în viaţa liturgică a Bisericii

noastre, profesorul Badea Cireşeanu socotea că până în anul 1910 nu apăruse în limba română o asemenea lucrare cu atâta „întindere documentară” şi nici în Bisericile Ortodoxe surori nu există o Liturgică asemenea acesteia .

În tomul I al „Tezaurului liturgic”, intitulat „Istoria şi Literatura liturgică”, profesorul Badea Cireşeanu prezintă istoria cultului creştin ortodox, monofizit şi catolic, pe baza literaturii liturgice a fiecărei confesiuni în parte, de la începuturile creştinismului şi până la începutul secolului al XX-lea. Autorul mărturiseşte că în acest prim volum a indicat 400 de scrieri liturgice de mare valoare, care cuprind tot ce s-a scris în domeniul acesta din cele mai vechi timpuri creştine și până în vremea sa. După părerea autorului, literatura liturgică, prin bogăţia cuprinsului ei, ne spune „tot ce s-a petrecut şi s-a cugetat în viaţa sfântă a creştinismului”. Aceste lucrări liturgice cuprind o înaltă filozofie, cele mai

luminoase forme de cugetare, precum şi cea mai deplină înfăţişare dogmatică. Fără literatura liturgică nu putem cunoaşte calea cea dreaptă a învăţăturii creştine, cultul creştin, începutul închinării creştine, nu putem cunoaşte pe cei care s-au abătut de la dreapta credinţă. Literatura liturgică este oglinda în care privim f r u m u s e ţ e a cultului, iar unde lipseşte oglinda lipseşte şi cunoştinţa adevărată a chipului .În tomul al II-lea al „Tezaurului liturgic”, intitulat „ T e z a u r u l liturgic general”, profesorul Badea Cireşeanu ne prezintă − după o introducere în care descrie cultul diferitelor popoare păgâne − locaşurile de cult ale creştinilor (subliniind o serie de noţiuni de Artă creştină), persoanele liturgice, obiectele şi materialele de cult, precum şi formele generale de expresie ale cultului: rugăciunea, cântarea bisericească şi lecturile biblice.În cel de-al treilea tom, având drept titlu „Tezaurul liturgic special”, autorul ne înfăţişează

o cercetare ştiinţifică asupra cultului divin public, asupra Liturghiei ortodoxe. Sfintele Liturghii sunt cele care pun înaintea creştinilor întreaga comoară dogmatică şi morală a Bisericii noastre. Cele trei Sfinte Liturghii care se oficiază în biserică

Ziarul ecleziastic ilustrat „Vocea Bisericei”...

... director Badea Cireşanu (1894- 1896)



se întrec una pe alta în frumuseţe, se covârşesc una pe alta în strălucire şi mare podoabă. Aceste trei Liturghii formează împreună un buchet, spune profesorul Badea Cireşeanu, din trei flori cereşti şi bine mirositoare. Tot în acest ultim volum, autorul vorbeşte despre Laudele bisericeşti, despre Sfintele Taine şi Ierurgii, precum şi despre timpurile liturgice (sărbătorile şi posturi de peste an) . Toate cele trei volume ale „Tezaurului liturgic” sunt împodobite de autor cu texte şi adnotaţiuni, lista bibliografică cu principalele cărţi studiate, ilustraţii explicite ale clădirilor şi locurilor mai de seamă vizitate în timpul călătoriilor, precum şi cu cugetări şi observaţii personale. Pentru argumentări solide, autorul a studiat şi tradus texte din diferite limbi clasice şi moderne: ebraică, sanscrită, chineză, arabă, greacă, latină, germană, rusă sau franceză, precum şi din scrierea cuneiformă.Volumele sunt extrem de explicite, profund studiate şi documentate, arătând munca şi răbdarea depuse de autor în timpul redactării lucrării. În acest sens, el mărturiseşte într-unul din tomuri: „Nici un paragraf din «Tezaurul liturgic» nu este scris deodată, ci pe fiecare din ele l-am lucrat cel puţin de două ori; iar altele sunt lucrate din nou şi de mai multe ori …” . Privit în întregul său, „Tezaurul liturgic” apare ca o adevărată „comoară liturgică”, căci, spune în continuare autorul, „… în întregul creştinism eu nu cunosc o lucrare liturgică pe câmpul ştiinţific, care să o întreacă pe aceasta, sau cel puţin să-i fie egală în cuprins şi în dovezi”, sau că „în limba română nu a apărut până acum o asemenea carte cu atâta întindere documentară, dar nici Bisericile Ortodoxe surori nu au dobândit până astăzi o comoară liturgică de felul acesta, lucrată adică cu atâta

răbdare şi cu atâtea izvoare” .„Tezaurul Liturgic” al profesorului Badea Cireşeanu depăşeşte în dimensiune şi formă de expunere pe cel alcătuit cu un an înainte de Vasile Mitrofanovici şi Teodor Tarnavschi, căci autorul mărturiseşte: „am semănat într-însul (în „Tezaurul liturgic” – compl. n.) nu numai învăţături liturgice, dar şi învăţături pastorale şi chiar omiletice şi catehetice” .Bine documentat însă, şi aducând o contribuţie deosebit de preţioasă mai ales în domeniul Artei Creştine şi a Liturgicii comparate, „Tezaurul liturgic” al profesorului Badea Cireşeanu constituie pentru Teologia Liturgică românească un punct de reper însemnat, din care ştiinţa teologică românească se va împărtăşi vreme de mai multe decenii, până la apariţia altor lucrări de acest fel.Privit acum de pe culmea însorită a celor o sută de ani de la apariţia sa, „Tezaurul liturgic” al

profesorului Badea Cireşeanu reprezintă o lucrare de mare valoare în istoria începuturilor Liturgicii româneşti, iar autorul, împreună cu Vasile Mitrofanovici († 1888) şi Teodor Tarnavschi († 1914), poate fi socotit, pe merit, unul dintre creatorii acestei discipline de teologie practică, un reprezentat de seamă al învăţământului teologic universitar românesc.

„Vocea Bisericei” din 15 nov. 1895 anunţă moartea lui Gh. Anghel Cireaşă din Spineni Olt, de 90 de

ani, tatăl lui Badea Cireşanu



În amintirea eroilor căzuţi la datorie din satul Pleşoiu Romanaţi s-a construit un modest monument ce a fost dezvelit în cadrul unei frumoase festivităţi în urmă cu 90 de ani. Sufletul întregii acţuni a fost învăţătorul Gh. C. Morariu „dirigintele şcolii primare mixte din comuna Arceşti-Pleşoiu, judeţul Romanaţi”. Învăţătorul Morariu este şi autorul unei valoroase „Monografii a comunei Pleşoiu” scoasă împreună cu I.Gh. Bodescu şi D. I. Oprea. Monografia a apărut în două ediţii în 1971 şi 1976.

30 APRILIE 1922-DEZVELIREA MONUMENTULUI EROILOR DIN PLEŞOIU-ROMANAŢI


Ofiţer în rezervă şi luptător pe front, vrednicul învăţător a socotit de datoria sa să-şi cinstească eroii rămaşi pe câmpul de luptă. Relatând evenimentul de acum 90 de ani, revista „România Eroică”, nr. 3-4 din 1922 amintea şi de piedicile ce au stat în calea frumoasei sale iniţiative: „Patimile mărunte care sfâşie şi învrăjbesc de la un timp viaţa satelor noastre, se puseră şi de data aceasta de-a curmezişul gândului bun încolţit în sufletul acestui vrednic cărturar. Înţelegând atunci că a sta să împaci împricinaţii şi îndărătnicii este a te asemui lor, cu hotărârea pe care nimic nu i-o putea înfrânge şi cu o adâncă înţelepciune, învăţătorul Morariu s-a pus pe muncă. Ştia că numai atunci când se va ridica monumentul, patimile vor înceta ca prin minune şi adevăratul suflet românesc, bun

şi vrednic, ruşinat de slăbiciunile şi rătăcirile lui, se va arăta aşa cum este, venind să se închine într-o sfântă înfrăţire şi cucernicie în faţa monumentului celor căzuţi la locul de onoare.”Prin stăruinţa şi vrednicia acestui suflet de apostol şi cu contribuţia locuitorilor a fost ridicat monumentul eroilor de la Pleşoiu, iar dezvelirea lui a fost cea mai frumoasă sărbătoare ce a avut vreodată această comună. Pentru a participa la solemnitate au venit nu doar locuitorii comunei, ci şi din satele învecinate Strejeşti şi Dranovăţu, de la Cârlogani şi Cepari de la Găneasa şi Enoşeşti şi chiar de la Piatra Olt. Erau de faţă nu numai învăţătorii dar şi preoţii din întreaga plasă care au slujit la sfinţirea frumosului monument. SERBAREA Serbarea a fost atât de frumoasă încât revizorul şcolar al judeţului, dl. I. Ionescu a consemnat acest lucru într-un proces verbal de inspecţie spunând: „Fapte de acestea rămân nemuritoare şi pilde mari sunt ele pentru prezent cât şi pentru viitor”.Onorurile au fost date de trupa şi muzica Regimentului 3 Olt, al cărui comandant, colonelul Victor Vechii a ţinut să aducă personal salutul şi recunoştinţa sa bravilor eroi din Pleşoiu. Acelaşi omagiu cald l-a adus din partea guvernului prefectul Marin Voiculescu care a pus în lumină meritele inimosului înfăptuitor. A urmat cuvântul

Ostaşii Regimentului 19 Romanaţi plecând pe front din gara Caracal-august 1916



i n s p e c t o r u l u i D. Mihăilescu- Craiova şi al părintelui Ilie Anghel-Cârlogani.Luând cuvântul dl. Morariu, în suspinele adunării acesta a spus: „Eroii aceştia, pentru care s-a ridicat acest monument, sunt presăraţi pe tot pământul ţării. Şi

câţi sunt morţi fără de ştire, o ţară de cimitire. Mulţi de tot dorm risipiţi înlăuntrul şi dincolo de hotarele României, între stânci, în pustietăţi de codru, pe vârfuri de munte, pe drumuri, pe Cerna, pe Jiu, pe Olt, pe Şuşiţa, pe Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, pe pământul uscat al pustiei de la Stralsund [lagăr pentru prizonieri n.n.] ori în fundul apelor. Dorm acolo cu pământul în gură, cu buruienile pe piept şi cu câte o cruce uscată deasupra mormântului şi unii n-au nici această cruce. Ici şi acolo numai o floare de liliac, o răsură ori o salcie pletoasă împodobeşte aceste lucruri. Mai peste tot paragină, pustiu şi uitare, crucea e plecată în bălării, nici o adiere de tămâie, nici un popas de drumeţ lângă ţărâna Eroului, nimeni decât lăcusta câmpului, fluturele obosit ori o albină rătăcită. Unde fumegă pentru ei smirna şi tămâia cea de jertfe? Unde ard şi se topesc lumânârile credinţei? Nicăieri. Pentru aceasta s-a ridicat acest monument, ca aici să se sădească flori, aici să ardă lumânările credinţei şi să fumege fumul tămâiei căci acesta ţine loc de mormintele lor .Eroii aceştia nu trebuie să fie uitaţi niciodată. Căci cum vom uita noi pe cei ce ne-au scuturat sufletul de grija morţii? Cum vom uita pe cei ce au eliberat omenirea cutremurată la 1914? Cum ne vom uita părinţii şi fraţii, armata aceea de Arhangheli care ne-au dat pământul nostru întreg şi codrii lui, şi

aurul lui şi doinele noastre şi mormintele noastre şi sufletul nostru? Cum vom uita pe foştii camarazi care s-au jertfit pe altarul Patriei pentru realizarea celor mai frumoase şi mai sfinte năzuinţi ale românismului: Unirea tuturor românilor din Dacia Traiană? Le mărturisim că nu-i vom uita niciodată şi numele lor va rămâne veşnic în sufletele noastre iar generaţiile viitoare le vor găsi scrise pe monument, după cum se văd. Ceşti Eroi morţi pe câmpul de onoare în luptă cu cei mai înverşunaţi duşmani, pentru apărarea patriei, a celor mai sfinte drepturi ale neamului românesc, foştii camarazi de arme şi-au asigurat un loc de recunoştinţă şi veşnică amintire. De numele lor scump familiilor care i-au pierdut, scumpi nouă camarazi şi prieteni, scumpi tuturor celor ce simt şi grăiesc româneşte, se leagă amintirea celui mai grozav război din câte a pomenit omenirea, se leagă avântul şi bărbăţia soldatului român, se leagă amintirea celor mai grele suferinţe la care au fost supuşi cei prinşi sub călcâiul cotropitorilor în teritoriul vremelnic ocupat, se leagă suferinţele celor ce au apucat drumul pribegiei spre Moldova, unde lipsa, foamea şi moartea tristă ne strângea –unde cu toţii am plâns; a plâns însuşi Acel al nostru prea viteaz rege Ferdinand I credincios ţării. Dar atunci iar au fâlfâit steagurile noastre, atunci goarnele noastre au buciumat iarăşi şi astfel am câştigat zilele de glorie de la Oituz şi Mărăşeşti. Aici unde aceşti Eroi îşi desfăşurau munca lor de harnici gospodari, la cel dintâi semnal de chemare , şi-au părăsit familiile şi tot ce aveau mai scump şi au alergat să-şi îndeplinească cea mai nobilă dintre datoriile cetăţeneşti „datoria către ţară şi Rege”. Ei au ţinut să lupte până la unul şi să moară de cea mai frumoasă moarte- moartea de Eroi”.

Monumentul Monumentul este sculptat în piatră de Albeşti-Muscel. Este aşezat pe un soclu de beton, are pe faţadă o cunună de lauri iar deasupra o cruce sculptată. Tot pe faţadă sunt scrise versurile lui

Monografia comunei Pleșoiu



Ioan Neniţescu: „Eroi au fost, eroi sunt încă/ Şi-or fi în neamul românesc/ Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/ Românii orişiunde cresc”. Învăţătorul Gh. C. Moraru a scris pe monument aceste cuvinte: „Eroi, la Mărăşti aţi frânt pe veci a duşmanului trufie/ Şi-aţi arătat lumii geniul şi-a voastră vitejie/ La Mărăşeşti, voi Eroi ai neamului nostru/ Aţi minunat lumea cu avântul vostru”.La inaugurare, monumentul era aşezat în frumoasa grădină a Căminului Cultural–fosta şcoală elementară. Astăzi el se află în curtea Şcolii din Pleşoiu.Monumentul este opera meşterului italian Antonio Batistella care a devenit cetăţean român,

a avut familie în comună şi a murit prin 1957.Pe monument sunt dăltuite în piatră numele eroilor din Pleşoiu şi Arceşti după cum urmează:

1. Paraschiva Cristache2. Năstăsie Constantin3. Neacşu Marin4. Sîncă Gheorghe5. Mitrache B. Ion6. Grigorie Constantin7. Nedelcu P. Nicolae8. Joiţoiu Ilie9. Stanciu Grigorie10. Ciobanu Ion11. Neague Ion12. Nicolae Teodor13. Iancu Ion

14. Mircescu Ion15. Marin Costache16. Joiţoiu Constantin17. Neacşu Dumitru18. Moronescu Ion19. Iancu Constantin20. Bodescu Gheorghe21. Buzatu Nicolae22. Găneşanu Dumitru23. Iliescu Radu24. Băicoiu Vasile25. Ionel Z. Ion26. Cîrmeală Ion27. Mitran Ilie28. Cojocaru Mihai29. Neacşu A. Alexandru30. Croitoru Florea31. Băicoiu Ion32. Bujan Ion33. Bodescu Gh. Dumitru34. Mircescu Vasile35. Sîncă Ilie36. Mircescu Constantin37. Balaure N. Ion38. Turcin Petre39. Oprişor Ion40. Anghel Irimia41. Gagiu Alexandru42. Bodescu I.R. Ştefan43. Bodescu I.R. Gheorghe44. Neagoe Constantin45. Bodescu A. Gheorghe46. Năstasie Gheorghe47. Mitrache Petre48. Ciucă Teodor49. Bucă Ion50. Ţugulan Grigorie 51. Munteanul Ion52. Bucă Alexandru53. Bodescu Gh. Ilie54. Morariu St. Constantin55. Dumitru V. Nicolae

Inaugurarea monumentului eroilor din Pleșoiu



56. Moronescu Ion57. Ciobanu Ioachim58. Prică Ion59. Gheorghe Petre60. Iancu Teodor61. Catrina Mihai62. Neacşu Mihai63. Niţă Ion64. Iancu Ion65. Dumitru V. Gheorghe66. Dumitru I. Ciucă67. Tudor I. Ciobanu68. Dumitru M. Ciucă69. Dumitru Stanciu70. Ion Dorobanţu71. Chiriţă Popa72. Gheorghe Vasile73. Nicolae Vasile74. Ştefan Vasile75. Petre Şt. Grigorie76. Ştefan Vasile77. Vasile C.Albu78. Dumitru D.Isailă79. Dumitru Isailă80. Constantin Radu81. Dincă Dumitru82. Butucea Marin83. Dinu V. Dumitru84. Dinu V. IonPentru faptele sale de vitejie, sergentul Niţu D.Anastasie a fost decorat cu „Virtutea Militară”, cea mai importantă decoraţie acordată gradelor inferioare. Aceasta îi dădea dreptul să călătorească gratuit pe calea ferată un număr nelimitat de călătorii oriunde în ţară. Sergentul Barbu C. Ilie zis şi Oprea Ilie a luptat în Regimentul 43/59 Infanterie în Moldova fiind în aceeaşi companie cu eroina Ecaterina Teodoroiu.Jertfelor comunei Pleşoiu li se vor adăuga încă 210 eroi morţi în cel de-al doilea război mondial.Pilduitor rămâne exemplul celor 4 fraţi: Joiţoiu Vasile, Joiţoiu Gheorghe, Joiţoiu Ştefan şi Joiţoiu

Nicolae. Ei erau fiii eroului Joiţoiu Ilie căzut în primul război mondial. Fiind orfani, au fost crescuţi şi ajutaţi de rude. Plecând pe front, dintre cei 4 fraţi s-au mai întors doar 2: Joiţoiu Gheorghe şi Joiţoiu Nicolae.Din iniţiativa aceluiaşi învăţător Moraru, la 5 decembrie 1943 s-a inaugurat la Pleşoiu o troiţă a eroilor. Despre acest eveniment pomeneşte şi prefectul de Romanaţi în timpul unei vizite a ministrului Petrovici la Caracal („Romanaţul”, nr. 23/ 15 iunie 1944, p.5). Troiţa a fost distrusă de vreme.Se cuvine să ne amintim cu pioşenie de jertfa înaintaşilor, să luăm exemplu de la dascălii trecutului, să îngrijim monumentele eroilor noştri.

Revista „Cultul eroilor noștri”

Troiţa din Pleşoiu inaugurată în decembrie 1943



Clio se amuză…MEMORIA OLTULUI vă prezintă în acest număr câteva întâmplări hazlii al căror protagonist este scriitorul şi gazetarul Mircea Damian (1899-1948, n. Izvoru-Romanaţi), un client al cafenelei Capşa, pamfletar temut, directorul ziarului Fapta (1943-1948).

Într-o zi, scriitorul Mircea Damian care nu-i da pace niciodată prietenului său mai vârstnic Al. Cazaban, văzându-l la Capşa supărat căci se-ntorsese de la vânătoare cu tolba goală, i se adresă: -Ce mai faci, moşule? -Bine… mătuşe, răspunse prompt vânătorul lui Mircea Damian (al cărui nume adevărat era Constantin Mătuşa).

*Este cunoscut faptul că marele scriitor Camil Petrescu se întorsese de pe front (1916-1918) cu o invaliditate: nu mai auzea bine. Din această pricină purta un aparat auditiv la una din urechi. Întâlnindu-l pe Calea Victoriei, Mircea Damian i se adresă:

-Salut, Camil. Frumos aparat. Prinde şi bulgarii?Altă dată, stând la aceeaşi masă cu Camil Petrescu şi mai mulţi prieteni care-l căinau pe autorul „Sufletelor tari” pentru infirmitatea sa, Mircea Damian le zise: -Aş! Se preface. Vreţi să vă dovedesc că aude, şi încă foarte bine? Dar numai când vrea el. Şi se apropie de Camil care era cufundat în lectura unor reviste şi ziare şi îi şopti abia perceptibil: -Camil, ştii că ţi-au aprobat cererea la „Arte”? -Când? Sări Camil Petrescu de pe canapea.

Pe când era directorul ,,Faptei”, la Mircea Damian se prezentă un tânăr actor rugându-l să intervină la Camil Petrescu ce deschisese o şcoală de regie, spre a i se da un rol într-una din piesele de teatru. Mircea Damian îl trimise la Camil pe aspirantul la celebritate cu următorul bilet: „Dragă Camil, Îţi recomand pe aducătorul acestui bilet. Joacă „Hamlet”, „Othello” şi fotbal. Pe acesta din urmă cel mai bine”.

*Pe când Mircea Damian organizase un cenaclu literar în redacţia „Faptei”, o tânără scriitoare prezentă manuscrisul unei nuvele. După ce autorul „Celulei nr.13” îl citi, tânăra îl întrebă nerăbdătoare:- Ce vă izbeşte în scrisul meu, maestre?-Ortografia doamnă, răspunse calm gazetarul.

*Un poet debutant aduse odată lui Mircea Damian o poezie care şi apăru în ziarul acestuia „Fapta” (1943-1948), dar cu o eroare. Poetul ceru directorului să dea o erată în care să explice greşeala. Mircea Damian îi răspunse:- Ce să mai dau erată? Celor 5-6 care citesc ziarul meu le spunem noi.

Mircea Damian văzut de Sell

Mircea Damian la Capșa, 1935 (Eugen Ispir)



Amintiri din trecutN.B.Locusteanu


Continuăm prezentarea amintirilor lui N. B. Locusteanu, fost revoluţionar de la 1848, apropiat al lui I. H. Rădulescu şi fost deputat de Romanaţi născut în comuna Leu-Romanaţi. Paginile sale sunt de natură să lămurească modul de funcţionare a administraţiei din perioada Regulamentului Organic, demască fenomenul corupţiei generalizate ce a condus la mişcarea de la 1848, aduce amănunte interesante despre activitatea fostului prefect de Romanaţi Ion Bibescu.Subtitlurile aparţin autorului.

După ce am trecut clasele primare cu distincţiune,tată-meu neavând îndestule mijloace să ne mai ţină în şcoală, am intrat scriitor în cancelaria unei subprefecturi.Sub statutul organic, posturile de copist, de registrator, de ajutor, erau singurele la care putea să aspire un om, fie cât de merituos, dacă nu era boier, ori fiu de boier cu rang, sau daca nu ţinea de casa vreunui boier mare. Eram si eu fiu de boier fără rang şi fără avere şi neţinând casa nimănui. De aceea timp de 12 ani de birocraţie am rămas ajutor, dădacă

tuturor nulitaţilor ce veneau în capul plăşilor. Vremea aceasta eu am întrebuinţat-o între administratie şi agonisire de cunoştinţe. Aplecat spre învăţătură cum eram, instrucţia pe care n-am putut s-o obţin în şcoală, îmi era rezervat să o fac afară din şcoală. Am citit cu lăcomie, am întrebat, am studiat,în orele libere ce-mi lăsa funcţiunea, şi mai târziu în timpul exilului; şi după ani de muncă am ajuns să ştiu atât cât

ştiu aceia ce trec clasele secundare şi care-şi aleg

N.B. Locusteanu...

...şi trei dintre scrierile sale (Biblioteca Academiei Române).



o specialitate. Căci a învăţa cineva singur nu este cu neputinţă când există voinţa şi dragostea de a se instrui.D-nul Ion Ghica ne aduce un exemplu de ce poate omul care are amoarea ştiinţei. D-sa printr-o epistolă din 1881 către Alecsandri zice: „La 1836 , consulul

francez Cochelet anunţă lui Alexandru Ghica Vodă că era să treacă prin Bucureşti un învăţat francez, un profesor de la Sorbona, anume St. Marc de Girardin. Spunând Domnului că acel turist avea să scrie impresiunile lui de călătorie, că venea să viziteze malurile Dunării pentru cercetări arheologice, consulul francez cerea pentru călător înlesnire de transport prin ţară.Îndată ordine fură date în toate părţile pentru caleaşcă, cai de poştă şi conace, punând pe toţi prefecţii şi ofiţerii de pe graniţa Dunării la dispoziţia ilustrului turist.Pe atunci, foarte puţini ofiţeri şi foarte puţini ispravnici vorbeau franţuzeşte.Ajungând la Izlaz, St. Marc de Girardin găseşte un locotenent oacheş şi mărunţel care îi zise într-o bună franţuzească : -Excelenţă, am ordin de la comandantul meu să fiu la dispoziţia d-tale. Călătorul încântat că a găsit un om cu care să se poată înţelege îi zise: -D-ta vorbeşti minunat limba franceză; nu e aşa că ai învăţat-o la Colegiul Franţei? - Nu domnule, îi răspunse ofiţerul, am învăţat-o singur.

- A, îţi fac complimentele mele. Eu călătoresc –îi zise turistul–pentru cercetarea de antichităţi romane; nu cumva cunoşti pe aici pe aproape câteva inscripţiuni vechi? Aş vrea să ştiu cum se numea acest loc în vechime. Ofiţerul îi spusă că se află în drept cu anticul Anasamum astăzi Nicopoli aproape de Otus, şi că pe malul celălalt al Oltului poate să viziteze valul lui Traian.Călătorul încantat îi zise.- Te-ai ocupat cu istoria şi cu geografia antică,negreşit că le-ai învaţat în şcoala?- Nu, domnule, le-am studiat singur, răspunse ofiţerul.- A! Îţi fac complimentele mele.- La o mică depărtare, adăugă ofiţerul, la Grojdibod unde era antica Sigibida s-au găsit tablete de aramă pe care erau inscripţionate: „împ caesar, divi Traian, patrici etc”.Aceste table se citesc astfel: „imperator caesar divi Traiani Patrici filiu divi Narvae nepos etc”.- Cum? scrii latineste? Ai studiat negreşit această limbă în şcoală?- Nu, domnule, răspunde ofiţerul, am învăţat-o singur.- A! te complimentez.St. Marc de Girardin adaugă domnul Ion Ghica avea bună memorieÎntr-o zi (în Franţa)fiind de rând la examenele de bacalaureat, vede numele familiei ofiţerului de la Izlaz pe lista candidaţilor, şi când se înfăţişă recipianderul, îl întrebă de cunoaşte un ofiţer cu acelaşi nume pe care-l cunoscuse la Izlaz.Răspunzându-i-se că-i era frate, profesorul examinator crede ocazia bună de a-şi arăta recunoştinţa, ajutând pe frate să strălucească înaintea auditoriului, şi începe: -Binevoiește tinere a-mi spune ce ştii despre un rege barbar care domnea peste un popor viteaz ce locuia în părţile Dunării de jos? -Regele se numeaTisafern, îi răspunde junele

Domnitorul Al. Dimitrie Ghica



şi poporul era Paflagon, iar ţara aceea se numea pe atunci Capadocia. -Nu e tocmai aşa, zise profesorul, dar voi să-ţi arăt mai lămurit chestiunea, ascultă-mă bine: cum se numea împăratul roman care n-a mai voit să sufere umilirea de-a mai plăti un tribut ruşinos lui Decebal, regele Dacilor, ce ocupa locul unde se află astăzi Principatele Valahiei şi Moldovei? El îmi pare că a făcut o expediţie în contra acestui popor barbar şi l-a supus puterii Romei, colonizând ţara cu legiuni aduse din deosebite părţi ale marelui imperiu.Ce lucrare însemnată a executat acest împărat peste Dunăre? -Împăratul roman se numea Tigran, răspunde examinatul, şi lucrarea de pe Dunăre a fost un far. -Destul, domnule, îi zise profesorul, şi-i dete o bilă albă zicându-i: -Nu e tocmai aşa; dar poţi să întrebi pe fratele dumitale; îţi va spune. El a învăţat singur.Eruditul profesor trimitea pe junele diplomat care studiase la Colegiul Franţei şi nu ştia nimic, să înveţe de la cel fără titlu academic care se instruise singur, că regele barbar se numea Decebal iar nu Tisafern, împăratul roman Traian iar nu Tigran, şi lucrarea de pe Dunăre un pod iar nu un far.

Funcţionarii administrativi superiori regulamentariSubpre fe c ţ i l or şi de multe ori însuşi prefecţilor regulamentar i , le lipsea numai copitele spintecate ca să fie curate

rumegătoare, şi gheare ca să fie autentice fiare, cu puţine excepţii; dar erau boieri sau fii de boieri ori foşti servitori în vreo casă b o i e r e a s c ă , şi aceasta le ţinea loc de merit. Şi apoi nici n-aveau nevoie să ştie ceva, ajutorul trebuia să aibă cunoştinţe; el trebuia să lucreze, să scrie porunci către juraţii sau aleşii satelor, otnoşenii către alte subprefecturi sau subcârmuiri, rapoarte către cârmuire, ca să întrebuinţez termenii de atunci. Treaba subprefecţilor era numai să iscălească, adică să mânjească, şi atâta lucru ştiau. Despre regulamentele administrative, despre legi, nici vorbă nu era. Erau preşedinţi de Tribunale chiar care nu cunoşteau pravila lui Caragea de câteva foi. Am cunoscut un boier, fost prezident la Curtea Înaltă, care poseda diploma de doctor în drept, subscrisă de Broglie, ministrul lui Ludovic Filip, şi care nu ştia o boabă din legi. În acest hal ajunsese justiţia şi administraţia sub regimul boieresc, în Tribunale şi însuşi în Curţi, grefierul era adevăratul judecător, şi în subprefectură, ajutorul realul administrator; judecătorul, subprefectul nu erau decât nişte automate ceva mai

G-ralul rus Pavel Kisselev...

...și Regulamentul Organic



perfecţionate decât raţa lui Vaucanson. Cei mai deştepţi erau şi cei mai hrăpitori, şi cei mai venali.

Prefectul FălcoianuEram ajutor la subprefectura plăşii Câmpului din judeţul Dolj, cu reşedinţa la Poiana, când judeţul se administra, sau mai bine se jefuia de un prefect, maiorul Fălcoianu, tâlhar cum n-a mai văzut firea, lacom şi

cutezător. Subt acest brigand, subprefecţii erau taxaţi de la 200 până la 250 de imperiali de fiecare, după importanţa plăşilor ce administrau, arendaşii de la 50 până la 200 imperiali după mărimea moşiilor ce ţineau, cu sloboda voie de a se despăgubi la rândul lor cu dobândă de la administraţii şi clăcaşii lor. Acest bandit nu scutea de contribuţii nici pe ajutorele subprefecţilor a căror leafă nu era decât de doi imperiali pe lună, şi se cobora a lua cu sfanţul până şi de la notarii comunelor. Cerându-mi-se şi mie 40 de imperiali, care erau leafa mea pe 20 de luni , m-am opus şi am fost destituit. Să-i fi dat, ar

fi trebuit să fur ca să trăiesc, şi ca să nu fur

am preferat pierderea postului.Destituirea mea a fost de scurtă durată, căci după puţin, Fălcoianu a fost rechemat în oştire ca să mai jefuiască şi acolo, şi eu mi-am reluat postul. La plecarea sa din Craiova, orăşenii au pus de i-au tăiat noaptea cozile cailor din carne vie. Înainte de Regulament, tâlharii care nu erau ai Spătăriei se spânzurau; sub Regulament, bandiţii oficiali, după ce jefuiau un judeţ, erau chemaţi a li se da alte câmpuri de exploatare.Regimul regulamentar era un codru al Vlăsiei. De acest regim şi de funcţionarii săi au voit să scape ţara oamenii care au făcut Mişcarea de la 1848.

Ion BibescuÎn orice epocă însă, fie şi cea mai calamitoasă, se găsesc bărbaţi aleşi a căror stimă de sine îi face respectaţi şi iubiţi. Din numărul acestora era Ion Bibescu. Prefect mai întâi al judeţului Romanaţi, apoi al judeţului Dolj, nimeni nu s-a plâns de vreo nedreptate sau de vreo asprime din parte-i. Ion Bibescu

Târg bucureștean...

... și petrecere la 1837



era cheltuitor ca toţi marii boieri şi darnic ca un român, însă când n-avea bani, se împrumuta pe venitul m o ş i i l o r sale, dar nu-i fura, nu prăda nu lua ca să nu mai

dea. Ion Bibescu iubea oamenii oneşti, stima, probitatea şi meritul şi ştia că nu se coboară primind pe tatăl profesorului Ion Maiorescu în cojoc şi în iţari, poftindu-l să şeadă şi tratându-l ca pe un personaj de distincţiune, când aristocraţia era în floarea ei, şi când un parvenit considera că se degradează întinzând mâna unui muncitor de pământ sau unui meseriaş. Sub domnia fratelui său, George Bibescu, Ion Bibescu era ca un guvernator al celor cinci judeţe ale Olteniei, dar de această putere n-a voit să dispună.Un exemplu de sentimentele lui de dreptate şi de umanitate este următorul fapt: fiul unui clăcaş din Gorj se căsătorise într-o comună de moşneni din plasa Amaradiei, judeţul Dolj, unde se şi stabilise. Peste șase luni catagraficeasca comisie vine şi proprietarul moşiei pe care se afla tatăl însurăţelului îl reclamă prin Prefectura de Gorj. Acesta scrie Prefecturii de Dolj. Care la rândul ei ordonă

subprefec tur i i respective să încarce pe pe noul însurat cu soţia şi averea mobiliară şi să-l trimită la urma lui. Ajutor al subprefec tur i i plăşii Amaradiei eram eu, şi când ordinul a sosit, s u b p r e f e c t u l l i p s i n d în concediu, trebuia să-l execut eu. Informându-mă însă că însurăţelul niciodată n-a avut pământ de hrană pe seama sa de la proprietarul care-l cerea şi nu i-a clăcuit am refuzat de a-l da gonacilor ce veniseră din Gorj să-l ridice şi am răspuns Prefecturii că nicio lege nu cheamă la urma lor pe copiii unui clăcaş căsătoriţi în altă parte pe motiv că tatăl lor e clăcuitor pe moşia unde se cere a fi întorşi. Un prefect ciocoi, m-ar fi destituit îndată pentru că am cutezat a discuta nelegalitatea ordinului său şi nu l-am executat. Drept fiind sau nedrept.Ion Bibescu a recunoscut justeţea răspunsului meu care era cu adevărat o înfrângere la porunca sa,dar o înfrângere în favoarea legii şi justiţiei pe care el le punea mai presus de voinţa sa. Răspunsul meu a fost trimis în copie Prefecturii de Gorj, şi însurăţelul a rămas nesupărat la locul său.De unde venea ca eu să opun debila mea putere atotputernicei stăpâniri? Cărţile sunt

Domnitorul Gheorghe Bibescu ... și soția sa Marițica



de vină. Bine a zis ecleziastul că „cine adaugă ştiinţă, adaugă durere” eu puteam să o păţesc, citisem într-o lege veche a ţării că dacă un domnitor va porunci unui dregător dintr-un oraş să execute o hotărâre a sa prin care un om este condamnat la moarte, de se va încredinţa acel dregător că acel condamnat nu este vinovat să nu asculte de porunca Domnitorului, ci să arate nevinovăţia, şi când Domnul ar stărui în hotărârea sa, dregătorul să lase dregătoria pentru a nu se face complice la o fărădelege. Şi eu luam această umană lege, demnă de o naţiune creştină, adliteram, sub un regim care numai uman şi creştin nu era cu sclavii lui, cu iobagii lui, cu pedeapsa lui cu moartea, şi într-o epocă în care voinţa guvernanţilor era lege şi o idee umană era o idee subversivă, iar nesupunerea oarbă, o revoltă.Noroc numai că prefect era un om de bine: căci altfel aş fi fost mazilit ca un Bei din Fanar.

( Va urma….)

TITANIC – un vis spulberat!prof. Ion D. Tâlvănoiu

Miercuri, 10 aprilie1912, pleca din Southampton cel mai ambiţios vapor al începutului de veac XX. Titanic era mândria Companiei White Star Line, al cărei preşedinte era dl. Bruce Ismay.

Temerara călătorie era concepută ca fiind una inaugurală. Faimosul pachebot părea un gigant faţă de un alt gigant al mărilor (Great-Estern) lung de 211m, cu o capacitate de deplasare de 32 000 tone. Lansat cu 60 de ani în urmă, Great-Estern fusese cea mai mare navă, tot engleză, a

secolului XIX.Titanicul –inscufundabilul transatlantic-urma să traverseze oceanul şi să acosteze ,încărcat de glorie, la New-York. Pachebotul era de-a dreptul „o operă supraomenească” după cum spuneau ziarele timpului: „Dacă Turnul Eiffel (cea mai importantă construcţie metalică a secolului XIX) ar fi fost aşezat pe chila lui, vârful nu ar fi atins înălţimea celor patru coşuri ce se profilau ca o uzină a mării!”Gigantul măsura 30 m înălţime. Lungimea era de 268 m, iar lăţimea de 28 m. Avea o capacitate de deplasare de 46 382 tone. „Titanicul” era un vapor al tuturor, cu locuri pentru cei foarte bogaţi dar şi pentru oamenii de mijloc şi pentru cei săraci. Se vindeau bilete de 22 150 de franci miliardarilor care ocupau apartamentele de lux, cu tot confortul şi mai mult, dar se vindeau

Îmbarcarea pe faimosul pachebot



bilete şi cu 200 de franci pentru oamenii de rând. Vaporul era estimat la o capacitate de 3 150 de pasageri.

La bordul Titanicului urcaseră, în această primă traversare a oceanului, 350 pasageri de clasa I, 305 de clasa a-II-a, 800 de clasa a-III-a şi 903 membri ai echipajului. În total 2 358 de oameni.Toţi încrezători în reuşita aventurii în care plecaseră. Toţi cu siguranţa că Titanicul, după cum îi spunea şi numele, era de neînvins. Totul se desfăşura admirabil, conform celor planificate.Au urmat aproape cinci zile de fericire pentru toţi pasagerii vasului. Până duminică, 14 aprilie 1912. Când, în noapte, omul de veghe a zărit uriaşa fantomă albă ridicându-se ameninţător în faţa Titanicului. Un alt Titanic creat de natură se afla acum faţă în faţă cu Titanicul creat de om!Ciocnirea a fost inevitabilă, cu toate manevrele încercate de echipajul de conducere de a devia cursul vasului în aşa fel încât să nu se producă tragicul accident.Impactul dintre cele două forţe a avut loc la orele 23, 40, în noaptea de 14 spre 15 aprilie. La bordul vasului se aflau 2358

persoane,dintre care 749 femei şi copii. Izbitura a fost simţită în toată amploarea ei de toţi cei prezenţi pe vas.

Urmează momente de calm aparent din partea gazdelor. Fiecare membru al echipajului îşi îndeplineşte, fără nici o bănuială, îndatoririle, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Chelnerii continuau să toarne şampania înspumată care se revărsa peste cupe aşa cum nu peste mult timp înspumate vor fi valurile de apă ce vor înghiţi temerarul vas. Însoţitorii de bord împărţeau zâmbete liniştitoare distinşilor oaspeţi, orchestra cânta cu voioşie refrenele îndrăgite ale vremii. Dar inevitabilul se produce. Situaţia este gravă şi nimic nu se mai poate face spre a evita scufundarea vasului.Încep operaţiunile de

Titanic - imagini de arhivă Titanic - imagini de arhivă

„Uzina mărilor” navigând pe apele înșelătoare



salvare.Douăzeci şi două de bărci sunt încărcate mai întâi cu femei şi copii şi lăsate la apă.Douăzeci şi două de bărci încărcate la capacitatea lor maximă ar fi putut asigura salvarea a 1178 de suflete. Insuficient pentru toţi cei prezenţi pe puntea Titanicului. Erau deja sortiţi pieirii mai mult de jumătate din pasagerii de pe vapor. Frica şi panica încep să pună stăpânire peste deciziile şi comportamentele oamenilor.Şi cu toate acestea, multe dintre bărci nu sunt încărcate la capacitatea lor maximă. Oamenii încearcă să se salveze cum pot. Unii sar în apă, se furişează în bărci. Alţii se resemnează şi aşteaptă în rugăciuni tragicul sfârşit. În tot acest timp, apa suieră în năvalnice şuvoaie care intră prin ruptura largă de aproape 100 de m pe care

aisbergul a produs-o în pântecele Titanicului.Compartimentele vasului sunt inundate rând pe rând, magazia, coridoarele şi odată cu apa năvăleşte şi panica şi deznădejdea.Trec ore de zbucium cumplit în care apele Atlanticului (Marea Tenebrelor, cum îl numeau grecii, unde păzeau dragoni uriaşi gata să scufunde corăbiile oamenilor ce îndrăzneau să vină în împărăţia lor)înghiţeau în vâltori spumegânde părţi din vapor.La ora 2 şi 17 minute, luminile de pe Titanic s-au stins. Puntea vaporului era scufundată

aproape la verticală.Iar la ora 2 şi 20 de minute, după o ultimă încercare de a se redresa şi a reveni la linia de plutire, ca o zvâcnire de viaţă, TITANICUL se scufundă încet şi solemn în apele îngheţate.Căpitanul vasului, dl. Smith îşi încheie cariera de strălucit om al mărilor într-un tragic şi nefericit mod. Această călătorie se dorise a fi o încununare a carierei sale de bun comandant de nave. Dorea, prin această încercare temerară, să iasă la pensie într-un mod onorabil şi memorabil. Dar memorabilul s-a produs cu un revers cu totul nedorit şi neaşteptat. Unul nefast! Mai mult de 1500 de suflete omeneşti au rămas la bordul vasului în momentul scufundării.Printre morţi se aflau şi doi americani care vizitaseră România: colonelul Astor, un oaspete al Palatului Regal şi scriitorul Steari, un mare filoromân şi apostol al păcii. Doamna Astor, tânăra soţie a colonelului a fost salvată.Semnalele CQD (Come Quickly Danger –Vino repede!-apelul de deznădejde al naufragiaţilor) transmise prin alfabetul morse de telegrafiştii vasului, au fost recepţionate de mai multe ambarcaţiuni.Cea mai apropiată navă salvatoare de coordonatele transmise prin apelurile disperate (41 grade şi 46 minute Nord; 50 grade şi 14 minute Vest) a fost Carpathia.Carpathia ajunge la locul naufragiului puţin peste o oră (3 şi 30 minute) de la scufundarea Titanicului. Nu mai era nimic din explozia de lumini ce se revărsase timp de câteva zile şi nopţi de pe „uzina” apelor care fusese Titanicul.Doar corpuri înecate şi îngheţate ce pluteau în derivă. La bordul navei salvatoare au urcat 705 naufragiaţi care au debarcat, joi seara, 18 aprilie 1912, la New – York.Marea Tenebrelor înghiţise nu numai numărul mare de vieţi omeneşti, dar şi una dintre cele mai îndrăzneţe şi orgolioase plăsmuiri de navigaţie ale englezilor-TITANICUL.

„Dragonii de apă” sting explozia de lumini a Titanicului



PREOŢI OLTENI MISIONARI ÎN TRANSNISTRIAProf. Gabriela Florescu - Şcoala Cârlogani

În iunie 1941, în urma intrării în război contra Uniunii Sovietice alături de Germania lui Hitler, românii au recâştigat teritoriile ocupate cu forţa în vara anului 1940. Antonescu nu s-a oprit la Nistru, ducând un război pe pământ străin. Cu acordul lui Hitler, statul român a primit în administraţie şi un teritoriu delimitat de Nistru şi Bug, pînă la Marea Neagră. Această bucată de pământ a luat numele de Transnistria şi a fost organizată într-un guvernământ civil la 19 august 1941, condus de profesorul Gheorghe Alexianu. Capitala a fost stabilită la Tiraspol, apoi la Odessa, după cucerirea oraşului de către trupele româneşti, la 16 octombrie 1941. S-a instituit o monedă şi s-au reorganizat administraţia locală şi cea centrală, serviciile publice, iar economia în mare parte s-a pus în funcţiune.

Biserica Rusă fiind aproape inactivă în teritoriul dintre Nistru şi Bug, misiunea ei avea să fie preluată de Patriarhia Română. Biserica Ortodoxă Română a înfiinţat, cu acordul conducerii politice, MISIUNEA ORTODOXĂ DIN TRANSNISTRIA (M.O.R.), ca eparhie misionară, cu rolul de a trezi spiritual pe localnici, după 20 de ani de ateism propagat de sistemul comunist. Noua structură religioasă avea un rol temporar, deoarece acest spaţiu depindea canonic de Patriarhia de la Moscova.Ion Antonescu a numit în fruntea M.O.R. pe arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Acesta avea să ajungă în noul spaţiu misionar după 15 septembrie 1941. Iniţiativa primelor măsuri a avut-o preotul misionar Teodor Rudiev, din Arhiepiscopia Chişinăului. Situaţia religioasă era gravă la venirea românilor în Transnistria. Dacă în Basarabia, sub regimul comunist sovietic, într-o perioadă de un an – 1940-1941 – au fost distruse 13 biserici, 27 fuseseră transformate în cluburi, 48 de preoţi omorâţi sau deportaţi, în teritoriul transnistrean se păstrase o singură biserică la Odessa pentru a

le arăta străinilor o dovadă de libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Celelalte biserici fuseseră dărâmate sau transformate în cluburi şi magazine. Rămăsese un singur preot la Odessa. Mai mult, preoţii care începeau treptat să reapară erau aderenţii diferitelor facţiuni ale Bisericii Ortodoxe sau apostaţi. Astfel, era Biserica Vie, ruptă din Biserica Ortodoxă canonică. Venise cu inovaţii dogmatice şi liturgice, iar politic se angrenase în prigoana religioasă dictată de bolşevici, prin aparatul lor de represiune. O altă biserică era cea autocefală ucraineană, desprinsă din cea canonică, în împrejurările declarării independenţei de către Ucraina şi care deviase de la dreapta credinţă. Sectele proliferaseră de multe ori cu ajutorul poliţiei politice. Existau şi apostaţii, cei care au renunţat la credinţa religioasă şi nu mai puteau sluji vreodată.Primii preoţi misionari au fost cei de pe malul drept al Nistrului. Lor li s-au alăturat cei trimisi de eparhiile de Huşi, Hotin, Oltenia, Bucovina, Chişinău, Ismail, Bucureşti. Până la sfârşitul lui martie 1942 au trecut Nistrul 285 de clerici. Erau preferaţi cei din eparhiile apropiate – Chişinău,



Ismail, Hotin sau Bucovina – deoarece erau mai apropiaţi de tradiţia şi mentalitatea celor din Transnistria. Pe de altă parte, credincioşii începeau să-şi repare bisericile sau să înalţe case de rugăciuni, situaţie ce reclama slujitori. De altfel, responsabilii Misiunii arătau dările de seamă către Sfântul Sinod al BOR că „ soseau din cele mai îndepărtate colţuri ale Transnistriei oameni care cereau cu insistenţă să li se sfinţească bisericile, să li se dea preoţi...”. Iniţiativa a aparţinut trupelor române, prin preoţii militari care mărşăluiau alături de acestea, în frunte cu Partenie Ciopron, episcopul armatei.Cele mai multe obiecte de cult de care noile biserici aveau nevoie au fost aduse din ţară de către preoţii misionari sau trimise prin echipele misionare care slujeau temporar în zonă. Astfel, dacă la intrarea trupelor române în Transnistria exista doar o singură biserică, în martie 1943 erau reparate 632 de lăcaşuri, inclusiv casele de rugăciuni. Doar 258 de biserici mai rămâneau către 1 noiembrie 1943 în ruină, dar ele intrau în atenția administrației centrale a Misiunii pentru a fi reconstruite pe parcursul anului 1944. Întrucât vechea catedrală episcopală din Odessa fusese distrusă de sovietici, guvernatorul civil al Transnistriei George Alexianu a anunțat un concurs pentru arhitecții din România în vederea construirii unei catedrale mitropolitane, ctitorie a Regelui Mihai I. Pentru o mai bună îndrumare religioasă şi statornicire bisericească, teritoriul provinciei Transnistria a fost împărţit în 14 protoierii: Moghilev, Jugastru, Tulcin, Râbniţa, Balta, Dubăsări, Ananiev, Golta, Tiraspol, Berezovca, Oceacov, Ovidiopol, Odessa şi Odessa oraş, cu 63 subprotoierii, conform administraţiei laice: un protoiereu pe judeţ şi un subprotoiereu pe plasă. Acţiunii de peste Nistru i s-a dat o înaltă semnificaţie odată cu vizita misionară a ierarhilor ardeleni din perioada 2-27 septembrie 1941. Era formată din episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timişoarei, Veniamin al Caransebeşului, Nicolae

al Oradei, ajutaţi de 53 de preoţi şi condusă de Mitropolitul Nicolae al Ardealului. Acestora li s-a adăugat o altă echipă , condusă de episcopul Grigorie de Huşi. Ierarhii români ortodocşi au sfinţit bisericile reparate, au botezat copiii, chiar şi pe cei până la 18 ani, au sfinţit troiţe, au vizitat răniţii din spitalele de campanie, au împărţit iconiţe şi cărţi de rugăciuni localnicilor.Cel mai important moment a fost la 21 septembrie, când a avut loc slujba de sfinţire şi botezul celor 30 de prunci din satul Sucleia de pe malul stâng al Nistrului, într-o zonă cu majoritate moldovenească. Comunitatea locală a avut

bucuria să primească de la Patriarhul Nicodim o mare şi frumoasă icoană cu Maica Domnului, iar de la Ministrul Cultelor, Radu Rosetti, două candele. După vizita ierarhilor ardeleni, în Transnistria aveau să mai meargă şi alţii, precum episcopii Policarp de Ismail, Efrem al Chişinăului, ultimul fiind mitropolitul Nifon al Olteniei, în iulie 1942, care a cercetat lucrarea preoţilor trimişi în misiune cu binecuvântarea sa, dar a şi sfinţit biserici, a hirotonisit preoţi şi a săvârşit pomeniri la cimitirele de lângă Odessa.Mitropolitul Visarion Puiu, care a preluat conducerea Misiunii în perioada decembrie 1942-decembrie 1943, vorbind despre starea spirituală a populaţiei din acest colţ al Marii Rusii, distingea mai multe categorii în funcţie de vârstă: „bătrânii, rămaşi de înaintea revoluţiei

Î.P.S. Nifon Criveanu - Mitropolitul Olteniei în Transnistria



din 1917, asistând la sfintele slujbe cu lacrimi şi suspine; copiii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte, iar la biserică a vedea noutatea slujbelor arhiereşti în năvăliri în adevăr mişcătoare; al treilea strat e al figurilor de apaşi şi, precum îmi spun preoţii, de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii să meargă la biserică.”De multe ori, preoţii români au ţinut conferinţe cu invitaţi de prestigiu din ţară, în care se dezbăteau subiecte care să combată ideile ateist-comuniste şi deficienţa morală. Au organizat şcoli de cateheză în reşedinţele de judeţe, activităţi culturale în căminele culturale cu ajutorul intelectualilor. La acestea se adăugau solemnităţile religioase cu ocazia sfinţirilor de biserici sau troiţe, pomeniri la cimitirele ridicate după iulie 1941 şi la cele vechi sau vizitele arhiereşti ale diferiţilor prelaţi din ţară. S-au organizat coruri în fiecare judeţ, care susţineau un repertoriu laic şi religios, dar şi coruri locale în cadrul parohiilor, reînviind astfel tradiţiile religioase din vechiul spaţiu rus.Pe de altă parte, învăţământul a fost din nou aşezat pe reperele religioase. Cu toate greutăţile materiale – manualele comuniste care se mai foloseau încă, în lipsa celor noi – elevii au cunoscut necesitatea rugăciunii în şcoală, dar şi participarea la slujbele care se ţineau din iniţiativa preotului, de multe ori acesta fiind şi profesor. Pentru pregătirea clerului au fost înfiinţate Seminarul de la Dubăsări (1942) şi Facultatea de Teologie de la Odessa (1941). S-au tipărit cărţi de rugăciuni pentru copii şi adulţi (în limbile rusă şi română), reviste bilingve –,, Foaia de zidire sufletească”, ,,Revista pentru copii”, ,, Transnistria creștină”, ,,Foaia Duminicală” şi ,,Viaţa creştină”–, calendare bilingve, diferite cărţi cu caracter educativ-religios. Au fost înfiinţate ateliere pentru confecţionarea obiectelor de cult necesare bisericilor din provincie, de la veşminte preoţeşti şi vase liturgice, la clopote, candelabre şi iconostase. Misiunea a mai organizat o farmacie, un ambulatoriu şi 12 cantine sociale.

Voi prezenta în continuare câteva dintre realizările preoţilor olteni, misionari în Transnistria în perioada 1941-1943.Preotul Petre Beşliu de la Parohia Fleştenoaga-Romanaţi a activat în Parohia Taşlâc, post II, judeţul Dubăsări, în perioada 12 noiembrie 1942-28 februarie 1943. Lăcaşul găsit era într-o stare avansata de degradare; două turle dărâmate, clădirile din curte la fel demolate, tâmplăria, catapeteasma şi picturile distruse de bolşevici erau în reparaţie. S-a ocupat imediat de continuarea lucrărilor de reparaţii şi a sfinţit biserica. A dat dovadă de un adevărat spirit întreprinzător, fiind administrator, contabil, preot, profesor în acelaşi timp. De asemenea a realizat totul cu maximă transparenţă, justificând enoriaşilor toate veniturile şi cheltuielile.„Am convocat numaidecât „pravlenia” pe care am pus’o la lucru: să scoată molozul din biserică, să pună geamuri la ferestre. Apoi am curăţit şi aranjat câteva icoane vechi pentru a putea sluji la biserică. În nici două zile care au urmat, am totalizat veniturile şi cheltuielile bisericei, cu toate actele justificative şi apoi în prima Duminecă după ce am făcut sfinţirea bisericii şi am slujit Sfânta Liturghie, am chemat pe toţi enoriaşii cărora le-am făcut o amplă dare de seamă despre ce s’a încasat, cheltuit şi ce s’a lucrat, cerându-le ajutorul pentru terminarea Sfântului locaş şi asigurându-i că se va lucra în modul cel mai cinstit pentru Sf.

Biserica din Târnăuca sfințită de Mitropolitul Nifon în iunie 1942



Biserică” .A folosit orice prilej de a vorbi locuitorilor – duminica la slujbă, la cununii, botezuri, înmormântări – dezvoltând sentimentul patriotic al acestora, inexistent pe atunci. A înfiinţat registre provizorii de botezaţi, cununaţi, morţi. Chiar de la început a predat religia la şcoala primară, două zile pe săptămână – 8 ore – la cele şapte clase şi susţinea cursuri şi pentru adulţi. A contribuit la înfiinţarea căminului cultural din localitate, organizând serbări în folosul cantinei şcolare. Oferea localnicilor tot ceea ce putea: hrană, haine, asistenţă medicală.Preotul Florian Stănescu Oighera de la Parohia Urzica- Romanaţi a activat în Parohia Pogrebi, judeţul Dubăsari. A organizat administrativ parohia în ceea ce priveşte arhiva, gestiunea, reparaţiile bisericii, pentru care a constituit un consiliu parohial administrativ-economic cu ajutorul căruia le-a dus la bun sfârşit.„Sfinţirea bisericii s’a făcut în ziua de 12 Noemvrie 1942, de către P.C.Pr. Grig Constantinescu, protoiereul judeţului Dubăsări. „

Pe plan cultural a fondat Căminul Cultural Moldovenesc „Alexandru Scarlat Sturza” din localitate, la 5 iulie 1942, conducându-l ca preşedinte. În această calitate a organizat şezători, conferinţe cu subiecte de istorie naţională şi geografie. De asemenea, o importantă realizare

a fost înfiinţarea bibliotecii parohiale cu 70 de volume obţinute gratuit. Pentru că enoriaşii vorbeau limba moldovenească dar nu ştiau să scrie şi să citească decât în rusă, preotul Florian Stănescu Oighera şi-a început opera de introducere a limbii

române în locul celei ruse prin toate mijloacele de care putea dispune: cursuri cu localnicii, obţinând astfel abecedare, cărţi de citire, hărţi etc., abonamente la ziare bisericeşti în limba română, distribuire gratuită de cărţi de rugăciuni celor care au ajutat la reparaţiile bisericii, a rugat enoriaşii să-şi scrie pomelnicele în limba română. A predat religia la scoală, s-a preocupat de viaţa culturală a copiilor prin organizarea de şezători, serbări, colinde de Crăciun, îngrijirea cimitirului eroilor şi prin pelerinaje la cimitirele eroilor Români din regiune. A publicat articole cu conţinut religios în ziarele: „Gorjanul” (Tg. Jiu), „Romanaţul” (Caracal), „Dacia” (Timişoara), „Glasul Nistrului” (Tiraspol) şi revista „Lumina Creştină” de la Craiova.A desfăşurat o amplă activitate filantropică. În noiembrie 1942 a deschis o cantină şcolară pentru copiii sărmani, cantină care funcţiona permanent. Prin „înfierea” de către Căminul Cultural Urzica-Romanaţi a Căminului Culural Pogrebi, s-a

Sfințirea bisericii Vizirca, Transnistria

Sfințirea troiței din cimitirul eroilor de la Vacarjani

Parohia Pogrebi 1942



beneficiat de suma de 6120 lei pentru reparaţiile bisericii. Personal preotul a donat 2400 lei pentru reparaţiile bisericii, ştampila şi tuşiera, dar şi 20 RKKS unei femei oarbe şi unui bărbat olog din parohie. Preotul Ilie Bodescu, de la Parohia Pleşoiu-Romanaţi, a activat la Parohia Lipeţchii în perioada 1 decembrie 1942-20 martie 1943. Şi-a îndeplinit îndatoririle de preot paroh prin oficierea de botezuri, cununii, înmormântări şi susţinerea slujbelor. A înfiinţat Căminul Cultural „Ştefan cel Mare”, în cadrul căruia se organizau şezători culturale, se primeau zilnic ziare româneşti care erau citite de către enoriaşi. La cele cinci şcoli din localitate a înfiinţat cinci cantine şcolare în care luau masa peste 100 de elevi sărmani. A înfiinţat un cor parohial iar la cămin un cor instrumental. Astfel, biserica deşi spaţioasă a devenit neîncăpătoare faţă de poporul ce venea la slujbe,astfel că „sunt duminici când nu putem sluji decât din faţa icoanelor împărăteşti din cauza îngrămădirii poporului”. „Am colectat din comună 7000 R.K.K.S. (moneda din zona transnistreană) pentru biserică. Am lucrat la Odessa icoanele împărăteşti, iar în prezent se lucrează la catapeteasmă. Casa parohială s’a reparat şi văruit frumos. Am căutat să nu punem nici o taxă pentru servicii, apă pentru că ei benevol ne dau cartofi, pâine, făină etc. pe cari le împărţim la săraci.” Preotul Nicolae Târcă de la Parohia Osica de Jos-Romanaţi a activat în Parohia Plochi II, judeţul Râbniţa, din noiembrie 1942 până la 1 aprilie 1943. Aici l-a găsit pe părintele Solomon Ciubescu, la Parohia Plochi I, împreună cu care „a pornit la acţiune”. Neputând continua lucrările de reparaţii datorită vremii neprielnice, preotul a început să viziteze localnicii şi să le distribuie cărţi de rugăciuni, calendare bisericeşti editate de Mitropolia Olteniei, tablouri cu Regele Mihai I. De asemenea a ajutat multe familii nevoiaşe şi a colectat haine, alimente şi bani pentru soldaţi şi

pentru răniţii de război. A predat religia în cele două şcoli din localitate. A suplinit o lună preotul din parohia Krutei.Preotul Paul Tomescu de la Parohia „Sfinţii Apostoli” Balş- Romanaţi a activat în Parohia Colbasna, în perioada mai-august 1942. A ridicat în curtea bisericii o clopotniţă de 7 m înălţime în care în locul celor 7 clopote din trecut a fixat două tuburi de proiectile de tun, a colectat alimente pentru spitale şi s-a preocupat de înfiinţarea caminului cultural din localitate. A predat religia în şcoala primară. A ridicat o troiţă în stil oltenesc în mijlocul comunei în amintirea eroilor pe care a

împrejmuit-o cu gard.Preotul I. C. Popa de la Parohia Pârşcoveni-Romanaţi a activat în Parohia Caragazi, judeţul Tiraspol, în perioada 15 ocombrie 1942 – 1 aprilie 1943, „sat curat moldovenesc pe malul Nistrului şi care numără 3500 de suflete”. „Biserica a fost deschisă aci încă dela 12 Octomvrie 1941. În timpul stăpânirii bolşevice biserica a fost lipsită de ambele turle, iar înăuntru a fost instalat cinematograful şi teatrul de propagandă al satului cum şi localul de petrecere cu băuturi şi celelalte mărfuri ce se desfac în astfel de localuri. Icoanele frumoase şi mari, cum rar se găsesc în alte părţi ale ţării noastre au fost transformate de bolşevici în pardoseală pentru scena teatrului. Se cunosc şi astăzi la cele ce au rămas, semnele cuielor unde

Troița din Colbasna



s-au bătut” – declara preotul, ilustrînd situaţia gravă din zona unde ajunsese. De aici şi-a început misiunea de readucere a bisericii la condiţia şi la menirea ei. A comandat la şantierele navale din Odessa un clopot de 100 kg., care împreună cu celelalte s-au ridicat într-o clopotniţă de lemn construită aparte. A cumpărat 4 steaguri şi un policandru, a predat religia la cele 2 şcoli primare existente şi a predat Crucii Roşii Tiraspol 2000 kg. cartofi, porumb, fasole, făină precum şi rufărie pentru răniţi.Preotul Victor Lungănoiu, de la Parohia Golfinu-Romanaţi, a activat în Parohia Bulur în perioada noiembrie 1942-aprilie 1943. Localitatea era aşezată pe malul Nistrului şi era locuită în mare parte de moldoveni. Şi-a desăvârşit activitatea de satisfacere a nevoilor sufleteşti ale credincioşilor, de explicare a sfintelor învăţături. A susţinut şi conferinţe la Căminul Cultural în vederea „trezirii conştiinţei naţionale, pe care dacă vom reuşi s’o ridicăm la nivelul celei religioase apoi aceşti fraţi nu vor fi mai prejos de jertfele marilor noştri eroi naţionali şi ale sângelui care se varsă astăzi.” În zilele de Crăciun a pregătit împreună cu învăţătorii o serbare cu caracter religios, dovedind o deosebită implicare în menţinerea tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti legate de această mare sărbătoare şi nu numai. Nu i-a uitat nici pe cei care luptau pe front. A

colectat pentru Crucea Roşie bani şi produse agricole. Primea toate nemulţumirile, toate reclamaţiile din partea enoriaşilor, pe care le rezolva motivând că „ preotul este singurul reprezentant în sate al stăpânirii cu adevărat româneşti”.

Preotul Ilie Andrei de la Parohia Amărăştii de Jos- Romanaţi a ajuns în misiune în Parohia Lăbuşnu II. Aici a activat în martie-aprilie 1944, după ce mai trecuseră alţi misionari care l-au făcut să se simtă mândru că vine din partea Mitropoliei Olteniei. Enoriaşii, săraci dar „cu suflete de aur”, îl respectau şi-I mulţumeau lui Dumnezeu că „au venit timpuri să moară sub legea creştină” .La şcoală s-a ocupat de învăţământul religios, iar la biserică (întotdeauna arhiplină) ţinea predici pe înţelesul tuturor.Preotul Al. C. Popescu de la Parohia „Sf. Ioan Botezătorul” Caracal a fost repartizat la Parohia Mălăeşti, în perioada noiembrie 1942-aprilie 1943.„Prima mea grijă a fost de a cunoaşte situaţia morală, familială şi materială a credincioşilor din această parohie, precum şi datinile şi obiceiurile locale.” Pentru a-şi cunoaşte credincioşii, preotul a mers în casele acestora cu prilejul sărbătorii Crăciunului. Foarte impresionat de primirea lor, preotul scria : „Foarte bucuroşi au fost toţi de această vizitare creştinească. Cădeau în genunchi şi plângeau mulţi din credincioşi când intram în casele lor, fiindcă nu mai văzuseră preot în casa lor de dinainte de regimul sovietic.” A predat la gimnaziul local religia şi muzica-13 ore pe săptămână. A reuşit să-i facă pe intelectuali să se apropie de biserică şi chiar să-i căsătorească religios ceea ce a însemnat mult în faţa enoriaşilor, căci sub comunişti aceşti intelectuali făcuseră

Soldați români la Odessa

Cimitire românești în Transnistria



propagandă împotriva bisericii şi a lui Dumnezeu.În parohie au fost 2 biserici dărâmate până la

temelie de bolşevici.Deşi a fiinţat pentru o perioadă scurtă de timp, Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria a depus o activitate însemnată pe un teritoriu lovit de ateismul bolşevic şi de război. Românii – prin ajutoarele trimise din ţară, prin preoţii misionari şi cu ajutorul resurselor spirituale locale – au revigorat Biserica lui Hristos. Pe măsură ce sovieticii au revenit, i-au pedepsit pe preoţii „colaboraţionişti”, au distrus bisericile şi au jefuit tot ce construiseră românii. Pe de altă parte, după război, toţi misionarii au fost acuzaţi de puterea comunistă instalată la Bucureşti de „însuşirea din Transnistria de bunuri sovietice, pe care le-au trimis în ţară”. Datorită acestei misiuni din timpul războiului şi din cauza evenimentelor ce au urmat, Mitropolitul Visarion Puiu a fost nevoit să se retragă în Europa

Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă, în 1946, la moarte. Sub presiunea autorităţilor comuniste a fost caterisit de către

Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.Aflându-se în exil, din iniţiativa sa, în 1949 se înfiinţează, pentru românii din diasporă, Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.Dincolo de toate acestea, Misiunea Orodoxă

Română a reprezentat poate cea mai importantă misiune externă a Bisericii Ortodoxe Române.Deşi era vreme de război, Administraţia română din Transnistria nu a instaurat un regim de ocupaţie distructivă şi degradantă specifică vremii de război,

Trupe românești la Odessa

Slujbă religioasă în Transnistria după 24 de ani

Slujbă la Patriarhie pentru eroii din Transnistria

Sfințirea troiței de la Plumbuita pentru eroii Transnistriei



ci o Administraţie Civilă organizată şi constructivă, bazată pe principiile înaltelor valori umane ale civilizaţiei şi moralei creştine, de revenire la valorile religioase strămoşeşti, de realizare şi menţinere a unui climat de cultură şi civilizaţie. Acestea fiind realizate pe vreme de război nici măcar nu pot fi comparate cu cele făptuite pe vreme de pace de U.R.S.S., în primii ani de pretinsă „eliberare”, faţă de populaţia autohtonă din Basarabia, ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, supusă la arestări, exterminări şi deportări în masă, la exproprieri şi delapidări, foametei organizate din 1946-1947 etc.Autoritățile guvernamentale ale Republicii Moldova au înregistrat oficial Episcopia Ortodoxă a Dubăsărilor şi a toată Transnistria, ca eparhie istorică sufragană a Mitropoliei Basarabiei, la 25 noiembrie 2004, eliberându-i în acest sens un certificat prin care i se atestă personalitatea juridică moldoveană.

Familii boiereşti oltene: Boierii BuzeştiProf. Ionică Liviu, Liceul Iancu Jianu

Intrarea în viaţa politică a fraţilor Buzeşti şi a altor boieri tineri şi lupta lor alături de Mihai Viteazul trebuie văzută şi înţeleasă prin prisma situaţiei interne şi externe a Ţării Româneşti. În primul rând raporturile cu Poarta. Haraciul (tributul) Ţării Româneşti ajunsese la fabuloasa sumă de 155.000 de galbeni. Şi celelalte obligaţii economice crescuseră proporţional. Amestecul în administraţie al reprezentanţilor otomani - dregători şi militari turci aflaţi pe teritoriul românesc - era tot mai directă şi mai frecventă: strângeau birurile, se amestecau în administraţia centrală şi locală, exercitau presiuni de tot felul şi mai mult chiar, încălcau drepturi considerate tradiţionale în ceea ce priveşte raporturile turco-române, ca de pildă interdicţia de a clădi geamii. Era astfel aspectul unui teritoriu aflat

sub ocupaţie militară.Situaţia de fapt în care se găsea Ţara Românească la venirea ca domn a lui Mihai Vodă a arătat-o marele nostru istoric Nicolae Iorga atunci când se întreba ce a îndemnat pe Mihai să înceapă răscoala împotriva turcilor la 1594, precizând desigur „şi greutăţile mari ale situaţiei lui. Primit de turci, instalat de dânşii, înconjurat de o gardă turcească, făţişă sau ascunsă, păzit şi de mulţimea unor creditori turci, degeneraţi ieniceri speculanţi, care-şi permiteau faţă de o ţară fără apărare, dator faţă de Poartă cu toate veniturile ţării sale, fiindcă datoriile domnilor izgoniţi, fugari, morţi, treceau asupra domnului viu şi în scaun, el era silit fără îndoială să facă gestul disperării sale un act de eliberare”. Dar mai erau şi probleme ale situaţiei interne

Sigismund Bathory Radu Buzescu și soția (Călui) Mihai Viteazul



care trebuiau să-şi găsească rezolvarea, în jurul scaunului, între diferitele grupări boiereşti, fiecare urmând să-şi impună voinţa, adică interesele.Toate acestea se răsfrângeau şi asupra populaţiei care nemaiputându-şi plăti tributul şi celelalte obligaţii, se revolta ridicându-se la luptă şi chiar fugea de pe moşii şi chiar şi din ţară.

În aceste condiţii, în septembrie 1593 a ajuns domn Mihai Viteazul. Era unul dintre acei oameni „noi”, fruntaş al noii boierimi. Începând de prin 1586 el urcă scara dregătoriilor: bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, locţiitor al banului Craiovei şi probabil chiar ban. Era,

în acelaşi timp, un boier foarte bogat, stăpânind un număr însemnat de moşii şi de sate. Dar lupta împotriva Imperiului otoman era în acel moment obiectiv de luptă şi al celorlalte ţări române - Moldova şi Transilvania. În acest scop, între toate cele trei state feudale româneşti existau legături pentru o luptă comună, dar şi cu alte state - imperiul habsburgic, polonii. Legăturile cu domnul Moldovei şi cu principele Transilvaniei s-au materializat într-o alianţă în cadrul Ligii Sfinte.Dar alianţa întâmpina piedici serioase în pregătirea războiului antiotoman, din partea unor grupări nobiliare potrivnice războiului de

eliberare, care se temeau că prin înlăturarea dominaţiei otomane, autoritatea centrală se va întări şi va lovi în interesele lor.În fapt, erau în joc interesele materiale, dar şi cele politice. Boierimea era dispusă de multă vreme să nu mai lupte şi găsea avantajos să trăiască astfel: culegea roade după celălalt fel de a trăi decât felul vitejesc. Moravuri rele, venite de aiurea, decadenţa dinăuntru contribuiseră să facă din această boierime - zicea N. Iorga - oameni nu tocmai vrednici de marii înaintaşi din veacul precedent, al XV-lea. „Oricum, Mihai lua pe boieri de la răgazul lor, de la intrigile şi uneltirile împotriva domnului, de la planurile lor de a se substitui domnului, sau de a ajuta pe altul care voia să i se substituie, îi lua să-i trimită într-o mobilizare permanentă” . De aceea ei nu mai voiau război.Boierii nu erau numai mari proprietari de pământ, erau şi crescători de vite şi negustori. Negoţul cel mare îl făcea şi Vodă dar în foarte multe cazuri el era făcut de boieri. Banii cei mulţi erau în mâna acestei aristocraţii şi ţăranii au căzut în robie tocmai pentru că nu aveau bani.Domnul datora bani pentru tribut turcilor şi Poarta nu primea să-i dea altceva în loc de bani. Bani nu aveau însă decât boierii care făceau negoţ cu Ardealul, cu Polonia; ţăranul când era strâns să dea bani, se ducea la boier şi-i dădea o moşie pe un pumn de asprii cu care să

satisfacă nevoile băneşti ale domnului pentru tributul datorat Porţii.Boierii, care erau, pe lângă toate şi mânuitori de bani prin negoţ, ar fi dorit să fie pace. Pacifismul boierilor - zicea N. Iorga - nu se împăca deloc cu politica

Cruce de argint a lui Stroe Buzescu descoperită la

Strejești în 1907

Petru Cercel - frescă de la Mănăstirea Călui



lungilor sforţări, noilor perspective şi grelelor jertfe. De aceea trebuiau luate măsuri pregătitoare care să dea posibilitatea domnului să acţioneze potrivit scopului său. În toamna anului 1594 avea loc o schimbare aproape completă a Divanului - şapte dregători din opt - în a cărui componenţă intra boierimea care a sprijinit mişcarea lui Mihai Viteazul, în frunte cu Buzeştii.O parte din boierii înlăturaţi, împreună cu alţii, au constituit o grupare turcofilă, opusă politicii lui Mihai Viteazul.

Războiul dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman a început în toamna anului 1594 şi a fost pregnant în luna noiembrie când cele trei ţări române încep să acţioneze unite împotriva duşmanului comun.

Şi între ţările române erau însă şi interese divergente mai ales între Ţara Românească şi Transilvania. De aceea s-a pus problema încheierii unui tratat între Ţara Românească şi Transilvania. În acest scop a fost trimisă la Alba-Iulia o grupare de boieri pentru a discuta şi încheia acest tratat. El a fost încheiat la 20 mai 1595. Şi în acest caz s-a manifestat lupta între grupările boiereşti care voiau un stat feudal centralizat dar nu un stat domnesc ci un stat centralizat boieresc în care rolul hotărâtor să-l aibă boierii şi nu domnul.Chiar delegaţia trimisă la Alba-Iulia n-a lucrat în spiritul indicaţiilor lui Mihai Vodă. Din delegaţie făceau parte reprezentanţii înaltului cler: mitropolitul şi cei doi episcopi - de Buzău şi de Râmnic - reprezentanţi ai boierimii care ocupaseră loc în Divan în domniile dinaintea lui Mihai Viteazul, precum şi reprezentanţii grupării boiereşti care preluaseră puterea în toamna anului 1594 în frunte cu Buzeştii: fraţii Radu şi Preda.Neagu Djuvara afirmă că interesul mitropolitului şi al episcopilor era legat de faptul că principele Transilvaniei a dat mitropolitului Munteniei jurisdicţie şi asupra ortodocşilor din Transilvania. Boierii, la rândul lor, au cerut în acest tratat ca voievodul lor să nu-i mai ,,taie” (decapiteze) fără învoirea principelui Transilvaniei - exact ceea ce doriseră „majores terrae”, mai marii ţării, din 1247, înainte de descălecat, când cereau regelui Ungariei să nu poată fi ,,tăiaţi” de către vasalul regelui fără a avea dreptul de a merge în apel la curtea regelui. Tratatul mai prevedea că puterea trebuia exercitată de voievod împreună cu cei 12 mari dregători din Sfat. Sau Mihai a cerut delegaţiei să încheie acest tratat indiferent de condiţiile impuse de Sigismund Bathory, pentru a primi ajutor militar din partea

Ctitoria Buzeștilor de la Călui

Moartea lui Mihai Viteazul



Transilvaniei şi a Moldovei, ajutor strict necesar pentru a-şi îndeplini obiectivele propuse de înlăturare a dominaţiei otomane.Textul tratatului prevedea în cele 26 de articole o scădere categorică a atribuţiilor puterii domneşti. Mihai Viteazul înceta de fapt a mai fi domnul ţării, el era locţiitorul pentru Ţara Românească al principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory. Domnul nu va mai avea voie să întreţină legături proprii cu străinătatea, să numească pe dregători, să fixeze dările şi cheltuielile. Toate acestea anulau caracterul „domnesc” al autorităţii centrale.Fixarea şi încasarea dărilor încetau să fie atribuţii ale domniei şi deveneau atribuţii ale statului boieresc instituit. Ultima aprobare fiind a Dietei Transilvaniei în a cărei componenţă intra şi sfatul celor 12. Domnia nu putea, fără încuviinţarea principelui Transilvaniei, să osândească pe boieri la moarte sau să le confişte averile.Se încerca astfel să se creeze o situaţie de dependenţă a domnului faţă de boierime, principiu de bază al statului nobiliar.Acest tratat a trebuit să fie acceptat de Mihai pentru că era la mare nevoie, în 1595, după Călugăreni, când Giurgiul era stăpânit de turci şi capitala Bucureşti ocupată, când cetele de călăreţi ai sultanului mergeau până în văile Carpaţilor.Sigismund a impus lui Mihai condiţii foarte grele şi boierii le-au primit bucuroşi. Era o favoare pentru dânşii ca domnul să nu-i judece ci să aştepte hotărârea cea din urmă de la principele Ardealului. Şi în ceea ce priveşte pe ţărani, boierii aveau tot folosul ca aceştia să nu se mai mişte de pe locurile lor, să nu mai fie, ziceau ei, îmbulzeală şi învălmăşală, ci şi în Ţara Românească să fie rânduială, rânduială de robi ai Ardealului unguresc.

Boierimea era cea care trebuia să guverneze ţara prin sfatul celor 12 boieri, prevăzut de tratat, fără de care Domnia nu avea voie să întreprindă nimic.Nicolae Iorga, referindu-se la acest tratat, scria: „actul acesta de la 20 mai (1595) nu e altceva decât acceptarea, din partea boierilor şi a vlădicilor, Eftimie Mitropolitul, Cipriotul Luca de Buzău şi de la Râmnic, ocrotitorul de scris Teofil, a anexării (Ţării Româneşti de către Sigismund Bathory). Niciodată în istoria românilor nu s-a primit o situaţie aşa de umilitoare faţă de un vecin de aceeaşi treaptă şi, din punct de vedere militar, de o valoare mai mult decât îndoielnică”. „Astfel de jigniri - zicea N. Iorga - nu se pot ierta o viaţă întreagă, în schimb boierii îşi asigură totul. Nu vor mai împărţi dregătorii cu grecii. Nu se vor mai teme de sabia lui Vodă. Cele mai aspre pedepse ating pe cei ce râvnesc la moşiile lor. Străinii nu vor putea căpăta danii de pământ. Cei de ţară nu mai datorează nici partea lor de ospeţe. Rumânii lor (ai boierilor) nu vor putea să plece de pe pământul pe care l-au vândut, fiind aduşi în aceeaşi stare ca şerbii, ca iobagii”. Marele istoric era mâhnit de poziţia boierilor care, nerespectând indicaţiile voievodului lor, au acceptat, au înscris şi semnat astfel de prevederi umilitoare atât pentru domn cât şi pentru ţară, încât le scria numele în lucrarea

Mormântul lui Preda Buzescu - Călui



lui: „Iată cine iscăleşte această ruşinoasă recunoaştere: Mitrea, Chisăr, marii bătrâni ai ţării, Vistierul Dan şi tineretul războinic care luptase frumos până atunci: Buzeştii - Radu şi Preda, un alt Radu din Cepturoaia, ruda lor, Borcea Logofătul şi Clucerul Vintilă, Postelnicul Stănilă, grecii fiind înlăturaţi din solie”.Acest document este numit de Nicolae Iorga „actul de trădare” care „luat în sine, uimeşte tot atât de mult pe cât indignează. Dacă-l integrează însă cineva în istoria ultimei jumătăţi de veac, el capătă o explicaţie. E aceeaşi oligarhie care ori stăpâneşte pe domn, ori caută să se asigure faţă de dânsul. Fie şi prin umilirea înaintea străinului”. Politica înţeleaptă a lui Mihai Viteazul, faptele lui de arme, au condus în aşa fel lucrurile încât în cele din urmă tratatul încheiat la 20 mai 1595 n-a fost aplicat, deşi, la început el a fost nevoit să-l recunoască, împrejurările au fost de aşa natură încât nu avea altă ieşire din situaţie.Modul cum a acţionat după aceea dovedeşte geniul său politic, diplomatic şi militar. Faptele lui au fost cele care au făcut ca tratatul din mai 1595 să nu se aplice, ca şi gruparea de boieri care-l încheiase să înţeleagă că Mihai nu era omul care să fie manevrat, că omul „cu atâta vitejie şi înţelepciune” au lăsat ca Ţara Românească, cu tot venitul ei să fie iar la dispoziţia lui Mihai Viteazul. Boierii, care fuseseră clintiţi din rosturile lor, rămăseseră deci să fie şi mai departe la ordinele domniei, care ştiuse să se afirme şi să se facă respectată”. Obosiţi din cauza permanentelor lupte, dar şi nemulţumiţi din cauza domniei lui Mihai Viteazul, fraţii Buzeşti au păşit iarăşi

către trădarea din toamna anului 1600 în împrejurările invaziei polone în Ţara Românească.În toamna anului 1600, fraţii Buzeşti - care părăsiseră cauza lui Mihai Viteazul - se impun ca forţă politică principală a clasei boiereşti. Prezenţa lui Preda Buzescu în divanul lui Simion Movilă i-a asigurat acestuia din urmă o anumită stabilitate a guvernării, întreruptă însă la mijlocul verii anului 1601. Buzeştii preiau puterea şi încep să guverneze Ţara Românească, alcătuind o adevărată „locotenenţă domnească” care întocmeşte şi semnează hrisoave în numele autorităţii centrale. Locotenenţa domnească a Buzeştilor guvernează statul feudal şi înainte de moartea lui Mihai Viteazul - probabil în numele său - dar şi după moartea acestuia, în nume propriu, până la numirea unui domn care să fie acceptat de ei. În politica externă, Buzeştii s-au manifestat ca partizani ai alianţei cu imperialii în care scop Stroe Buzescu a fost trimis în toamna anului 1601 la Praga.Aici, între altele, a fost discutată şi problema domniei Ţării Româneşti. Fraţii Buzeşti au preferat ca scaunul domnesc să fie ocupat de un voievod dependent de ei, decât ca unul dintre ei să ocupe tronul care le fusese oferit. Domnul propus de ei şi de boierii din partida lor şi acceptat la curtea imperială de la Praga, era Radu Şerban, fost paharnic în divanul lui Mihai Viteazul.La scaunul domnesc candidau atunci trei persoane, fiecare sprijinită din afară: Radu Şerban, sprijinit de imperiali, Simion Movilă, ajutat de Polonia şi Radu Mihnea, sprijinit de turci, în cele din urmă au rămas faţă în faţă



numai Radu Şerban şi Simion Movilă. La sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1602, la Năieni şi apoi la Ogretin şi Teiuşani, s-au dat lupte în care un rol important l-au jucat Buzeştii şi mai ales Stroe Buzescu, lupte ce au dus la înscăunarea lui Radu Şerban ca domn al Ţării Româneşti.În împrejurările luptelor din 1601-1602, puterea şi autoritatea Buzeştilor au crescut foarte mult. Comentatorii străini ai evenimentelor din Ţara Românească vorbeau despre Buzeşti ca de adevăraţi stăpâni, ca de „cei mai de frunte oameni ai ţării”. Ei erau consideraţi ca „făcători” de domni, iar domnul e „ocrotit” sau adus pur şi simplu de ei, în aşa fel încât în septembrie 1602 - după consolidarea domniei - Radu Şerban cerea să i se acorde nu numai lui, ci şi Buzeştilor, proprietăţi în Transilvania. Autoritatea politică şi militară a Buzeştilor în vremea lui Radu Şerban, mai ales în primii ani de domnie, era atât de mare încât acesta nu putea să zică nimic, dar mai des să se opună. ,,Unul e ban al Craiovei (Preda, el comanda grosul forţelor militare), Radu clucerul avea minele de sare, astfel încât întreaga ţară e în mâinile lor”. Din această cauză populaţia era supusă la toate relele posibile, iar domnul nu îndrăznea să spună ceva.Preda şi Radu Buzescu au ocupat locurile de frunte în divanul lui Radu Şerban şi se bucurau din plin de politica de donaţii şi confiscări de proprietăţi de către domn. Radu Buzescu a fost unul din principalii negociatori ai lui Radu Şerban, atât în Transilvania cât şi la Praga, cu care de altfel întreţinea o corespondenţă personală.Având problemele politicii externă şi de

apărare, Buzeştii dominau de fapt politica generală a statului putând să supravegheze mişcările domniei şi să împiedice încercările acesteia de politică independentă, dar şi să-şi impună voinţa.Toate acestea demonstrează că ei erau o forţă de care trebuia nu numai să se ţină seamă, ci să fie consultată şi ascultată. De unde izvora puterea aşa de mare a Buzeştilor? În primul rând, din puterea lor economică, din cele 300 de moşii ce le aveau pe tot cuprinsul ţării, pe acestea găsindu-se sate locuite ce produceau pentru economia stăpânilor, locuitori care, la nevoie, participau la luptă sub conducerea stăpânilor lor. În al doilea rând, din relaţiile familiale, ei fiind neam cu aproape toţi mari boieri ai vremii. În al treilea rând, din autoritatea pe care ei au ştiut să şi-o afirme (şi chiar să şi-o impună), prin priceperea dovedită mai ales în luptă, alături şi împreună cu domnul. În al patrulea rând, din autoritatea, din imaginea ce o aveau în faţa străinătăţii, ca oameni pricepuţi şi de încredere, ca oameni care slujeau cu devotament interesele ţării lor.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia

Culturală Memoria Oltului,

cont RO02CECEO0130RN0581998

Sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585.

Detalii pe www.memoriaoltului.ro



Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi Prof. Ion D. Tîlvănoiu, Prof. Floriana Tîlvănoiu

Memoria Oltului îşi propune să facă o prezentare a celor mai importante publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi. Plină de surprize, presa de altădată încântă cercetătorul, aduce un plus de informaţie şi de culoare, constituind un izvor istoric esenţial pentru cercetători.Prezentăm cititorilor noştri Anuarul Judeţului Olt, Anuarul Liceului Comercial de băieţi din Caracal, Anuarul Şcolii Profesionale de fete din Slatina şi Anuarul Şcolii Normale de băieţi „Preda Buzescu” din Slatina.

ANUARUL JUDEŢULUI OLT, Slatina, 1924-1925; 1936. Tipografia Moştenitorii C. Constantinescu, 60 lei pentru particulari, 100 pentru autorităţi, instituţii. Anuarul pe 1924 se deschide cu o prefaţă de I. Leţu care arată că „Această lucrare nu are merit decât acela al muncii depuse pentru strângerea şi rânduirea materialului şi nu urmăreşte decât scopul de a da cele mai exacte şi recente informaţiuni asupra condiţiilor în care se desfăţoară viaţa localnică. Fiind încredinţat că o astfel de lucrare este folositoare din toate punctele de vedere, m-am apucat de am strâns şi rânduit materialul. Dar lucrarea n-aş fi putut-o tipări dacă mi-ar fi lipsit sprijinul şi îndemnul domnului Vasile Alimăneştianu. Se cade, deci, să-i aduc această mărturie publică de recunoştinţă şi să-i închin rodul muncii pe care am depus-o spre a le da conjudeţenilor mei o lucrare, care oricâte lipsuri ar avea, va umple un gol simţit de toată lumea”.Anuarul cuprinde în deschidere calendarul pe 1924,cu citate din cronicari şi scriitori (I. Neculce, G. Coşbuc, M. Eminescu, B. P. Haşdeu, Carmen Sylva, Miron Costin, P. P. Carp, ş.a.). Se face un istoric al judeţului Olt evidenţiindu-se potenţialul hidrografic. Este redată imaginea primului pod stătător peste Olt construit din lemn în vremea

lui Bibescu Vodă în anii 1846-1848. Este redată imaginea monumentului Ecaterinei Teodoroiu, monument ce se va ridica la Slatina, opera scluptorului Măţăuanu. Se prezintă situaţia administrativă a judeţului, rapoarte privind căile de comunicaţie (şosele şi căi ferate), starea bisericilor din judeţ (însoţită de fotografii cu preoţi şi lăcaşuri de cult), principalele resurse naturale, situaţia fiscală, comerţul, activitatea economică (foto cu societăţi comerciale, directori de bănci, medici, avocaţi, inspectori şcolari). Apar de asemenea fotografiile prefectului de Olt-V. A l i m ă n e ş t i a n u , a directorului p r e f e c t u r i i - N . M. Predescu, a secretarului consiliului judeţean -C. Mărculescu.În anuar apare oglindită activitatea profesorilor şi elevilor de la Gimnaziul Radu Greceanu, Şcoala Normală Preda Buzescu,Şcoala Secundară de Fete,Şcoala Profesională, Şcoala de agricultură de la Strehareţi, Şcoala inferioară de meserii,Şcoala

V. Alimăneșteanu



Elementară de comerţ, Şcoala de ucenici industriali, şcolile primare.Prezintă interes i n f o r m a ţ i i l e despre înfiinţarea O r f e l i n a t u l u i „ P r i n c i p e s a Alexandrina Gr. Cantacuzino”-filiala Slatina, (iulie 1922, prezidată de Paulina N. M. Bircii), despre înfiinţarea Societăţii „Principele Mircea”-

filiala Olt, (20 apr. 1921, ca urmare a

apelului făcut încă din 1919 de către M.S. Regina Maria, îngrijorată de marea mortalitate în rândul copiilor, precum şi în amintirea micului prinţ,mort în toamna anului 1916), despre „Societatea Văduvelor Eroilor din Războiul 1916-1919”-filiala Olt (înfiinţată la 26 febr. 1921).Apar statistici,imagini,tabele vizând situaţia în armată, justiţie sănătate la nivelul judeţului. La pag.118 se menţionează că la Slatina apare regulat doar un jurnal-„Gazeta Oltului”.Partea a doua a anuarului cuprinde lista comunelor din Olt, hărţi comunale, suprafeţe agricole, numărul de locuitori, numărul animalelor din gospodării, bugete locale, instituţii ce funcţionează în comune, aspecte privind mişcarea cooperatistă. Apar imagini cu reprezentanţii consiliului de administraţie al Federalei Oltul (p.205-208). Sunt publicate liste cu eroii morţi în război din localităţile judeţului Olt.Anuarul judeţului Olt din 1925, întocmit tot de I. Leţu este prefaţat de profesorul N. Iorga, acesta specificând: „În frumosul anuar al Oltului este o lipsă de suplinit. Orice ar adăuga la bogăţia ţării,

oricât de bune şosele ar avea, oricât de curată ar fi îngrijirea oraşelor sale ,un judeţ din România trebuie să se mai înfăţişeze cu ceva ,şi anume cu partea pe care o are şi o reţine din trecutul naţional.Ştiu că Oltul e sărac în mănăstiri. Dar ce are să păstreze cu îngrijire. Să nu se arunce la dărâmarea vechilor bisericuţe ca să facă halele acelea mari cu turnuri de tinichea, care dezonorează ţara. Să nu judece de prisos clădiri modeste ca a Strihareţului din marginea Slatinei, schit de a cărui dărâmare se vorbea şi vestea mă umplea de indignare. Să caute a păstra şi prin sate vechiul tip al casei cu acoperiş de şindrilă şi pridvor cu stâlpi, care e singurul frumos şi gospodăresc în acelaşi timp. Iar Anuarul să adauge la anul în notiţe despre fiecare sat şi un rând- două despre lucrurile vechi şi lucrurile frumoase pe care le poate vedea călătorul şi să îndemne pe cine are hârtii să le depună la liceu pentru un muzeu al Oltului”.Anuarul prezintă împărţirea administrativă a judeţului în comune cuprinse în 5 plăşi, bugetul judeţului ,mişcarea populaţiei, starea administraţiei,a agriculturii, justiţiei,a căilor de comunicaţie,starea sanitară. Se vorbeşte despre vizita în judeţul Olt a P. S. S Episcop Nichita Duma. Anuarul judeţului Olt din 1936 are 272 pagini şi se deschide cu un cuvânt către cititori semnat de prefectul judeţului Olt N .Răducan Popescu (15 nov 1935)în care arată că „Ţinutul acesta al Oltului a fost prea puţin cercetat.În afară de lucrările r e g r e t a ţ i l o r i n s t i t u t o r i I.G. Sfinţescu

Macheta Monumentului Ecaterinei Teodoroiu

opera lui D. Măţăuanu. Statuia inaugurată în mai

1925

„Biserici, chipuri și documente din Olt” de I. Ionașcu, 1934 (Biblioteca

Academiei Române)



(„Geografia judeţului Olt”) şi G. Poboran(„Istoricul oraşului Slatina”), alte lucrări care să ne orienteze în cunoaşterea vieţii localnice nu mai sunt decât ,,Anuarul judeţului Olt” publicat în 1924 de domnul I. Leţu şi lucrarea de speciali-tate şi fragmentară a domnului profesor Ionaşcu „Biserici, chipuri şi documente din Olt”.[…] De aceea am crezut că e bine să dăm întregul nostru concurs publicării acestui volum, după cum l-am dat şi altor publicaţiuni, în nădejdea că va aduce o cât de mică contribuţie la cunoaşterea judeţului nostru”.Noul prefect C. C. Osiceanu semnează „Încă un cuvânt către cititori”(1 august 1936), similar în conţinut. Lui C. C. Osiceanu i se face şi un portret (născut în comuna Tituleşti-Olt la 19 sept. 1887,

urmează Şcoala Şt. Protopopescu-Slatina, cursul secundar la Liceul din Craiova, terminat în 1907. În 1911 obţine licenţa în drept fiind numit magistrat stagiar la Corabia-Romanaţi iar din 1913 judecător la Calafat-Dolj).Sunt prezentaţi parlamentarii judeţului din 1935 şi anume: 1. Al. Alimăneştianu, deputat, preşed. P.N.L. Olt, 7 volume publicate între 1898 şi 1935, pe teme de buget, comerţ, cooperaţie; 2. Vasile Alimăneşteanu, deputat, vice-preşedinte P.N.L.Olt (fost prefect în 1919, 1922-1926); 3. I. A. Tomescu, avocat,

deputat, (din Negreni, fost primar al Slatinei, făuritorul B-dului I. C. Brătianu din Slatina); 4. Th. Firicel, senator (din Bărăşti de Vede, absolvent al Şcolii Normale din Câmpulung, promoţia 1907, supranumit „deputatul Vediţei”); 5. Ilie Popescu, deputat(din Greci, n. 1882, preşedinte al Sfatului Negustoresc, ales prima dată în Senat în 1927.De o prezentare similară se bucură şi prefectul N. Răducan-Popescu. Se face un istoric al localităţilor din judeţ, aflăm date privind organizarea administrativă din 1831 până astăzi, (localiţăţi cedate sau primite de la alte judeţe), organizarea pe plase, populaţia. Din capitolul referitor la repartiţia proprietăţii reţinem că încă existau 5 proprietăţi de peste 500 Ha (1.Corbu Ungheni-proprietar Ana Kalimachi; 3 la Văleni de câte 555 Ha. fiecare, a moştenitorilor lui C. Colibăşeanu (Adina Bildirescu, Elena Lekman Economu,

Eugen Colibăşeanu) şi o moşie la Constantineşti de 597 Ha. (proprietar Lucreţia N. Coculescu). Şi la Comani se găsea o moşie de 722 Ha. aparţinând moştenitorilor lui V. Leontopol (pag. 47).Se dau detalii despre modul în care s-a făcut împroprietărirea de la 1864 în localităţile jud. Olt. Se face şi un istoric al căii ferate Bucureşti – Vârciorova care străbate jud. Olt pe o distanţă de 42 Km. A existat şi un alt proiect de cale ferată al lui V. Alimăneşteanu ce preconiza construirea unei linii ferate care să străbată judeţul de la nord la sud. Germanii în vremea ocupaţiei se apucaseră

Deputatul Th. Firicel

I. A. Tomescu

Moara „Aluta” în 1923



a construi calea ferată Potcoava –Optăşani –Topana dar s-a abandonat la retragere. Materialul a fost apoi folosit pentru construirea liniei gara Govora – Băile Govora (p.63).Se prezintă şi starea şoselelor şi aflăm că pe Olt existau poduri plutitoare la Casa Veche, Câmpu Mare, Cherleşti, Mărunţei şi Comani .Din capitolul referitor la starea învăţământului reţinem că în anul şcolar 1912 – 1913 existau în judeţ 124 şcoli cu 165 posturi. Amănunte interesante se referă la Şcoala de băieţi Ionaşcu, Şcoala de băieţi Ştefan Protopopescu (înfiinţată în 1872 ), Şcoala primară de fete nr.1 Ionaşcu (înfiinţată în 1846 ), Şcoala primară de fete nr.2 (înfiinţată în 1861 ) Şcoala mixtă Clocociov şi Şcoala mixtă Gară .Apar şi informaţii privind starea bisericii, parohiile rurale şi urbane, starea justiţiei, a sistemului sanitar (este redat un raport al stolnicului Cătuneanu din 1835 despre epidemia ce a lovit atunci jud. Olt).Un alt capitol este dedicat economiei. Reţinem cele mai importante 8 bănci ale judeţului: 1. Banca Uniunii Agricole, comerciale şi industriale; 2. Banca Agrară; 3. Banca Negustorească; 4. Banca Comerţului Olt;

5. Banca de Credit Popular; 6. Casa de Credit a Agricultorilor din jud Olt; 7. „Munca”-Societate Anonimă de Credit; 8. Banca „M.Bărbuţeanu” din Alimăneşti.În Slatina existau 2 tipografii: 1. Moştenitorii C. Constantinescu-Bulbeş (fondată la 1889); 2. Tipografia G. Polihron. Sunt menţionate 3 săli de cinematograf şi anume: Sala „Select”, Sala „Martinescu”şi Sala J.M.K.A.Anuarul este bogat ilustrat, găsim imagini de la inaugurarea localului primăriei şi Monumentului Eroilor din Deleni(p. 240)sau imaginea localului primăriei din Oporelu(p. 242). (B.A.R. P.I. 7 950, F. 22X15cm)Bibl.,,Din viaţa culturală a oraşului Slatina în perioada interbelică”, de Daniela Ilie, în OLTUL CULTURAL nr. 1 din 1999,p.4.

ANUARUL LICEULUI COMERCIAL DE BĂIEŢI CARACAL, Caracal, 1942-1943(întocmit în conformitate cu Ord. Onor . Minister , nr. 258013 din 20 nov.1943 ). Tipografia şi legătoria de cărţi „Unirea ’’, Caracal . Se face un istoric al şcolii arătându-se că „În anul 1924, din iniţiativa Camerei de Comerţ locale, a luat fiinţă în oraşul Caracal, ca şcoală de stat Şcoala Elementară de Comerţ care în primul an a funcţionat numai cu clasa I, completându-se în fiecare an până în anul 1927, când a dat prima serie de absolvenţi. În oraş şi în judeţ simţindu-se nevoia de elemente de pregătire în direcţia comerţului şi contabilităţii, toţi aceşti absolvenţi s-au plasat în întreprindeni şi în şcoală, care s-a populat tot mai mult în fiecare an. În anul 1936 a fost transformată în Gimnaziu Comercial, tot extrabugetar, iar în anul 1937 s-a aprobat funcţionarea clasei a V-a, după care, în fiecare an, a luat fiinţă, câte o clasă până în anul 1940 – 1941, când liceul a funcţionat şi cu cursul superior complet, dând prima serie de absolvenţi de liceu comercial.

Sediul Băncii Agrare din Slatina - 1906

Stolnicul Cătuneanu. Tablou de

C.D.Rosenthal



În tot acest timp Onor Minister a contribuit cu plata a câteva catedre de suplinitori, restul cheltuielilor fiind suportat de către comitetul şcolar.În anul şcolar 1942-1943, liceul a fost încadrat ca gimnaziu comercial […]rămânând numai cu clasele VI-VIII

în lichidare. Cu toată strădania Comitetului Şcolar de a procura şcolii un local corespunzător, nu s-a putut realiza până în prezent dorinţa de a avea un local propriu. În ultimii ani Onor Minister a acordat un sprijin mai larg şcolii, contribuind cu plata a 8 catedre de titulari, postul de secretar şi un om de serviciu. Cât de mult se simte nevoia acestei şcoli în oraşul şi judeţul nostru o dovedeşte numărul tot mai mare de elevi ce frecventează cursurile.Singura dorinţă a conducerii şcolii şi credem şi a

părinţilor elevilor ar fi ca timpurile, ce le sperăm apropiate, să îngăduie r e î n f i i n ţ a r e a cursului superior fără care şcoala pierde mult din menirea pentru care a fost creată”.Anuarul cuprinde cronici cu înscrieri şcolare pe anul 1 9 4 2 - 1 9 4 3 , festivitatea de

deschidere a anului şcolar, schimbări în corpul didactic, procese-verbale întocmite în urma unor inspecţii şcolare, starea sanitară, excursii şcolare,repartizarea catedrelor cu specificarea materiilor şi claselor pentru fiecare profesor astfel: Constantinescu Popp Florica (română), Ricman Florica (italiană), Olexiuc Vasile (germană), Gheorghiu Vasilescu Jeana (franceză), Rezeanu Dumitru((geografie), Georgescu Berindei Maria (istorie), Boruz Gheorghe (ştiinţe comerciale), Sora Martin Florica (contabilitate) ş.a, tablouri generale cu absolvenţi,tablouri cu premianţi, cu candidaţii la admitere în clasa I. Este publicat contul de gestiune al comitetului şcolar al Gimnaziului Comercial – Caracal, încheiat la 31 martie 1943, precum şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 1942-1943.Comitetul şcolar pe acest an era format din: Eftimie Constantinescu(preşedinte), Ioan C. Uţă, Toma Ploeşteanu, Dionisie Pretorian, Clemenţa Popovici, Alexandru Ştefănescu (membri), Gheorghe Boruz (secretar şi directorul şcolii), Haralambie Gr. Pătru, Pantelie Dobromirescu, Aurel Buzatu(cenzori). Personalul administrativ era format din: Gh. Boruz (director), Diac. Aurel Vasilescu (secretar şi casier), Florica Sora(contabilă).

(B.A.R. P. I .18 521) ANUARUL ŞCOALEI PROFESIONALE DE FETE DIN SLATINA Slatina, 1910-1911, 1921-1924, Tipografiea de lux şi legătoria de cărţi C.

Ziaristul Șt. Ricman

Maria Ricman, profesoară

Școala de băieți Ionașcu, 1912



Constantinescu .Anuarul din 1910-1911 are 16 pagini cuprinzând date despre personalul didactic al şcolii, rezultatul examenului de corigenţă şi absolvire la finele anului şcolar 1909-1910. Profesoarele şcolii erau: Ecaterina Viişoreanu (religie şi lb. română), Maria Vasilescu (lb. franceză), Dora Pretorian (matematică şi contabilitate), Ema Ionescu (desen şi caligrafie), Irina Miteanu (maestră de croitorie),

Maria Atanasiu (maestră de rufărie şi directoare), Paulina Mănciulescu (ajutor de maestră, curs preparator), Paulina Iliescu, D.Rădulescu (maestre de muzică), C. M. Ionescu (maestru de gimnastică), Valentina Iulian (secretară).Existau 5 clase cu un total de 98 eleve (clasa I din 36 promovează 20, clasa II din 22 promovează 11 , clasa III din 24 promovează 15, clasa IV din 24 promovează 14 şi clasa V din 9 promovează 6).Diriginţi erau Maria D.Atanasiu, Teodora Pretonian, Ema Ionescu, Maria Vasilescu şi Ecaterina Viişoreanu. Aflam că s-a organizat expoziţia cu lucrările efectuate de elevele şcolii în zilele de14-15-16 iunie 1911 „toate erau bine executate aşa că au fost mult admirate de foarte numeroşi vizitatori’’. La serbarea şcolară din 24 ian., ţinută împreună cu celelalte şcoli din localitate în sala cea mare a primăriei, elevele şcolii au prezentat dansuri naţionale, recitări patriotice şi coruri. De asemenea la serbarea dată de Societatea Ortodoxă a femeilor române (preşedintă Titina Maior

Radovici) elevele şcolii au prezentat alegoria „Ce doreşte neamul Românesc’’.Anuarul pe anul 1921-1922 şi 1922-1923 apare în 1924. Prezină o imagine dintr-o excursie a elevelor şcolii la Alba -Iulia. Se face iarăşi un istoric al şcolii în care se afirmă că înfiinţarea ei se datoreşte stăruinţelor, cetăţenilor Slatinei în frunte cu repausaţii Alex. Iliescu şi Constantin Zăgănescu care au şi dat primele fonduri (2700lei). Înfiinţată la 1 dec. 1897, funcţionând în primul an numai cu clasa I şi cu secţia croitorie , de la 1 aprilie 1898 s-a trecut la bugetul statului şi s-a adăugat încă o secţie:rufăria. N-are nici în prezent local propriu. La început a stat cu chirie în casele M. Niculescu vreme de 2 ani, mutându-se apoi în casele C. C. Perieţeanu, unde a stat până în 1902. Primii profesori au fost :Ema Gaftoescu, Maria Mihăilescu, Vasile Popovici (lb.germană), August Saint Andre (desen caligrafie ). Directori ai şcolii au fost: Ema Caftoescu (de la înfiinţare până în 1900), Maria Mihăilescu (până la 1 sept. 1901). Îi urmează Maria iar de la 10 febr. 1904 Irina Miteanu. Din 1905 şcoala se mută într-o casă particulară, proprietatea Stănculescu până în 1908 iar din 1911 este cu chirie în casa Urdăreanu.În timpul războiului şcoala dă ajutor efectiv armatei ,,prin confecţionarea multor efecte de înbrăcăminte militară. A avut multe comenzi de efecte şi pansamente militare pe care le-a executat cu promptitudine şi conştiinciozitate. Cele mai multe comenzi i s-au făcut prin „Societatea Mama Răniţilor’’, de sub înalta ocrotire a M.S.Reginei. […] Activitatea personalului didactic după declanşarea războiului s-a întins şi în afară de şcoală, îngrijind de răniţii aduşi în spitalele din

Școala de băieți nr. 2 „Șt. Protopopescu” din Slatina

Al. Iliescu, lider PNL Olt



Slatina’’. Anul şcolar 1916 -1917 a fost un moment dureros al existenţei şcolii „Armatele inamice năvălind în ţară, ea nu mai poate funcţiona. O parte a personalului se refugiază în Moldova, altă parte rămâne aici. Sub ocupaţie, abia prin luna oct. 1917 poate să-şi reia cursurile. Din fericire zestrea ei a scăpat aproape intactă. Numai localul care a fost ocupat de trupele streine, în trecere , a suferit oarecare stricăciuni […] . Deoarece d-na Maria Atanasiu, directoarea fusese evacuată în Moldova cu „Spitalul Crucea Roşie’’, filiala Slatina, este numită sub ocupaţie ca directoare a şcolii d-na Victoria Dr. Schmidt iar cu începerea anului şcolar 1918 -1919, şcoala trece sub conducerea d-nei Theodora Pretonian (profesor matematică) iar la 15 oct.1920 aceasta demisionând este numită actuala directoare Camelia St. Dobrinescu (profesoară de lb. franceză).’’ Primul comitet şcolar constituit la 1 nov. 1919 era format din: C-tin. Caracostea (mare proprietar, preşedinte), C-tin. Munteanu, St. Antonescu (director Banca Naţională), Ilie Popescu (comerciant), Marin Popescu (delegat Camera de Comerţ), Margareta Georganta, Irina Miteanu, Victoria Ionescu şi Theodora Pretorian(directoare şi secretara comitetului).Într-un tabel apar profesorii şcolii de la înfiinţare (1897) până la 1923 –în total 76 de nume(V.Buică- muzică, 1912-1913; Th. Caracostea, muzică 1916-1918). Alte tabele cuprind directoarele şcolii, secretarele şi toate elevele de la înfiinţarea şcolii până în 1923.Din „Cronica anului şcolar 1922-1923” aflăm despre vizita ministrului Instrucţiunii Publice dr. C. Angelescu făcută şcolii la 23 iunie 1923. Apar impresii din timpul excursiei făcute la Alba-Iulia.Anuarul pe anul şcolar 1923-1924 (apărut în 1925) cuprinde istoricul şcolii, cronica anului şcolar 1923-1924, tabele, situaţii cu elevii şcolii şi redă un fragment din cuvântarea ţinută la finele anului de directoarea şcolii Camelia St. Dobrinescu.Anuarul are 22 pagini.

(B.A.R. P.I. 7 970, F. 15x20 cm )

[17]ANUARUL ŞCOALEI NORMALE DE BĂIEŢI ,,PREDA BUZESCU’’ ,Slatina 1919-1930. Volumul I (1919-1926) apare la Slatina în 1927 , tipografia Moştenitorii C.Constantinescu (Bulbeş)şi este întocmit de I.Lăzărescu , directorul liceului.Ediţia din 1929 -1930 apare sub îndrumarea directorului Ion Ionaşcu ajuns ulterior prof. univ. ,director g-ral al Arhivelor Statului Bucureşti (1953-1956) şi al Muzeului de istorie Bucureşti, autor al vol.,, Biserici,chipuri şi documente din Olt’’,1934.Ediţia 1927-1930 la tipografia Ramuri Craiova . În volumul I profesorul I.Lăzărescu face un mic istoric al şcolii arătând că ,,Şcoala normală Preda Buzescu din Slatina a fost înfiinţată pe ziua de 1 sept 1919 , odată cu alte 28 şcoli normale din ţară , pe lângă cele care existau , prin ordinul Onor. Minister al Instrucţiunii nr. 100464 din 3 sept.1919. Această şcoală a fost înfiinţată în urma războiului mondial, când ţara se mărise şi se simţea o nevoie imperioasă de învăţători pentru ca să fie împrăştiaţi în ţinuturile alipite, la care şcoale învăţătorii erau înlocuiţi cu diferiţi slujbaşi, care nu

Anuarul Școlii Normale 1919-1925

Școala normală „Preda Buzescu” din Slatina



aveau pregătirea necesară pentru instruirea şi educarea copilului. Pentru prima oară scoatem anuarul şcolii noastre, care din diferite motive nu a putut fi tipărit. Unul din aceste motive a fost costul mare al tiparului, faţă de micul buget ce-l avea şcoala. Astăzi găsindu-ne în al şaptelea an de şcoală şi cu conştiinţa că ne împlinim o datorie de colegialitate faţă de celelalte şcoli care ne-au trimis anuarul lor, ne permitem a înfăţişa în primul nostru anuar-toată truda şcolii noastre de la începuturi până astăzi. Odată înfiinţată, dar neavând local unde să funcţioneze, autorităţile în drept au căzut de comun acord ca să instaleze internatul şcolii în casele defunctului Alex. Iliescu din strada Obrocari. […] În ceea ce priveşte cursurile, de comun acord cu domnul director al liceului din localitate s-au ţinut la liceul Radu Greceanu, făcându-se pe jumătăţi de zi.[…] În ceea ce priveşte corpul didactic a fost alcătuit din profesorii liceului local, aşa că din acest punct de vedere şcoala nu mai ducea lipsă […].În aceste condiţiuni a funcţionat şcoala în anul 1919 /1920 cu clasa I şi a II-a având şi şcoală de aplicaţie cu patru clase şi doi învăţători . […]Sfârşitul acestui an (1924-1925 )a pus capăt multor greutăţi care şcoala le-a întâmpinat. Anul şcolar s-a închis în urma examenului de capacitate. Iată că Şcoala Normală din Slatina trimite ca

apostoli până acum 8 serii de învăţători iar internatul şi clasele s-au mutat în localul cel nou. Anul 1925/1926. Este luna sept. Şcoala are localul său propriu […]. Corpului didactic al şcolii şi toţi aceia care s-au străduit să depună muncă pentru ridicarea

acestui local-focar de lumină cărora le aducem toată lauda şi mulţumirile noastre. Dar nu e mai adevărat că această prosperitate o datorăm şi organelor superioare de conducare care ne-au înconjurat întotdeauna cu o largă încredere, bună-voinţă şi ajutor, cărora ne permitem a le aduce pe această cale toate mulţumirile noastre sincere şi respectoase.’’Sunt publicate liste cu profesorii (în cea mai mare parte suplinitori), situaţii cu elevi promovaţi, corigenţi, repetenţi, premianţi, conturi de gestiune, borderouri etc.Al doilea volum al anuarului prezintă în descriere într-o „Precuvântare’’ semnată de Ioan Ionaşcu o temeinică şi caldă descriere a faptelor caracteristice din viaţa puternicului boier oltean Preda Buzescu ot Cepturoaia–Romanaţi „Patronul acestui modest aşezământ de luminare, azi, poate a multor descendenţi din moşnenii scăpătaţi şi rumânizaţi acum aproape patru veacuri, odată cu moşia lor; dar lipsa multor elemente ce pot da siguranţa şi adâncimea cunoaşterii, ne-a obligat să prezentăm numai câteva linii mari şi de sinteză din viaţa lui Preda şi a fraţilor săi Radu şi Stroe-vrednici şi până la capăt colabolatori la măreaţa şi mişcătoarea epopee a marelui voevod Mihai Viteazul’’. În 1927-1928 şcoala avea director pe D. Mirodot, T.N. Stoica(secretar), dr. V. Eniu (medic), C. Gherase şi Marin Mihai (pedagog) şi 17 oameni de serviciu.Comitetul şcolar era format din V. A l i m ă n e ş t i a n u (preşedinte), D. Mirodot(secretar), I. A. Tomescu (avocat), I.I.Popescu ( p r o p r i e t a r ) , Zenobie Voiculescu Anuarul 1927-1930

D. Mirodot - directorul Școlii Normale



Prof. Gh. Mihai, prof. Ion Tîlvănoiu, prof. Floriana Tîlvănoiu

(farmacist)–aleşi de adunarea generală şi Victor Gherasim, pr. G. Dumitrescu, Ioan Bratu (profesor), St. Dobrinescu (institutor)-aleşi de corpul profesoral. Cenzori: M.S. Vergulescu (profesor), V. Ploeşteanu (expert contabil), C. Voicescu(controlor fiscal), C. Marinescu (contabil) .În 1928-1929, director al şcolii este G. Vieroşeanu, care de la 1 oct. 1929 prin ordinul ministerului nr.134 439/1929 este „desărcinat” şi înlocuit cu Ioan N. Ionaşcu. În urma apelului de a se dona şcolii obiecte şi documente vechi, sunt salvate multe asemenea acte. Sunt publicate în anuar „Cartea lui Petru Voievod, domnul Ţării Româneşti prin care întăreşte stăpânirea unor locuitori din Urlueşti şi Rădeşti peste părţile lor de moşie cumpărătoare”, act din 5 oct. 1561 donat de P. Zamfirescu din Rădeşti- Olt. Mai

apar „Cartea lui Simion Movilă către Grama Armaşu”(21 aprilie 1601), „Cartea lui Alexandru Voievod, domnul Munteniei, către Alăman din Drăjeneşti” (7 aprilie 1624), „Cartea lui Constantin Şerban Basarab către Neniul şi fiii săi din Comăniţa” (3 mai 1654), „Cartea lui Constantin Brâncoveanu către 24 boieri hotarnici” ( 1 iunie 1700) şi „Zapisul lui C-tin Buzescu (ultimul descendent al neamului Buzescu) către fraţii Căpreşti” prin care le dă loc de vii la Strejeşti ( dec. 1826) .

( B.A.R. P . I 7976 , F. 25x18 cm)

Eroi şi Monumente din Olt şi Romanaţi

Oltul şi judeţul Romanaţi au plătit un greu tribut de sânge pentru cucerirea independenţei şi realizarea Unităţii Naţionale a României. Numeroase monumente ale eroilor de pe întreg întinsul judeţului Olt cinstesc memoria Eroilor noştri. Să le îngrijim! Să luăm exemplu! Să nu uităm! Revista noastră vă prezintă câteva în ordinea alfabetică a satelor. Datele provin din arhiva regretatului profesor slătinean Gh. Mihai. Rugăm cititorii să ne confirme exactitatea datelor şi să aducă informaţii noi. Vă mulţumim!

Localitatea BălteniLocotenent Şurcă Mihail(n.29 aug. 1827, Bălteni, m.30 aug.1877 Griviţa)1.Ene Nicolae-soldat mort în campania din 1913

Eroii din războiului de întregirea neamului

1.Enăchescu Zamfir-căpitan 2.Stancu I. Popescu-plutonier 3.Marin Gr. Maican-sergent 4.Ion Pr. Badea-sergent 5.Gheorghe D. Măgureanu-caporal 6.Nicolae V. Niţu-caporal 7.Nae R. Piţur-caporal 8.Ilie St. Grigore-caporal Soldaţi 9.Radu Oprescu 10.Mihalache Ion Stoica

Ministrul Instrucțiunii în inspecția la Școala Normală din Slatina (1923)

Locotenent Șurcă Mihail



11.Neagu V. Şerban 12.Vasile R. Călin 13.Nedelea D. Şerban 14.Dumitru I. Popescu 15.Crăciun O. Dănică 16.Tudor R. Şerban 17.Iancu I. Dănică 18.Lixandru Mălacu 19.Mitică V. Şerban 20.Ion C. Dan 21.Stan T. Marineaţă 21.Dumitru Chiriţă 22.Radu Şt. Comănescu 23.Dumitru Pr. Grigore 24.Radu F. Comănescu 25.Dumitru Chiriţă 26.Constantin T. Călin 27.Ion T. Marineaţă 28.Voicu T. Marineaţă 29.Florea N. Marineaţă 30.Alexandru M. Piţur 31.Anton G. Ioniţă 32.Iancu M. Răcău 33.Marin Babă 34.Nicolae St. Nicola 35.Nicolae S. Militaru 36. Constantin T. Ciobanu 37.Constantin D. Martin 38.Stancu D. Ghindescu 39.Mihai I. Andronăchescu 40.Marin St. Grigore 41.Constantin M. Dănescu 42.Lixandru T. Andronăchescu 43.Mihai M. Mirică 44.Ion V. Ditu 45.Constantin G. Păun 46.Dumitru I. Păun 47.Ion D. Martin 48.Radu I. Pârvu 49.Tudor G. Badea 50.Voicu I. Mirică 51.Călin N. Stângă 52.Constantin I. Onţică 53.Ion B. Alexandru 54.Ion M. N. Pîrvulescu

55.Tudor C. Popescu 56.Savin T. R. Măican 57.Ion S. Suiceanu 58. Lazăr P. Boltoş 59. Petre R. Piţur 60.Petre Grigore 61. Radu M. Boţogan 62 Mihai M. Pătrăşcoiu 63.Nae C. Ionică 64.Voicu St. Martin 65.Marin B. Puiu 66.Constantin M. N. Martin 67. Tudor N. Ilina 68.Voicu M. Eremia 69.Marin Neaga 70.Nicolae I. Secetă 71.Marin G. Enache 72.Marin B.Eniţă 73.Ion L. Mălacu 74.Constantin I. Pârvulescu 75.Radu T. Dănică 76.Tudor Draguca 77.Stancu Andronache 78.Constantin B. Enculeasa 79.Constantin I. Sârbu 80.Gheorghe N. Matei 81.Nae R. Stoian 82.Tudor D. G. Măican 83.Nicolae C. Ene 84.Dură I. Eniţă 85.Nicolae I. Oancea 86.Constantin M. Matei 87.Dumitru C. Voicu 88.tudor D. Niţu 89.Constantin St. Dănică 90.Neagu P. Boltaş 91.Nicolae I. Toma 92.Ion M. Zamfir 93.Constantin D. Onţică 94.Constantin R. Ivan 95.Ion St. Dănică 96.Preda B. Enculeasa 97.Smarandache P. B. Boţogan 98.Voicu ion Voican 99.Marin N. Zanfir

100.Stancu D. Dănică 101.Radu L. Măican102.Gheorghe I. Păun 103.Constantin I. C. Nedelea104.Voicu C. Dan105.Gheorghe N. Bărbulescu106.Ilie B. Cârstea107.Gheorghe N. Marineaţă108.Marin G. Ciobanu109.Manea Mih. M. Ionaşcu110.Radu M. Enache111.Ion Mih. Ionaşcu112.Nicolae N. Ene113.Gheorghe I. G. Enache114.Ilie R. Ivan115.Dumitru I. Buşcă 116.Ilie Lixandru I. Secetă117.Tudor M. Chiriţă118.Gheorghe I. Deaconu119.Tudor n. Bărbulescu120.Radu C. Dan121.Oprea M.D. Ciurea122.Nicolae T. Iocob123.Voicu N. Mirică124.Ilie R. Vioca125.Petre N. Buzatu126.Ion D. Diţu127.Marin I. Diţu128,Gheorghe Onea Stan129.Radu D. Popescu130.Gheorghe I. M. Martin131.Voicu T. Stan132.Marin G. R. Iacov133.Tudor D. Ciobanu134.Marin I. Moşteanu135.Dumitru N. I. Drăghiceanu136.Tudor D-tru V. Comănescu137.Gheorghe D. I. Popescu138.Radu T. Piţur139.Tudor I. Enache140.Voicu N. D. Grigore141. Florea G. M. Păun142.Ion D. Grigore143.Radu Alexe144.Marin Pârvu



Militari căzuţi în cel de-al doilea război mondial: 1.Secetă Florea-sergent 2.Stoi Constantin-sergent 3.Comănescu Radu-coporal 4.Zamfir Marin-caporal 5.Pârvu Gheorghe-soldat 6.Boţogan Ilie-soldat 7.Marineaţă Dumitru-soldat 8.Marineaţă Ilie-soldat 9.Cernea Constantin-soldat 10.Lăzărescu Vasile-soldat

Comuna BobiceştiMonumentul eroilor din Bobiceşti este amplasat în faţa bisericii şi este construit din piatră în formă dreptunghiulară. Autorul lucrării este sculptorul N. Karagheorghevici. Pe faţadă este reprezentat în relief un soldat cu casca pe cap, în mâna dreaptă are

arma iar în stânga drapelul ţării. Pe frontispiciu este scris „Mărăşeşti” iar deasupra soldatului „Slavă şi recunoştinţă eroilor din Bobiceşti Romanaţi”.La picioarele soldatului

este harta României Mari deasupra căreia stă scris: „România întregită 1916-1918”. Sub hartă este numele eroului căpitan Băloiu I. Teodor iar pe soclu numele sculptorului.Pe spatele monumentului stă scris „Cerna-Jiu”iar

dedesubt numele a 18 eroi din 1916-1918 şi a doi aviatori din 1934 şi 1929. Pe partea stângă scrie pe frontispiciu „Oituz” iar dedesubt numele a 39 de eroi din 1916-1918. Pe latura din dreapta scrie pe frontispiciu „Mărăşeşti”iar dedesubt sunt numele celor 39 de eroi din 1916-1918.Aceştia sunt: 1. cpt. Băloiu I. Teodor 2. plut. Drăgănoiu N. Ion 3. plut. Cîrje I. Ion 4. sgt. Moştenescu V. Constantin 5. sgt. Drăgănoiu I. Ion 6. sgt.Stănciulescu Gh. Ilie 7. sgt.Drăgănoiu m. Marin 8. cap. Papugiu Gheorghe 9. cap. Tănasie Marin 10.cap. Marin Gheorghe 11.fr. Anastasia Ion

Soldaţi

12.Osiac I. Nicolae 13.Chitez N Marin 14.Păun M. ion 15.Gogorici Nicolae 16.Moană I. Păun 17.Stancu M. Ion 18.Dincă C. Ion 19.Dică I. Gheorghe 20.Dică Constantin 21.Roşu N. Constantin 22.Petriştoiu M. Marin 23.Moraru M. Ion 24.Tănasie N. Constantin 25.Dincă I. Mihai 26.Stan N. Ştefan 27.Stancu Marin 28.Craiţ Ştefan 29.Cealîcu I. Dumitru 30.Cealîcu I. Vasile 31.Şerban Gh. Constantin 32.Osiac P. Marin 33.Bojin Stan

Monumentul eroilor,

și Biserica din Bobicești

troița familiei Perpelea...



34.Ciucă I. Dumitru 35.Roşu I. Dumitru 36.Mîndră Marin 37.Şerban M. Gheorghe 38.Radu C. Ion 39.Ciobanu I. Ion 40.Cioran M. Ion 41.Danciu V Gheorghe 42.Stoica M. Pîrvu 43.Făluţă C. Vasile 44.Stoica D. Dumitru 45.Stoica I. Dumitru 46.Ciurea D. Dumitru 47.Ciurea D. Marin 48.Tiţa D. ion 49.Stânciu I. Pîrvu 50.Stuparu I. Anastasie 51.Stoica Gh. Ion 52.Bucur M. Teodor 53.Stanciu Radu 54.Ciobanu C. Marin 55.Tutunea V. Mihai 56.Gagiu C.Ion 57.Trăistaru m. Vasile 58.Trăistaru M. Ion 59.Cîrstoiu M. Ion 60.Coman R. Ion 61.Coman C. Ion 62.Cîrstoiu M. Barbu 63.Olteanu R. Mihai 64.Vintilă I. Ilie 65.Bădoiu C. Dumitru 66.Bădoiu C. Florea 67.Bădoiu C. Marin 68.Olaru Polifronie 69.Tutunea C. Ion 70.Cearapin I. Ştefan 71.Bădoiu C. Constantin 72.Tucă I. Petre 73.Zaharia Şt. Emanoil 74.Ioniţoiu I. Ion 75.Făluţă D. Vasile 76.Făluţă C. Ion 77.Făluţă V. Ilie

78.Făluţă V. Mihai 79.Alexandru I. Dumitru 80.Irimia Dumitru 81.Uţoiu I. Matei 82.Staicu P. Dumitru 83.Arnăutu I. Dumitru 84.Radu N. Dumitru 85.Vintilă I. Marin 86.Barbu E. Nicolae 87.Popa Dumitru 88.Popa Grigore 89.Florescu I. Dumitru 90.Florescu D. Dumitru 91.Băltăreţu Şt. Mihai 92.Cărnaru Ilie 93.Oprea Gheorghe 94.Costache Zamfir 95.Olaru Marin 96.Andriana Marin 97.Tudose Andrei Eroii din 1941-1945

1. slt.Mihăilescu Gh.2. serg.Şerban F.Ion3. serg. Şerban F.Gh.4. serg. Dică Gh.Ion5. serg. Trăistaru Mihail6. serg. Mitrache Emanoil7. serg.Stuparu Gh.8. serg. Niculescu Petre9. serg. Murgăşanu Petre10. cap. Păun Marin11. fr.Ciurea Florentin12. fr. Osiac M.Dumitru13. sold. Barbu Mihai14.sold. Cearapin Florea15.sold. Nicola C-tin16.sold. Danciu I. Victor17.sold. Tufă D-tru18.sold. Dincă M. C-tin19.sold. Tutunea D. Ilie20.sold. Cărnaru Ion21.sold. Mateescu D. Ion



22.aviator Bojin Gheorghe23.aviator Dumitru I. Florea Monumentul eroilor din satul BechetConstruit din lemn de stejar în formă de cruce-troiţă, vopsit în negru. Este amplasat în apropierea şcolii. În partea din faţă este scoasă în relief o caschetă, la mijloc scrie: „De la Patrie recunoştinţă eternă eroilor din com. Bechet-Romanaţi-1916-1918 şi 1941”.Dedesubt urmează numele eroilor.Pe spatele troiţei este scris: „Această troiţă este ridicată prin munca şi sârguinţa d-lui Marin Geambaşu şi Gheorghiţa soţie, învăţătorii com. Bechetu cu concursul d-lui Ing.silvic Mihai Marinescu, d-lui col. Enăchescu, precum şi al tineretului com. Bechetu”. Urmează numele eroilor:1916-1918: 1.Nicolae Stan2.Gheorghe Lică3. Bucur Nicolae4.Irimia Ion5.Ionescu Marin6.Dumitrescu Ilie7.Gheorghe F.Ilie8.Coandă Mihai9.Stan Radu10.Stănculescu Ilie11.Spătaru Marin

12.Statie Vasile13.Vlascu Ion14.Zamfir Ion15Munteanu Haralambie16.Dumitru P.Miu17.Constantin D.Oprea18Marin Năstasie19.Ion V. Nicolae20.Dumitru M. Vasile21. Eremia Gheorghe.

Eroii din 1941-1945: 1. Ionescu Dumitru2. Ionescu Grigore3. Preda C. Ion4. Miru C. Ilie5. Sandu Ilie6. Florescu Ion7. Văduva N. Traian8. Vasile Ilie9. Miu Gheorghe10. Oprea P. C-tin11. Alecu Gheorghe12. Voicu D. Ion13. Petrescu Grigore14. Petrescu Ion15. Prună N. Ilie16. Prună I. Ilie17. Stan Marin18. Marmeci Ion19. Miu Gheorghe20. Miu Dumitru21. Miu Ion22. Neague Marin

Din cauza timpului, numele eroilor nu se mai cunoaşte. Datele au fost extrase dintr-un raport al preotului C. Moştenescu către Arhivele Statului Slatina din 1 nov. 1976.Nu figurează pe liste numele învăţătorului şcolii din Bobiceşti, N. Rădulescu căzut în primul război mondial (vezi „Lumina Satelor”, Caracal din 1 iunie 1919, p.74).În lista eroilor din Bobiceşti, eroul C. V. Moştenescu (nr.4) era învăţătorul şcolii din Bechet.



Lansarea revistei Memoria OltuluiMiercuri 21 martie 2012, ora 13.30 , sala de festivităţi a Muzeului Judeţean de Istorie din Slatina a găzduit lansarea primului număr al revistei de istorie şi cultură ,,Memoria Oltului”. La festivitate au participat invitaţi de seamă: conducerea Muzeului de Istorie, profesori, ziarişti, reprezentanţi ai Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor, bibliotecari.

Revista a fost primită cu interes de către auditoriul prezent în număr semnificativ.Primul care a făcut referiri la recenta apariţie pe scena publicisticii judeţene a fost dl. Laurenţiu Guţică, directorul muzeului. Domnia sa, printre altele, a remarcat: „Un asemenea demers trebuie să fie privit ca un demers salutar pentru că este un demers de recuperare istorică. O asemenea publicaţie îşi propune să promoveze în primul rând valorile culturale şi istorice ale acestui areal geografic, iar la acest capitol trebuie să recunoaştem că în marile biblioteci din centrele universitare ale României, atunci când doreşti să obţii informaţii cu caracter istoric despre ceea ce s-a întâmplat în judeţul Olt şi în Slatina, găseşti foarte puţine lucruri. Oltul avea nevoie de o asemenea publicaţie” considerând-o ca pe „o apariţie salutară pe piaţa publicistică a acestei zone”, iar pe dl. Ion D. Tâlvanoiu drept „unul dintre profesorii extrem de harnici,modeşti şi cu un caracter ireproşabil” conchizând că ,,atâta vreme cât la catedră mai există oameni ca Ion Tâlvănoiu, judeţul Olt stă bine” şi „…o asemenea revistă, pentru ca demersul publicistic să aibă finalitate,trebuie trimisă Bibliotecii Academiei, dar şi la bibliotecile din centrele universitare importante, precum Bucureşti, Iaşi, Timişoara”.Părintele consilier, Ioan Rădoi de la Episcopia Slatinei şi Romanaţilor a subliniat importanţa revistei mai ales pentru tineri: „Tinerii ,oriunde ar fi , trebuie să ştie de unde vin. Renaşterea spirituală înseamnă să săpăm adânc în istorie şi să ne găsim izvoarele. Important pentru tânăra generaţie este să-şi cunoască trecutul pentru a nu ne mai trata nimeni de sus doar pentru că suntem români. Trebuie să ne cunoaştem valoarea şi să le spunem europenilor că dacă noi n-am fi luptat ,ei n-ar fi avut timpul şi posibilitatea să se dezvolte”.O bună părere despre revistă a avut-o şi d-na doctor în istorie, Aurelia Grosu care a apreciat-o ca fiind o revistă făcută cu multă seriozitate şi minuţiozitate ca rezultat al muncii de cercetare de mai mulţi ani a dl. Ion D. Tâlvănoiu. Pe lângă alte aspecte pozitive, d-na Grosu a remarcat faptul că revista are un aspect atractiv, concepută ca o îmbinare armonioasă de text şi ilustraţii ce vin să completeze textele articolelor. D-na Grosu apreciază că de multe ori cercetătorii sunt tentaţi să realizeze lucrări mari, de sinteză trecând prea uşor peste istoria măruntă ,peste elementele de istorie locală.D-na muzeograf Denissa Guţică Florescu evidenţiază meritul profesorului Mărgărit Niculescu de la Şcoala Normală din Câmpulung-Argeş, profesorul său de istorie din anii de liceu şi al directorului revistei. Profesorul care studiase la Liceul Radu Greceanu din Slatina a ştiut să insufle elevilor pasiune pentru cercetare, pentru studiul istoriei locale , a spus lucruri care erau interzise înainte de 1989, a ştiut să formeze oameni şi caractere.Directorul revistei în cuvântul său arată că Oltul şi Romanaţii au dat multe personalităţi a căror activitate este puţin cunoscută. „Memoria Oltului” nu doreşte să intre în competiţie cu nimeni,



revista va fi o revistă a tinerilor ce s-au săturat de falsele modele şi vor să se întoarcă la origini, la izvoare, la istorie. Manualele şcolare sunt prost alcătuite şi prea uşor primesc avizul Ministerului. Aduce mulţumiri colaboratorilor şi Asociaţiei Culturale Mâine din Balş care a sprijinit material apariţia revistei. Prezintă mesajul d-lui prof. Cătălin Mâinescu, preşedintele Asociaţiei Mâine care nu a putut fi prezent la eveniment :

Cu o treaptă mai aproape de cerCine mai credea că în acest mijloc de Apocalipsă pe care o străbatem, nu mai există decât două categorii de oameni: cei care fac bani şi cei care plâng de dorul lor, se înşeală amarnic! Toată nimicnicia cotidiană, toată zbaterea pentru idealuri de tinichea, goana nebună către nicăieri, toate sunt ignorate de către o mână de oameni care se ridică deasupra timpului lor pe care continuă să-l contemple din cerul plin de stele, din mijlocul lor...Aşa apare „Memoria Oltului”: ca un vis frumos, ca o bătaie de aripă, ca un curcubeu. Poate că unii au zâmbit, alţii şi-au schimbat privirea... Poate că nu a mai rămas prea mult timp... Dar... gânduri frumoase, entuziasm frizând nebunia, dorinţă dureroasă de a transforma debusolări în zbor albastru...

Străbunii sunt mai liniştiţi acum! Au aflat că cineva încearcă să îi trezească pentru a povesti. Pentru a se muta din stele în suflete tinere, pentru a-i trezi la rândul lor pe cei adormiţi prematur în ignoranţă şi uitare...

Aşa apare revista lor, ruptă din cealaltă viaţă, din cealaltă lume... Către aceasta, către aici...Ave!Şi mulţumirea pentru ceea ce vine, şi urarea de viaţă lungă, de zbor neîntrerupt! Cei care au urechi, aud! Să nu uitaţi asta niciodată!

Asociaţia Culturală „Mâine”

Olt tv: „Ideea acestei reviste a pornit din necesitatea de a oferi tinerilor o publicaţie a lor, despre istoria locurilor, trecutul lor, într-o formă atractivă şi cu o ilustraţie bogată.,,Memoria Oltului”vine să întregească în Galaxia Gutenberg un orizont ştiinţific al unor alte apariţii editoriale precum ,,Studii Slătinene” sau ,,Anuarul Muzeului Judeţean Olt”. În paginile revistei vom găsi şi articole care vin să atragă atenţia asupra manualelor alternative de istorie care ar trebui să beneficieze de mult mai multă atenţie pentru că unele conţin erori grave. Tocmai de aceea echipa redacţională a revistei îşi doreşte ca această publicaţie să depăşească statutul academic şi să ajungă şi pe băncile şcolilor ,pentru că până la urmă tinerii sunt cei care trebuie să-şi cunoască exact şi corect trecutul.”

Radio Oltenia Craiova a transmis în direct un interviu cu directorul Memoriei Oltului”.



Aducem mulţumiri încă o dată celor care au apreciat munca noastră şi ne-au sprijinit. Avem speranţa că şi pe viitor revista noastră îşi va găsi drumul spre inimile cititorilor iubitori de istorie şi cultură.Suntem deschişi spre colaborare tuturor acelora care doresc o altă orientare morală şi spirituală în rândul tinerilor cărora le este adresată în mod special revista noastră.Mărirea unui popor începe cu tinerimea sa. Decadenţa lui tot de aici începe.

MEMORIA OLTULUI

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală Memoria Oltului, cont RO 02CECEOT0130RON0581998, Sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro



Duminică 8 aprilie 2012, la ora 8 şi un sfert dimineaţa, în ziua intrării în Ierusalim a Mantuitorului nostru Iisus Hristos a intrat în nemurire poetul, romancierul, criticul şi istoricul literar care a fost Paul Dogaru. Născut la Slatina, urmase Liceul „Radu Greceanu” fiind coleg de clasă şi de aspiraţii cu poetul Marin Mincu (ce îl va evoca şi pe Paul Dogaru în „Intermezzo”). Suferind de mai multă vreme de cancer la colon, boală de care aflase prea tarziu, Paul Dogaru trăia retras. A fost vreme de 17 ani profesor de limba română la Şcoala Găneasa, iubind şcoala, elevii, fiind un bun coleg de cancelarie. L-a iubit pe Eminescu, a scos revista „Clepsidra” împreună cu elevii săi pe care îi iubea ca şi când ar fi fost ai săi. A fost un profesor desăvarşit, captivat de metaforă şi de cuvânt, un spirit care evada din infernul cotidian în lumea ideilor unde se simţea în elementul său. Dacă însă creatorii

se sting fizic mai repede datorită efortului creator, ei rămân nemuritori prin opera lor. Paul Dogaru lasă în urmă volumul de poeme „Fotografii voalate”(2002), romanele „Singurătatea lupului”(2007) şi „Obsesiile Mădălinei Crişu”(2008) şi monografia „Nicolae Fulga -între fabulaţie şi adevăr” (2010). Ne mai lasă o mulţime de articole de critică literară semănate cu dărnicie în presa olteană, articole despre care ştim că şi le dorea adunate într-un volum de „Critice”. E de datoria noastră, a celor care mai zăbovim puţin în urma lui, să-i împlinim şi ultima dorinţă.Memoria Oltului transmite sincere condoleanţe familiei şi celor ce regretă dispariţia scriitorului. Sperăm că nu se vor pierde manuscrisele, corespondenţa, biblioteca lui Paul Dogaru ci că vor fi salvate într-un fond special la Biblioteca Judeţeană din Slatina.Dumnezeu să-l odihnească!

Paul Dogaru (5 iulie 1944-8 aprilie 2012)

Din numărul viitor:

1.Aurel Vlaicu şi primul raid aviatic din Romania:Slatina -Piatra Olt (27 sept. 1910)2.Contribuţia Oltului la cucerirea Independenţei de stat a României-1877.3.Mănăstirea Clocociov- străveche vatră de istorie.4.Personalităţi romanaţene: generalul Gheorghe Argeşanu.5.Alexe Marin, primul profesor de fizică-chimie al Universităţii din Bucureşti.6.Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi.7.Clio zambeşte...8.Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi.

Asociatia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc.Izvoru, com. Ganeasa, jud. Olt, str.

Libertății, nr.96. Tel. 0727748101, 0724219925,

e-mail [email protected]ţi redirecţiona 2% din

impozitul anual către Asociaţia Culturală Memoria Oltului,

cont RO02CECEO0130RN0581998 Sucursala

C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585.

Detalii pe www.memoriaoltului.ro

nr.2 aprilie/ 2012

Documents