O R A Ș U L N O VA C I v A N U L V I , N U M Ă R U L 5 8 v J o i , 2 6 A p r i l i e 2 0 1 8 v I S S N 2 3 9 2 – 6 9 6 1Publicație lunară independentă

NOVĂCEANULNOVĂCEANULNOVĂCEANULCentenarul Marii Uniri de la Alba

Iulia din 1918 a declanşat multiple manifestări, unele mai reuşite, altele de un eşec răsunător. Între cele din urmă se numără şi celebrul reportaj, sau mai degrabă reclamă, intitulată 100 de ani de România, proiectată pe ecranele televizoarelor sau transmisă prin alte mijloace de comunicare în masă.

Auzind de zeci de ori această sintagmă, nu se poate să nu te întrebi: Oare România are numai 100 de ani de existenţă, aşa cum se sugerează? Că totul este un fals de la cap la coadă, nu este greu de observat. Dacă ne referim la ceea ce spunea Tudor Vladimirescu în celebra Proclamaţie de la Padeş din 1821 că Patria se cheamă poporul, atunci când zici România, zici poporul român, adică cei care au locuit şi locuiesc în jurul Carpaţilor de la Tisa până la Mare, cum spunea Eminescu. Acest popor are însă o vechime de milenii.

Existenţa unei continuităţi milenare a populaţiei pe actualul teritoriu al României, în ciuda amestecului cu invadatorii veniţi din cele patru vânturi, ne este dovedită azi de cercetările genetice care atestă că până la 70% din informaţia noastră genetică ne-a fost transmisă de la daci. Desigur, ponderea acestei informaţii este mai mare la populaţia de la deal şi munte şi ceva mai mică la populaţia de la şes. Aşa că a spune că România are doar 100 de ani vechime este un fals grosolan.

Ar mai fi în discuţie termenii sau cuvintele de - român şi România. După unii detractori ai istoriei poporului nostru, România ar fi un cuvânt inventat de revoluţionarii de la 1848 şi că, de fapt, românii ar fi un fel de adunătură de populaţii: goţi, cumani, slavi, pecenegi, albanezi, tătari, turci, bulgari etc. Acestor detractori le răspundem, că din timpuri seculare populaţiile de pe acest teritoriu

îşi spuneau rumuno, care, desigur, are legătură cu denumirea dată romanilor, aşa cum reiese din Tăbliţele de plumb de la Sinaia. Astfel, sub raport istoric România este de fapt ţara în care locuieşte romanitatea orientală.

Aici ar mai fi necesare unele precizări. După mai multe izvoare istorice romanii au fost veri din fraţi cu dacii. Argumentul este şi acela că în Documentele de la Vatican se spune că limba dacilor a făcut parte din acea limbă primordială din care s-a despărţit mai târziu latina, fără să fie însă o despărţire totală. Chiar limba greacă veche ar fi un amestec de vorbire tracă şi feniciană, ştiut fiind că grecii au luat de la fenicieni alfabetul, comerţul şi navigaţia pe mare. Un alt argument este că în nicio reprezentare privind întâlnirea dintre daci şi romani nu apare figura traducătorilor, semn că aceştia se puteau înţelege direct, fără ajutorul altcuiva.

Lozinca - 100 de ani de România - mai ridică o problemă. Desigur, înţelegem că aceasta apare strâns legată de reclamele comerciale, dar substratul pare a fi mult mai profund. Tradus fără menajamente mesajul sună astfel: voi românii sunteţi nişte copii cu caş la gură pe lângă noi cei din Occident, care avem state întemeiate de vreo 1500 de ani. Ca atare noi ştim mai multe şi mai bine decât voi cu ce se mănâncă afacerile statului. Aşa că – ciocu mic! Aşteptaţi să mai creşteţi, să vă maturizaţi şi apoi să vă aşezaţi cu noi la masă.

O astfel de interpretare lămureşte mai bine unele dintre comportamentele mai marilor Uniunii Europene faţă de România, începând cu MCV şi sfârşind cu acele liste negre privind pe unii dintre conducătorii noştri, despre care mass-media vorbeşte intens de o vreme încoace.

Prof. un iv. dr. N. VINŢANU

În perioada 14 – 20 mai 2018, la Novaci se organizează ,,ZILELE CULTURII NOVĂCENE’’, amplu ciclu de manifestări cultural-artistice care preced tradiționala manifestare folclorică pastorală ,,Urcatul oilor la munte’’, ediția a 51-a.

,,Zilele culturii novăcene’’, cuprind între altele:

- Festivalul de teatru ,,Sabin Popescu’’, ediția a XIX-a, cu două zile dedicate Teatrului Școlar, la care vor participa trupe de teatru de la Școlile Gimnaziale Novaci şi Pociovaliştea, grădinițele de copii şi liceele gorjene;

- Lansarea volumului de poezie ,,Trandafiri şi amintiri’’ al poetului novăcean, ION FLOREA (joi, 17 mai 2018);

- Sp e c t a c o l fo l c l or i c extraordinar, sâmbătă, 19 mai 2018, pe scena din Dumbrava Hirişeşti;

- Tradiționala manifestare folclorică pastorală ,,Urcatul oilor la munte’’, ediția a 51-a, la care au fost invitate ansambluri folclorice din Băbeni, Horezu şi Vaideeni, județul Vâlcea, Răşinari şi Boița, județul Sibiu, Petrila, Vulcan şi Petroşani, județul Hunedoara, Târnăveni, județul Mureş.

Din județul Gorj au fost invitate ansamblurile din Baia de Fier, Crasna şi Polovragi, precum şi Ansamblul Artistic profesionist ,,Doina Gorjului’’ din Târgu-Jiu.

ZILELE CULTURII NOVĂCENE

În zilele de 14 şi 15 aprilie 2018, la Rânca s-a organizat un stagiu de pregătire pentru 15 salvatori montani de la diferite structuri din țară. Stagiul, organizat de către Salvamont România, a beneficiat de prezența unor specialişti danezi de la European Training Center din Danemarca.

Pe lângă posibilitățile de formare a unor salvamontişti cu înalt nivel

profesional, stagiul organizat la Rânca a constituit şi o recunoaştere a renumelui de care se bucură Salvamont România. Stagiul de la Rânca s-a încheiat luni, 16 aprilie 2018, când în Stațiunea Rânca a avut loc Conferința Națională a Salvamont, la care au participat 70 de salvatori montani din întreaga țară.

D. CONSTANTIN

STAGIU DE PREGĂTIRE PENTRU SALVAMONTIȘTII MONTANI LA RÂNCA

2

NOVĂCEANUL 26 Aprilie 2018

Primăvara lui 1916. Războiul între Puterile Centrale şi Antanta începuse de aproape doi ani. România era în perioada de neutralitate. Șoseaua Novaci-Sebeş, adică Drumul Regelui sau Transalpina, cum va fi denumită mai târziu, fusese reparată destul de bine, încă din 1914-1915, când au fost aduşi în contul „zilelor de clacă” pentru întreţinerea drumurilor câteva mii de gorjeni, doljeni, vâlceni sau din alte judeţe ale Olteniei. În viziunea comandanţilor noştri militari, acest drum strategic era de importanţă deosebită în cazul unui conflict de amploare.

Ca localitate de graniţă între România şi Austro-Ungaria, Novaciul era împânzit în acea perioadă de o mulţime de noi veniţi. Unii erau poienari sau şugăgeni, refugiaţi din Ardeal pentru a nu li se confisca animalele în folosul armatei sau pentru a scăpa de înrolarea forţată a celor tineri sau mai puţin tineri în armata cezaro-crăiască. Nu lipseau, desigur, nici agenţi ai stăpânitorilor vremelnici ai Ardealului, pentru a culege informaţii despre aşteptările populaţiei, mişcări ale armatei române, starea drumurilor şi, bineînţeles, despre şoseaua Novaci-Sebeş.

Printre cei refugiaţi din Ardeal se găsea şi un anume Ghiboi, renumit cioban din Poiana Sibiului, care îşi pusese turmele şi avutul la adăpost, stabilindu-se în Novaci. Era un om înalt, cam de 1,85 m, spătos, cu părul mare, grizonat de anii trecuţi peste el şi cu o voce puternică. După ce „trăgea la măsea” un pahar-două de vin adus de la Drăgăşani la Cârciuma Cernăzeanu, aflată în mijlocul satului, începea să cânte cu voce tare cântece patriotice din acel timp şi să strige apoi din răsputeri – Trăiască România Mare! Lumea se obişnuise cu felul lui de a fi şi considera că aşa îşi varsă necazul pentru ceea ce îi făcuseră stăpânitorii de peste munţi.

Într-o zi, pe la prânz, Ghiboi

intrase în cârciumă şi, negru de supărare, spusese cu voce tare că „dă la toată lumea de băut”. Primise o veste care îl tulburase peste măsură. Un bun prieten de-al lui din Ardeal aflase că numele de Ghiboi era în capul listei de români din Mărginime, consideraţi „duşmani periculoşi ai Împărăţiei Austro-Ungare”. Aceasta însemna că viaţa lui era în pericol în orice moment. Aşa că hotărâse să facă el în acea zi un fel de „pomană” pentru sufletul lui. Mesenii au primit bucuroşi oferta lui Ghiboi şi au început să strige împreună cu acesta – Trăiască România Mare!

Undeva, într-un colţ al încăperii, un tinerel pe nume Olteanu nu zicea nimic, ci doar sorbea vinul cu înghiţituri mici. Observându-l, Ghiboi a venit direct spre el, întrebându-l răstit de ce nu strigă – Trăiască România Mare! Aceasta i-a răspuns cam obraznic, că nu primeşte ordine de la beţivani despre ce să facă. Înfuriat peste măsură, Ghiboi l-a prins pe tinerel între palme, l-a ridicat în tavan şi i-a dat drumul direct pe masă. Spre amuzamentul celor din jur, tinerelul a început să strige cu o voce piţigăiată – Trăiască România Mare!

Întâmplarea a fost comentată în fel şi chip câteva săptămâni. La un moment dat nu s-a mai auzit nimic despre Ghiboi. În sat se dădea ca sigură informaţia că fusese răpit de agenţii austro-ungari şi dus în Ardeal. După ani s-a aflat că, într-adevăr, acesta a fost răpit, torturat în temniţele ungureşti şi ucis mişeleşte. În zadar au încercat cei doi băieţi ai lui să obţină adevărul în instanţele statului şi să ceară pedepsirea vinovaţilor. Poate pedeapsa cea mai mare pentru asupritori a fost că Ardealul s-a unit cu Ţara iar ciobanul Ghiboi a rămas unul dintre miile de eroi anonimi ai Marii Uniri, despre care aproape nimeni nu mai ştie. Sperăm ca aceste rânduri să fie un fel de aducere aminte a faptelor lui, prin care să ţinem treaz spiritul luptei împotriva cotropitorilor străini.

GHIBOI ŞI ROMÂNIA MAREProf. univ. dr. N. VINŢANU

,,Un negostor bogat făcu donație singurei sale fiice, pe care o măritase cu un tânăr de familie bună. Nu trecu mult şi el începu să se căiască de uşurința cu care luase această hotărâre grăbită. Li se părea tinerilor că el le este o sarcină prea grea, îi vorbeau cu dispreț şi nu-i dădea nici măcar strictul necesar, spre a trăi de azi pe mâine.

Pentru a face să înceteze această stare rea de lucruri, ce se gândi negustorul? Împrumută de la un prieten o sumă foarte mare de bani, pe care făgădui că i-o va înapoia peste câteva zile. Veni acasă, intră în camera sa şi începu să numere de mai multe ori monedele, pe care le făcea să sune destul de tare ca să fie auzit.

Tinerii, auzind sgomotul, alergară numai decât. ,,De unde îți vine tată, această sumă mare de

bani, după donația ce ne-ai făcut din toate bunurile şi din toți banii tăi?’’, întrebă fiica sa.

,,De la o datorie, pe care nici nu mai puneam preț, fiica mea! Mă gândesc să vă fac şi din aceştia o nouă donație; nu e nevoie decât să aducem un judecător aici!’’

Fu chemat numaidecât judecătorul. Bătrânul îşi făcu testamentul şi declară, că dorința lui e, ca după moarte, tot ce se va găsi în cufărul cel mare, ce-l avea înaintea lor, să aparțină fiicei şi ginerelui său.

Abia apucară ceilalți să iese din cameră şi negustorul umplu cufărul cu pietre, apoi se duse să înapoieze prietenului său, banii, pe cari acesta îi încredințase.

De aci încolo totul se schimbă pentru el în casă. Tinerii erau plini de atenție şi cu mare grije pentru el, îi

împlineau toate dorințele, temându-se că dacă-l vor neglija, testamentul va fi schimbat şi comoara din cufăr va fi pierdută.

La câțiva ani în urmă bătrânul muri. După înmormântare, moştenitorii alergară în

grabă să deschidă cufărul, spre a intra în stăpânirea însemnatei sume de bani, ce se aşteptau să le rămână.

Ce credeți că găsiră înăuntru? Cufărul era plin cu pietre, iar deasupra lor se afla un bilet, în care era scris aceste vorbe:

,,Pietre de aruncat după aceia, care îşi dau altora avere, înainte de moarte’’.

C. LIANU, Fost învățător Școala Novaci

MĂRINIMIE ȘI NERECUNOȘTINȚĂ (Din Revista Populară ,,Prietenul Săteanului’’, nr. 8, noiembrie 1926)

Gândurile mă poartă cu mulți ani în urmă, de pe vremea când eram copil şi aşteptam cu nerăbdare Sfintele Sărbători de Paşti. Încă de la lăsatul secului, gândul nu-mi era decât la această mare sărbătoare a creştinătății.

În fiecare casă, cât de săraci ar fi fost oamenii, se străduiau să gătească nişte hăinuțe noi pe care să le îmbrace pentru prima dată în ziua Învierii Domnului. Copiii erau preocupați ca în timpul postului să aleagă ouăle cele mai tari pentru tradiționalul ciocnit al acestora din zilele de Paşti.

Apropierea Sfintelor Sărbători de Paşti se transforma în fiecare gospodărie într-o muncă asiduă de curățenie, în case şi grădini. Cu câteva zile înainte, oamenii începeau pregătirile: cumpărau cele necesare, tăiau mielul, vopseau ouăle, se pregăteau de hramurile care se organizau în curțile bisericilor.

Cu toată propaganda la care erau supuşi oamenii, regimul comunist nu a putut să îndepărteze țăranul român şi să scoată din mintea şi sufletul oamenilor credința că Paştile reprezintă cea mai Înălțătoare Sărbătoare a creştinătății.

Îmi amintesc de lumea care făcea

neîncăpătoare lăcaşele de cult, de oamenii îmbrăcați în costume populare care rivalizau cu picturile de pe pereții bisericilor, de horele care se țineau în Novaci, în special în zilele a doua şi a treia a sărbătorilor de Paşti, când lumea venea îmbrăcată în tradiționalul port novăcean.

Ce a rămas din toate acestea? O fugă nebună în zilele

premergătoare la cumpărături de tot felul. Și totul doar pentru mâncare. Foarte puțin din Sfințenia sărbătorii, din bucuria care ar trebui să se reverse peste sufletele noastre la un asemenea moment înălțător al Învierii Domnului Iisus Hristos.

Totul se rezumă aproape numai la mâncare şi băutură. Cu toată strădania slujitorilor lăcaşelor de cult, puțin câte puțin, pierdem din însemnătatea acestui moment fundamental al istoriei

umanității, ÎNVIEREA MÂNTUI-TORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, din tradițiile şi obiceiurile strămoşeşti, din Sfințenia bunilor şi străbunilor noştri. Și e păcat!

Constantin DÂRVĂREANU

AU TRECUT ȘI SFINTELE SĂRBĂTORI DE PAȘTI!

26 Aprilie 2018

3

NOVĂCEANUL

Karl Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist, pe la mijlocul secolului al XIX- lea, că o stafie umblă prin Europa. Este stafia comunismului. De ce această ideologie utopică şi criminală a rămas doar la stadiul de stafie şi de ce comunismul a eşuat ca doctrină politică, economică şi socială??

Fac parte din generaţiile care au cunoscut şi au trăit comunismul după ideologia marxist-leninistă dacă nu, chiar stalinistă. Noi, cei născuţi la sfârşitul perioadei interbelice şi începutul celei de a doua conflagraţii mondiale ne-am petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea până la maturitate (aveam 50 de ani la Revoluţia din Decembrie 1989) în Paradisul promis de comunişti, care a fost de fapt, un adevărat infern. De aceea, ne-am bucurat la prăbuşirea acestui sistem care ne-a scos, timp de peste 50 de ani, de pe orbita progresului şi civilizaţiei.

Faptul că noi am trăit toată perioada comunistă, ne dă dreptul să-l judecăm şi să ne întrebăm de ce doctrina comunistă a eşuat şi dacă ideea de comunism mai are vreun viitor.

Ideile comuniste au reuşit să atragă speranţele oamenilor de fi egali şi de a avea o viaţă mai bună şi mai fericită. Comunismul s-a dorit a fi o religie pentru oamenii săraci pentru că le-a promis puterea, egalitatea şi fericirea pe pământ, aşa cum creştinismul le-a promis oamenilor, că cei din urmă vor fi cei dintâi şi lor li se cuvine Paradisul. Comuniştii spuneau, că aceia care sunt cei mai săraci vor conduce lumea. El a ştiut să speculeze psihologia umană pe latura aceasta a aşteptărilor şi speranţelor. Această promisiune a rămas însă la modul declarativ, afirmativ, şi nu a trecut la cea a faptelor şi a practicii.

Un alt motiv pentru care comunismul a avut succes la nivelul societăţii omeneşti este acela că s-a întemeiat şi pe alte caracteristici psihologice ale oamenilor şi anume invidia şi ura.

Tendinţa spre egalitarism a indivizilor unei comunităţi apare din nevoia de a aduce la nivelul celor mai săraci şi pe cei care au o viaţă mai bună decât a acestora. Este de fapt un proces de egalizare în jos. Cu alte cuvinte, comunismul egalizează sărăcia şi nu avuţia.

Lozinca comunismului ,,de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi” este falsă şi înşelătoare, pentru că necesităţle le stabilesc cei ce au puterea şi care, după cum s-a văzut în practică, cine împarte, parte-şi face.

Omul, prin structura sa ca fiinţă evoluată este profund egoist, individualist şi invidios pe semenii săi. Comunismul a ştiut să exploateze foarte bine şi foarte eficient acest tip de porniri profund umane. Invidia şi dorinţa de a-l coborî pe cel superior sunt generale în societate. Cu toată credinţa în capacitatea comunismului de a capta şi de a împlini speranţele şi aspiraţiile oamenilor, bilanţul real, practic al acestuia este realmente catastrofal. In comunism, au fost investite mari speranţe fără să îndeplinească nici una dintre acestea. Comunismul a avut priză şi s-a bazat tocmai pe păturile cele mai sărace şi mai puţin educate ale societăţii.

Să ne amintim numai, la nivelul localităţii noastre, Novaci, cine au fost cei care au îmbrăţişat primii ideile utopice ale comunismului şi cine au fost cei care au cauţionat noua putere investită de tancurile sovietice după 1945. Să ne amintim cum cei mai puţin gospodari, mai leneşi şi mai inculţi au participat la falsificarea alegerilor din 1946 şi la preluarea puterii de către cozile de topor ale ruşilor.

Comunismul a eşuat în primul rând, datorită doctrinei sale teoretice, dar mai ales aplicării sale în practică. A eşuat pentru că a desfiinţat proprietatea privată, singura formă de propritate care s-a dovedit viabilă şi conformă cu esenţa umană de-a lungul istoriei. Proprietatea privată corespunde aspiraţiilor umane prin faptul că prin natura sa, omul este egoist şi individualist, el vrea să ştie ce este al lui, pentru care munceşte şi care îi asigură independenţa politică,

economică şi socială. Inlocuirea proprietăţii private cu proprietatea colectivă a fost o iluzie şi cea mai mare greşeală a comunismului. Omul needucat priveşte proprietatea comună ca pe o proprietate a nimănui, pe el interesându-l numai ce e al lui şi nu ce e al nostru. Proprietatea privată este cea care asigură dezvoltarea liberei inţiative şi a progresului, precum şi siguranţa şi independenţa economică a indivizilor. Comuniştii au considerat că proprietatea privată naşte zi de zi şi ceas de ceas exploatarea şi capitalismul.

Capitalismul este o societate care împarte, chiar dacă nu echitabil bogăţia, pe când comunismul împarte în mod echitabil şi egal sărăcia. Care este, de fapt, opţiunea de preferat??

Comunismul a eşuat pentru că a pornit de la premiza falsă, că toţi oamenii sunt egali şi au aspiraţii şi necesităţi egale. Ori, este bine ştiut faptul că în natură, în general, şi în societatea umană în special, acţionează cele două legi fundamentale ale biologiei: ereditatea şi variabilitatea. Oamenii nu sunt egali prin naştere, deci prin ereditate şi sunt diferiţi prin aspiraţii, posibilităţi şi opţiuni. Negarea acestor evidenţe a fost o frână în dezvoltarea societăţii .

O binecunoscută zicală spune că ,,natura ne aseamănă, dar cultura ne diferenţiază”.

Comunismul bolşevic nu a avut încredere în ţărani şi şi-a propus modernizarea ţărănimii înapoiate prin lichidarea proprietăţii private, cauza, rezistenţei ţărănimii la colectivizarea pământului şi la sistematizarea localităţilor rurale. Țăranii superficial proletarizaţi de-a lungul modernizării comuniste şi-au pierdut singura lor avere, pământul care le-a dat o independenţă economică, socială şi politică.

România, a fost şi încă mai este o societate ţărănească, rurală şi sătească. In prezent în România există încă 10 milioane de locuitori rurali, din care aproximativ 3 milioane sunt încă activi în agricultură.

De-a lungul timpului, ţăranii s-au pierdut pe drumul migraţiei interne din comunism şi externe din post comunism. Satul tradiţional care a contribuit la formarea naţiunii române e pe cale de dispariţie. Tăranul român tradiţional nu mai există decât în fotografiile de la Muzeul Țăranului Român.

Pentru cei mai în vârstă din generaţia noastră, Ceauşescu şi regimul său, au însemnat un progres prin mutarea de la sat la oraş, pantofi în loc de opinci, apă curentă în loc de closet în fundul curţii, locuri de muncă relativ bine plătite în industrie, şcoli pentru copii şi posibilităţi de a merge la facultăţi.

Dispariţia regimului comunist a însemnat pentru aceştia prăbuşirea unui univers plin de siguranţă şi certitudini în pofida unor inconveniente de natură materială şi morală. Neavând alt termen de comparaţie, regimul comunist cu realizările sale, aparent importante – fabrici, uzine, şosele, şcoli, spitale, metrou, Casa Poporului, nu putea fi decât ceea ce-şi puteau dori. Ei au trimis copiilor aceeaşi impresie falsă în esenţa sa, care repetă această lecţie de viaţă fără să ştie despre ce vorbesc.

Din discursurile acestor oameni au dispărut lipsurile de toate felurile, alimentele pe cartelă, cozile interminabile, la pâine, lapte, brânzeturi, ouă etc, tăierile de curent, care la sate ajungeau şi la 20 de ore pe zi, frigul din case, lipsa medicamentelor, pedepsirea avorturilor, demolarea şi sistematizarea satelor şi altele. Mulţi au uitat că programul TV ajunsese la două ore pe zi şi la 5 ore la sfârşit de săptămână, majoritatea fiind dedicate cultului personalităţii lui Ceauşescu şi semianalfabetei sale soţii. Azi, oamenii din aceste generaţii uită că au deplina liberate de a călători doar cu buletinul, în Italia, Spania, Franţa sau Anglia, unde peste 3 milioane de români îşi câştigă existenţa în Occidentul decadent pe care îl blama regimul Comunist. Puţini dintre ei îşi pun problema că pe vremea comunismului nu puteai emigra decât dacă erai evreu, german, sau dacă aveai rude bogate care plăteau pentru a-ţi da voie să pleci. Ei uită că astăzi, mulţi dintre

cei care pe vremea comunismului nu au ieşit niciodată din lagărul socialist, astăzi merg la copii sau rudele lor în SUA, Canada, Australia, Noua Zeelanda sau în oricare dintre ţările Europei Occidentale.

Neavând termen de comparaţie, ei nu au habar că, fără regimul comunist, la ora actuală România, ar fi fost la nivelul unor ţări ca Grecia, Spania sau Portugalia cu care eram aproape la acelaşi nivel de dezvoltare economică şi socială înainte de cel de al doilea război mondial. Fără prevertirea morală moştenită din perioada comunismului, cele aproape 3 decenii de la Revoluţia din 1989 ar fi arătat astăzi altfel. Preluarea puterii de către eşalonul 2 al Partidului Comunist prin FSN, PDSR şi PSD, continuatoare ale fostului regim comunist, au împiedecat dezvoltarea politică, economică şi morală a societăţii, ţara noastră rămânând mult în urma statelor cu care am împărtăşit aceeaşi doctrină politică.

DE CE COMUNISMUL A RĂMAS DOAR O STAFIE

HORA UNIRII, «REZIST 2018 CENTENAR

Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română

Să stârpim hoţii din ţară Ca Ţepeş, odinioară.

Iarba rea din holde piară Piară hoţia din ţară

Între noi de-acum să fie Numai cinste şi-omenie.

Moldoveni, munteni, olteni,Ardeleni şi bănăţeni

Haideţi toţi să ne unim Corupţia să stârpim.

Unde-i unul nu-i putere La nevoi şi la durere

Unde-s cinci puterea creşte Corupţia nu sporeşte.

Noi toţi cinci suntem de-o seamă De un tată şi de-o mamă Toţi cinci copii într-o casă România cea frumoasă.

Veniţi la Prut cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire

Ca să-şi reunească glia Basarabia şi România

Şi să afle tot românul Şi UE-ul şi străinul

Că «Rezist de România E în război cu hoţia

Şi susţine cu-ndârjire A ŢĂRII reîntregire.

Actualizarea poeziei “Hora Unirii” de Vasile Alecsandri

de către Nicolae Stângă, pensionar, fost cercetător ştinţific principal

La ICPA al ASAS-Bucureşti. 31.01.2018

26 Aprilie 2018

4

NOVĂCEANUL

�Pag. 5

Nu sunt un nostalgic al comunismului. De altfel, l-am şi criticat în multe dintre scrierile mele. Dar nici nu pot ignora faptul că şi comunismul a avut părțile lui bune.

Pe liderul incontestabil al comunismului românesc, Nicolae Ceauşescu, îl putem acuza de orice, dar nu-l putem acuza pentru spiritul patriotic de care a dat dovadă.

Că mulți dintre comuniştii români ridicau în slavă P.C.R şi pe liderul său, asta a ținut mai mult de păstrarea scaunelor şi privilegiilor oferite de fostul regim comunist.

A venit Decembrie 1989, că a fost Revoluție, că a fost lovitură de stat, asta rămâne să hotărască cei în drept, mai ales că acum s-ar părea că a sosit timpul ca românii să afle adevărul, chiar dacă abia după aproape 30 de ani. Ori cine ştie, se va afla vreodată?

După Decembrie 1989, încet, încet, dispar mecanismele după care a funcționat regimul copmunist, făcându-şi loc sistemul privat. Au reuşit cei care au îndrăznit, au avut curaj, au riscat.

După mai bine de 28 de ani de la Evenimentele din Decembrie 1989, constatăm că în oraşul Novaci s-au făcut multe lucruri bune, mai ales în ultimii ani, în special în gospodărirea şi înfrumusețarea oraşului. Să vedem totuşi, cum stăteau lucrurile în primii ani de instaurare a capitalismului românesc şi în localitatea noastră. Și am să iau ca etalon anul 1993.

Recensământul populației din anul 1992 ne arată că populația oraşului Novaci număra 6.427 locuitori, dintre care, 3.166 bărbați şi 3.261 femei; 98% de naționalitate români şi 2% alte naționalități. După religie, 6.409 ortodocşi, iar 18 aparținând altor culte religioase.

Astăzi, populația oraşului Novaci a scăzut sub 5.800 locuitori. De ce? Tocmai aici este marea problemă, ca să nu zic marea dramă a poporului român: lipsa locurilor de muncă, lipsă care a determinat, după unele statistici, circa 5 milioane de români să plece în lumea mare în căutare de lucru, de mijloace de existență.

La nivelul anului 1993, în oraşul Novaci, 1.113 persoane lucrau în agricultură şi silvicultură, 117 în industria extractivă, 486 în industria prelucrătoare, 78 în industria energo-electrică, 128 în construcții, 234 în comerț, 216 în transporturi-telecomunicații, 20 finanțe-bănci, 58 în administrație, 155 în învățământ, 204 în sănătate, 55-prestări servicii. Unii novăceni lucrau în sectorul minier la Albeni, Berbeşti-Alunu, în zona petrolieră Târgu-Cărbuneşti – Câmpu-Mare, pe

platformele industriale din Târgu-Jiu, Târgu-Cărbuneşti, Bumbeşti-Jiu, Sadu.

Din acea perioadă industria de exploatare şi prelucrare a lemnului, ramură de bază a economiei oraşului, a trecut prin procesele de transformare, restructurare şi adaptare la principiile economiei de piață.

La nivelul anului 1993 existau cele 5 microhidrocentrale şi se avea în vedere dezvoltarea sistemului hidroenergetic, numai că s-au găsit unii oameni care s-au opus cu vehemență dezvoltării acestui sector care pe lângă crearea de noi locuri de muncă, putea aduce venituri importante în bugetul local. Tot la nivelul acelui an funcționau încă în localitate 10 agenți economici cu capital integral sau majoritar de stat: 5 regii autonome, 5 societăți comerciale cu capital integral de stat; 106 agenți economici cu capital privat din care 97 S.R.L şi 9 S.A, care desfăşurau activități comerciale.

Exista Fabrică de pâine cu capacitate de 10 tone în 24 ore aparținând GORJ PAN S.A Târgu-Jiu, Bază pentru preluarea animalelor aparținând S.C. CAR GORJ S.A. Târgu-Jiu, Centrul pentru preluarea lânii şi pieilor aparținând COMPIL S.A Târgu-Jiu, Centrul pentru prelucrarea laptelui aparținând S.C LACTO Târgu-Jiu, Autocoloana I.T.A aparținând S.C ,,Gilortul’’ S.A Târgu-Cărbuneşti, AGROMEC (S.M.A), A.C.R., Sector O.G.A, Șantier FORCONCID S.A Râmnicu-Vâlcea, Șantier electromontaj S.A, filiala Călimăneşti etc.

Tot la nivelul anului 1993, Spitalul Novaci funcționa cu 5 secții de specialitate, avea o capacitate de 175 paturi, existau policlinică, dispensar uman, T.B.C, un cabinet stomatologic. În domeniul asigurării sănătății populației lucrau 141 angajați, dintre care 30 pesonal mediu de specialitate şi 9 medici.

În Novaci funcționa un Cămin pentru copii preşcolari, fosta Casă de Copii Preşcolari.

Învățământul novăcean era bine dezvoltat şi apreciat în țară. În Novaci funcționau un liceu cu profil mixt, două şcoli generale cu clasele I-VIII, la Novaci şi Pociovaliştea, patru şcoli cu învățământ I-IV, la Siteşti, Huluba şi pe străzile Valea Gilortului şi Rânca, grădinițe de copii în toate satele, Clubul Elevilor.

Tot în Novaci erau filiale ale B.C.R., B.R.D., C.E.C., Trezorerie, Depozit de Stocare, Oficiu Poştal, telefonie fixă.

Deşi serviciile pentru populație începuseră să cunoască un oarecare regres, erau totuşi reprezentate

prin Cooperativa de Consum şi S.C ,,Novatex-Arta’’ Novaci. Era perioada când îşi făceau loc asociațiile familiale şi întreprinzătorii independenți cu capital privat.

Iată că la nivelul anului 1993, populația oraşului Novaci avea unde să lucreze, nefiind obligată să părăsească localitatea în căutare de locuri de muncă pentru a-şi găsi mijloacele de trai.

Ce a urmat se ştie. Economia oraşului Novaci a dispărut puțin câte puțin, făcându-şi loc tot felul de buticuri, chioşcuri în care se vindea gumă de mestecat, ciocolată, cafea, sucuri de tot felul, vegeta pe care novăcenii le vedeau doar prin reclamele posturilor de televiziune sârbeşti ori prin shopurile în care aveau acces doar acoliții regimului comunist.

Când treci pe lângă fosta fabrică de cherestea sau pe lângă alte locații unde lucrau sute de novăceni, te apucă plânsul. Nişte ruine în care au trudit mulți novăceni, nişte grămezi de moloz. Unde au dispărut utilajele din dotarea unităților, care au fost beneficiarii jafului abătut după Decembrie 1989 la Novaci, ca peste tot în țară?

Lipsa locurilor de muncă a făcut ca populația oraşului Novaci să scadă cu mai bine de 600 locuitori din 1992 până astăzi, deşi cred că numărul este mult mai mare. Iată de ce tânjim uneori după vremurile de tristă amintire.

Sunt lăudabile inițiativele Primarului Oraşului Novaci, dr. ing. Dumitru Leuştean de atragere a unor proiecte care să ducă la dezvoltarea oraşului nostru şi în primul rând la crearea de locuri de muncă. Mulți novăceni, dacă ar avea unde să lucreze, ar veni imediat lângă familiile lor.

De asemenea, ținând cont de faptul că prin modernizarea D.N 67C, Drumul Regelui sau Transalpina, turismul românesc îşi mută pe zi ce trece centrul de greutate în zona Novaciului, recomand tuturor novăcenilor să se orienteze spre investiții în acest domeniu. Sugerez, în primul rând novăcenilor, să se adreseze Obştii ,,Cerbul’’ din Novaci şi să investească în Satul de vacanță Plopul, să se gândească la viitorul lor şi al copiilor lor. Viitorul Novaciului va fi cu siguranță TURISMUL!

Încă odată mă adresez novăcenilor să investească în turismul acestei zone extraordinare până nu va fi prea târziu. Ar fi păcat ca noi, novăcenii, să ne uităm cum alții, nu ştiu de pe unde, investesc în această mare bogăție cu care a fost înzestrat Novaciul.

Constantin DÂRVĂREANU

ORAȘUL NOVACI – PE DRUMUL DINTRE COMUNISM ȘI CAPITALISM

În termeni simpli, prin civilizaţie se înţelege, după cum ne spun dicţionarele, modul sau felul în care omul trăieşte, munceşte, îşi preţuieşte strămoşii etc. Unii cred că civilizaţia unui popor s-ar exprima prin mijloacele tehnice pe care acesta le foloseşte. Adică dacă ai mijloace tehnice mai sofisticate, atunci eşti mai civilizat. Numai că tehnica prin care acţionezi este ceva care te ajută să munceşti sau să trăieşti într-un anume fel. Esenţial este, însă, tocmai modalitatea în care munceşti sau trăieşti. Aşa se face că poţi avea mijloace tehnice dintre cele mai sofisticate, dar ele sunt folosite împotriva altor oameni pentru a-i face sclavii tăi. Atunci se înţelege că tehnica sofisticată nu este

decât un instrument de barbarie, de anulare a valorii în sine a omului.

Că veni vorba de valori, tot auzim de ani de zile că trebuie să ne aliniem la valorile europene, valori care sunt de fapt franco-germane, că toată organizarea socială, toate măsurile economice şi politice trebuie să se ia în numele acestor valori europene. Vom reveni asupra acestui subiect cu alt prilej, dar deocamdată vrem să precizăm că, de fapt, orice civilizaţie este cultură în acţiune, respectiv un ansamblu de valori politice, morale, ştiinţifice, estetice, juridice, religioase etc., cu care omul sau o societate lucrează în fiecare zi. Când spunem ansamblu de valori, avem în vedere ceea ce s-a obţinut în

decursul istoriei ca rod al iscusinţei omului, prin care munca şi viaţa sunt mult uşurate. Aşa se face că invenţia focului, a războiului de ţesut, a plugului, a organizării statale, a codurilor morale şi juridice au constituit tot atâtea îmbunătăţiri în condiţia umană.

Dacă privim în jurul nostru, în casa în care locuim sau în localitatea în care trăim, vedem cum se folosesc zilnic sute şi sute de valori ştiinţifice, tehnice, juridice, morale, estetice sau religioase rezultate din spiritul inventiv al omului. Acestea asigură o viaţă mai plină de siguranţa zilei de mâine, o protejare mai înaltă a familiei, precum şi faptul că se poate gândi viitorul în termen de o mai

mare certitudine sau de respect faţă de sine şi de ceilalţi.

Important ni se pare că în toate timpurile istorice, fiecare popor a avut civilizaţia lui. S-au produs, însă, numeroase amestecuri ale civilizaţiilor, cum a fost cea greacă sau romană cu cea orientală, rezultând noi tipuri de civilizaţii. Ceea ce ar trebui neapărat spus, este că orice tip de civilizaţie, cu adânci rădăcini în istorie, ca de altfel şi a fiecăruia dintre noi, are o axă, o orientare în jurul căreia sunt aşezate valorile acelei civilizaţii. Există, aşadar, o structură fundamentală, un cuplu de valori care dau configurarea acelei civilizaţii.

CIOCNIREA CIVILIZAŢIILORProf. univ. dr. N. VINŢANU

26 Aprilie 2018

5

NOVĂCEANUL

�Pag. 6

�Urmare din pag. 4

Prof. univ. dr. N. VINȚANU

Astfel, civilizaţia romană, spre exemplu, a avut toate valorile sale organizate pe direcţia cuceririi altor popoare şi spolierea bogăţiei acestora, aşa cum reiese cel mai clar din dreptul roman, unde sute de ani tot ceea ce cucereau romanii devenea bun al Romei: pământuri, păduri, bogăţii, oameni etc.

Civilizaţia creştină medievală a avut o altă axă de organizare a valorilor sale: organizarea vieţii omului după modelul lui Iisus şi al apostolilor săi. Aşa se face că aproape 1000 de ani, în Evul Mediu european s-a încercat a se trăi vita apostolica, în rugăciune şi posturi, în smerenie şi resemnare, în retragerea din lume etc. Istoria ne spune că această vita apostolica a fost frecvent presărată cu invazii ale altor popoare, cu genociduri în locurile sfinte, pe timpul Cruciadelor etc.

În zilele noastre, marile centre de putere politică, economică, ştiinţifică, tehnică şi militară încearcă să absoarbă zone cât mai întinse din civilizaţiile altor popoare. Ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, cu războaie cu sute de mii de morţi, care nu se mai termină, este doar un exemplu concret. Aceasta ne face să vorbim despre o amploare fără precedent în ciocnirea civilizaţiilor. În această ciocnire este prinsă şi civilizaţia românească, în toate aliniamentele ei.

Începutur i l e c iv i l i zaţ i e i româneşti se pierd în negura mileniilor. Ele se regăsesc în modul de viaţă al carpaticilor, cum îi denumeşte istoricul Virgil Vasilescu. Este vorba de populaţia care a trăit pe versantul Carpaţilor, ferită mult timp de atacurile năvălitorilor. Nu întâmplător Decebal a statornicit capitala Regatului dacilor în Munţii Orăştiei. Noile cercetări arheologice pun în evidenţă existenţa unor elemente de

civilizaţie încă de acum vreo 8000 de ani, unele prezente şi astăzi, cum ar fi: proprietatea individuală şi de grup, existenţa obştilor, a terenurilor de păşunat în comun, a unor instalaţii de morărit şi a cuptorului de pâine ale colectivităţii, platforme comune de rugăciune etc. La rândul lor, multe unelte pe care le folosim şi azi vin din acele vremuri: sapa, coasa, toporul, secera, ciutura morilor pe apă, colorarea fibrelor cu ajutorul unor plante, războiul de ţesut, croitul cojoacelor, împodobirea cămăşilor sau pieptarelor, hora de la sărbători etc.

O caracteristică a populaţiilor carpatice a fost sedentarismul, adică nu au plecat să cucerească pe nimeni, să jefuiască avutul altora. Au învăţat să-şi construiască civilizaţia lor mai ales prin efort propriu. Au învăţat şi de la alţii, dar mai ales din propria experienţă. Considerându-i pe străini ca „oameni care vin să ceară aici pâine şi apă”, nu s-au pregătit suficient pentru luptă, pentru a-şi apăra avutul. Forţa lor principală a constat în unitatea cu cerul, cu zeităţile timpului, cu familia şi grupul aparţinător. Au descoperit metalele, mijloacele mecanice de sporire a forţei omului (vârtelniţa, ciutura cu linguri, scara urcătoare etc.). Treptat, spaţiul carpatic s-a remarcat, după mulţi istorici de prestigiu, ca fiind centrul Vechii Europe. De aceea, probabil, părintele istoriei, Herodot, spunea că ,,tracii sunt neamul cel mai numeros şi mai răspândit în lume după cel al indienilor”, iar dacii erau „cei mai viteji, cinstiţi şi harnici dintre traci”.

Istoricii ne mai spun că între anii 3500 şi 500 Î.Hr au loc mai multe ciocniri dramatice dintre civilizaţia carpaticilor şi valuri ale migratorilor

străini care au năvălit peste sedentarii din Carpaţi. Între anul 500 Î.Hr şi 106 d.Hr, civilizaţia strămoşilor noştri suferă alte lovituri teribile din partea invadatorilor agresivi din Nordul, Estul şi Sudul Europei. Sub presiunea romană, carpaticii se disipează iarăşi în vechi comunităţi răspândite mai ales în zone greu accesibile, păstrându-şi neatinsă civilizaţia milenară. Invadatorul roman va fi şi el spulberat de barbarii asiatici sau de cei veniţi din întunecimile nordului. Va urma o tăcere de sute de ani până când civilizaţia românească să renască pe tiparele vechilor structuri de valori ale carpaticilor.

Treptat, civilizaţia românească începe să se structureze temeinic prin Litovoi, prin Basarabi, prin vitejii Domni munteni şi moldoveni. Românii din Ardeal, căzuţi sub ocupaţie străină, în ciuda unor represiuni fără precedent, îşi păstrează vechea civilizaţie în micile lor comunităţi. Li s-au luat pământurile, li s-au interzis drepturi fundamentale de către cei veniţi de data aceasta din Vest şi au fost izgoniţi pe înălţimile dealurilor şi munţilor, dar nu au renunţat la civilizaţia lor, la valorile lor fundamentale.

Civilizaţia românilor din Muntenia şi Moldova cunoaşte o puternică ciocnire cu civilizaţia otomană, ciocnire care a durat aproape 500 de ani, dar care nu a putut să o anuleze. Secolele XVIII şi XIX semnifică renaşterea valorilor româneşti străvechi, în jurul cărora se cristalizează, prin unirea Principatelor, Statul Naţional România şi apoi, în 1918, Statul Naţional Unitar Român, care cuprinde toate provinciile locuite de români. Ceea ce a urmat după aceea este ştiut de cei mai mulţi dintre noi: au apărut noi invadatori, unii dintre ei dispunând de

mijloace şi metode mult mai sofisticate, dar care vizau toate cam acelaşi scop şi anume ştergerea civilizaţiei româneşti de pe arena istoriei.

Abia scăpată din strânsoarea unei civilizaţii străine, România este dată pe mâna unor noi stăpânitori, care, de fapt, şi ei urmăresc acelaşi ţel – scoaterea de pe scena istoriei a acestei civilizaţii. Prin şiretlicuri şi ameninţări dure ne-au făcut să ne distrugem industria, agricultura, zootehnia, vechile rânduieli din viaţa omului, cum ar fi: modul de hrănire, îngroparea morţilor. Directivele Europene, cum se cheamă azi noile porunci ale Înaltei Porţi de la Bruxelles, ne spun că trebuie să desfiinţăm întrajutorarea în muncă, respectiv dacă chemi o rudă sau un vecin să te ajute să degajezi terenul de un copac doborât de vânt, trebuie să faci contract de muncă, iar el să se înscrie în Registrul zilierilor. Dacă vrei să îţi vinzi surplusul din produsele muncii tale, trebuie să fii persoană fizică autorizată şi să declari la Fisc toate veniturile pentru a fi impozitat. Mai mult, dacă vrei să îţi plângi mortul (părinte, frate, vecin etc.), aceasta nu se poate face decât la capelă, nu la domiciliul mortului, iar dacă nu este capelă, trebuie făcut totul pentru a construi o astfel de locaţie.

Aşadar, ciocnirea dintre civilizaţia românească străveche şi cea occidentală a atins cote inimaginabile. Noii invadatori, sub pretextul că ne „civilizează”, vor să ne stârpească din rădăcini valorile existente de mii de ani pe acest pământ. Vom trăi sau veţi trăi şi veţi vedea. Ceea ce nu au putut face invadatorii timp de atâtea milenii, cred că nu vor putea realiza cei ce se cred astăzi noii stăpâni ai lumii…

În perioada interbelică, învăţătorii şi preoţii din satele româneşti au desfăşurat o bogată activitate pe plan cultural, materializată prin înfiinţarea de cămine culturale şi biblioteci şi prin organizarea de şezători culturale şi serbări populare, la care participau majoritatea sătenilor. De aici rezultă prestigiul şi statutul social de care se bucurau în acea epocă preotul şi dascălul, care se implicau în viaţa comunităţii din care făceau parte, prin conferinţele şi activitatea culturală pe care o desfăşurau. Am ales, pentru exemplificare, comuna Pociovaliştea, datorită faptului că Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale păstrează un registru cu procesele-verbale ale şezătorilor culturale din perioada 1928-1937:

,,Astăzi, 10 ianuarie 1929, subsemnaţii membrii ai Comitetului Cultural din parohia Pociovaliştea, împreună cu domnii învăţători ai şcoalei primare locale, ne-am întrunit în şedinţă, în cancelaria şcoalei, unde am luat în discuţie înfiinţarea Căminului Cultural, care să coordoneze şi să dirijeze activitatea educativă şi culturală a poporenilor din această comună, întrucât munca izolată este grea şi nici n-ar putea da rezultatele dorite, unde toţi factorii culturali colaborează pentru promovarea şi intensificarea educativă şi culturală în popor. Având în vedere cele de mai sus hotărâm:

Înfiinţarea în comuna Pociovaliştea a unui

Cămin Cultural cu numele de <<Renaşterea>>, care va funcţiona respectând statutele şi instrucţiunile Fundaţiei Culturale <<Regele Mihai I>> şi ale societăţii preoţeşti <<Renaşterea>>. Membrii prezenţi au ales următorul Comitet de conducere: Preşedinte, Preot Nicolae Săftoiu, vicepreşedinte, dl. Serghie Leuştean, secretar-casier, dl. Victor Ţivlea, iar ca membri pe domnii Florian M. Sitescu, Gheorghe Constantinescu, Ion Dumitrescu, Petre Caragel şi Dumitru Surupăceanu, toţi din comuna Pociovaliştea, Gorj. Sediul Căminului va fi în şcoala primară.

Șezători culturale se vor ţine în fiecare lună din timpul anului, după un program stabilit de membrii Căminului. Căminul va organiza cel puţin odată pe an serbări publice cu scopuri filantropice. La fiecare şezătoare se va face cronica asupra faptelor însemnate şi bine alese din ţară şi străinătate cu învăţături trase din rostul întâmplărilor, povestite de către un membru al căminului cultural, care se va desemna. Se va forma un cor bisericesc din elevi şi adulţi, care va da răspunsurile la Sf. Liturghie, producându-se şi la şezătorile culturale. Biblioteca este dată sub îngrijirea secretarului şi va fi compusă din cărţile şcolare şi ale comitetului cultural, care va forma averea Căminului Cultural.

Căminul se va alimenta din următoarele subvenţii: donaţii, cotizaţii, venitul colportajului,

venitul serbărilor date în acest scop. Colportajul va funcţiona potrivit regulamentelor date de Fundaţia Culturală <<Regele Mihai I>> şi de Sf. Episcopie sub privegherea directă a secretarului. Farmacia Căminului se dă în sarcina secretarului, care va îngriji să aibă întotdeauna medicamente de prim ajutor. Membrii Căminului se vor îngriji ca să organizeze expoziţii anuale de produse ale gospodăriilor casnice, şcolare şi agricole şi se vor da premii de încurajare celor mai vrednice gospodine şi eleve.

Excursiuni se vor face pentru a se cunoaşte frumuseţile naturii, istorice şi monumentele de artă din vecinătate şi din întreaga ţară. Drept care am încheiat prezentul process-verbal în triplu exemplar, din care unul se va reţine la cancelaria Căminului, iar două se vor înainta spre aprobare Fundaţiei Culturale <<Regele Mihai I>> şi Sf. Episcopii a Râmnicului-Noul Severin.” În 1939, Căminul Cultural din comuna Pociovaliştea şi-a schimbat denumirea în ,,Cuza Vodă”, avea 66 de membri şi un buget de 37 500 lei.

La 24 mai 1931, la biserica parohială ,,Sf. Ioan Botezătorul” s-a ţinut şezătoarea comitetului cultural, cu desfăşurarea următorului program: ,,Șezătoarea s-a deschis cu rugăciunea <<Împărate Ceresc>>, cântată pe două voci de cei doi cantori ai parohiei, buni muzicanţi.

CĂMINUL CULTURAL ,,RENAŞTEREA” DIN COMUNA POCIOVALIŞTEA

Cristian GRECOIU

...CIOCNIREA

26 Aprilie 2018

6

NOVĂCEANUL

�Urmare din pag. 5Preotul Nicolae Săftoiu urmează

cu conferinţa <<Necesitatea luminării satelor>>. Cucernicia sa spune că una din primele cause duce poporul nostrum, ca şi orice popor la destrămare şi ruină este ignoranţa, sau neştiinţa. Fără lumina minţii, care dirijează întreaga activitate a omului şi deci săteanului nostru, nu se poate vorbi de pace şi bună voie între oameni, de bună rânduială şi progres. Omul fără lumina cărţii, n-are nici credinţă puternică în Dumnezeu, n-are nici milă şi cu bine faţă de semenii lui. El se va asemăna cu o barcă fără cârmaci pe apă, luată de valuri şi purtată în toate părţile. Tot aşa omul, purtat de ispitele şi valurile vieţii, din cauza ignoranţei, bâjbâie în toate părţile şi numai răutăţi poate face.

Toate popoarele care vor să progreseze se îngrijesc a căpăta lumină şi învăţătură prin cercetarea legilor divine şi descoperirile ştiinţei, care lucrează mână în mână pentru ridicarea şi înălţarea popoarelor. La noi satele zac aproape în întuneric. Trebuie să ne ocupăm de luminarea lor, pentru că pe

ele se sprijină viitorul neamului. După aceea cântăreţii urmează cu cântarea <<S-apropie Iisus>> şi <<Noi nu minţim>>. Preotul Nicolae Săftoiu citeşte lectura <<Tovărăşia cu oamenii răi>>, din broşura <<Treizeci istorioare morale>> din care desprinde învăţătura că deprinderea copiilor buni cu cei răi e un rău, care îi duc şi pe ei pe povârnişul pierzării.

Deci toată grija pe copii de a-i feri de legătura cu tovărăşia cu copii răi, beţivi, fumători, leneşi şi hoţi. Se închide apoi şezătoarea cu rugăciunea <<Tatăl Nostru>>, cântată de cantori şi de cei de faţă. Au luat parte 17 bărbaţi, 27 femei şi 11 copii, total 55.”

Într-o perioadă când nu exista televiziune şi internet şi analfabetismul constituia o problemă majoră în mediul rural, serbările culturale organizate de preoţi şi învăţători, dedicaţi misiunii de luminare a satelor, constituiau nu doar un mijloc de culturalizare, ci şi de informare privind mersul societăţii, de socializare şi petrecere a timpului liber.

...CĂMINUL CULTURAL ,,RENAŞTEREA” DIN COMUNA POCIOVALIŞTEA

Privesc, ascult, citesc şi nu îmi vine să cred. Unii dintre mai marii

peste banii ţării şi ai noştri ne spun răstit că nu putem să fim decât săraci. Nu ne pot creşte veniturile pentru că se strică nu ştiu ce echilibru şi vine inflaţia. Adică sărăcia noastră devine şi mai săracă.

Nedumerit de astfel de raţionamente caut prin teancurile de cărţi şi notiţe nişte cursuri de la Istoria doctrinelor economice de pe vremea studenţiei. Nu prea găsesc mare lucru, dar am confirmarea că nivelul salariului, mărimea părţii din veniturile realizate de pe urma muncii tale este în legătură cu rodnicia, cu productivitatea muncii pe care o depui. De exemplu, dacă un brutar produce 30 de pâini pe oră şi un altul 40 în tot atâta timp, evident că cel de-al doilea ar trebui să aibă salariul mai mare.

De la astfel de lucruri, simplificate la maximum, pleacă mulţi dintre economiştii noştri, care până la urmă ne-o spun în faţă, că avem lefuri mici pentru că munca noastră nu se ridică la standardele europene. Adică vezi Doamne, suntem prost calificaţi, leneşi, chiulangii, dezordonaţi etc. Vorbe grele aruncate pe obrazul românului pentru a se justifica de ce dă tot înapoi, ca racul.

Banalele cursuri de care vorbeam mai sus mai spuneau că rodnicia, productivitatea muncii, depind de nivelul tehnic al mijloacelor cu care lucrezi şi nu doar de forţa

fizică şi intelectuală pe care o ai. Aici se complică rău lucrurile. Astfel, dacă munceşti cu sapa pentru a produce grâu sau porumb, să zicem, suprafaţa lucrată nu poate fi mai mare de maximum un hectar. Dacă foloseşti, tractor, maşini de prăşit, adunat recoltat etc., productivitatea creşte de câteva zeci de ori.

Prin aceasta am ajuns la punctul fierbinte al economiei unei ţări: fără industrie şi doar cu servicii şi ceva agricultură, cumpărată şi aceasta mai mult de jumătate de străini, nimic nu poate merge. Adică merge, dar în folosul altora, nu al românului. De aceea, conform noilor statistici, peste 5 milioane de români „şi-au luat lumea în cap”, cum se zice, şi au emigrat peste hotare. Unii mai vin pe la casele lor, din Paşti în Crăciun, cum spune o vorbă bătrânească, dar în rest muncesc pentru alţii, ca aceştia să devină şi mai bogaţi.

Dacă punem cap la cap cele de mai sus aflăm că industria şi agricultura au fost distruse tocmai pentru a elibera forţa de muncă necesară occidentului. La aceasta se adaugă crearea unei penurii de produse industriale sau alimentare de bază: de la banalele cuie, sape, coase etc., până la maşini cu care să sporeşti rodnicia muncii – strunguri, freze, tractoare, camioane, utilaje pentru construcţii etc. Astfel de mijloace tehnice de muncă se găsesc, dar aduse din străinătate şi la preţuri exorbitante. În agricultură procedeul folosit a fost acelaşi: distrugerea centrelor care produceau seminţe de calitate, a

pepinierelor, a crescătoriilor de porci, de pui, de găini etc., pentru a fi nevoiţi să importăm totul - din occident, în primul rând.

Trăgând linie şi adunând, obţinem că ni s-au disipat mijloacele proprii de creştere a productivităţii muncii, tocmai cu scopul de a fi săraci şi tot mai săraci. Ceea ce deranjează cel mai tare este că orice încercare de a se mări cât de cât veniturile oamenilor sunt imediat anulate prin tot felul de „inginerii financiar-bancare”. Ba mai mult, nişte domni scorţoşi cu salarii pe lună cam cât are un român de rând în câţiva ani, ţipă la noi că trebuie să punem osul la muncă pentru că altfel se strică nu ştiu ce balanţă. Balanţa este stricată de mult domnilor, de când bogăţia adunată la un pol de un număr mic de oameni, a contrabalansat total la celălalt pol sărăcia celor mulţi.

În cursurile de care vorbeam, am mai găsit şi o mică notiţă despre Școala economică de la Chicago, en vogue în occident încă de prin anii ’30 din secolul trecut. Ideea de bază a acestei şcoli este că orice creştere a preţurilor duce la inflaţie. Astăzi, raţionamentul este următorul: dacă vor creşte prea mult salariile, adică cheltuielile cu forţa de muncă, va creşte şi mai mult inflaţia. De fapt, vrea să se spună că va creşte sărăcia: dacă ai bani mai mulţi creşte inflaţia şi, prin urmare, nu poţi face mare lucru cu ei.

Tot în notiţele de la curs am

găsit că salariul exprimă raportul de forţă dintre angajat şi angajator: salariu mare înseamnă că angajaţii sunt bine organizaţi; salarii mici, înseamnă că lucrătorii nu sunt organizaţi. Probabil că de aceea noua legislaţie a muncii „hinghereşte” pe toate drumurile pe zilieri, pentru a combate, chipurile, munca la negru. Foarte bine! Trebuie combătută munca desfăşurată în condiţii ilegale. Dar nu cumva toată ţesătura aceasta de legi, ordine, instrucţiuni sunt făcute pentru a descuraja munca? Unii dintre cei plecaţi să lucreze peste graniţă mi-au spus că tocmai acest hăţiş legislativ, dimpreună cu plata foarte mică a muncii lor, i-a făcut „să-şi ia lumea în cap”.

Preţul muncii omului de rând are valoare doar prin raportarea la ceea ce poate face cu acei bani, respectiv, bunurile şi serviciile pe care le poate procura cu aceştia. Despre acest aspect fundamental al vieţii românului domnii scorţoşi, invocaţi mai sus, nu scot un cuvânt. Ne privesc în schimb cu un aer superior, de adevăraţi europeni, aşa cum stăpânul priveşte la slugile sale. La unii chiar apare un zâmbet a la Gioconda, care pare a spune: sunteţi mulţi, proşti, săraci şi nici nu ştiţi de ce! Deocamdată suntem mulţi, săraci, probabil neşcoliţi bine în ale hoţiilor economice, iar cu „ştiutul” despre cine suntem, mai vedem noi de partea cui va fi adevărul până la urmă…

MINCIUNI ÎN STRAIELE ŞTIINŢELOR ECONOMICEProf. univ. dr. N. VINŢANU

Adevăratul profesor te învață din inimă şi nu din carte.

AnonimProfesorul mediocru vorbeşte.

Profesorul bun explică. Profesorul foarte bun demonstrează. Profesorul eminent inspiră.

William Arthur WardSe ştie că un profesor bun e cel

care te face ca lucrurile mai grele să ți se pară uşoare.

Grigore MoisilMenirea unui profesor nu este să

creeze elevi asemeni imaginii lui, ci să ajute elevii să creeze propria lor imagine.

Visul începe cu un profesor care crede în tine, trage de tine şi te împinge la un nivel superior, înțepându-te uneori cu un băț ascuțit numit ,,adevăr’’.

Dan RatherUn bun profesor este un maestru

al simplificării şi un duşman al simplismului.

Louis A. BermanScrisul corect este pâinea

profesorilor de limba română. Camil Petrescu

Profesor este orice om de la care poți să înveți ceva.

Nicolae IorgaFelul cum este profesorul este

mult mai important decât ceea ce învață el.

Karl MenningerTimpul este cel mai bun profesor.

Din păcate, el îşi omoară toți elevii.Hector Berlioz

Școala cea bună este aceea în care şi şcolarul îl învață pe profesor.

Nicolae IorgaScopul învățării unui copil este

ca acesta să meargă mai departe fără profesorul său.

Elbert HubbardNe amintim cu apreciere de

străluciții noştri profesori, însă cu gratitudine de acei profesori care au atins simțămintele noastre umane. Lucrurile ce trebuiesc a fi învățate sunt în mod necesar o materie brută, însă căldura este elementul vital pentru creşterea plantelor şi a sufletelor copiilor.

Carl Jung

Culese de General Ion STAICU

SĂ NE IUBIM PROFESORII!

26 Aprilie 2018

7

NOVĂCEANUL

ION FLOREA

Trandafiri si amintiri,ION FLOREA

ION

FLO

RE

A v

TR

AN

DA

FIR

I Ș

I A

MIN

TIR

I

ISBN 978-606-516-951-7Editura MĂIASTRA v Târgu Jiu v 2018

Romanţă

Ți-am trimis în primul plicBobocel din lunca noastră,Vioreaua primăveriiParfumată și albastrăCe-am cules-o într-o noapteCând un ciob de Lună nouăAdormise într-un bradLiniștit și plin de rouă.

Stam desculț în iarba udăSub mestecenii sihaștriSărutând-o cu credințaCă sunt ochii tăi albaștri.Căci visam pierdut, la tineȘi la prima sărutareCe ți-am dat-o altfel, parcă,Nu pe-un fluture de floare.

N-o uita, te rog, iubito!Într-o pagină de carte,Căci e floarea primăveriiȘi-a iubirii fără moarte.

,siTrandafiri

amintiri

ÎNTR-O SEARĂ

Într-o seară au căzutToate stelele mărunteÎntr-un iezer melancolicDe pe șoldul meu de munte.

NEBUNIESeară bună, seară linăDin legendă ce-mi aduci?Ori tu vii la fel străinăDorul tânăr să-mi usuci. Somn ușor, frumoasă stea Noapte bună, Lună trează Doar și azi în viața mea Se mai naște blând o rază. Zboară pasărea iubiriiCătre alte zări de viseUnde-și lasă trandafiriiFlorile să fie-ncinse. Păsări albe iarăși trec Către cerul de departe Pe când eu nu știu să plec Către sud, tot mai departe. Căci suntem astăzi amândoiDouă umbre violeteNumărând castanii goiDe amurguri indiscrete. Stele pier rotite-n zare Ca șiragul de cocori Dintre toate oare care Mi te-a dus atunci în zori. Cerul toamnei de și-ar ștergeAlba lacrimă de LunăAș lăsa din nou să-mi legeDorul, inima nebună. Și prin nori și prin tăceri Mi-aș trimite amintirea Să-mi aducă azi ce ieri Ezita să-mi dea iubirea.

DORMIDormi iubito! Și să-ți fieSomnul înflorit de viseVântul sudic să te-adiePrin ferestrele deschise. Dormi iubito! Blânda Lună Îți surâde prin perdele Cu luceferii de mână Și suita sa de stele. Dormi iubito! Munții sunăDe izvoare și cavaleȘi un psalm de noapte bunăȘoptesc brazii verzi pe vale. Dormi iubito! Trandafirul În pervazul larg se frânge

Iar ofranda-ți dă zefirulDin petalele-i de sânge.

Dormi iubito, strânge-n brațăPerna albă, dantelată.Șterge-ți scumpo de pe fațăLacrima de dor curată. Dormi iubito! Peste noapte Dorul meu să te-nfășoare

Să alinte-n calde șoapteFrăgezimea ta de floare.

În timpul vieții a fost lipsit de această bucurie. Ca foști colegi, nelip-sit de la întâlnirile Cenaclului literar ,,Miorița’’, buni prieteni, conștient de valoarea lui literară, mi-am asumat responsabilitatea de a-l readuce în memoria novăcenilor săi pe cel care semna multe poezii cu pseudonimul ION PIERDUTU.

Cele peste 430 poezii adunate în acest prim volum de poezie, le-am structurat în cinci cicluri: I –FLORI ALESE CU MIROS DE TRANDAFIRI ȘI AMINTIRI, II – ANOTIMPURILE IUBI-RII, III – RAPSODUL ȘOLDULUI DE MUNTE, IV – POEZII CU IZ DE SATIRĂ și V – Drumul către eternitate – POE-ZIE ÎNGROPATĂ ÎN TRISTEȚE.

Am zis prim volum de poezie fiindcă au mai rămas încă multe ne-publicate, precum și proză, cugetări, chiar și piese de teatru.

Sper ca de acolo de unde este, să vadă că noi, novăcenii, nu l-am ui-tat și că prin poeziile sale va rămâne pentru Novaci și pentru toți cei care l-au cunoscut, NEMURITOR, iar pentru cei care nu l-au cunoscut, un mare talent plecat prea devreme din această lume, când mai avea încă multe de spus în domeniul poeziei.

Constantin DÂRVĂREANU

Cartea de față cuprinde o bună parte dintre poeziile cu mi-ros de trandafiri și amintiri ale poetului ION FLOREA.

Am țiunt să adun între coperțile sale, cu sprijinul famili-ei, Mirela, economist la Spitalul Novaci și Maria, pensionară, poezii de mare valoare necunoscute no-văcenilor, care scot în evidență un mare talent care ar fi avut multe de spus în domeniul poeziei dacă firul vieții nu i-ar fi întrerupt firul său de poezie.

ION FLOREA s-a născut la 7 septembrie 1942 în Novaci-Gorj. Mama-casnică, tatăl, cioban.

A urmat cursurile Școlii Ge-nerale Novaci, dar, deși și-a dorit foarte mult să meargă mai departe la școală, vremurile i-au fost împo-trivă.

A fost marele său of, dar cu ambiția pe care a avut-o, înzes-trat cu un talent deosebit și cu o inteligență sclipitoare, a reușit să-și îmbogățească nivelul de cunoștințe prin citit, zile și nopți în șir petrecute în tovărășia cărților. A citit sute, poate mii de cărți, mul-te dimineți prinzându-l cu cărțile deschise în mână.

A cunoscut tâmplăria, munca la pădure, chiar și frumoasele tai-ne ale păstorilor care vor constitui sursa de inspirație pentru multe dintre poeziile și poveștile sale.

Marea pasiune a vieții sale a fost poezia. Avea o ușurință uimi-toare în versificație, aidoma izvoa-relor din munți către tumultuosul Gilort, ținuturi pe care le-a cutre-ierat de mic copil și care se regăsesc în majoritatea poeziilor sale. Un talent de excepție care a adunat în versuri imagini extraordinare din natură, trăiri, gânduri, emoții, fră-mântări, multă tristețe ca urmare a unui destin neîmplinit, spirit boe-mic și de Frondă, har nemăsurat cu ajutorul căruia a filtrat prin prisme proprii ordinea și nedreptățile so-ciale ale timpului său.

A plecat dintre novăcenii săi la doar 50 de ani, pe 19 decembrie 1992, cel care s-a numit mereu ,,Rapsodul șoldului de munte’’, lă-sând în urma sa o adevărată bogăție literară. Marea sa dorință era să-și vadă adunate poeziile într-o carte.

Am cercat să le adun Cu privirea și cu mâna Dar din miile de stele Am rămas numai cu una. Și aceea m-a făcut Ca să-mi uit în cupă vinulȘi să beau în alte cârciumiTot amurgul și seninul.

Lansarea cărții, joi, 17 mai 2018, ora 1200, la Casa de

Cultură Novaci

26 Aprilie 2018

8

NOVĂCEANUL

Novăceanul v Nr. 58

Publicație lunară tipărită cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Novaci și al obștilor de moșneni din Novaci,

Pociovaliștea și Cernădia

COLEGIUL DE REDACȚIE:

Constantin DÂRVĂREANU, redactor șef

Nicolae VINŢANU, redactor șef adj.

Otilia GIURCA, redactor

Cristian GRECOIU, redactor

Tel. 0744 656 726, e-mail: darvareanu@yahoo.com

S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L.Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20

Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343E-mail: tipografia.prodcom@gmail.com

Pre-press & print:

Tehnoredactare:RODICA TEIȘI

NOVĂCEANULNOVĂCEANULNOVĂCEANUL

Șirul călătoriilor mele alăturea de membrii Ansamblului Folcloric ,,Nedeia’’ s-a întrerupt cu aproape 10

ani în urmă. Amintirile sunt mereu treze însă în mintea şi sufletul meu. Toate călătoriile ne-au fascinat, ne-au făcut să trăim intens, să vibrăm de fericire. Dintre toate însă, cea din august 2006 nu poate fi comparată cu nimic.

Pe la jumătatea lunii august 2016 am pornit-o pe drumul Italiei, urmând a ajunge în vârful cizmei, în Provincia Calabria. Am trecut prin Ungaria şi după câteva ore de odihnă la Hotelul Monarchia construit pe fosta proprietate a Cristinei de Habsburg, al treisprezecelea copil al Mariei Tereza, am intrat în Austria, trecând printr-un sat comercial de o frumusețe rară, cu vreo 150 de magazine aparținând actorului american Arnold Schwarzenegger, născut în oraşul Graz din Austria. Am străbătut apoi o zonă agricolă a Austriei, cu cereale, pomi fructiferi şi viță de vie, principala zonă viticolă a Austriei. Am intrat în Italia pe zona râului Adige şi ne-am îndreptat spre Udine trecând prin Alpii Orientali care se prezintă ca un imens amfiteatru orientat de la est la nord pe toată lungimea graniței cu Slovenia, având în față o panoramă turistică deosebită, cu dotări, echipamente şi servicii la nivel european şi mondial pentru toate tipurile de sporturi pe zăpadă.

De la intrarea în Italia prin zona râului Adige şi până la Reggio Calabria, oraşul cel mai mare din Provincie situat pe litoralul Mării Tireniene, am cunoscut oraşe şi locuri extraordinare: Udine, Veneția, Padova, Bologna, Florența, Napoli, am trecut prin Alpii Orientali, am văzut Vezuviul, Apeninii, dar câte nu am văzut, chiar dacă am rămas cu regretul că am trecut pe lângă Cetatea Eternă, Oraşul Sfânt de pe cele şapte coline. Dar ca o recompensă a vieții, am văzut Sicilia, insula care însumează 25.708 km pătrați, cu o populație de peste cinci milioane locuitori, alăturată Italiei în 1860, după expediția lui Giuseppe Garibaldi, devenită regiune autonomă după 1946.

Din Strâmtoarea Messina pe care am străbătut-o cu un feribot, am luat-o prin Munții Peloritani până la Taormina, un oraş de o rară frumusețe unde şi-a petrecut o parte din viață actrița Greta Garbo. Ținta noastră era să ajungem la Vulcanul Etna, cel mai bătrân vulcan de pe Pământ,

activ încă de acum 6000 de ani. Am tot urcat, din Giarre până la Vulcanul Etna, străbătând mici aşezări şi zone peste care s-a revărsat lava vulcanică roşie ca sângele în timpul nenumăratelor erupții între care cea din 2003 s-a dovedit a fi una dintre cele mai devastatoare. Cu cât urcam, cu atât aerul era mai rece, iar peisajele tot mai înfricoşetoare. Da, am fost la Vulcanul Etna, al cărui crater principal situat la 3.345 m, fumegă continuu. De la Vulcanul Etna, care exprimă grandoare şi forță am adus acasă câteva bucăți de lavă vulcanică răcită şi pietrificată. Am coborât apoi în Messina, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Siciliei, un oraş cu peste 300.000 locuitori, important centru universitar, cu facultăți renumite de drept şi medicină, port, biserici, palate, hoteluri de lux. După un tur al oraşului am coborât în Port, supravegheat de simbolul Siciliei, Fecioara.

După terminarea şederii în Provincia Calabria, la invitația Comunității Montane ,,Versante dello Stretto’’ din Reggio Calabria, am luat-o pe lungul drum al înapoierii spre țară, un drum extraordinar. Din Reggio Calabria am plecat prin Apeninii Calabriei spre Gioia, Port situat în Golful Gioia, la Marea Tireniană şi de acolo spre Taranto, un oraş frumos din Peninsula Salentina. După o călătorie deosebit de interesantă am ajuns la Bari, în Provincia Puglia, unul dintre marile porturi ale sudului, scăldat

de apele Mării Adriatice, unde aveam să ne îmbarcăm pe un vapor aparținând liniilor greceşti, Venturia Laine în direcția Corfu (Kerkira) – Ecumenița, Grecia. Ne-am îmbarcat seara pe la opt din Portul Bari. Aveam cazare la cuşetă, dar cine putea să doarmă. Pe vapor erau de toate: muzică, distracție, vaporence, una şi una. Dintre toate însă, cel mai mult mă atrăgea Marea. O imensitate ale cărei ape erau tulburate din când în când de câte un vapor strălucind de luminițe. Mai întâi, Marea Adriatică, apoi Marea Ionică. Răsăritul de Soare l-am prins înainte de a ajunge în Portul Kerkira. Fantastic. Un superb răsărit de Soare oglindit în apele Mării Ionice. Am ancorat dimineața pe la 7:30 în Insula Corfu, situată la granița cu Albania şi Grecia, o insulă cu suprafața de 592 km

pătrați. Peisajul, superb. Un relief stâncos, colorat într-un verde imens cu milioane de măslini, muşcate agățătoare, viță de vie, chiparoşi, ficuşi, leandri, lămâi şi boungavillea, construcții cu acoperişuri viu colorate. De undeva, de sus, ne privea Palatul

Prințesei Sisi, Turnul venețian construit după modelul Turnului Orologiului din Veneția, Catedrala Sfântului Spiridon, patronul insulei, cea mai renumită biserică ortodoxă din Corfu şi Fortăreața Venețiană, construită pe timpul puternicei Republici Venețiene.

Din Corfu, am plecat mai departe cu feribotul scăldat de apele Mării Ionice şi am ancorat în Portul Ecumenița, de unde ne-am îndreptat cu autocarul spre Ioannina şi de acolo am mers într-o localitate de aromâni, Metsovo, iar din Metsovo la Kalambaka, un oraş situat pe malul stâng al râului Pinios, în regiunea sudică a celebrelor stânci de la Meteora, în vestita câmpie a Tessaliei. După o noapte petrecută la Kalambaka, dimineața am mers la Meteora, unul dintre centrele monahale cele mai puternice ale Răsăritului Ortodox, datând din secolul al XI-lea, cunoscut astăzi ca loc de închinăciune, dar şi ca punct de atracție pentru miile de vizitatori din lumea întreagă. Am mai scris despre Meteore, despre stâncile abrupte şi foarte înalte în jurul cărora s-au înființat mănăstiri, schituri şi chilii, probabil unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ.

Am plecat de la Meteore cu imagini și amin-tiri de neuitat, am oprit în Salonic, am vizitat Biserica Sf. Dumitru și apoi ne-am îndreptat prin Bulgaria spre Țară. O călătorie extraordinară pen-tru un ansamblu care a adus mulți ani faimă și re-nume Novaciului.

Constantin DÂRVĂREANU

Note de călătorie ITALIA, 2006