1. Notiunea de „Noul Testament”

Prima colecţie de cărţi sfinte, a fost numită în greaca vorbită de pe vremea Mântuitorului legământ. La apariţia colecţiei a doua de cărţi sfinte, pentru a se distinge de prima, cea din urmă a fost numită cărţile Legământului Nou (Legământul Nou).

Numirea de Legământ, dată celor două colecţii de cărţi sfinte, a apărut în momentul în care autorii au tradus cuvântul ebraic berit, care însemnează „legământ”, „învoială”, „pact”, prin cuvântul grecesc diatheke.

Termenul înseamnă pact, învoială, care a intervenit între două sau mai multe persoane, în condiţii bine stabilite şi care are caracterul unei dispoziţii, a unei orânduiri, pe care cel în drept o dictează şi pe care cel cu care a fost încheiată trebuie să o execute.

Dacă dispoziţia respectivă este ultima, pe care cel în drept a făcut-o, înainte de moartea sa, atunci termenul diatheke are înţelesul special de dispoziţie din urmă sau testament.

Termenul poate să aibă numai înţelesul de dispozitie, aşezământ care a intervenit între Dumnezeu, care porunceşte, şi poporul ales, care s-a obligat pe Muntele Sinai la ascultare.

Pe la mijlocul sec. II d.Hr. când Sfânta Scriptură a fost tradusă în limba latină (Itala), grecescul diatheke a fost tradus prin latinescul testamentum.

Nici această traducere nu este deplin corespunzătoare, dar are totuşi o justificare în citatul din Evrei 9, 15, unde diatheke are sensul de „dispoziţia din urmă”.

Aici se arată clar că Mântuitorul Hristos prin moartea Sa pe cruce a încheiat cu omenirea un aşezământ nou, care rămâne definitiv, deoarece cel care l-a încheiat a murit.

1

2. Necesitatea studiului Noului Testament

O simplă lectură a textului sfânt al cărţilor Noului Testament, nu oferă posibilitatea descifrării şi înţelegerii exacte a sensului pe care aghiografii sfinţi au voit să-l imprime cuvintelor sfinte care conţin adevărurile de credinţă fundamentale şi după care trebuie să se călăuzească viaţa creştină, în efortul constant de dobândire a mântuirii.

Din acest minus a decurs, aşadar, necesitatea studierii cărţilor Noului Testament şi nu numai citirea lor, precum şi întreprinderea unei cercetări ştiinţifice asupra textului sfânt, care alcătuieşte un studiu complex, împărţit în mai multe discipline şi axat pe o gamă diversificată de metode de analiză a textului: filologică, istorică etc.

În acest sens, un studiu complex şi sistematic al Noului Testament, care să ofere înţelegerea şi pătrunderea sensului textului sfânt, cât mai aproape de cel originar, trebuie să ia în considerare câteva aspecte:

a) importanta şi necesitatea studiului împrejurărilor externe ale apariţiei textului, a limbii în care a scris autorul, a culturii epocii sale, sau a sa personală, a stării de spirit în momentul scrierii etc.

b) dificultatea traducerii textului originar al scrierii sfinte într-o limbă veche, care nu se mai vorbeşte şi din a cărei vocabular, grecii de azi, mai folosesc doar o jumătate.

c) textul sfânt cuprinde pe lângă adevăruri naturale şi adevăruri supranaturale, descoperite aghiografilor fie prin vedenii, fie prin acţiuni şi imagini simbolice, fie prin pilde, asemănări etc., aşa încât pe unele nici chiar autorii nu le-au putut descifra deplin.

Aplicând la descifrarea acestor expuneri doar regula generală a sensului literal, uşor se poate ajunge în erori.

d) multe din adevărurile de credinţă, conţinute de textul sfânt, depăşesc raţiunea, trebuind, în acest caz, să se facă apel la norma credinţei pentru primirea lor.

Aşadar, problema restabilirii unui text cât mai aproape de originar şi a interpretării lui corecte, a devenit azi o preocupare de bază a teologiei, în general, şi scopul imediat al Studiului biblic, în special.

Pentru lămurirea tuturor acestor probleme, ştiintele profane constituie un indispensabil auxiliar.

2

3. Cartile Noului Testament

Noul Testament cuprinde un numar de 27 de carti:Nr. Crt.

Denumirea scrierii Prescur

tare Cuprinsul

1. Evanghelia după Matei Mt. 28 cap. 2. Evanghelia după Marcu Mc. 16 cap. 3. Evanghelia după Luca Lc. 24 cap. 4. Evanghelia după Ioan In. 21 cap. 5. Faptele Apostolilor F.Ap. 28 cap. 6. Epistola către Romani Rom. 16 cap. 7. Epistola I către Corinteni I Cor. 16 cap.

8. Epistola a II-a către Corinteni

II Cor. 13 cap.

9. Epistola către Galateni Gal. 6 cap. 10. Epistola către Efeseni Efes. 6 cap. 11. Epistola către Filipeni Filip. 4 cap. 12. Epistola către Coloseni Col. 4 cap. 13. Epistola I către Tesaloniceni I Tes. 5 cap.

14. Epistola a II-a către Tesaloniceni

II Tes. 3 cap.

15. Epistola I către Timotei I Tim. 6 cap. 16. Epistola a II-a către Timotei II Tim. 4 cap. 17. Epistola către Tit Tit 3 cap. 18. Epistola către Filimon Fil. 1 cap. 19. Epistola către Evrei Evr. 13 cap.

20. Epistola soborniceasca a Sf. Iacob

Iac. 5 cap.

21. Episola I soborniceasca a Sf. Petru

I Pt. 4 cap.

22. Epistola a II-a soborniceasca a Sf.Petru

II Pt. 3 cap.

23. Epistola I soborniceasca a Sf. Ioan

I In. 5 cap.

24. Epistola a II-a soborniceasca a Sf. Ioan

II In. 1 cap.

25. Epistola a III-a soborniceasca a Sf. Ioan

III In. 1 cap.

26. Epistola sobornicească a Sf. Iuda

Iuda 1 cap.

27. Apocalipsa Apoc. 22 cap.

Prima grupă cuprinde Evangheliile, care înfăţişează viata şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, iar a doua (Apostolul) descriind activitatea Sf. Apostoli şi a ucenicilor lor în mijlocul lumii iudaice şi păgâne.

Mai recentă este împărţirea cărţilor Noului Testament în trei grupe, împărţire orientată după cuprinsul cărţilor şi după genuri literare:

3

a) cărţi cu caracter istoric - dintre care fac parte Sf. Evanghelii, care prezintă, din diferite puncte de vedere, viata şi opera Mântuitorului Hristos şi Faptele Apostolilor, un volum care însoţeşte Evanghelia lui Luca şi care conţine descrierea câtorva fapte ale unor Apostoli şi ucenici ai lor după încheierea vieţii pământeşti a lui Iisus, punându-se accentul în mod special pe lucrarea misionară a Sf. Ap. Pavel.

b) cărţi cu caracter didactic-doctrinar - încluzându-se în această categorie epistolele Sf. Pavel şi epistolele soborniceşti.

c) cărţi cu caracter profetic - singura carte a Noului Testament apartinătoare acestui gen fiind Apocalipsa, descriind prin acţiuni simbolice, vedenii şi descoperiri supranaturale prezentul şi viitorul Bisericii lui Hristos în lupta definitivă cu puterea celui rău şi victoria deplină asupra acestuia. Datorită stilului simbolic şi a modului metaforic de descriere a acţiunii, Apocalipsa este încadrată şi în literatura apocaliptică.

4. Formarea Canonului Noului Testament

Studiul biblic impune, ca o premiză a sa, o literatura biblică de proporţii fixe: întinderea acesteia este stabilită, în mod tradiţional, în Canonul Noului Testament, încă din perioada marilor controverse teologice, în care toate cele 27 de cărţi sunt considerate de Biserica Ortodoxă canonice, adică normative pentru mântuire.

Sfârşitul veacului întâi creştin găseşte toate cărţile care alcătuiau Noul Testament la destinaţiile lor.

Însă nu toate cărţile Noului Testament au fost cunoscute de la început de toti creştinii; dimpotrivă, este foarte probabil, ca foarte mulţi dintre primii creştini să nu fi văzut toate Evangheliile, sau toate epistolele Sf. Pavel, înainte de sfârşitul secolului întâi creştin. În afară de aceasta, multe dintre Evangheliile apocrife, Faptele apocrife, epistolele apocrife erau în circulaţie în cursul secolului al doilea, fiind acceptate de multi creştini.

Contrar principiilor folosite în cea mai mare parte a lucrărilor literare, canonul Noului Testament nu poate fi stabilit numai pe baza paternităţii scrierilor.

Canonul nu poate fi stabilit în întregime nici numai pe baza acceptării cărţilor lui numai de Biserică.

Se cunoaşte că majoritatea cărţilor au fost acceptate imediat de Biserică, dar tot aşa se cunoaşte şi faptul ca au existat unele care au fost acceptate cu ezitări, sau la

4

o dată târzie, ori chiar deloc, sau dreptul lor de a fi incluse în canon, contestat parţial sau definitiv.

În ciuda acestui fapt, ceea ce o persoană sau o comunitate a respins, a acceptat alta, fără rezerve, până ce, în cele din urmă, s-a ajuns la un consens unanim sub acţiunea călăuzitoare a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii.

Distincţia între cărţile canonice şi cele necanonice poate fi socotită ca fiind produsul unei conştiinţe spirituale crescânde a Bisericii, recunoscând şi delimitând astfel ceea ce este canonic, de ceea ce nu este canonic.

Cel puţin două sunt criteriile după care s-a atribuit scrierilor Noului Testament calitatea de „canonice”: apostolicitatea şi inspiraţia divină.

a). Apostolicitatea - Scrierile Noului Testament sunt „apostolice” întrucât au fost scrise de Apostoli, fie direct, fie mijlocit.

Dintre cele 27 de cărţi, cel puţin 21 işi au originea nemijlocit de la Apostoli: Matei, Ioan, Petru şi Pavel, iar restul de şase au aceeaşi origine, însa mijlocit, prin ucenici ai Apostolilor: Marcu, Luca, Iacob, Iuda şi autorul epistolei către Evrei, care trebuie să fi fost unul din anturajul apropiat al Apostolului Pavel.

Marcu şi Luca, în scrierile lor, redau cu fidelitate predica Sf. Ap. Petru, respectiv Pavel, ai căror ucenici au fost. Sf. Iacov, ca şi Sf. Apostoli Petru şi Ioan, a binemeritat numele de „stâlp” al Bisericii din Ierusalim (Gal. 2, 9-10), iar Sf. Iuda a fost fratele Sf. Iacov şi continuatorul misiunii sale.

b). Inspiratia - Sf. Scriptură, privită în general, cuprinde Revelaţia lui Dumnezeu; cuvântul pe care Acesta l-a adresat neamului omenesc în vederea mântuirii, transmis mai întâi pe cale orală şi fixat apoi, mai târziu, în scris.

Această fixare în scris a Revelaţiei s-a făcut sub influenţa harismei Duhului Sfânt, adică prin inspiratie, care este acţiunea Duhului Sfânt, de iluminare, prin intermediul căreia aghiograful transpune în scris Revelaţia divină.

5. Inspiratia.Autenticitatea si Canonicitatea cartilor Noului Testament

O altă mărturie, între primele, despre existenţa unei colecţii a cărţilor sfinte ale Noului Testament în epoca Părinţilor apostolici, o găsim la Sf. Ignatie, ucenic al Apostolului Ioan, care vorbeşte în scrierile sale de Evanghelii şi Apostol, pe care le pune alături de „Lege” şi „Prooroci”.

5

Ce a înţeles el prin aceste cuvinte rezultă din citatele folosite de Părinţii Apostolici contemporani lui: Sf Varnava, Sf. Policarp şi Sf. Clement Romanul, care în scrierile lor citează din cele patru Evanghelii, din Faptele Apostolilor, din aproape toate epistolele pauline şi din epistola I Petru.

Toate aceste citate sunt însotite de formulele: „Sfânta Scriptură zice” sau „Scriptura zice”.

Un alt reprezentant al Bisericii din Asia Mica este Papias, episcopul de Hierapolis din Frigia, şi el ucenic al Ap. Ioan şi prieten cu Policarp.

Din lucrarea sa în 5 volume, în care a încercat să adune ştirile despre cuvintele şi faptele Mântuitorului, care mai circulau pe atunci şi care nu erau fixate în scris în scrierile apostolice, potrivit fragmentelor care s-au mai păstrat din ea la Eusebiu de Cezareea, se poate observa că Papias avea cunoştinţă despre Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, precum şi de Faptele Apostolilor şi epistolele catolice.

În Biserica de Apus, o mărturie însemnată despre existenţa canonului Noului Testament, în acest timp, este cea a lui Clement, episcopul Romei. în jurul anului 95 d.Hr., Clement adresează o epistolă Bisericii din Corint, în care îi invită pe corinteni să citească epistolele Ap. Pavel adresate lor în urmă cu aproximativ 40 de ani şi în care vor găsi soluţii necesare pentru stingerea diferendelor dintre ei, cuvintele Apostolului fiind „duhovniceşti”.

În ea găsim aluzii şi la citate din Romani, I-II Corinteni, Galateni, Efeseni, Coloseni, I-II Timotei şi Tit.

De asemenea, se pot întâlni şi „multe idei şi uneori chiar pasaje întregi din Epistola către Evrei”.

Dacă rămân în epoca Părinţilor Apostolici, necitate anumite cărţi ale Noului Testament, aceasta nu înseamnă că ele nu făceau parte din cele două grupe: Evanghelii şi Apostol, ci numai că din ele nu s-au scos argumente în favoarea celor analizate în scrierile Părinţilor apostolici.

6

6. Limba originalelor Noului Testament

Cu excepţia Evangheliei după Matei, care a fost scrisă în limba aramaică, vorbită de iudeii din Palestina din sec. V î.Hr., toate celelalte 26 de cărţi ale Noului Testament au fost scrise în limba greacă.

Limba greacă în care s-au scris şi păstrat documentele Noului Testament, nu este însă limba clasică grecească, limba folosită de Platon, Demostene şi alţii, în scrierile lor, ci „greaca de rând” sau limba numită „dialectul comun”.

În concluzie, se poate afirma că limba originalelor Noului Testament a fost „greaca înţeleasă de popor”, dar folosită cu diferite grade de măiestrie stilistică pentru a exprima un mesaj, care pentru propovăduitorii lui, a fost mesajul unui Dumnezeu viu, preocupat de relaţia omului cu Sine.

Această Evanghelie a modelat limbajul şi sensul acestui mesaj în aşa fel încât şi disciplinele lingvistice, necesare pentru analiza lui, au devenit, în ultimă instanţă, părţi din teologie.

7. Codicii Vechi ce pastreaza pana astazi textul Noului Testament

Dintre codicii greceşti ai Noului Testament mai importanţi amintim:

[ALEF] Codex Sinaiticus (01 Gregory) – codicele datează din sec. IV şi cuprinde întreg Noul Testament în limba greacă.

În plus mai cuprinde Vechiul Testament, Epistola lui Barnaba şi o parte din Păstorul lui Herma.

Codicele a fost descoperit de învăţatul C. Tischendorf în anul 1844 şi 1859 în mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, care l-a şi adus în Europa.

Tischendorf socoteşte manuscrisul ca fiind unul din cele 50 de exemplare pe care Eusebiu de Cezareea le-a scris la ordinul împăratului Constantin cel Mare în anul 331 d.Hr.

Primele 43 de foi descoperite de Tischendorf în 1844 au fost publicate în Codex Friderico-Augustanus în anul 1846.

Codicele întreg (347 file) a fost publicat, în facsimil, în anul 1862 de către guvernul rus în 300 de exemplare.

7

Codicele se găseşte astăzi în British Museum din Londra după ce a fost vândut acestuia, în anul 1933, din muzeul din Leningrad, de regimul sovietic, pentru 100.000 lire sterline.

B. Codex Vaticanus (03 Gregory) – codicele datează din sec. IV şi a cuprins la început întreaga Sf. Scriptură în limba greacă, pe spaţiul a 759 foi de pergament.

Astăzi, din Vechiul Testament lipseşte, începutul, iar din Noul Testament, Evrei 9,15-13,25, I-II Timotei, Tit, Filimon şi Apocalipsa.

Textul este scris în trei coloane şi reprezintă pe cel revizuit de Hesychiu.

În jurul anului 1000, datorită degradării cernelii, scrisul a fost reîmprospătat cu o nouă cerneală, prevăzut cu spirite şi accente şi corectat în aproximativ 2000 de locuri de 2 corectori (B2 şi B3).

Din anul 1550 codicele a ajuns în posesia Bibliotecii Vaticanului.

Pentru prima oară a fost editat de cardinalul Angelo May, apărând doar în 1857, după 3 ani de la moartea sa.

[Alfa] - Codex A lexandrinus (02 Gregory) - Codicele a fost scris în a doua jumătate a sec. V, în Egipt, probabil în Alexandria, de unde mai târziu, patriarhul Cyril Lucaris, l-a dăruit în anul 1628, regelui Angliei, Carol I.

În anul 1753 regele Georg II îl dăruieşte muzeului britanic din Londra.

Codicele cuprinde, în greceşte, întreaga Sf. Scriptură, cu mici lacune, precum şi Epistolele lui Clement către Corinteni. Codicele numără 773 de file.

C. Codex Ephraeni Rescriptus sau Parisiensis (04 Gregory) Codicele este numit rescript, deoarece textul biblic a fost ras de pe pergamet în sec. al XII-lea, iar pe acelaşi pergament biblic s-a scris o traducere în limba greacă a 38 de lucrări ale Sf. Efrem Sirul.

Cu ajutorul unor substanţe chimice, Tischendorf a reuşit să recitească textul biblic care este scris apoi per extensum.

În anul 1843 Tischendorf reuşeşte să publice Noul Testament atât cât a putut descifra.

Manuscrisul este format din 200 de file şi se găseşte azi în proprietatea Bibliotecii Naţionale din Paris.

8

D. Codex Cantabrigiensis sau Codex Bezae, (05 Gregory) datează din sec. V-VI.

Cuprinde numai Evangheliile şi Faptele Apostolilor în limba greacă şi în traducere latină.

Manuscrisul s-a păstrat într-o Bibliotecă din Franţa, iar în timpul războaielor religioase din sec. al XVI-lea, manuscrisul a dispărut.

A fost descoperit de reformatorul Beza, care l-a dăruit Bibliotecii Universităţii din Cambridge.

D2. - Codex Claromontanlts (06 Gregory) - datează din sec.VI.Cuprinde Epistolele Sf. Pavel în limba greacă şi în traducere latină.

A fost proprietatea lui Th. Beza, care l-a descoperit în Clermont şi a fost editat de Tischendorf în anul 1852.

Codicele e important şi pentru că cuprinde o listă a cărţilor canonice. Astăzi se găseşte la Biblioteca Naţională din Paris.

E. - Codex Laudianus- (sau 08 Gregory) – datează din sec. VI sau VII şi cuprinde Faptele Apostolilor în limba greacă şi latină.

Codicele a fost descoperit în Sardinia de Arhiepiscopul Laud, care l-a dăruit Bibliotecii Universităţii din Oxford.

Acest codice a fost folosit de scriitorul Beda Venerabilul în comentariul său la Faptele Apostolilor.

G - Codex Boernerianus- (012 Gregory) - numit după învăţatul Boerner, căruia i-a aparţinut.

Datează din sec. IX şi a fost descoperit în Mănăstirea St. Gallen.

Cuprinde textul Epistolelor pauline, fără Epistola către Evrei, cu o traducere latină interliniară. Codicele se găseşte azi în Dresda.

8. Exegeza Mantuitorului

?

9