negocieri de dezarmare în epoca globaliz¦rii2

8
Negocieri de dezarmare în epoca globalizării NWS – Nuclear Weapon States (cele 5 state din Consiliul de Securitate – SUA, Franţa, Anglia, China, Rusia + Israel, Iran, Coreea de Nord, India şi Pakistan) NNWS – Non-Nuclear Weapon States 1968 – semnarea „Treaty of Non-Proliferation of Nuclear Weapons” (intră în vigoare în 1970) Armă nucleară vs. proiect civil Cât de eficient este Tratatul de non-proliferare? Dezarmare – reducerea nivelului unor categorii de arme specifice la 0, eliminarea unei categorii de arme din doctrina militară. În mod esenţial, dezarmarea necesită cooperare internaţională, deşi e posibilă şi dezarmarea unilaterală. Controlul asupra armelor sau reducerea armelor presupune managementul nivelului de înarmare sau de arme deţinute, între anumite limite cantitative sau calitative. El presupune o valoare reziduală a categoriei armelor în doctrina militară. De asemenea, controlul presupune cooperare internaţională, deşi există şi politici de control unilateral asupra armelor. Restricţiile asupra folosirii anumitor tipuri de arme sau anumitor forme de purtare a războiului au avut la bază următorul principiu: mijloacele de îmfrângere a inamicului nu sunt nelimitate. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului statele au căutat să identifice categoriile de non-combatanţi, să identifice anumite tipuri de arme sau forme de purtare a războiului care sunt considerate perfide şi non-discriminatorii. În plus, au încercat să excludă anumite tipuri de ţintă precum spitale, ambulanţe, locaţii de patrimoniu cultural etc. De-a lungul timpului, aceste restricţii asupra utilizării anumitor tipuri de arme au fost incluse în dreptul umanitar şi în legile codificate ale purtării războiului. Convenţiile şi Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 au insistat 1

Upload: carolinelife

Post on 26-Jun-2015

150 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Negocieri de dezarmare în epoca globaliz¦rii2

Negocieri de dezarmare în epoca globalizării

NWS – Nuclear Weapon States (cele 5 state din Consiliul de Securitate – SUA, Franţa, Anglia, China, Rusia + Israel, Iran, Coreea de Nord, India şi Pakistan)

NNWS – Non-Nuclear Weapon States

1968 – semnarea „Treaty of Non-Proliferation of Nuclear Weapons” (intră în vigoare în 1970)

Armă nucleară vs. proiect civil

Cât de eficient este Tratatul de non-proliferare?

Dezarmare – reducerea nivelului unor categorii de arme specifice la 0, eliminarea unei categorii de arme din doctrina militară. În mod esenţial, dezarmarea necesită cooperare internaţională, deşi e posibilă şi dezarmarea unilaterală.

Controlul asupra armelor sau reducerea armelor presupune managementul nivelului de înarmare sau de arme deţinute, între anumite limite cantitative sau calitative. El presupune o valoare reziduală a categoriei armelor în doctrina militară. De asemenea, controlul presupune cooperare internaţională, deşi există şi politici de control unilateral asupra armelor.

Restricţiile asupra folosirii anumitor tipuri de arme sau anumitor forme de purtare a războiului au avut la bază următorul principiu: mijloacele de îmfrângere a inamicului nu sunt nelimitate. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului statele au căutat să identifice categoriile de non-combatanţi, să identifice anumite tipuri de arme sau forme de purtare a războiului care sunt considerate perfide şi non-discriminatorii. În plus, au încercat să excludă anumite tipuri de ţintă precum spitale, ambulanţe, locaţii de patrimoniu cultural etc.

De-a lungul timpului, aceste restricţii asupra utilizării anumitor tipuri de arme au fost incluse în dreptul umanitar şi în legile codificate ale purtării războiului. Convenţiile şi Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 au insistat tocmai pe indentificarea armelor permise şi definirea armelor considerate non-discriminatorii şi perfide (producerea de daune inamicului sub orice mijloace).

Au existat, de-a lungul timpului, 3 forme de restricţii:

-Declaraţii unilaterale

-Inţelegeri bilaterale (Strategic Arms Limitation Talks - SALT I şi II )

NWFZ – Nuclear Weapon Free Zones (America Latină şi Antarctica au fost declarate zone de-nuclearizate, zona Pacificului şi Asia de Sud-Est)

1

Page 2: Negocieri de dezarmare în epoca globaliz¦rii2

-Inţelegeri multilaterale (Tratatul de Non-Proliferare – 1968, Convenţia asupra Armelor Biologice şi Toxice – 1972).

Armele biologice, toxice sunt denumite arme de distrugere în masă.

Fundamentele dezarmării presupun:

1. eliminarea totală a unei clase de arme,

2. o decizie explicită de a regândi o dinamică de înarmare,

3. securitatea trebuie asigurată prin intermediul unor mijloace alternative non-prohibite,

4. un angajament voluntar – nimeni nu poate forţa un stat să semneze un tratat de dezarmare. Un stat semnatar al unui tratat de ne-proliferare cedează, într-un fel, o parte a suveranităţii sale, cel puţin în ceea ce priveşte abilitatea de a lua decizii legate de securitatea naţională.

Utilizarea de mijloace non-prohibite alternative – readaptare a doctrinei nucleare, ea presupune pe de o parte, aşa numitele garanţii negative de securitate – anumite pierderi, având în vedere că e interzisă deţinerea şi folosirea acelor arme. Pe de altă parte, ea presupune şi garanţiile pozitive de securitate – schimburi tehnologice cu alte state, îmbunătăţirea sectorului defensiv prin colaborare internaţională; un alt câştig îl reprezintă asistenţa imediată în caz de ameninţare sau atac.

În discursul realist, semnarea unui astfel de tratat presupune limitarea principiului de “self-help”.

Înţelegerile internaţionale ce limitau utilizarea anumitor arme deveneau, de-a lungul timpului, vide de conţinut sau nule, în momentul în care una din părţi încălca acest contract. Însă, în cadrul tratatelor de dezarmare moderne, părţile semnatare îşi luau angajamentul să respecte tratatul în orice circumstanţă, a.i obligaţiile rămâneau valide chiar şi atunci când una din părţi îşi încălca angajamentele luate. În plus, în prezent, tratatele de dezarmare exclud reînarmarea în cazul unei ameninţări sau unui atac. Tratatele de dezarmare, în prezent, sunt valide atât în caz de război cât şi de pace.

Ameninţările la adresa regimului de non-proliferare:

-anumiţi actori nu au niciun statut în dreptul internaţional;

-există grupuri non-statale;

Descurajare/intimidare în ceea ce priveşte folosirea armelor nucleare.

Conştienţi de efectele armelor nucleare, SUA si URSS nu au recurs la folosirea acestor tipuri de arme (se presupune o distrugere reciprocă).

După Războiul Rece, complexul nuclear al URSS fărâmiţat, SUA a susţinut de-nuclearizarea Ucrainei, Belarusului, Kazakstanului, iar Rusia este succesoarea nucleară a URSS.

Anii 90 – perioada cea mai fertilă pentru traficul de arme datorat destrămării URSS.

2

Page 3: Negocieri de dezarmare în epoca globaliz¦rii2

Proliferarea poate fi orizontală sau verticală.

Neorealiştii susţin faptul că proliferarea nucelară ar presupune o stabilitate prin efectele sale de descurajare reciprocă. Există riscul ca aceste arme nucleare să ajungă la actori non-statali, periculoşi.

Există intenţia unor state de a nu dezvolta arme nucleare:

- industrie costisitoare,

- imposibilitate financiară. (ex. Suedia – are capacitatea de a dezvolta arme nucleare, dar nu a facut-o; TNP – a creat o normă a non-proliferarii – oricare stat care se înarmează, va primi oprobiul internaţional; )

- de asemeni, contează percepţia şi importanţa pe care actorii o au la nivel global sau regional.

Mijloace de împiedicare a înarmării/ de dezarmare a unei ţări: impunerea de sancţiuni economice sau utilizarea forţei.

Ramesh Thakur

În viziunea acestui autor, controlul asupra armelor nucleare are la bază 3 componente interconectate: non-proliferarea, dezarmarea – fie aceasta limitată sau totală – şi dezasamblarea.

În conformitate, panelul la nivel înalt asupra ameninţărilor, provocărilor şi schimbării, ameninţarea provocării nucleare comportă 2 aspecte: pe de o parte, anumite state din cadrul TNP ar putea fie să-şi dezvolte capabilitatea nucleară ilegal, fie să achiziţioneze materiale şi expertiza necesare pentru programul nuclear şi mai apoi să se retragă din tratat în momentul în care a atins acel prag nuclear; pe de altă parte, se indică faptul că există numeroase motive de îngrijorare vis-à-vis de erodarea sau chiar colapsul întregului regim de non-proliferare pe termen lung. În această conferinţă au fost reiterate temerile americanilor din anii 60 vis-à-vis de nr statelor nucleare.

Pentru a stopa proliferarea nucleară au existat 2 piloni ce au susţinut acest edificiu normativ: pe de o parte, doctrina descurajării strategice (Neutral Deterrence) – prevenea utilizarea armelor nucleare în rândul statelor care le deţineau şi pe de altă parte, regimul de non-proliferare centrat pe acest TNP care prevedea norme, reguli şi anumite comportamente în jurul cărora converg expectanţele actorilor vis-à-vis de problema emblematică a non-proliferarii, chiar şi în absenţa unei organizaţii internaţionale formale. Regimul de non-proliferare include normele de comportament nuclear internaţional şi reţeaua de tratate internaţionale, instituţii, controlul asupra exportului materialelor nucleare şi înţelegeri asupra comerţului nuclear. Doctrina descurajării nucleare, împreună cu regimul de NP au scos în afara legii răspândirea armelor nucleare şi deopotrivă, au impus o obligaţie legală statelor care deja deţineau arme nucleare, obligaţie în a elimina propriile arsenale nucleare prin intermediul negocierilor.

3

Page 4: Negocieri de dezarmare în epoca globaliz¦rii2

Ramesh Thakur spune ca există *8 categorii de actori ce ridică ameninţări la adresa proliferarii:

1. proliferatorii pe verticală – acele state care deja deţineau arme nucleare, care şi-au sporit arsenalul nuclear în interiorul regimului de NP şi, făcând asta, au subminat într-un fel întregul regim şi au instituţionalizat la nivel internaţional o formă de superioritate nucleară;

2. state nucleare iresponsabile – acele state care exportă materiale nucleare sau componente de rachete, tehnologie sau expertiză, violând astfel tratatele internaţionale şi regimul de NP.

3. state nucleare fragmentate – cazul URSS la momentul destrămării, comunitatea internaţională se confrunta cu situaţia în care alte 3 state puteau deveni state nucleare – Ucraina, Belarus şi Kazakhstan – care însă au fost convinse să renunţe.

4. “trişorii” TNP – statele care au semnat TNP, dar care se angajează în activităţi ce violează angajamentele asumate.

5. pragul capabilităţii nucleare – statele care nu recunosc că posedă arme nucleare, dar care nici nu şi-au declarat opţiunea pentru a stopa achiziţia armelor nucleare, care produc cantităţi semnificative de echipamente şi arsenale nucleare şi care refuză să accepte controlul internaţional asupra acestor tehnologii deţinute (India, Pakistan si Israel)

6. “teroriştii” nucleari – ideea că tehnologia nucleară nu poate ajunge pe mâna unor grupări teroriste sfidează credulitatea şi că, de vreme ce capabilitatea nucleară a unui stat nu poate fi în mare măsură detectată, inspectată sau controlată, este absolut imposibil să detectezi orice grupare teroristă care deţine anumite forme, chiar şi primare de focoase nucleare.

7. statele nucleare “virtuale” – statele potenţial nucleare – cele care declară că sunt capabile, in timp record, într-un moment de criză care poate degenera într-un conflict, să obţină arme nucleare (Japonia).

8. proliferatorii de rachete – rachetele sunt considerate o formă destabilizatoare acută tocmai pentru ca apărarea în faţa lor nu poate fi niciodată perfectă.

Pentru a convinge actorii-cheie să renunţe la opţiunea nucleară, e nevoie ca aceştia să identifice avantajele acestei opţiuni care sunt strâns legate de calculul de securitate naţională, dar include şi constelaţiile politice regionale sau chiar internaţionale, ameninţările din zonă. Elementul crucial în prevenirea proliferării constă în crearea şi menţinerea unor condiţii politice şi de securitate care să conducă la NP. De-a lungul timpului, ceea ce a stopat achiziţia armelor nucleare sau răspândirea lor a fost un set de convenţii, norme şi faptul că acestea nu au fost folosite dupa 1945. Normele au definit drept imorale armele nucleare, au ostracizat ideea utilizării lor, chiar şi pentru statele care le-au asimilat în arsenalele lor militare şi care le-au integrat în doctrinele proprii. Istoria ne-a arătat că au existat ocazii după 45 când armele nucleare au fost folosite fără pericolul retalierii – răspuns în aceeaşi manieră – ex. SUA în Vietnam

4

Page 5: Negocieri de dezarmare în epoca globaliz¦rii2

*Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică – pregăteşte anual rapoarte asupra activităţii sale; una din funcţiile de bază ale acestei agenţii vizează un anumit sistem de salvgardare care este un sistem de monitorizare comprehensiv ce asigură că materialele şi echipamentele nucleare deţinute în scopuri paşnice civile nu sunt transformate sau redirecţionate în scopuri militare. Practic, acest sistem de salvgardare reprezintă tentativa comunităţii internaţionale de a stabili un control asupra industriei nucleare. Însă, comunitatea internaţională nu aşteaptă de la această agenţie să prevină utilizarea defectuoasă a tehnologiei nucleare civile, ci tocmai să detecteze o asemenea utilizare în timp util a.i să poată constitui o avertizare timpurie pentru comunitatea internaţională. Credibilitatea acestei agenţii, ca şi sistem de avertizare, a fost erodată de mai multe evenimente (declaraţiile oficiale ale preşedintelui Africii de Sud vis-à-vis de achiziţia armelor nucleare în anii 60, descoperirea programului nuclear clandestin al Irak`ului înainte de 90, declaraţiile preşedintelui Libiei vis-à-vis de avansarea programului nuclear al acestei ţări).

Ramesh Thakur consideră că există *5 anomalii care au dus la slăbirea regimului de NP:

1. discrepanţa între definiţia legală şi statutul real de stat nuclear – definiţia statului deţinător de arma nucleară este una cronologică şi nu una analitică sau reală. Această discrepanţă conduce la faptul că India, Pakistan pot recurge la teste nucleare, pot chiar folosi arma nucleară, nefiind considerate state nucleare. Există o discrepanţă între realitatea strategică şi viziunea TNP asupra deţinătorilor de arme nucleare. Din 1968 – 5 sunt cele state deţinătoare de arme nuclare.

2. ameninţări rapide vs răspuns instituţional tardiv – cazurile Israelului, Indiei şi Pakistanului au arătat că încă nu există un răspuns adecvat din partea comunităţii internaţionale la ameninţarea nucleară. În 98, India şi Pakistan au desfăşurat 11 teste nucleare şi răspunsul comunităţii internaţionale a fost unul destul de labil. Un răspuns moderat la acel moment ar fi întărit ideea că cele două state sunt ştiute a avea arma nucleară, aceasta oferindu-le o valoare de prestigiu. Dar să accepţi cele două state ca deţinătoare de arme nucleare, ar submina efectiv 20 de ani de regim de NP şi ar victimiza toate celelalte state care au semnat TNP, asumând, internalizând faptul că nr. statelor nucleare rămâne limitat la 5. Pe de altă parte, un răspuns de condamnare ar fi încurajat acei “şoimi” ai proliferării şi ar fi întărit argumentele de genul că, dacă India sau Pakistanul devin ţinta unei asemenea acţiuni ostile, atunci sunt îndreptăţite să-şi dezvolte arsenalul nuclear, pentru a-şi apăra propriile interese. *În cazul războiului SUA în Irak, SUA a complicat lucrurile pentru că nu a răspuns la 2 întrebări: De ce în Irak? şi De ce în 2003? De ce în Irak – dacă în cazul Irakului lucrurile au rămas incerte, în ceea ce priveşte posesia de arme nucleare, pe cand în Coreea de Nord era mult mai evident. În astfel de situaţii, răspunsul ar fi – Coreea de Nord nu are petrol.*

3. armele de distrugere în masă sunt o categorie ambiguă – eforturile de non-proliferare nucleară trebuie văzute în contextul unui cadru mai larg al proliferării care include, pe lângă armele nucleare, armele biologice, chimice, dar şi sistemele de lansare. Ele au fost cu atât de mult succes stigmatizate, încât nu reprezintă un succes naţional. Însă, limbajul utilizat nu e întotdeauna neutru şi adesea include coduri puternice de comportament permis sau inacceptabil. Până la urmă, armele de distrugere în masă diferă mult în ceea ce priveşte caracteristicile tehnologice, în

5

Page 6: Negocieri de dezarmare în epoca globaliz¦rii2

capacitatea lor de a provoca distrugeri în masă. Pe de o parte, toate armele sunt considerate arme de distrugere în masă (biologice, chimice, nucleare) dar de fapt, prin tabu`ul nuclear este imposibil de imaginat ca un stat să reacţioneze nuclear decât în faţa unui atac nuclear, din toate aceste inţelegeri nu reiese clar că armele biologice şi chimice fac parte din aceeaşi categorie cu armele nucleare. Dacă armele nucleare sunt acceptate ca având un rol în contracararea războiului biologic sau chimic, atunci cu ce drept şi în baza cărei logici interzicem capabilitatea nucleară unui stat precum Iran`ul care a suferit atacuri cu arme chimice?

4. tensiunile dintre, pe de o parte, norme şi tratate, şi, pe de altă parte, mecanismele care să determine supunerea la tratate – Ramesh Thakur - “cele 5 state deţinătoare de arme nucleare predică abstinenţa nucleară, dar n-o practică.” El consideră că e o sfidare a istoriei şi a logicii să crezi că un grup restrâns de state pot menţine un monopol permanent asupra unei clase sau categorii de arme. Realitatea ne arată tocmai faptul că, din 68, niciunul din cele 5 state nu a renunţat la acestea, ba mai mult, stocurile deţinute de ele sfidează limitele impuse prin Curtea Internaţională de Justiţie. Atacând Irak`ul fără autorizaţie ONU şi sfidând întreaga comunitate internaţională, SUA s-au autosustras de la constrângerile normative existente asupra folosirii forţei militare. Statele posesoare de arme nucleare sunt surprinse într-un paradox, pentru că în aceeaşi măsură în care îşi justifică propriile arsenale nucleare, în termenii de securitate nucleară, ele interzic această opţiune pentru alte state, din motive de securitate globală. În consecinţă, spune Thakur, ar trebui să existe politici de constrângere destul de puternice asupra statelor sau arsenalelor statelor nucleare, pentru că tocmai nesupunerea statelor nucleare delegitimizează regimul de NP.

5. utilitatea vs zădărnicia armelor nucleare – diferenţa între importanţa acordată armelor nucleare şi cât de importante sunt acestea pentru doctrina securităţii internaţionale vs inutilitatea acestor arme pentru securitatea globală. Ramesh Thakur spune că, până şi discursul în politica americană s-a modificat, de la conceptul de Mutual Assured Distruction la înarmarea absolută pentru distrugerea axei răului. Şi alte state s-ar putea simţi atrase de această formă de securitate naţională, nu e posibil să-i convingi pe alţii de zădărnicia armelor nucleare când de fapt deţinerea acestora îşi demonstrează utilitatea în cazul anumitor state.

Posibile întrebări:

Explicaţi de ce e dificil de stabilit la nivel internaţional dacă şi când se produce proliferarea nucleară.

Explicaţi punctele slabe / tari ale regimului de NP, centrat pe TNP.

+ steluţe

6