morgenstimmung_comentariu

8
Morgenstimmung de Tudor Arghezi Analiza literarăa Inclusă în volumul de debut, „Cuvinte potrivite”(1927), poezia este considerată drept una dintre cele mai importante realizări artistice ale lui T.Arghezi, devenind un reper fundamental în studiul eroticii argheziene, alături de „Cântare”, „Melancolie”, „De-abia plecaseşi” şi mai ales de „Psalmul de taină”, dedicat Paraschivei, o „Cântare a Cântărilor” care sintetizează viziunea poetică asupra Erosului şi a Femeii „Departe de a fi tentaţie pasageră, imaginarul erotic se prefigurează şi se instituie ca teritoriu substanţial şi durabil, având o problematică încă nebănuit de complexă şi o existenţă subtextuală foarte bogată în atitudini şi reflexe, ispititoare la o analiză cu răbdare spre a percepe în palpitaţiile de adâncime ale textului o ipostază a fiinţării în şi prin operă a eului creator[...] Avatarurile imaginarului erotic sunt, în fond, dovadă a năzuinţei creatorului de a soluţiona în felul său ecuaţia existenţială şi transcriu un model de realizare a relaţiei poetului cu lumea.”(Ilie Guţan, T. Arghezi (Imaginarul erotic), Ed.Minerva, Bucureşti, 1980) Elegie erotică, meditaţie asupra Erosului ca principiu unificator, regenerator şi creator dar şi asupra destinului Creatorului însetat de absolut Titlul poemei, traductibil din germană, în sens propriu, prin „dispoziţie de dimineaţă”, şi în sens figurat prin „stare aurorală, revelaţie” aşază textul sub pecetea ambiguităţii, argumentată încă din incipit. Astfel se disting: un nivel literal al receptării poeziei, care poate fi citită drept un poem ce evocă invazia sentimentului erotic în viziune argheziană şi un nivel al semnificaţiilor profunde, literar, simbolic, în care opera se deschide”unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare dintre ele făcând opera să retrăiască potrivit unei perspective, unui gust, unei execuţii personale”(Umberto Eco, Opera aperta). Cel de-al doilea nivel poate implica o perspectivă biografică şi una mitic- arhetipală, precum şi raportarea la creaţiile amintite mai sus Deschisă la nivelul semnificaţiilor şi închisă prin structură poematică, această creaţie este ilustrativă pentru conceptul de matrice tematică, în sensul de idee fundamentală, stilizată la

Upload: lupueusebiu

Post on 23-Jan-2016

1 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

asa

TRANSCRIPT

Page 1: morgenstimmung_comentariu

Morgenstimmung de Tudor Arghezi Analiza literarăa

Inclusă în volumul de debut, „Cuvinte potrivite”(1927), poezia este considerată drept una dintre cele mai importante realizări artistice ale lui T.Arghezi, devenind un reper fundamental în studiul eroticii argheziene, alături de „Cântare”, „Melancolie”, „De-abia plecaseşi” şi mai ales de „Psalmul de taină”, dedicat Paraschivei, o „Cântare a Cântărilor” care sintetizează viziunea poetică asupra Erosului şi a Femeii

„Departe de a fi tentaţie pasageră, imaginarul erotic se prefigurează şi se instituie ca teritoriu substanţial şi durabil, având o problematică încă nebănuit de complexă şi o existenţă subtextuală foarte bogată în atitudini şi reflexe, ispititoare la o analiză cu răbdare spre a percepe în palpitaţiile de adâncime ale textului o ipostază a fiinţării în şi prin operă a eului creator[...] Avatarurile imaginarului erotic sunt, în fond, dovadă a năzuinţei creatorului de a soluţiona în felul său ecuaţia existenţială şi transcriu un model de realizare a relaţiei poetului cu lumea.”(Ilie Guţan, T. Arghezi (Imaginarul erotic), Ed.Minerva, Bucureşti, 1980)

Elegie erotică, meditaţie asupra Erosului ca principiu unificator, regenerator şi creator dar şi asupra destinului Creatorului însetat de absolut

Titlul poemei, traductibil din germană, în sens propriu, prin „dispoziţie de dimineaţă”, şi în sens figurat prin „stare aurorală, revelaţie” aşază textul sub pecetea ambiguităţii, argumentată încă din incipit.

Astfel se disting: un nivel literal al receptării poeziei, care poate fi citită drept un poem ce evocă invazia sentimentului erotic în viziune argheziană şi un nivel al semnificaţiilor profunde, literar, simbolic, în care opera se deschide”unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare dintre ele făcând opera să retrăiască potrivit unei perspective, unui gust, unei execuţii personale”(Umberto Eco, Opera aperta). Cel de-al doilea nivel poate implica o perspectivă biografică şi una mitic-arhetipală, precum şi raportarea la creaţiile amintite mai sus

Deschisă la nivelul semnificaţiilor şi închisă prin structură poematică, această creaţie este ilustrativă pentru conceptul de matrice tematică, în sensul de idee fundamentală, stilizată la un nivel maxim de abstractizare, care poate fi decriptată prin mai multe interpretări posibile

Discursul poetic se structurează: dual, pe opoziţia dintre doi termeni TU şi EU, între care intervine CÂNTECUL, ca mod de

împăcare a contrariilor(coincidenţia oppositorum) pe un scenariu epic ce urmăreşte metamorfoza eului sub imperiul insinuarii, apoi a asaltului

„făpturii”, precum şi spaima abia reţinută în faţa efectului acestei aventuri a fiinţei pe o succesiune de evenimente ordonate prin gradaţie şi prin alternanţa cauză-efect, susţinută

prin paralelism : I .Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine [.........] II. Cântecul tău a umplut clădirea toată [.........] Au sărit zăvoarele,

Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată. III. Şi poate că nu ar fi fost nimic Dacă nu intra să sape, Cu cântecul şi degetul tău cel mic Şi-întreaga ta făptură, aproape. IV. Cu tunetul se prăbuşiră şi norii [………] ...Mi-s şubrede bârnele, ca foile florii.

Compoziţional, discursul liric se structurează pe o serie de opoziţii, relevabile :

Page 2: morgenstimmung_comentariu

la nivelul instanţelor poetice : EU (în ipostaza unei claustrări voite, încercând să-şi conserve integritatea în faţa agresiunii crescânde şi inevitabile a factorului opus) şi TU (femeia-cântec, menită să-l redea vieţii)

La nivel lexical, prin seriile nominale şi verbale corespunzătoare lui Tu şi Eu şi confruntate la nivelul fiecărei strofe :

TU EU(mine) Secv.poetică Nominal Verbal Nominal Verbal

I. cântec strecura fereastra sufletului (se) deschide II. cântec umple clădire rămâne « lavandă sonoră » « mânăstire »

III. cântec deget săpa făptură IV. tunet prăbuşi încăperea vijelie aduce (universului închis) fi bârnă dumicare vaporoasă cânta .................................................................... auzi nedespărţit în bolţi TU-de jos EU-de sus - din vieţi -din morţi

După cum se poate observa la nivel nominal, seria lui TU, cu excepţia substantivelor deget şi făptură, aparţine unei sfere semantice a sonorităţii, pe când seria reprezentând termenul EU implică ideea de claustrare, de recluziune.Verbele se grupează în două sfere de semnificaţie, de asemenea: cele corespunzătoare seriei TU indică acţiunea, iar cele asociate seriei EU se caracterizează prin nonacţiune, pasivitate. Ipostazele eului liric:

o Ipostază poetică a însinguratului, retras în afara lumii, atitudine care poate fi un reflex al „substratului antropologic”(Adrian Marino).

o Ipostază a „omului tipic arghezian, monadă solitară, ermetic închisă”(N.Balotă)

o Surprins într-un moment auroral,într-o stare de graţie, eul contemplă metamorfoza propriei fiinţe sub imperiul insinuării, iar mai apoi a agresiunii stihiale a unui divin cântec, care îl redă vieţii şi-i inoculează regretul şi poate teama de a nu mai putea reveni la condiţia iniţială

o Spirit dilematic. Aparţinând unei familii de spirite marcate de alteritate, Arghezi nu-şi poate depăşi condiţia de ascet pe care orice abatere de la traseul firesc ar putea să o perturbe, poate ireversibil. Fascinat iremediabil de marile mistere, spiritul arghezian refuză împlinirea pământească, pentru ca nu cumva „învieţuirea” să-i domolească setea de absolut.

Ipostazele eroinei lirice:

Page 3: morgenstimmung_comentariu

o Fiinţă eterică, imaterială, forţă universală şi omniprezentă, care se manifestă ca şi cîntec, umplând mânăstirea-suflet a eului de o armonie inefabilă, dar aducând cu sine şi vijelia care îi „şubrezeşte” clădirea, îi dă sentimentul fragilităţii(„ca foile florii”) şi neliniştea metafizică în faţa necunoscutului

o Femeia (arhetip) care „e nu numai în realitatea pământească, peste care trăieşte în general şi divinitatea. Ea e omniprezentă în tot marele şi mai micul trecut al făpturii”(Femeia, în Gazeta literară,an XIV, nr 10). Imagine a matricei originare, femeia dă viaţă bărbatului şi îi poate schimba sensul existenţei, mijlocind revelaţia asupra propriei fiinţe

o Femeia-cîntec, arhetip al feminităţii, ideal de armonie şi vitalitate opus haosului din care venea ca existenţă concretă şi răceala, imobilitatea lumii metafizice „de sus”, „din morţi”, din care „sosea” spiritual.

o Simbol plurivalent, principiu cosmogonic şi cosmologic, prin raportare la ideea începutului şi a revelaţiei pe care o produce: Iubita, Iubirea,Creaţia(Muza), obsesia Capodoperei mult visate a cărei prezenţă vitalizează, mobilizează spiritual şi metamorfozează fiinţa

o Emblemă a Erosului ca principiu cosmogonic, regenerator, creator, căci „Scrisul, ca şi dragostea, e poezie”

Etapele aventurii erotice, cu efecte în plan existenţial, structurează discursul liric în cinci secvenţe poetice, organizate gradat, ca momente ale unei revelaţii petrecute într-un timp şi spaţiu simbolice.

Poemul surprinde momentul întâlnirii mistice cu o fiinţă nerevelată, manifestată senzorial, ca şi „cântec”. El se deschide greu neiniţiaţilor, pentru că, pe de-o parte, sensurile fiecărei strofe/secvenţe poetice se revelează abia în urma lecturii integrale, reluate şi fixate prin identificarea câmpurilor semantice care servesc aceleiaşi idei, şi pe de altă parte, interpretarea nu poate fi validă în lipsa descifrării simbolurilor care concentrează viziunea poetică.

Mânăstirea:

Loc de recluziune spirituală, mânăstirea reprezintă un spaţiu sacru, purificat, în care se refugiază deopotrivă monahul, cărturarul sau cel care se pregăteşte să treacă în nefiinţă. Apare deseori în literatură ca simbol hierofanic, loc mântuitor şi punte spre sacralitate, univers misterios, asociat epifaniilor.

Page 4: morgenstimmung_comentariu

“Cântul este simbolul cuvântului care leagă puterea creatoare de creaţia sa, în felul în care care cuvântul îşi recunoaşte dependenţa în calitate de creatură şi o exprimă prin bucurie, adoraţie sau implorare. Este suflul fiinţei create, care răspunde suflului creator” (Dicţionar de simboluri, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, vol.I, Bucureşti, Ed. Artemis, 1995)“Considerat vehicul al mesajului sacru, cântecul permite o receptare emoţională completă, căci, între arte, muzica are rolul privilegiat de a se adresa direct sufletului. Pentru că fascinează şi este adesea purtătorul unor simboluri pe care numai cei iniţiaţi le pot descifra, este asociat iubirii, şi, la fel ca ea, constituie un mod de comunicare cu divinitatea.”( Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Doina Ruşti)

„Dragostea este descoperirea unităţii vieţii.[...] Astfel, fuziunea totală implică acceptarea morţii. Fără moarte, viaţa noastră pământeană nu este viaţă. Dragostea nu învinge moartea, dar o integrează vieţii.”(Octavio Paz, Dubla flacără.Dragoste şi erotism, Bucureşti , Editura Humanitas,1998

“ În ciuda aparentei lejerităţi a decodificării-în registru erotic- identitatea acestui Tu ce deschide şi închide poemul rămâne în unghiul de umbră[…]. Este însăşi forma fără formă a himerei, figura Ispitei, a destrămării[…]. O imagine de necuprins într-o unică, rotundă şi limpede identitate: prezenţă feminină, corporală, dar şi conceptuală, materială cât şi ideală, demonică şi angelică, pentru a condamna la libertate încăperea universului închis…”(Dan C. Mihăilescu, Întrebările poeziei, Bucureşti, Cartea Românească, 1988

Este momentul în care iluzia, visul, ispita capătă materialitate(sonoră) prin cântecul care „se strecoară”, se insinuează în fiinţa celui însetat de absolut. „Lavandă sonoră”, cântecul reuneşte principiile armoniei universale, surprinse printr-o imagine sinestezică de o sensibilitate aparte. Clipa are reverberaţii cosmogonice şi mitice, prin conotaţiile imaginii artistice. „Marea întâlnire”se consumă „într-o după-amiază”, moment al zilei de tainică linişte, „imagine a eternităţii surprinsă în mersul ei”( Dicţionar de simboluri, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), nedeterminat cronologic(dar fundamental în plan existenţial, pentru că fiinţa rememorează această stare de graţie), ceea ce sugerează spontaneitatea şi caracterul involuntar al percepţiei dar şi sacralitatea apariţiei manifestate senzorial. Intruziunea e imposibil de evitat, iar fiinţa eterică invadează întreaga mânăstire - sufletul: “Cântecul tău a umplut clădirea toată/Sertarele, cutiile, covoarele/Ca o lavandă sonoră”. Lipseşte orice gest al împotrivirii, aşa cum se întâmplă în “Cântare”: M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă/În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă…”, pentru că sufletul e avid de armonie şi frumuseţe, păstrând, fie şi pentru o clipă, savoarea inefabilă a ispitei. Dar iluzia se materializează brusc în “făptură” care “sapă, cu cântecul” şi “pipăie, cu degetul cel mic, mierlele pe clape”. Săparea, ca gest ritualic, e întâlnită şi în poezia “Între două nopţi”, în primul vers: “Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie”, având sensul simbolic al unei căutari de sine semnificate prin intermediul gestului propriu-zis, prin signaletica “lopeţii tăioase”(raţiunea, lama tăioasă a minţii) şi prin simbolul “odăii, spaţiu al interiorităţii, cu sens apropiat celui al “mânăstirii”. Cântul îşi croieşte aşadar cărarea în “universul închis”, înspre conştiinţă, năzuind la contopirea deplină. Acum se produce o dublă metamorfoză, accentuată prin procedeul gradaţiei care structurează discursul liric: cântecul este receptat acum ca tunet, vijelie, care destabilizează,”şubrezeşte” bârnele mânăstirii dar care, paradoxal, aduce cu el, în această nouă ipostază, “cocorii, albinele, frunzele”, adică viaţa. Cea de a doua mutaţie se petrece în planul fiinţei: edificiul sufletului-mânăstire se clatină („Mi-s/ şubrede bârnele, ca foile florii”) iar revelaţia marchează momentul cunoaşterii de sine, prin acceptarea metamorfozei; contemplaţia se transformă în introspecţie, iar Erosul mijloceşte, ca principiu unificator, prin cunoaşterea de sine şi prin cunoaşterea

Page 5: morgenstimmung_comentariu

celuilalt („Eu veneam de sus, tu veneai de jos/Tu soseai din vieţi, eu soseam din morţi”) contopirea celor doi. Ca act fundamental pentru destinul individual, anamneza face posibilă recuperarea trecutului (timpul verbal predominant este trecutul) şi recunoaşterea rădăcinilor celeste ale fiinţei. Actul „dumicării vaporoase”, inefabile, antrenează întreaga fiinţă şi devine o sugestie a refacerii cuplului originar(ultimă, sublimă şi indestructibilă unitate născută din contradicţie, textualizată prin lexemul „nedespărţit”) şi a recuperării stării paradisiace („în bolţi”), obsesie ancestrală a fiinţei.

Ultima strofă a poemei: ”De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?/Tu te-ai dumicat cu mine vaporos- /Nedespărţit – în bolţi./Eu veneam de sus, tu veneai de jos./Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.” se distinge prin prezenţa interogaţiei care fragmentează discursul liric, aşază textul într-o inedită cheie de lectură şi provoacă la căutarea unui alt sens al aventurii ontice. Refacerea unităţii originare, descoperirea sacrului şi recuperarea naturii divine a individului prin Eros (androginie) reprezintă, în cele mai multe creaţii literare atingerea unui absolut al fiinţei, ce deschide calea către perfecţiune şi eternitate. „A deveni unul singur este ţelul vieţii omeneşti”, dar androginia ,”ca semn al totalităţii, apare atât la începutul, cât şi la sfârşitul lumii”. (Dicţionar de simboluri, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, vol.I, art. androgin, pag. 97).

În „Morgenstimmung”, după cum se poate vedea, acest ideal, odată atins, melancolizează fiinţa şi provoacă regret, iar această insolită atitudine ar putea fi explicată prin raportare la definiţia de mai sus. Mobilizând spiritual şi creator, „ieşirea în lume” aduce cu sine schimbarea sensului existenţei şi, ca orice schimbare a unui destin asumat, rectiliniu, ca orice început - sau sfârşit, debusolează, induce dilema asupra a ceea ce va urma. Spirit neliniştit, Arghezi nu-şi poate înfrânge setea de absolut pe care orice abatere de la traseul firesc ar putea să o perturbe, poate ireversibil. Fascinat iremediabil de marile mistere, spiritul arghezian refuză împlinirea pământească, pentru ca nu cumva „învieţuirea” să-i domolească setea de absolut. „Mi-am stăpânit pornirea idolatră/Cu o voinţă crâncenă şi rece/Căci somnul tău nu trebuie să-nnece/Sufletul meu de piscuri mari de piatră” declară cu fermitate poetul, recuzând un alt tipar existenţial. Orice experienţă de acest gen e sortită eşecului, cu toată participarea pe care o implică. Dilema va stărui până la final, când poetul, în amurgul vieţii, se întreabă: „dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?”. Fericirea este iluzorie, şi prin urmare, ca şi Hyperion, va permanentiza în „lumea lui, nemuritor şi rece”.