CERCETĂRI PRIVIND TENSIUNEA ARTERIALĂ LA CÂINI ŞI PISICI

REZUMAT

Teza de doctorat este structurată în două părţi: sinteza bibliografică şi cercetări proprii.

Teza de doctorat cuprinde 242 de pagini, 65 de tabele şi 106 figuri.

PARTEA I. SINTEZA BIBLIOGRAFICĂ

Studiul bibliografic conţine şase capitole şi se extinde pe 66 de pagini.

Capitolul 1. Consideraţii privind tensiunea arterială la câini şi pisici se referă la

factorii determinanţi ai presiunii sângelui în artere, la reglarea tensiunii arteriale şi la mijloacele

de evaluare a tensiunii arteriale la câini şi pisici.

Capitolul 2. Hipertensiunea arterială: definiţie, clasificare, epidemiologie cuprinde

definirea formelor de hipertensiune arterială, clasificarea în funcţie de etiologie şi date

referitoare la incidenţa şi prevalenţa hipertensiunii arteriale la câini şi pisici.

Capitolul 3. Modificările hemodinamice şi mecanismele implicate în apariţia

hipertensiunii arteriale tratează relaţia dintre debitul cardiac şi rezistenţa vasculară totală,

precum şi factorii implicaţi în apariţia hipertensiuni arteriale: factorii neurogeni, sistemele

vasodepresoare, rolul rinichiului în hipertensiunea arterială, sistemul renină-angiotensină-

aldosteron, disfuncţia endotelială.

Capitolul 4. Cauzele hipertensiunii arteriale la câini şi pisici se referă la

hipertensiunea arterială secundară de cauză renală, cardiacă şi endocrină.

Capitolul 5. Consecinţele hipertensiunii arteriale prezintă modificările vasculare,

complicaţiile cardiace, oculare şi renale ale hipertensiunii arteriale la câini şi pisici.

Capitolul 6. Diagnosticul şi tratamentul hipertensiunii arteriale la câini şi pisici se

referă la metodologia de diagnostic, la oportunitatea tratamentului şi la principalele clase de

medicamente utilizate în tratamentul hipertensiunii arteriale la câini şi pisici.

PARTEA A II - A. CERCETĂRI PROPRII

Cercetările proprii cuprind 13 capitole, extinse pe 159 de pagini, care includ 58 de tabele

şi 94 de figuri şi imagini originale.

Capitolul 7. Scopul şi obiectivele generale ale studiului.

Cercetările au vizat îmbogăţirea şi aprofundarea cunoştinţelor cu privire la variaţiile

tensiunii arteriale, măsurate printr-o metodă neinvazivă (oscilometrică), la pisicile şi câinii

clinic sănătoşi, precum şi în diferite stări patologice.

Obiectivele urmărite au fost:

evaluarea acurateţei şi preciziei măsurării tensiunii arteriale prin metoda oscilometrică;

stabilirea valorilor de referinţă ale tensiunii arteriale măsurate prin metoda

oscilometrică la pisicile şi la câinii clinic sănătoşi;

II

evaluarea şi cuantificarea factorilor care influenţează tensiunea arterială în

procesul de măsurare;

stabilirea printr-o metodă statistică a limitelor dintre valorile normale şi cele

patologice ale tensiunii arteriale (stabilirea limitelor de la care pisicile şi câinii pot

fi consideraţi hipotensivi sau hipertensivi);

evaluarea diferenţelor dintre valorile tensiunii arteriale în funcţie de rasă, sex, starea de

întreţinere;

aprecierea corelaţiilor dintre tensiunea arterială vârstă, sex şi starea de întreţinere;

evaluarea prevalenţei hipertensiunii arteriale în insuficienţa renală cronică,

diabetul zaharat şi-n insuficienţa cardiacă;

evaluarea legăturii dintre modificările paraclinice şi nivelul tensiunii arteriale în

diferite stări patologice;

evaluarea efectului antihipertensiv al unor medicamente din grupul inhibitorilor

enzimei de conversie a angiotensinei şi al blocantelor canalelor de calciu;

efectul medicaţiei care se adresează insuficienţei cardiace asupra valorilor tensiunii arteriale;

evaluarea modificărilor histologice din rinichi şi din pereţii vasculari asociate cu

hipertensiunea arterială de cauză renală.

Capitolul 8. Evaluarea metodei oscilometrice de măsurare a tensiunii arteriale. În

acest capitol a fost evaluată acurateţea şi precizia măsurării tensiunii arteriale prin metoda

oscilometrică, prin compararea rezultatelor cu măsurători simultane ale presiunii arteriale

realizate prin metoda directă.

Cercetările au fost efectuate pe 5 câini aflaţi sub anestezie, la care tensiunea arterială a

fost măsurată simultan prin metoda directă şi prin metoda oscilometrică. Pentru măsurarea

directă a presiunii arteriale a fost stabilită o linie arterială prin cateterizarea arterei femurale,

iar pentru monitorizarea tensiunii arteriale s-a folosit linia de presiune arterială invazivă a

monitorului Kontron Minimon 7138 B. Măsurarea indirectă a presiunii arteriale s-a realizat

prin metoda oscilometrică cu ajutorul aparatului Cardel Veterinary Monitor 940. Tensiunea

arterială (TA) a fost măsurată succesiv la nivelul arterei mediane, arterei metatarsale şi la

artera caudală mediană, iar rezultatele obţinute au fost comparate cu valorile TA măsurate

prin metoda directă.

Tensiunea arterială măsurată prin metoda oscilometrică la membrul toracic (artera

mediană), la membrul pelvin (artera metatarsală) şi la baza cozii (artera caudală mediană) a

fost, în general, mai mică decât cea înregistrată prin metoda directă. În toate cele trei locuri

de măsurare a tensiunii arteriale evaluate în acest studiu, valorile tensiunii arteriale sistolice

(TAS), tensiunii arteriale diastolice (TAD) şi tensiunii arteriale medii (TAM) obţinute prin

metoda oscilometrică au avut o marjă de eroare medie mai mică de 5±7 mmHg faţă de cele

obţinute prin metoda de referinţă (metoda directă) (tabelul 8, tabelul 10, tabelul 11). Această

marjă de eroare este acceptabilă, având în vedere faptul că, pentru tensiometrele de uz uman se

admite o diferenţă de medie de 5±8 mmHg faţă de metoda de referinţă.

Indiferent de locul în care s-a măsurat tensiunea arterială prin metoda oscilometrică,

corelaţia cu determinarea directă a tensiunii arteriale a fost semnificativă, foarte bună şi direct

proporţională (r > 0,90, p < 0,01). Totuşi, măsurarea TA la membrul toracic (artera mediană)

şi la membrul pelvin (artera metatarsală) estimează mai bine valoarea TAS şi TAM decât pe

III

cea a TAD. În schimb, la baza cozii (artera caudală mediană), metoda oscilometrică a estimat

mai bine valoarea TAD decât valorile TAS şi TAM (tabelul 9).

În concluzie, tensiunea arterială măsurată prin metoda oscilometrică la artera mediană,

artera metatarsală sau la artera caudală mediană estimează bine valoarea reală a tensiunii

arteriale. Tensiunea arterială poate fi măsurată cu aceeaşi acurateţe atât la artera mediană cât

şi la artera metatarsală sau la artera caudală mediană.

Capitolul 9. Tensiunea arterială măsurată prin metoda oscilometrică la pisici

clinic sănătoase. Cercetările au fost efectuate la Clinicile Veterinare Universitare din

Timişoara pe 159 de pisici clinic sănătoase. Pisicile au avut vârsta cuprinsă între 11 luni şi 14

ani, media fiind de 5,96 ± 3,48 ani. Grupul a fost constituit din pisici de rase diferite, iar

proporţia dintre sexe a fost de aproximativ 1:1, respectiv 80 de femele şi 79 de masculi.

Greutatea corporală a fost cuprinsă între 2 şi 8 kg, cu o medie de 4,48 ± 1,11 kg. Starea de

întreţinere a fost apreciată printr-un sistem de scor clinic, după cum urmează: 1 - foarte slab;

2- subponderal; 3 - stare de întreţinere bună; 4 - supraponderal; 5 - obez.

Tensiunea arterială a fost determinată prin metoda oscilometrică, cu ajutorul

aparatului Cardel Veterinary Monitor 9401. Măsurarea tensiunii arteriale s-a făcut la

membrul toracic, la nivelul arterei mediane folosind manşoane cu o lăţime de aproximativ 30

- 40% din circumferinţa antebraţului. Determinarea TA a fost efectuată în prezenţa

proprietarului, după o perioadă 15 - 20 de minute de acomodare a animalelor cu spaţiul,

personalul şi cu aparatura de măsurare, după ce pisicile s-au aşezat într-o poziţie confortabilă,

de cele mai multe ori în decubit sterno-abdominal. Au fost efectuate câte cinci măsurători

pentru fiecare pisică, la un interval de 15 -30 de secunde între două măsurători succesive, iar

în final s-a calculat media aritmetică a celor cinci măsurători.

Prelucrarea statistică a rezultatelor a permis stabilirea valorilor de referinţă şi a

limitelor de variaţie ale tensiunii arteriale măsurate prin metoda oscilometrică la pisicile clinic

sănătoase Astfel, TAS a înregistrat o valoare medie de 124,7 ± 8,54 mmHg, iar valorile medii

ale TAD şi TAM au fost de 75,4 ± 10,08 mmHg, respectiv 91,9 ± 8,45 mmHg (tabelul13).

Limitele între care variază tensiunea arterială la pisicile clinic sănătoase, stabilite prin metoda

statistică (medie ± 1,282 deviaţii standard), au fost următoarele: 113,7 - 135,6 mmHg pentru

TAS; 61,6 – 89,2 mmHg pentru TAD; 81,1 – 102,7 în cazul TAM (tabelul14). De asemenea,

tot prin metoda statistică, s-a stabilit că valorile TAS/TAD mai mari de 141/95 mmHg sunt

sugestive pentru hipertensiunea arterială, iar scăderea TAS/TAD sub 107/55 mmHg indică

tendinţa la hipotensiune arterială (tabelul 15).

Tensiunea arterială nu a înregistrat diferenţe semnificative între masculi şi femele şi

nici între grupurile de pisici diferenţiate în funcţie de starea de întreţinere, apreciată prin scor

clinic. Între vârstă şi tensiunea arterială s-a constatat o corelaţie slabă, dar semnificativă, iar

analiza de regresie a evidenţiat că TAS creşte cu 0,7 mmHg/an, iar TAD şi TAM cresc cu

0,83 mmHg/an, respectiv cu 0,92 mmHg/an. În schimb, nu s-a evidenţiat o corelaţie

semnificativă între vârstă şi frecvenţa pulsului (r = 0,13; p > 0,05). Tensiunea arterială la rasa

Britanică cu păr scurt a fost semnificativ mai mare decât la rasele Persană, Birmaneză,

Europeană şi Siameză.

IV

Măsurarea TA după o perioadă de acomodare de aproximativ 15 minute reduce

semnificativ influenţa stresului asupra valorilor tensiunii arteriale. Între valorile TA măsurate

la baza cozii sau la antebraţ diferenţele nu sunt semnificative.

Capitolul 10. Tensiunea arterială la pisici cu insuficienţă renală cronică. Studiul a

fost efectuat pe 65 de pisici diagnosticate cu insuficienţă renală cronică, având ca obiective

evaluarea tensiunii arteriale, stabilirea prevalenţei HTA şi evaluarea factorilor de risc asociaţi

creşterii tensiunii arteriale la pisicile cu IRC apărută din cauze naturale. De la toate pisicile au

fost recoltate probe de sânge şi de urină, din care au fost determinaţi parametrii biochimici cu

specificitate pentru funcţia renală. Tensiunea arterială a fost determinată la toate pisicile prin

metoda oscilometrică, cu ajutorul oscilometrului electronic Cardel Veterinary Monitor 9401,

după protocolul standard descris anterior. În urma prelucrării statistice a rezultatelor obţinute

s-au putut constata următoarele:

tensiunea arterială la pisicile cu insuficienţă renală cronică este mai mare decât la

pisicile clinic sănătoase, diferenţa medie de 25 mmHg fiind semnificativă, atât

statistic, cât şi din punct de vedere clinic.

prevalenţa hipertensiunii arteriale la pisicile cu insuficienţă renală cronică din acest

studiu a fost de 55%;

hipertensiunea arterială a fost în proporţie de 92% mixtă, în timp ce hipertensiunea

diastolică izolată s-a constatat doar în proporţie de 8%;

hipertensiunea arterială s-a întâlnit preponderent la pisicile cu azotemie uşoară şi

moderată, respectiv în stadiile II şi III ale insuficienţei renale cronice;

tensiunea arterială la pisicile cu insuficienţă renală cronică nu s-a corelat semnificativ

cu vârsta, iar între pisicile normotensive şi cele hipertensive, vârsta nu a înregistrat

diferenţe semnificative;

între tensiunea arterială şi concentraţia potasiului plasmatic a existat o corelaţie invers

proporţională semnificativă;

între concentraţiile plasmatice ale creatininei, ureei, sodiului şi valoarea tensiunii

arteriale nu s-au constatat corelaţii semnificative;

proteinuria, apreciată prin prisma raportului proteină/creatinină urinară, a fost

semnificativ mai mare la pisicile hipertensive decât la cele normotensive.

Capitolul 11. Efectul amlodipinei în controlul hipertensiunii arteriale la pisicile cu

insuficienţă renală cronică. Cercetările au fost efectuate pe 11 pisici, cu vârsta cuprinsă între

7 şi 14 ani, diagnosticate cu hipertensiune arterială secundară insuficienţei renale cronice şi au

avut ca scop evaluarea efectului amlodipinei asupra tensiunii arteriale şi funcţiei renale la

pisici cu insuficienţă renală cronică apărută din cauze naturale.

Tensiunea arterială a fost determinată prin metoda oscilometrică, cu ajutorul

aparatului Cardel Veterinary Monitor 9401 după protocolul standard. Toate pisicile incluse în

acest studiu au avut concentraţia creatininei plasmatice mai mare de 1,9 mg/dl şi s-au încadrat

în stadiile II şi III ale insuficienţei renale cronice. De la toate pisicile au fost recoltate probe

de sânge şi de urină, din care au fost determinaţi parametrii biochimici cu specificitate pentru

funcţia renală. Amlodipina a fost administrată o dată pe zi în doză de 0,625 mg/zi (0,1 - 0,2

mg/kg). Pentru a urmări eficienţa tratamentului, tensiunea arterială a fost măsurată înainte şi

după 7, 30 respectiv 120 de zile de tratament. De asemenea, pentru a aprecia influenţa

V

amlodipinei asupra funcţiei renale, probele de sânge şi urină au fost recoltate şi analizate

înainte şi după 30 şi 120 de zile de tratament.

Prelucrarea statistică a rezultatelor a relevat că amlodipina determină reducerea

graduală şi semnificativă a tensiunii arteriale la pisicile cu insuficienţă renală cronică. Astfel,

sub tratamentul cu amlodipină, tensiunea arterială a scăzut în medie cu 15 mmHg după şapte

zile, respectiv cu 25 mmHg după 30 de zile şi cu 31 mmHg după 120 de zile de administrare

a amlodipinei. De asemenea, amlodipina nu a influenţat semnificativ parametrii biochimici

sangvini ai profilului renal, deci nu a influenţat negativ funcţia renală pe parcursul

tratamentului. Mai mult, sub tratamentul cu amlodipină, proteinuria apreciată prin valoarea

raportului proteină/creatinină urinară s-a redus până aproape de limita de semnificaţie de 95%.

În consecinţă, tratamentul cu amlodipină, prin reducerea tensiunii arteriale şi a

proteinuriei, ar putea să încetinească rata de progresie a insuficienţei renale cronice către

stadiul final uremic.

Capitolul 12. Efectul benazeprilului asupra tensiunii arteriale şi funcţiei renale la

pisicile cu insuficienţă renală cronică. Studiul a fost efectuat pe 12 pisici cu vârsta cuprinsă

între 4 şi 16 ani, diagnosticate cu insuficienţă renală cronică, la Clinicile Veterinare

Universitare din Timişoara. Benazeprilul a fost administrat pe cale orală în doză de 0,25

mg/kg în prima săptămână, după care doza a fost mărită la 0,5 mg/kg o dată pe zi, până la

finalul studiului. Eficienţa tratamentului a fost apreciată prin măsurarea tensiunii arteriale

înainte şi după 7, 30, respectiv 120 de zile de tratament. De asemenea, pentru a aprecia

influenţa administrării benazeprilului asupra funcţiei renale au fost prelevate probe de sânge

şi de urină, înainte, după 30 şi 120 de zile de tratament. Tensiunea arterială a fost determinată

prin metoda oscilometrică, la membrul toracic, în prezenţa proprietarului, după o perioadă de

15 minute de acomodare. Au fost efectuate câte cinci măsurători pentru fiecare pisică la un

interval de 20-30 de secunde între două măsurători succesive, iar în final s-a calculat media

aritmetică a celor cinci măsurători.

Diferenţele dintre TAS, TAD şi TAM măsurate înainte şi după prima săptămână de

tratament au fost nesemnificative statistic (p>0,05). În schimb, la 4 şi la 12 săptămâni valorile

TAS, TAD şi TAM au fost semnificativ mai mici (p<0,05) decât cele înregistrate înainte de

iniţierea tratamentului cu benazepril. Reducerea tensiunii arteriale sub tratamentul cu

benazepril la pisicile cu insuficienţă renală cronică a fost de mică amplitudine (tensiunea

arterială medie a scăzut cu aproximativ 15 mmHg).În consecinţă, benazeprilul poate fi folosit

în tratamentul hipertensiunii arteriale de cauză renală atunci când nivelul de risc pentru

apariţia leziunilor hipertensive în organele ţintă este redus sau moderat.

Tratamentul cu benazepril nu a condus la agravarea disfuncţiei renale apreciate prin

prisma modificărilor parametrilor biochimici sangvini. Creatinina plasmatică determinată la 4

şi la 12 săptămâni după iniţierea tratamentului cu benazepril, a fost mai mică cu 10,1%,

respectiv 14 %, dar diferenţele nu au fost semnificative statistic (p>0,05). Concentraţia

potasiului plasmatic a crescut, în medie, cu 9,2 % după 4 săptămâni şi cu 11,4% după 12

săptămâni de tratament, dar diferenţele faţă de faţă de valoarea medie iniţială au fost

nesemnificative (p>0,05), iar valorile medii s-au încadrat în limitele de variaţie fiziologică.

Tratamentul cu benazepril a determinat scăderea semnificativă a proteinuriei, apreciată prin

valoarea raportului proteină/creatinină urinară, după 30 de zile de la debutul administrării.Mai

VI

mult, reducerea tensiunii arteriale sub tratamentul cu benazepril s-a corelat pozitiv şi

semnificativ valoarea raportului proteină/creatinină urinară. Prin urmare, administrarea

benazeprilului, prin reducerea proteinuriei şi a tensiunii arteriale, poate să conducă la încetinirea

ratei de progresie a insuficienţei renale cronice la pisici şi să prelungească viaţa acestora.

Capitolul 13. Tensiunea arterială măsurată prin metoda oscilometrică la câini

clinic sănătoşi. Cercetările au fost efectuate pe 237 de câini clinic sănătoşi, cu vârsta cuprinsă

între 6 luni şi 16 ani. Tensiunea arterială a fost măsurată prin metoda oscilometrică cu ajutorul

aparatului Cardel Veterinary Monitor 9401. La toţi câinii, determinările s-au făcut la membrul

toracic, la nivelul arterei mediane, folosind manşoane cu o lăţime de aproximativ 35 – 40 %

din circumferinţa antebraţului. Aprecierea tensiunii arteriale s-a realizat în prezenţa

proprietarului, după 10-15 minute de acomodare cu spaţiul şi cu aparatura de măsurare şi după

ce câinii s-au aşezat într-o poziţie confortabilă, de obicei în decubit sternoabdominal sau, mai

rar, în decubit lateral. Au fost efectuate câte cinci măsurători pentru fiecare individ, la un

interval de 15-30 de secunde între două determinări succesive, iar în final s-a calculat media

aritmetică a celor cinci măsurători.

Prelucrarea statistică a rezultatelor a condus la stabilirea valorilor de referinţă şi a

limitelor de variaţie a tensiunii arteriale măsurate prin metoda oscilometrică la câinii clinic

sănătoşi (tabelul 38). Astfel, TAS a înregistrat o valoare medie de 126,4 ± 11,24 mmHg, iar

valorile medii ale TAD şi TAM au fost de 74,6 ± 10,48 mmHg, respectiv 91,8 ± 9,71 mmHg

(tabelul 38). Limitele de variaţie ale tensiunii arteriale la câinii clinic sănătoşi, stabilite prin

metoda statistică (medie ± 1,282 deviaţii standard), au fost următoarele: 112 – 140,7 mmHg

pentru TAS; 61,3 – 87,9 mmHg pentru TAD; 79,3 – 104,2 în cazul TAM (tabelul 39). De

asemenea, tot prin metoda statistică s-a stabilit că valorile TAS/TAD mai mari de 141/95

mmHg definesc hipertensiunea arterială, iar hipotensiunea arterială poate fi luată în

considerare de la valori ale TAS/TAD mai mici de 104/53 mmHg (tabelul 40).

Valoarea tensiunii arteriale nu a înregistrat diferenţe semnificative între masculi şi

femele şi nici în funcţie de locul de măsurare. Între vârstă şi tensiunea arterială s-a constatat o

corelaţie slabă, dar semnificativă, iar ecuaţia dreptei de regresie a evidenţiat faptul că TAS

creşte cu 1,1 mmHg/an, iar TAD şi TAM cresc cu 0,8 mmHg/an, respectiv cu 1,0 mmHg/an.

Având în vedere durata medie de viaţă la specia canină se poate concluziona că vârsta nu este

o variabilă care să poată explica creşterea tensiunii arteriale până în domeniul hipertensiunii.

La câinii clinic sănătoşi tensiunea arterială este o variabilă dependentă mai mult de rasă şi

într-o mai mică măsură de vârstă. Astfel la rasa Ciobănesc german valoarea tensiunii arteriale

a fost semnificativ mai mare decât a întregului grup de câini clinic sănătoşi. La rasa Golden

Retriever tensiunea arterială a fost semnificativ mai mică decât valoarea medie a TA

înregistrată la întregul grup de câini clinic sănătoşi. Între rasele Labrador, Husky, Pudel, West

Highland White Terrier diferenţele în privinţa TAS, TAD şi TAM nu au fost semnificative.

Capitolul 14. Tensiunea arterială la câini cu insuficienţa renală cronică. Studiul a

avut ca obiective aprecierea prevalenţei hipertensiunii arteriale la câinii cu insuficienţă renală

cronică şi a corelaţiilor dintre parametrii biochimici ai profilului renal şi nivelul tensiunii arteriale.

Cercetările au fost efectuate pe 54 de câini, cu vârsta cuprinsă între 2,5 şi 16 ani,

diagnosticaţi cu insuficienţă renală cronică la Clinicile Veterinare Universitare din Timişoara.

Tensiunea arterială a fost determinată prin metoda oscilometrică, după protocolul descris

VII

anterior. De la toţi câinii incluşi în acest studiu au fost prelevate probe de sânge şi urină. Din

sânge au fost determinaţi următorii parametri: creatinina, ureea, proteinele totale, albuminele,

fosforul, potasiul şi sodiul. Din urină s-a urmărit estimarea cantitativă a proteinuriei prin

determinarea raportului proteină/creatinină urinară.

Valorile medii ale TA determinate la câinii IRC au fost mai mari decât cele

înregistrate la câinii sănătoşi, iar diferenţele au fost semnificative statistic atât pentru TAS, cât

şi pentru TAD sau TAM (tabelul 45). În cazul TAS diferenţa medie a fost de 23,9 mmHg, iar

în 95% din cazuri diferenţele au fost cuprinse între 15.9 – 31,9 mmHg. Asemănător, TAD şi

TAM au fost mai mari cu 23 mmHg la câinii cu IRC, iar 95 % dintre diferenţe s-au situat între

16 – 30 mmHg. Hipertensiunea arterială pentru câinii din acest studiu a fost definită ca

TAS>149 mmHg şi/sau TAD>95 mmHg. Plecând de la aceste limite, prevalenţa globală a HTA

a fost de 59%. S-a remarcat faptul că 55% dintre câini au avut HTA mixtă (sistolică şi

diastolică), doar 4% au prezentat HTA diastolică izolată, iar HTA sistolică izolată nu a fost

identificată la nici un caz (fig. 67).

În general, tensiunea arterială a înregistrat valori mai mari la câinii aflaţi în stadiul II

faţă de cei aflaţi în stadiile III şi IV ale IRC (fig. 68 şi figura 69), iar diferenţele dintre valorile

medii au fost semnificative atât pentru TAS cât şi pentru TAD sau TAM (tabelul 47). În

schimb frecvenţa pulsului nu a înregistrat diferenţe semnificative în funcţie de stadiul evolutiv

al IRC. Aproximativ 71% dintre câinii hipertensivi din acest studiu s-au aflat în stadiile II şi

III ale IRC şi numai 24 % s-au situat în stadiul IV (fig. 70) Este de remarcat faptul că, într-o

proporţie însemnată, hipertensiunea arterială a fost constatată în stadiile de început ale IRC,

când semnele clinice ale afecţiunii renale sunt de obicei slab exprimate. Importanţa clinică a

acestui aspect rezidă în faptul că măsurarea TA şi detectarea HTA ar putea fi un revelator în

diagnosticul IRC în faze precoce chiar preazotemice.

La câinii cu insuficienţă renală cronică din acest studiu, nu au existat corelaţii

semnificative între valoarea tensiunii arteriale şi concentraţiile serice de creatinină, uree,

fosfor, proteine totale, albumine, sodiu şi potasiu. De asemenea, între câinii cu IRC grupaţi ca

normotensivi şi hipertensivi nu s-au constatat diferenţe semnificative în privinţa parametrilor

biochimici sangvini investigaţi. În schimb raportul proteină/creatinină urinară a fost

semnificativ mai mare la câinii hipertensivi decât la cei normotensivi. Mai mult, între valoarea

raportului proteină/creatinină urinară şi TAS respectiv TAM s-a înregistrat o corelaţie bună,

pozitivă şi semnificativă, ceea ce relevă că proteinuria creşte în relaţie de proporţionalitate

directă cu nivelul tensiunii arteriale la câinii cu IRC (fig. 72, fig. 73).

Capitolul 15. Efectul administrării enalaprilului asupra tensiunii arteriale şi

funcţiei renale la câinii cu insuficienţă renală cronică.

Studiul a fost efectuat pe 13 de câini, cu vârsta cuprinsă între 2,5 şi 14 ani,

diagnosticaţi cu insuficienţă renală cronică (IRC) la Clinicile Veterinare Universitare din

Timişoara.

Enalaprilul a fost administrat în doză de 0,25 mg/kg în prima săptămână şi 0,5 mg/kg

din a doua săptămână. Tensiunea arterială a fost măsurată înainte şi după 7, 30 respectiv 90

de zile de tratament. Probele se sânge şi de urină au fost prelevate şi analizate înainte şi după

30 respectiv 90 de zile de tratament.

VIII

Tratamentul cu enalapril a condus la reducerea progresivă, dar de mică amplitudine a

tensiunii arteriale la câinii cu insuficienţă renală cronică. Astfel, la evaluarea făcută la 30 de

zile de la debutul tratamentului s-a observat că TAS, TAD şi TAM au scăzut, în medie, cu

10 mmHg, iar după trei luni de tratament TAS s-a redus în medie cu 12 mmHg, iar TAD şi

TAM au scăzut în medie cu 15 mmHg respectiv 14 mmHg. În consecinţă, enalaprilul poate fi

folosit în tratamentul hipertensiunii arteriale de stadiul I şi II, secundară insuficienţei renale

cronice, putând să conducă la reducerea tensiunii arteriale până sub valorile ţintă de 150/95

mmHg.

Tratamentul cu enalapril nu a influenţat negativ parametrii biochimici sangvini ai

profilului renal pe perioada tratamentului şi nu a precipitat evoluţia insuficienţei renale

cronice la câinii din acest studiu. În schimb, administrarea de enalapril a condus la reducerea

semnificativă a proteinuriei apreciată prin raportul proteină/creatinină urinară. În concluzie,

enalaprilul, prin efectul antiproteinuric şi antihipertensiv, poate constitui un mijloc eficient de

renoprotecţie care să conducă la încetinirea ratei de progresie a IRC.

Capitolul 16. Tensiunea arterială la câini cu diabet zaharat. Studiul a fost efectuat

pe 33 de câini, cu vârsta cuprinsă între 1,5 şi 12 ani, diagnosticaţi cu diabet zaharat la

Clinicile Veterinare Universitare din Timişoara. Tensiunea arterială sistolică, diastolică,

medie şi frecvenţa pulsului au fost determinate prin metoda oscilometrică. La momentul

includerii în studiu de la toţi câinii au fost prelevate probe de sânge şi de urină din care s-au

determinat parametrii biochimici uzuali. La un subgrup, care a inclus 11 câini cu tensiunea

arterială mai mare de 150/95 mmHg la două evaluări succesive într-un interval de 5 -10 zile,

s-a administrat ramipril, în doză de 0,125 mg/kg, o dată pe zi, timp de o săptămână, după care,

la 6 dintre câini, doza a fost mărită la 0,25 mg/kg, o dată pe zi. Evaluarea efectului

antihipertensiv s-a făcut prin măsurarea TA, înainte şi după aproximativ 7, 30 (30±7 zile),

respectiv 90 (90±20) de zile de tratament.

La câinii cu diabet zaharat valorile medii ale TA au fost mai mari decât cele măsurate

prin aceeaşi metodă la câinii clinic sănătoşi (fig. 83), iar diferenţele au fost semnificative, atât

pentru TAS, cât şi pentru TAD respectiv TAM (tabelul 55). Prevalenţa hipertensiunii arteriale

a fost de 42,4% (fig. 84). Toţi câinii care au avut hipertensiune arterială sistolică au avut şi

tensiunea arterială diastolică mai mare de 95 mmHg. Hipertensiunea sistolică sau diastolică

izolată nu a fost întâlnită la nici un câine din acest studiu.

Legătura dintre tensiunea arterială şi parametrii biochimici determinaţi la câinii cu

diabet zaharat a fost evaluată prin testul de corelaţie Pearson. Rezultatele testului relevă că nu

au existat corelaţii semnificative între valorile TAS, TAD, TAM şi concentraţiile serice ale

parametrilor biochimici sangvini (tabelul 56). Mai mult, compararea valorilor medii ale

parametrilor biochimici sangvini între câinii cu diabet zaharat normotensivi şi hipertensivi nu

a evidenţiat diferenţe semnificative (tabelul 57). De asemenea, nu s-a constatat o corelaţie

semnificativă între valorile TA şi raportul proteină/creatinină urinară, cu toate că valoarea

medie a raportului proteină/creatinină urinară a fost mai mare la câinii cu diabet zaharat

hipertensivi decât la cei normotensivi, dar diferenţa nu a fost semnificativă (p>0,05).

Tratamentul cu ramipril a condus la reducerea TAS/TAD cu 16/14 mmHg după o lună de

tratament, respectiv cu 16/18 mmHg după trei luni de tratament. Diferenţele au fost

semnificative, atât statistic, cât şi din punct de vedere clinic. Administrarea ramiprilului nu a

IX

influenţat semnificativ parametrii biochimici sangvini ai profilului renal, dar a condus la

reducerea raportului proteină/creatinină urinară la câinii cu diabet zaharat hipertensivi.

Ramiprilul, prin efectul hipotensiv şi antiproteinuric, ar putea fi folosit ca mijloc eficient de

renoprotecţie la câinii hipertensivi cu diabet zaharat.

Capitolul 17. Tensiunea arterială la câini cu insuficienţă cardiacă.

Studiul a fost efectuat pe 61 de câini din rase diferite, 33 masculi şi 28 femele,

diagnosticaţi cu insuficienţă cardiacă la Clinicile Veterinare Universitare din Timişoara.

Tensiunea arterială sistolică, diastolică, medie şi frecvenţa pulsului au fost determinate

prin metoda oscilometrică, cu ajutorul aparatului Cardel Veterinary Monitor 9401, după procolul

standard menţionat anterior. Tensiunea arterială a fost urmărită în dinamică la un subgrup

format din 11 câini cu insuficienţă mitrală şi insuficienţă cardiacă consecutivă în stadiile I

(n=1), II (n=5) şi III (n=5). Toţi câinii din acest subgrup au fost trataţi cu benazepril

administrat în doză de 0,25 mg/kg în prima săptămână, după care doza a fost crescută la 0,5

mg/kg o dată pe zi, iar tensiunea arterială a fost măsurată după 10 şi 45 de zile de tratament.

La câinii cu insuficienţă cardiacă valorile medii ale TA au fost mai mari decât cele măsurate

prin aceeaşi metodă la câinii clinic sănătoşi (fig. 91), iar diferenţele au fost nesemnificative

pentru TAS, dar semnificative pentru TAD sau TAM (tabelul 61). Cu toate acestea, s-a

constatat că atât valorile medii, cât şi 95% dintre valorile individuale nu au depăşit limitele de

variaţie fiziologice ale TA şi nici limita dintre normotensiune şi hipertensiune calculată prin

metoda statistică în studiul efectuat pe câinii clinic sănătoşi (TAS/TAD >149/95 mmHg).

Diferenţele dintre valorile medii ale TA înregistrate în stadiul I şi II au fost

nesemnificative. În schimb, TA la câinii cu insuficienţă cardiacă în stadiul I a fost

semnificativ mai mare decât cea măsurată la câinii aflaţi în stadiile III şi IV ale insuficienţei

cardiace (tabelul 62). Tratamentul cu benazepril a condus la reducerea mai accentuată a TAD

şi a TAM decât a TAS. După 10 zile de tratament TAS, TAD şi TAM au înregistrat valori

medii mai scăzute cu 6 până la 7 mmHg, dar diferenţele nu au fost semnificative (fig. 93).

După mărirea dozei de benazepril la 0,5 mg/kg/zi, la evaluarea făcută după 45 de zile de la

iniţierea tratamentului s-a constatat că TAS a scăzut cu 7 mmHg, dar diferenţa nu a fost

semnificativă statistic (p=0,34) şi nici din punct de vedere clinic. În schimb, TAD şi TAM

s-au redus în medie cu 10 mmHg, iar diferenţele au fost semnificative statistic şi ar putea fi

considerate, la această valoare, cu importanţă clinică semnificativă (tabelul 63).

Administrarea de benazepril nu a influenţat semnificativ parametrii biochimici ai

profilului renal (tabelul 64).

Capitolul 18. Aspecte histopatologice la câini cu hipertensiune arterială secundară

insuficienţei renală cronice. Probele au provenit de la doi câini cu insuficienţă renală şi

hipertensiune arterială secundară, care au decedat din cauze naturale. Au fost prelevate

fragmente din ţesutul renal şi din pereţii vasculari. În urma examinării la microscopul optic a

preparatelor histopatologice s-au putut desprinde următoarele concluzii:

în rinichi, pe lângă leziunile caracteristice insuficienţei renale cronice, s-au

constatat hialinoza difuză a peretelui arteriolar şi îngroşarea mediei arteriolelor

însoţită de hialinoză focală, leziuni ce pot fi atribuite hipertensiunii arteriale;

X

în pereţii arteriali s-au identificat leziuni secundare stresului mecanic indus de

hipertensiunea arterială, respectiv hialinoză difuză, scleroză vasculară şi

calcificarea difuză a mediei;

Concluzii generale

Între valorile tensiunii arteriale măsurate prin oscilometrie şi prin metoda directă

există o corelaţie foarte bună şi direct proporţională.

Tensiunea arterială măsurată prin metoda oscilometrică la artera mediană, artera

metatarsală sau la artera caudală mediană estimează bine valoarea reală a tensiunii

arteriale.

Tensiunea arterială sistolică şi tensiunea arterială medie a fost estimată mai bine la

antebraţ şi metatars, decât la baza cozii, în timp ce tensiunea arterială diastolică a fost

estimată mai bine la baza cozii.

Tensiunea arterială măsurată prin metoda oscilometrică la pisicile clinic sănătoase a

înregistrat valori medii de 124,7 ± 8,54 mmHg pentru tensiunea arterială sistolică,

75,4 ± 10,08 mmHg pentru tensiunea arterială diastolică, respectiv 91,9 ± 8,45 mmHg

pentru tensiunea arterială medie.

Limitele de variaţie ale tensiunii arteriale măsurate prin metoda oscilometrică la

pisicile clinic sănătoase sunt cuprinse între 113,7 - 135,6 mmHg pentru tensiunea

arterială sistolică, 61,6 – 89,2 mmHg pentru tensiunea arterială diastolică şi 81,1 –

102,7 în cazul tensiunii arteriale medii.

La pisici, hipertensiunea arterială poate fi definită ca tensiune arterială sistolică mai

mare de 142 mmHg şi/ sau tensiune arterială diastolică mai mare de 96 mmHg, în timp

ce valorile tensiunii arteriale sistolice şi/ sau diastolice mai mici de 107 mmHg,

respectiv 55 mmHg indică tendinţa la hipotensiune arterială.

Tensiunea arterială nu înregistrează diferenţe semnificative între masculi şi femele şi

nici în funcţie de starea de întreţinere, apreciată prin scor clinic, la pisicile clinic

sănătoase.

La pisicile conştiente, măsurarea tensiunii arteriale se poate face cu aproximativ

aceeaşi acurateţe, atât la baza cozii, cât şi la antebraţ.

Măsurarea tensiunii arteriale după o perioadă de acomodare de aproximativ 15 minute

reduce semnificativ influenţa stresului asupra valorilor tensiunii arteriale.

La pisicile clinic sănătoase, între vârstă şi tensiunea arterială există o corelaţie slabă,

dar semnificativă, iar vârsta nu este o variabilă care să determine creşterea tensiunii

arteriale până în domeniul hipertensiunii.

XI

Valorile tensiunii arteriale la pisicile clinic sănătoase pot să înregistreze diferenţe

semnificative între rase.

Tensiunea arterială la pisicile cu insuficienţă renală cronică este mai mare decât la

pisicile clinic sănătoase, diferenţa medie de 25 mmHg fiind semnificativă, atât

statistic, cât şi din punct de vedere clinic.

La pisicile cu insuficienţă renală cronică hipertensiunea arterială a fost întâlnită

preponderent sub forma mixtă (în proporţie 90%), iar prevalenţa globală a

hipertensiunii arteriale a fost de 55%.

Hipertensiunea arterială s-a întâlnit preponderent la pisicile cu azotemie uşoară şi

moderată, respectiv în stadiile II şi III ale insuficienţei renale cronice.

La pisicile cu insuficienţă renală cronică, între valoarea tensiunii arteriale şi

concentraţia potasiului plasmatic există o corelaţie invers proporţională semnificativă,

iar între concentraţiile plasmatice ale creatininei, ureei, sodiului şi valoarea tensiunii

arteriale nu s-a evidenţiat o legătură semnificativă.

Hipertensiunea arterială poate să conducă la accentuarea proteinuriei la pisicile cu

insuficienţă renală cronică.

Tratamentul cu amlodipina controlează eficient şi sigur hipertensiunea arterială de

cauză renală la pisici.

Administrarea amlodipinei a condus la o reducere medie de 30 mmHg a tensiunii

arteriale, ceea ce justifică recomandarea amlodipinei în tratamentul hipertensiunii

arteriale cu risc sever şi moderat de afectare a organelor ţintă.

Amlodipina nu a influenţat semnificativ parametrii biochimici sangvini ai profilului

renal, deci nu influenţează negativ funcţia renală la pisicile cu insuficienţă renală

cronică.

Tratamentul cu amlodipină a condus la reducerea proteinuriei, apreciată prin valoarea

raportului proteină/ creatinină urinară.

Administrarea de benazepril în doză de 0,5 mg/kg, o dată pe zi, a condus la reducerea

semnificativă, dar de mică amplitudine a tensiunii arteriale (tensiunea arterială medie a

scăzut cu aproximativ 15 mmHg) la pisicile cu insuficienţă renală cronică.

Benazeprilul poate fi folosit în tratamentul hipertensiunii arteriale de cauză renală

atunci când nivelul de risc pentru apariţia leziunilor hipertensive în organele ţintă este

redus sau moderat.

Administrarea benazeprilului în doză de 0,5 mg/kg este sigură şi fără efecte adverse la

pisicile aflate în primele stadii ale insuficienţei renale cronice.

Tratamentul cu benazepril la pisicile cu insuficienţă renală cronică nu a condus la

agravarea disfuncţiei renale, mai mult, a determinat scăderea semnificativă a

proteinuriei apreciată prin valoarea raportului proteină/ creatinină urinară.

XII

Tratamentul cu benazepril, prin reducerea proteinuriei şi a tensiunii arteriale, poate să

conducă la încetinirea ratei de progresie a insuficienţei renale cronice la pisici şi să

prelungească viaţa acestora.

La câinii clinic sănătoşi, tensiunea arterială sistolică a înregistrat o valoare medie de

126,4 ± 11,24 mmHg, iar valorile medii ale tensiunii arteriale diastolice şi tensiunii

arteriale medii au fost de 74,6 ± 10,48 mmHg, respectiv 91,8 ± 9,71 mmHg.

Limitele de variaţie ale tensiunii arteriale la câinii clinic sănătoşi sunt cuprinse între

112 – 141 mmHg pentru tensiunea arterială sistolică şi între 61 – 88 mmHg pentru

tensiunea arterială diastolică.

Hipertensiunea arterială la câini poate fi definită ca tensiunea arterială sistolică şi/ sau

tensiunea arterială diastolică mai mare de 149 mmHg, respectiv 95 mmHg, iar

hipotensiunea arterială poate fi luată în considerare de la valori ale tensiunii arteriale

sitolice şi/ sau diastolice mai mici de 104, respectiv 53 mmHg.

Valoarea tensiunii arteriale nu înregistrează diferenţe semnificative între masculi şi

femele şi nici în funcţie de locul de măsurare (antebraţ, baza cozii, metatars) la câinii

clinic sănătoşi.

La câinii clinic sănătoşi tensiunea arterială este o variabilă dependentă mai mult de

rasă şi într-o mai mică măsură de vârstă.

Între vârstă şi valoarea tensiunii arteriale există o corelaţie slabă, dar semnificativă,

respectiv tensiunea arterială creşte, în medie, cu 1 mmHg/an.

Tensiunea arterială la câinii cu insuficienţă renală cronică este semnificativ mai mare

decât cea înregistrată la câinii clinic sănătoşi, iar diferenţa medie de 23 mmHg a fost

semnificativă, atât statistic, cât şi din punct de vedere clinic.

La câinii cu insuficienţă renală cronică, hipertensiunea arterială se remarcă în peste 50%

din cazuri, proporţia câinilor hipertensivi fiind mai mare în primele stadii ale bolii.

Măsurarea tensiunii arteriale şi detectarea hipertensiunii arteriale ar putea fi un revelator

în diagnosticul insuficienţei renale cronice în faze precoce, când manifestările clinice

sunt foarte şterse.

Hipertensiunea arterială conduce la creşterea proteinuriei, fapt ce poate să precipite

evoluţia insuficienţei renale cronice către stadiul final, uremic.

Tratamentul cu enalapril conduce la reducerea progresivă, dar de mică amplitudine a

tensiunii arteriale la câinii cu insuficienţă renală cronică.

Enalaprilul poate fi folosit în tratamentul hipertensiunii arteriale de cauză renală atunci

când nivelul de risc pentru afectarea organelor ţintă este redus sau moderat.

Tratamentul cu enalapril nu a influenţat negativ parametrii biochimici sangvini ai

profilului renal pe perioada tratamentului şi nu a precipitat evoluţia insuficienţei renale

cronice la câini.

XIII

Administrarea de enalapril a condus la reducerea semnificativă a proteinuriei,

apreciată prin raportul proteină/ creatinină urinară.

Tratamentul cu enalaprilul, prin efectul antiproteinuric şi antihipertensiv, ar putea să

conducă la încetinirea ratei de progresie a insuficienţei renale cronice la câini.

Tensiunea arterială la câinii cu diabet zaharat înregistrează valori medii semnificativ

mai mari decât cele constatate la câinii clinic sănătoşi.

Hipertensiunea arterială la câinii cu diabet zaharat s-a întâlnit predominant sub forma

mixtă, iar prevalenţa a fost de 42%.

Proteinuria, apreciată prin prisma raportului proteină/ creatinină urinară, a fost mai

mare la câinii cu diabet zaharat hipertensivi decât la cei normotensivi, dar în ambele

situaţii s-a situat, ca valoare medie, în limite considerate fiziologice.

La câinii cu diabet zaharat, tratamentul hipertensiunii arteriale cu ramipril conduce la

reducerea semnificativă, dar de mică amplitudine (16 mmHg, în medie) a tensiunii

arteriale şi nu influenţează negativ parametrii biochimici ai profilului renal.

Tratamentul cu ramipril poate fi folosit ca mijloc eficient de renoprotecţie la câinii

hipertensivi cu diabet zaharat.

Tensiunea arterială la câinii cu insuficienţă cardiacă s-a încadrat, în proporţie de 95%,

în limite considerate normale pentru specia canină.

În primul stadiu al insuficienţei cardiace, tensiunea arterială este semnificativ mai

mare decât în stadiile finale, fiind posibilă şi apariţia hipertensiunii arteriale.

Tratamentul cu benazepril, administrat în doză de 0,25 mg/kg - 0,5 mg/kg, o dată pe

zi, conduce la o reducere de mică amplitudine, dar semnificativă, a tensiunii arteriale.

În hipertensiunea arterială de cauză renală, în rinichi, alături de leziunile caracteristice

insuficienţei renale cronice, s-au constatat hialinoza difuză a peretelui arteriolar şi

îngroşarea mediei arteriolelor, însoţită de hialinoză focală.

În pereţii arteriali s-au identificat leziuni secundare stresului mecanic indus de

hipertensiunea arterială, respectiv hialinoză difuză, scleroză vasculară şi calcificarea

difuză a mediei.