COMBATEREA BIOLOGICĂ A DĂUNĂTORILOR ŞI BOLILOR

PRIN UTILIZAREA MICROORGANISMELOR

Microorganismele patogene la insecte, acarieni şi alte grupe de dăunători sunt

reprezentate prin virusuri, bacterii, ciuperci, etc. Microorganismele au o mare răspândire

în natură. În anii cu condiţii favorabile acestea pot limita în mare măsură înmulţirea în

masă a unor specii de dăunători, prin declanşarea unor epizootii (viroze, bacterioze,

micoze, etc.) pe suprafeţe întinse. În prezent se cunosc peste 1000 specii de

microorganisme entomopatogene. Primele încercări pentru folosirea agenţilor patogeni în

combaterea unor insecte dăunătoare s-au efectuat de către Mecinirov Laster, însă

aplicarea unor procedee de luptă microbiologică în practică nu s-a iniţiat decât cu câteva

decenii în urmă.

Virusuri

Virusurile se dezvoltă numai în celulele organismelor vii, afectând nucleul sau

protoplasma (virusuri nucleare şi citoplasmatice). Ele se găsesc sub diferite forme,

întâlnindu-se în natură mai ales virusurile poliedrice, care produc boli cunoscute sub

numele de „poliedroze”. Până în prezent se cunosc peste 300 specii de virusuri

entomopatogene, majoritatea fiind izolate de pe lepidoptere (233 tulpini). Ele alcătuiesc o

grupă foarte specializată pe diferite insecte, declanşând deseori în natură epizootii în

masă şi contribuind prin aceasta la stingerea unor focare de dăunători. Astfel de

îmbolnăviri în masă se remarcă frecvent în natură la populaţiile unor omizi defoliatoare:

Euproctis, Lymantria, Operophthera, Malacosoma, Mamestra, Aporia, Hyphantria şi la

unele specii de acarieni, mai ales în anii de înmulţire în masă.

În prezent se fac cercetări intense pentru izolarea celor mai virulente tulpini în

vederea folosirii lor în combaterea insectelor: buba verzei, fluturele alb al verzei, inelarul,

omida păroasă a stejarului, nălbarul, molia frunzelor de măr, omida păroasă a dudului,

etc.

În unele ţări s-au sintetizat o serie de preparate biotice pe bază de virusuri

poliedrice, care se folosesc sub diferite denumiri comerciale, împotriva unor specii de

lepidoptere, himenoptere şi coleoptere.

Tulpina utilizată – virusuri poliedrice

Preparate virotice:

Biotrol V.H.Z., Biotrol V.S.E., Virex R; sunt folosite pentru combaterea omizilor

defoliatoare;

Heliothis virus, combate dăunătorul Chloridea armigera;

Trichoplusia virus, combate dăunătorul Trichoplusia gamma;

Neodiprion virus, este folosit în combaterea unor specii de himenoptere şi

coleoptere.

Bacterii

În natură, există numeroase bacterii patogene la insecte şi alte animale

dăunătoare, care provoacă boli (epizootii) cunoscute sub denumirea de „bacterioze”, în

prezent se cunosc peste 90 de bacterii patogene numai la insecte. Dintre acestea multe pot

fi înmulţite pe cale artificială şi introduse apoi în focarele de înmulţire ale unor specii de

dăunători. Astfel de încercări efectuat la următoarele specii de bacterii:

Bacillus polliae şi Bacillus lentimorbus, pentru combaterea gândacului japonez

(Popillia japonica);

Bacterium prodigiosum, pentru combaterea insectelor buba semănăturilor şi

gândacul cenuşiu al sfeclei;

Enterobacter cloacae, pentru combaterea lăcustelor.

Rezultatele cele mai bune, se poate spune spectaculoase, s-au obţinut prin

folosirea bacteriei Bacillus thuringiensis berliner, care a fost izolată încă din anul 1911

din larvele de Anagasta kühniela. Această bacterie acţionează prin spori şi cristale

proteice (endotoxină). Preparatele cu principiu activ din spori şi cristale (Thuringin,

Dipel, etc.) au eficienţă bună asupra diferitelor specii de omizi al căror suc intestinal este

alcalin, favorizând solubilizarea cristalelor şi provocând moartea larvelor prin septicemie.

Preparatele de Bacillus thuringiensis pe bază de exotoxină (Thurintox) au un

spectru de acţiune mult mai larg, având eficienţă asupra unor specii de lepidoptere,

himenoptere, coleoptere, diptere şi unii acarieni fitofagi.

În ultimii ani au fost izolate noi tulpini, aparţinând diferitelor varietăţi de Bacillus

thuringiensis (varietăţile berliner, entomocidus, galleriae, subtoxicus, dendrolimus, alesti,

morissoni, insectus), cuprinzând mai multe tipuri serologice (serotipuri), care prezintă

patogenitate şi spectru de acţiune diferite.

În multe ţări a început producerea preparatelor de Bacillus thuringiensis pe cale

industrială, sub diferite denumiri comerciale. Doza de folosire variază în funcţie de titrul

preparatului (miliarde spori/g).

Tulpina utilizată - Bacillus thuringiensis berliner

Preparate bacteriene:

Agritol, Baktane L 90, Biotrol BTB 183, Dipel, Thuricide

Bactospeine, Sporeine;

Dendrobacillin, Entobacterin 3;

Bathurin, Tribactur, Biospor, Bakfurol, Thuringin 150 M.

Aceastea sunt folosite pentru combaterea omizilor defoliatoare: Hyphantria,

Lymantria, Euproctis, Malacosoma, Aporia, şi altele.

Thurintox, preparat românesc, folosit în combaterea unor specii de lepidoptere,

himenoptere, coleoptere, diptere, acarieni

- Bacillus polilliae

Doom, combate dăunătorul Popillia japonica

- Bacillus lentimorbus dutky

Japidemie, combate dăunătorul Popillia japonica

Ciuperci

În prezent se cunosc peste 350 specii de ciuperci entomopatogene, dintre care

unele provoacă îmbolnăviri foarte grave (epizootii) la diferite specii de insecte (lăcuste,

ploşniţe, gărgăriţe, viermi albi, diferite specii de coccide şi afide). Ele se pot răspândi cu

uşurinţă prin spori, de la un focar la altul şi pot rezista condiţiilor neprielnice, uneori

perioade îndelungate.

Actualmente se experimentează intens folosirea în practica combaterii a unor

specii de ciuperci entomopatogene, cum sunt:

- Metarrhizium anisopliae, împotriva gărgăriţei cenuşii a sfeclei (Bothynoderes

punctiventris);

- Aschersonia aleyrodis, Poecilomyces farinosus şi Ventricillium lecanii, împotriva

musculiţei albe de seră (Trialeurodes vaporariorum);

- Conyothyrium pericolum, împotriva păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus

perniciosus);

- Streptomyces aureus, împotriva acarianului roşu comun (Tetranychus urticae);

- Entomophthora thaxteriana, pentru combaterea afidelor şi acarienilor în sere);

- Arthrobotrzs sp., pentru combaterea nematozilor rădăcinilor (Meloidogyne sp.);

Însă cea mai mare atenţie se acordă ciupercilor din genul Beauveria (Beauveria

bassiana, Beauveria tenella), care parazitează peste 170 specii de insecte (gărgăriţe,

gîndacul din Colorado, viermii albi, ploşniţele cerealelor).

În ultimul timp s-au sintetizat o serie de preparate comerciale pe bază de ciuperci-

insecticide fungice, cu care s-au obţinut rezultate bune în combaterea unor dăunători, mai

ales în amestec cu cu insecticide chimice în doze subletale.

Preparate fungice:

Muscardin 45 M, este folosit în combaterea dăunătorilor Tenthredinidae,

Scarabacidae, Chrysomelidae

Tulpina utilizată – Beauveria bassiana

Bauveria spores, combate următoarele specii de dăunători: Curculionidae,

Chrysomelidae, Scarabacidae, Tenthredinidae.

Tulpina utilizată – Beauveria densa

Boverin, combate speciile: Tenthredinida, Scarabacidae, Chrysomelidae,

Curculionidae.

Tulpina utilizată – Metarrhizium anisopliae

Metarrhizium anisopliae: combate dăunătorii dinn speciile Scarabaeidae,

Curculionidae.

Tulpina utilizată – Streptomyces aureus

Meticedin, combate dăunătorul Tetranychus urticae.

Cele două mari dezavantaje ale metodei chimice de combatere a insectelor sunt

poluarea mediului natural cu pesticide şi apariţia şi dezvoltarea rezistenţei dăunătorilor la

pesticide, ceea ce a determinat căutarea unor noi metode de combatere. Printre acestea un

deosebit interes îl prezintă metoda microbiologică.

În ultimele decenii suntem martorii unei dezvoltări vertiginoase a microbiologiei

şi patologiei insectelor.

Primele încercări de folosire a unui microorganism în combaterea unei insecte

dăunătoare îi aparţine cunoscutului om de ştiinţă rus Mecinikov. Microorganismele

patogene sau produsele lor metabolice constituie principiul activ al unor produse

utilizate în combaterea dăunătorilor fie ca insecticide microbiologice (sau biopreparate),

fie ca agenţi de limitare naturală de durată, ce se introduc în zone geografice noi, în care

s-au extins specii dăunătoare.

Rezultatele aplicării microorganismelor în combatere sunt afectate de o serie de

factori variabili ca susceptibilitatea insectelor, disoersia neuniformă a preparatului,

relaţiile complexe dintre gazdă şi patogen, producerea de toxine şi în general

variabilitatea mare a microorganismelor. De aici greutatea standardizarii biopreparatelor,

operaţie absolut necesară obţinerii de rezultate previzibile.

Folosirea microorganismelor ca insecticide vii pe suprafeţe mari implică

producţia lor industrială, care trebuie să fie uşor de relizat sub raportul tehnologiei.

Este necesar ca produsul obţinut să-şi menţină un timp îndelungat proprietăţile

patogene sau toxice iar preţul lui să fie accesibil şi nu cu mult mai mare decât al

insecticidelor chimice.

Virusurile entomopatogene, mai ales cele din familia Baculoviridae, care nu se

întâlnesc la vertebrate, se pot folosi cu succes la obţinerea de preparate virale. În multe

ţări au fost puse la punct preparatele virale care se aplică în practică. Bacteriile

entomopatogene au un rol mai mare în reducerea populaţiilor de dăunători. Acestea se

întâlnesc printre reprezentanţii a trei familii, şi anume: Pseudomonadaceae,

Enterobacteriaceae (Salomonella tipimurium) şi Bacillaceae ( Bacillus lentimorbus, B.

popilliae, B. thuringiensis).

Bacillus thuringiensis este o bacterie entomopatogenă care se poate cultiva pe

medii nutritive în instalaţii speciale, pentru obţinerea de preparate cu puternică acţiune

faţă de insecte. Bacteria are numeroase varietăţi şi serotipuri pe baza cărora se pot obţine

cu exotoxină sau fără exotoxina. Exotoxina are un rol important în patogeneză şi

împreună cu sporii determină eficacitatea. Capacitatea speciei Bacillus thuringiensis de a

provoca îmbolnăvirea larvelor se datorează în principal celor două toxine produse de

bacterie (endotoxina produsă şi depozitată în corpul celulei bacteriene sub formă de

cristal proteic şi exotoxină eliminată de bacterie în mediul de cultură sau în organismul

atacat). Celulele bacteriene ajunse odată cu hrana în intestinul larvelor se înmulţeşte

eliminând exotoxine ce determină paralizia tubului digestiv, iar odată cu moartea

celulelor bacteriene se elimină şi endotoxina reprezentată prin cristale proteice care

ajunse în intestinul mijlociu sunt solubilizate şi determină distrugerea peretelui intestinal,

invadarea cavităţii generale cu bacterii, deci apariţia septicemiei (infecţie microbiane

generalizată), paralizia şi moartea insectei care are în aceasta ultima fază un aspect

caracteristic "flasc", corpul larvei moarte fiind un rezervor de bacterii care prin ruperea

resturilor învelişului larvei se împraştie pe larve care consumă hrană contaminată.

În Romania s-a produs preparatul "Thuringin" 6000. Produsul conţine 6000 de

unităţi active pe g faţă de Plodia interpunctella şi este fabricat pe baza unei suse de B.

thuringiensis var. thuringiensis izolate din ţară. Comparativ cu produsele chimice, cele pe

baza de bacterii au o acţiune mai înceată, înbolnăvirea şi moartea survin după 2-4 zile,

eficacitatea stabilindu-se după 7-10 zile. Totuşi, larvele încetează să se mai hrănească

după o zi. Ploile de durată sau lumina puternică a soarelui (radiaţia ultravioletă) slăbesc

acţiunea bacteriei, iar temperaturile scăzute pot slăbi intensitatea hrănirii insectelor. Cele

mai eficace tratamente se realizează la 18-22°C şi atunci când se aplică pe larvele tinere

de vârstele unu şi doi.

La pregătirea suspensiei trebuie să se utilizeze apă rece (pentru ca sporii să nu

germineze în apă). La început se diluează doza recomandată cu o cantitate mică de apă şi

se amestecă până se obţine o pastă omogenă după care se adaugă prin amestecare restul

de apă.

La culturile de câmp, suspensiile de Thuringin 6000 sunt recomandate în

combaterea larvelor de Pieris rapae şi P. brassicae din culturile de rapiţă (în concentraţie

de 0,1-0,2%), în combaterea larvelor omizii păroase a dudului (în concentraţie de 0,1-

0,2%) şi a altor dăunători în horticultură şi viticultură.

Ciuperci entomopatogene. Ciuperca Beauveria bassiana parazitează numeroase

insecte. Prin cultivarea pe medii nutritive se pot obţine preparate active faţă de insectele

dăunătoare.

MATERIALE FOLOSITE ÎN CAPTAREA INSECTELOR

Cunoaşterea rolului feromonilor în viaţa insectelor şi a caracteristicilor transmisiei

feromonale a deschis noi perspective activităţii umane în protecţia plantelor împotriva

speciilor dăunătoare prin facilitarea unor acţiuni desfăşurate în două mari direcţii:

1. Captarea insectelor din habitatul lor natural cu ajutorul feromonilor care induc

acţiuni de apropiere faţă de sursă (atractanţi sexuali, feromoni de agregare )

2. Perturbarea transmisiei feromonale normale a insectelor din habitatul natural.

Majoritatea acţiunilor de captare urmăresc omorârea indivizilor atraşi în puţine

cazuri se urmăreşte menţinerea acestora în viaţă în vederea utilizării lor ulterioare în

acţiuni autocide: sterilizarea sexuală şi relansarea lor în habitat în scopul suprimării sau

reproducerii, sau contaminarea cu agenţi patogeni şi relansarea în vederea declanşării

unor epizootii.

Momeli feromonale

Pentru a putea fi folosite în acţiuni de captare, momelile feromonale trebuie să

posede următoarele calităţi:

- Sa fie competitive cu sursele naturale de feromoni din habitat;

- Sa aibă o "longevitate" suficientă pentru a asigura succesiune captării în toată perioada

în care se desfăşoară acţiunea.

- Să manifeste o cât mai mare uniformitate în timp a puterii atractante asigurând succesul

captării în toată perioada în care se desfăşoara acţiunea.

Momeli naturale

Reprezentate de insectele vii, momelile naturale au fost folosite în primul rând

pentru punerea în evidenţă a transmisiei feromonale, ca termen de comparaţie pentru

momelile artificiale, sau pentru capcanele luminoase, sau pentru controlul eficacităţi

acţiunilor de perturbare a transmisiei feromonale.

Majoritatea acţiunilor de captare s-au realizat cu ajutorul feromonilor sexuali, în

general în experimente folosindu-se ca momeli, femele vii, masculii fiind folosiţi ca

momeli într-un număr redus de cazuri. Momelile reprezentate de insecte vii prezintă

avantajul emisiei feromonului complet, şi al unei emisii în perioadele zilnice când se va

produce transimisia feromonală în habitatul natural, neexistând riscul lipsei de eficacitate

datorată absenţei unuia sau mai multor componenţi minori responsabili de orientarea la

mică distanţă, fiind recomandată astfel în controlul eficacităţii acţiunilor de perturbare a

transmisiei feromonale normale şi studiul secvenţelor actului reproducerii.

Momelile naturale, prin emisia completă şi strict limitată în timp a feromonului,

realizează o specificitate deplină a acţiunii de captură. Acest fapt este important în cazul

unor specii simpatice, care zboară în aceleaşi perioade ale anului şi care folosesc unul sau

mai multi componenţi feromonali comuni, dar care realizează izolarea reproductivă prin

declanşarea perioadelor diurne în care se produce împerecherea. În acest context, trebuie

amintit cazul viermelui prunelor Grapholitha funebrana Tr. şi a moliei orientale a

fructelor Grapholitha molesta care foloseşte acelaşi component feromonal major, însă

prima specie realizează împerecherea în orele dimineţii, iar a doua, la crepusculul de

seara. În acest caz, deşi în prezent se cunosc patru componenţi minori ai feromonului

natural al moliei orientale a fructelor, momelile sintetice, care emit feromonul în mod

continuu, atrag şi masculii speciei Grapholitha funebra Tr. astfel că, în zonele ecologice

în care cele două specii sunt simpatice specificitatea capturilor nu este încă asigurată,

interpretarea curselor de zbot fiind foarte dificilă.

În acelaşi timp, momelile naturale prezintă dezavantajul unei longevităţi reduse,

determinată de longevitatea însăşi a indivizilor emiţători la speciile cu perioadă scurtă de

împerechere şi riscul nesincronizării perioadei de emisie de către indivizii crescuţi în

laborator, cu perioada în care se produce transmisia feromonală în habitatul natural.

Datorită longevităţii mici a indivizilor emiţători şi perioadelor scurte de emisie, testele în

care s-au utilizat momeli naturale au fost de scurtă durată, de la câteva ore la maximum

câteva zile.

Pentru a beneficia de avantajele feromonului şi a reduce la minim dezavantajele

momelilor naturale, atunci când au fost necesare teste de mai lungă durată, s-a procedat la

schimbarea momelilor cu altele noi la intervale de o zi (Anthonomus grandis), de 1-3 zile

(Haliothis zea, Haliothis virscens), până la maxim 7-9 zile (Laspeyresia pomonella),

asigurându-se insectelor hrana naturală specifică sau o dietă artificială adecvată.

În cazul experimentelor care folosesc momeli naturale, trebuie să se cunoască

foarte bine biologia!!! reproducerii speciei studiate, toate operaţiile trebuind să se

execute în perioadele în care are loc transmisia feromonală naturală, cunoscut fiind că

unele specii (Hyphantria cunea) încep împerecherea imediat după apariţia adulţilor, în

timp ce altele au nevoie de o hrănire, de maturaţie sexuală, care la păduchele din San Jose

(Quadraspiotus perniciosus) este de 22-23 de zile. În cazul captărilor, care nu au scop

depistarea acţiunii de atracţie, stabilirea perioadei zilnice de transmisie feromonală, de

evaluare a puterilor atractante a momelilor feromonale sintetice, de depistare a prezenţei

unei specii într-un areal dat ca momeli feromonale s-au folosit un număr mic de femele;

factorii limitativi fiind dimensiunile dispozitivului care le conţine şi de dificultăţile de

producere în laborator a unui material numeros şi omogen ca vârstă. S-au folosit astfel că

momeala dispozitive conţinând 1-10 femele virgine.

Mai rar, atunci când s-a urmărit realizarea unei conectivităţi sporite faţă de

insectele din habitat, în acţiuni de captare în masă s-au folosit ca momeli 50 de femele

sau chiar 200 de femele. În cazul momelilor reprezentate de masculi numărul acestora a

fost redus la maxim 5-10.

În literatura de specialitate sunt prezentate foarte multe şi diverse tipuri şi modele

de dispozitive folosite pentru menţinerea în viaţă a insectelor folosite ca momeli

feromonale, unele mai simple, fară asigurarea hranei, altele mai complicate asigurând

hrana necesară pentru această perioadă şi pentru perioada de reproducere.

În principiu, toate aceste dispozitive sunt containere sau cuşti din sită de metal

sau materiale plastice, prevăzute cu uşi sau capace de acces şi cu posibilitatea de

administrare a hranei, reprezentată de obicei de diete lichide.

Datorită dificultăţilor legate de dimensiunile dispozitivului care conţine insecte

vii, de manipularea acestora, de necesitatea înlocuirii repetate a insectelor, de asigurarea

şi împrospătarea repetată a hranei, de obţinerea eşalonată a insectelor care emit

feromonul şi de posibilitatea stocării lor, puterea atractantă şi longevitatea momelilor

naturale este limitată, limitat fiind şi câmpul lor de aplicare practică. De aceea, până în

prezent, momelile naturale au fost folosite cu preponderenţă în munca de cercetare. În

foarte puţine cazuri, au fost folosite în acţiuni de determinare ale unor infestări incipiente,

nedetectabile prin alte mijloace şi acestea numai în cazul indisponibilităţii unor momeli

feromonale sintetice.

Momeli artificiale.

Momelile artificiale se compun din două elemente: substanţa biologic activă şi un

substrat care are rol de a realiza emisia treptată şi cât mai uniformă a substanţei active în

atmosferă.

Capcane.

Capcanele sunt dispozitive diverse din punct de vedere constructiv, care au rolul

de a captura şi reţine insecte atrase de momelile feromonale. Calitatea esenţială a unei

capcane este randamentul de captura, reprezentat de proporţia de indivizi efectiv capturaţi

din numărul total de indivizi atraşi de către agentul atractant.

1. Capcanele adezive reţin indivizi atraşi din habitat prin fixarea pe un strat de clei

nesicativ, astfel amplasat încât în funcţie de modul în care se realizează apropierea faţă de

momeală, să asigure captarea unui număr cât mai mare.

Avantaje:

- posibilitatea recunoaşterii şi determinarea indivizilor capturaţi;

- randamentele mari de captură;

- facilizarea amplasării, manipulării şi intreţinerii;

- preţul de cost scăzut;

- lipsa de pericol pentru om şi animale superioare.

Dezavantaje:

- pierderea adezivităţii stratului de clei datorită colmatării suprafeţei acestuia cu praf,

resturi vegetale şi cadavre de insecte.

- în captarea unor insecte cu talie mare (25 mm) s-au dovedit a nu fi eficace.

2. Capcanele cu lichide. Folosesc ca agent de reţinere un lichid cu tensiune superficială

redusă, în care insectele capturate se scufundă şi astfel suprafaţa liberă şi curată îşi

păstrează un timp îndelungat capacitatea de reţinere.

Construcţie: farfurii sau pahare din mase plastice umplute cu ulei de bumbac sau

cu soluţie diluată de detergent în apă cu suprafaţa liberă sau prevăzute cu acoperiş

distantat pentru a fi protejate de ploaie şi de razele solare. Momeala feromonală este

fixată prin ace sau fire de metal, plastic sau textile deasupra nivelului lichidului.

Dezavantaje:

- dificultăţi de amplasare şi manipulare;

- de menţinere a nivelului lichidului;

- pretul de cost ridicat;

- imposibilitatea determinării speciilor capturate.

3. Capcane chimice (cu intoxicare). Un cilindru sau paralelipiped, plasat sau orizontal

având pe margini sub capac, şi respectiv, pe capete, orificiile de acces pentru insecte,

orificii libere sau prevăzute cu site metalice cu vârful îndreptat către interior. Momeala

este plasată în interior, de obicei atârnă pe partea superioară a capcanei iar în partea

inferioară este prevazută cu un evaporator care conţine o substanţă insecticidă valabilă cu

o pronunţată acţiune de şoc, care crează în interior o atmosferă toxică. Este folosită în

capturarea unor specii de fluturi de talie mai mare (Euxoa ochrogaster, Euxoa messoria).

Are randament de captură foarte bun.

Dezavantaj:

- substanţa care realizează intoxicarea insectelor capturate posedă o bună acţiune de şoc

şi o valabilitate corespunzătoare pentru a realiza o omorâre rapidă a insectelor capturate

nu au o remanenţă suficientă, astfel încât dispozitivul trebuie pus la intervale scurte.

Au fost identificate trei elemente cheie de strategie pentru protecţia culturilor:

prevenirea, utilizând tehnici precum rotaţia culturilor, selecţia şi metode specifice

de cultură;

prognozarea, monitorizarea şi controlul atacurilor bolilor, dăunătorilor şi

buruienilor, precum si utilizarea strict restricţionată a pesticidelor, cu aplicări cu

ţinte precise, în cantităţi minime si cu mare precizie a normelor si uniformităţii

aplicărilor;

stimularea prădătorilor şi paraziţilor dăunătorilor şi buruienilor, prin restabilirea

sau dezvoltarea condiţiilor de dezvoltarea a acestora.

Pentru aceasta este necesar:

- Utilizarea integrată şi strict necesară a pesticidelor alături de controlul dezvoltării

bolilor şi dăunătorilor prin metode de cultură şi biologice specifice;

- Optimizarea utilizării pesticidelor, muncii şi a carburanţilor folosind sfera

tehnicilor şi metodelor de protecţie integrată a plantelor;

- Utilizarea cu stricteţe a pesticidelor, cu aplicări cu ţinte precise, în cantităţi

minime şi cu mare precizie a dozelor şi uniformităţii aplicărilor, înfiinţarea şi

respectarea strictă a zonelor tampon precum şi reducerea pierderilor;

- Protecţia şi restabilirea habitatelor florei şi faunei sălbatice.

Speciile dăunătoare pentru culturile agricole nu trebuie eliminate ci trebuie

menţinute la un nivel scăzut. Este necesar să se reconsidere într-un mod radical

importanţa diferitelor specii dăunătoare şi/sau patogene. Mai precis, trebuie cunoscută

importanţa economică a fiecărei specii şi nivelul de pierderi care ar putea fi produs.

Pesticidele sunt mijloace chimice de protcţie plantelor, obţinute prin formarea şi

condiţionarea unor ingrediente biologic active. Cu foarte puţine excepţii ingredientele

bilogic active sunt toxice. În categoria pesticidelor sunt incluse şi urmatoarele categorii

de substanţe: regulatorii de creştere, defolianţii, desicanţii, activatorii rezistenţei

manifestate sistemic, substanţele de curăţire ale legumelor şi fructelor, substanţele

aplicate pentru a preveni căderea fructelor, ca şi substanţele aplicate înainte sau după

recoltare pentru combaterea dăunătorilor care acţionează în timpul depozitării şi

transportării recoltei.

Folosirea biopreparatelor constituie o orientare importantă în agricultura actuală

datorită avantajelor pe care le prezintă:

reducerea poluării mediului şi a alimentului;

evitarea apariţiei populaţiilor de dăunători cu rezistenţă la tratamentele de

combatere ;

posibilitatea utilizării de personal necalificat în condiţii de totală securitate (atât

pentru culturile de plante cât şi pentru utilizator);

utilizarea durabilă a unei resurse utile din sistemele agricole neexploatate până în

prezent.

Este o practică generalizată în exploataţiile agricole, dar greşită, de a se elimina în

mod voluntar deşeuri şi resturi de pesticide în şanţuri, canale, ape de suprafaţă sau pe

terenurile agricole. Acestea provin din :

excedentul de lichide de pulverizare;

spălarea utilajelor;

pierderi de lichide de pulverizare în timpul alimentării acestora sau în timpul

operaţiilor tehnologice ;

pierderi prin neuniformitatea de distribuţie;

ambalaje şi recipiente care mai conţin pesticide şi care sunt aruncate sau depozitate

necorespunzător;

lichide reziduale provenite de la băi de imersare sau de la îmbăierea oilor;

ape ce au servit la spălarea produselor agricole;

scurgeri din ambalaje sau recipiente sparte sau crăpate;

pesticide eliminate datorită expirarii termenului de valabilitate.

Cultura legumelor şi plantelor ornamentale în sere şi solarii este o sursă

importantă de poluare locală complexă, cu pesticide şi îngrăşăminte. Substanţele poluante

ajung în apele de suprafaţă prin parcurgerea altor circuite decât în cazul culturilor

agricole şi anume :

a) deversări de streşină (apă de condensare sau de ploaie artificiala) care antrenează

fertilizanţi şi pesticide depuse pe vitrajele din interior;

b) irigaţii care sunt utilizate concomitent cu fertilizarea şi pentru administrarea

pesticidelor;

c) apele de spălare a vitrajelor pe ambele feţe;

d) ape reziduale provenite din tratamente speciale ale florilor.

Strategiile de reducere a impactului asupra mediului prin aportul de pesticide pot

fi abordate pe diverse căi, de la prevenirea la sursă la tratamentul simptomelor ce privesc

efectele ecologice nefaste. Iată câteva dintre acestea :

a) diminuarea necesităţilor fundamentale de protecţie a culturilor cu mijloace

chimice prin utilizarea unor practici şi metode care reduc îmbolnăvirile culturilor

(rotaţia judicioasă a culturilor, cultivarea soiurilor rezistente la boli şi dăunători, a

seminţelor, răsadurilor, puieţilor, butaşilor liberi de boli şi dăunători, măsuri de

igienă corespunzătoare pentru limitarea extinderii atacurilor de boli şi dăunători)

precum şi prin utilizarea strictă la minimul necesar a substanţelor chimice, în

scopul combaterii îmbolnăvirii culturilor ;

b) alegerea cu mare discernământ numai a pesticidelor autorizate care nu aduc

prejudicii mediului, cum ar fi cele selective ;

c) personalul care utilizează aceste produse să fie instruit, atestat şi autorizat;

d) supraveghere strictă a regimului şi a utilizării pesticidelor ;

e) interdicţia de a utiliza tratamente din aer, mai ales când terenurile agricole tratate

se află in apropierea maselor de ape ;

f) limitarea administrării îngrăşămintelor deoarece există situaţia ca anumite boli şi

dăunători să fie favorizaţi de creşterea randamentului şi productivităţii culturilor ;

g) reducerea utilizării în scop preventiv a pesticidelor ţinând cont de faptul că

prezenţa organismelor parazitare constituie o situaţie normală, problema acestora

fiind reconsiderată numai când există un pericol estimat sau se depăşeşte un

anumit grad de nocivitate ;

h) înlocuirea în parte a utilizării pesticidelor prin mijloace şi metode curate ecologic,

diferite de cele chimice (metode biologice, metode preventive, capcane,

îndepărtarea manuală a cuiburilor de dăunători, etc.).

Se recomandă următoarele măsuri complementare pentru reducerea cantităţii de

pesticide dispersate în mediu :

o echiparea dispozitivelor de pulverizare cu ecrane antidispersie care limitează

împrăştierea pesticidelor în afara zonelor strict vizate;

o pulverizatoarele şi în special componenta cea mai importantă a acestora – duza - să

fie menţinute în cea mai bună stare de funcţionare la parametrii optimi ; în

acest scop se vor efectua verificările periodice cu înlocuirea imediată a

pieselor defecte, uzate sau necorespunzătoare; stricta corelare între

capacitatea şi randamentul utilajelor de pulverizare şi încărcarea de

pesticide suportată de mediu;

o interdicţia înfiinţării livezilor în imediata apropiere a maselor de ape;

o înfiinţarea perdelelor forestiere împotriva vânturilor predominante;

o înfiinţarea de zone libere de pesticide de 10 m lăţime în imediata apropiere a unei

mase de apă.

Tratamentele chimice de combatere se aplică curativ sau preventiv, fie în

vegetaţie, fie prin tratament la sămânţă, fie prin tratarea solului. Pesticidele se aplică de

obicei prin tratamente umede, sub formă de stropiri, pulverizări sau aerosoli (ceaţă

toxica).

Numeroase pesticide larg utilizate (bentazona, atrazinul, simazinul, dinozebul,

etc.) sunt cuprinse în categoria substanţelor cu înalt risc de poluare a apelor de suprafaţă

cât şi a apelor subterane.

În general, toate pesticidele sunt substanţe biologic active care prezintă efecte

secundare asupra mediului şi sănătăţii omului. Atunci când există posibilitatea de alegere

se va opta întotdeauna pentru produsul care are cel mai mic impact asupra mediului şi

prezintă riscul cel mai redus pentru sănătatea omului.

Forma cea mai convenabilă de aplicare a pesticidelor din punctul de vedere al

mediului este tratamentul la sămânţă. Deşi este preventivă, această formă de tratament

trebuie să fie preferenţial utilizată în zonele cu ape de suprafaţă.

Aplicarea pesticidelor trebuie să se facă numai la avertizare. Avertizarea

tratamentelor se face atunci când un dăunator are tendinţa de a se dezvolta peste pragul

economic de dăunare (PED). Pragul economic de dăunare reprezintă nivelul populaţiei

de dăunători care produce o pagubă superioarpă costurilor totale (ecologice şi economice)

ale tratamentului cu mijloace de protecţia plantelor (pesticide, biopreparate).

Aplicarea pesticidelor se va face numai în condiţii meteorologice optime. Nu se

vor face tratamente la temperaturi foarte ridicate şi în timpul amiezii. Nu se vor face

tratamente pe ploaie (sau înainte şi după) şi nu se vor aplica produse pesticide când

umiditatea amosferică este ridicată. Viteza maximă a vântului pe care se vor face

tratamente va fi de 4 m/s. In caz de vânt puternic tratamentele se vor efectua dimineaţa

sau seara.

În România este însă destul de frecventă practica folosirii de pesticide

comercializate ilegal. Aceste pesticide ilegale sunt:

- aduse prin micul trafic de frontieră din ţările limitrofe;

- provenite din stocurile de pesticide expirate (inclusiv din stocurile de DDT!);

- extrase din haldele de deşeuri ale unor combinate chimice.

Metodele alternative de protecţia plantelor sunt: biologice (prin utilizare de

organisme antagoniste şi de produse naturale), genetice (prin ameliorarea rezistenţiei

plantelor la organismele dăunătoare), agrotehnice (prin lucrări ale solului, inclusiv

prăşitul buruienilor) şi fizico-mecanice (dezinfectări termice ale seminţelor, chirurgie

vegetală, descuscutarea seminţei etc.).

În cadrul metodelor şi practicilor ce înlocuiesc sau reduc utilizarea pesticidelor

sunt cuprinse urmatoarele :

măsuri agrofitotehnice de prevenire, restrângere şi eradicare a bolilor şi dăunătorilor ;

metode biologice de combatere a dăunătorilor (utilizarea entomofagilor paraziţi şi

prădători, acarofagi prădători, lansarea indivizilor sterili în timpul perioadelor de

inmulţire) ;

utilizarea unor mijloace fizice de combatere (tratarea solului cu vapori supraîncălziţi,

tratarea seminţelor cu apă caldă şi aer cald, capcane şi momeli cu feromoni, clei sau

toxice, omizitul, distrugerea manuală a cuiburilor sau a pupelor, chirurgia şi igiena

vegetală, vânturarea seminţelor, descuscutarea, scuturarea pomilor, etc.)

metode mecanice şi biologice de combatere a buruienilor.