Mitropolia Ardealului după Andrei Şaguna

Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoţii noştrii să înlăture anume ispite,

pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea şi chemarea lor, nimic

nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înţeleagă marea misiune culturală, socială şi

naţională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de

artă şi carte cu care sunt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele

tradiţii, decât priveliştea unei vieţi organizate, aproape milenare, în cursul căreia

Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări şi preoţi de mir

au dat poporului, ei singuri aproape toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă

literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit

Statul fără să lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului

fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate toate ramurile româneşti.1

Românii din Transilvania, la fel ca şi cei din Moldova sau Muntenia,

descendenţii direcţi ai unui popor a cărui istorie începe cu multe secole înainte de era

noastră2, trecând prin condiţiile extrem de vitrege în care au trăit vreme de aproape o mie

de ani şi îndurând un noian nesfârşit de opresiuni din partea străinilor, au găsit în Biserica

lor bastionul de apărare a fiinţei noastre naţionale, în toate încercările pe care le-au avut

de traversat.3

În secolul al XIX-lea, românii din Transilvania au continuat lupta pe tărâm

social şi politic, în vederea emancipării lor naţionale, de separaţie a ierarhiei (ortodoxe) 1 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.I-iu,Prefaţă,Tipografia „Neamul Romănesc”, Vălenii de Munte, 1908, p.III2 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1989, p. 73 Ibidem, p. 5

1

româneşti de cea sârbească, de restaurare a vechii Mitropolii Ortodoxe de aici.

Reprezentatul de frunte al dezideratelor românilor ortodocşi de atunci a fost Mitropolitul

Andrei Şaguna4, considerat drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica

Ortodoxă a Transilvaniei în decursul istoriei sale.5

Deşi niciunul din urmaşii săi nu s-au putut ridica la înălţimea vredniciilor sale,

totuşi pe cât le-au permis împrejurările politice, s-au străduit să păstreze măcar o parte

din bogata „moştenire” şaguiană. Primul său urmaş a fost Procopie Ivaşcovici (1873-

1874), păstorind abia un an, sucedându-i Miron Romanul (între anii 1874 - 1898), fost

călugăr la Mănăstirea Hodoş Bodrog şi profesor la Arad, care s-a străduit să apere

autonomia Bisericii sale, precum şi şcolile „poporale orotdoxe”6, indeosebi predarea

disciplinelor în limba română, luptând de nenumărate ori pentru drepturile românilor

transilvăneni7, a ramas memorabil cu pastorala sa din 10 aprilie 1896, cu ocazia împlinirii

a o mie de ani de la aşezarea ungurilor în Câmpia Panonică, în care arăta că românii nu

pot partcicipa la această sărbătoare, dată fiind opresiunea la care erau supuşi8: „deşi nu

avem motive de a ne însufleţi pentru acele festivităţi, în măsura în care se însufleţesc alţii

cari sunt mai favorizaţi de soarte, cel puţin să ne aranjăm şi noi pe timpul acelora o

sărbătoare proprie care să corespundă deopotrivă obligămintelor noastre bisericeşti şi

patriotice şi dorinţelor comune. Să ne adunăm în sfintele noastre biserici, şi acolo

recugetând la celea ce relativ la noi s-au petrecut în ţara aceasta din timpurile cele mai

vechi, să mulţumim lui Dumnezeu că, pe lângă toate suferinţele, mileniul trecut ne-a

învrednicit să vedem încă păstrat tezaurul nostru cel mai preţios: Biserica şi

naţionalitatea noastră cerându-i într-una prea puternicul ajutoriu la păstrarea acestora

şi pe viitoriu...”9. Urmaş în scaun lui Miron Romanul în 1898 a fost vlădica Ioan

Meţianu (1828-1916). Fost preot de mir în Zărneşti, a fost ales ca mitropolit al

Transilvaniei la 31 decembrie 1998. S-a îngrijit de sprijinirea şi ocrotirea şcolilor

4 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură. Vol III, Tom. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 225 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Ediţia a II-a, Editura Andreiana, Sibiu, 2007, p. 3566 Ibidem, p.3577 Alexandru Moraru, op. cit., p. 768 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 3579 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, op.cit., p. 127

2

confesionale orotdoxe româneşti din arhiepiscopie, înfiinţând pe plan filantropic diferite

fundaţii, pentru ajutorarea familiilor de clerici în special, dar şi pentru susţinerea elevilor

şi studenţilor români la diferite şcoli. De numele său se leagă construirea celei mai mari

biserici din Sibiu, fiind iniţiatorul construirii Catedralei mitropolitane (1902-1906) după

modelul „Sfintei Sofia” din Constantinopol şi a înălţat de asemenea Institutul Teologic –

Pedagogic din Sibiu (azi Facultatea Andrei Şaguna).10 Împreună cu mâna sa dreaptă –

Miron Cristea, secretar şi asesor consistorial la Sibiu – a opus o rezistenţă dârză faţă de

politica legislativă şcolară, ca şi faţă de o serie de măsuri administrative abuzive.11

După moartea lui Ioan Meţianu (1916), Congresul Naţional Bisericesc electoral,

a ales ca mitropolit pe arhimandritul Vasile Mangra, un apreciat istoric, membru activ al

Academiei Române, fost profesor de teologie la Arad.12 Fiind mai degrabă impus de către

autorităţile maghiare „în plin război mondial”, viaţa şi activitatea lui poate fi

caracterizată ca una controversată, cu două atitudini diferite, chiar opuse una celeilalte.

Dacă în tinereţe a fost unul dintre luptătorii de frunte pentru drepturile românilor din

Transilvania, în partea a doua a vieţii a devenit, „omul de încredere” al guvernanţilor de

la Budapesta. După moartea sa în 1918, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a avut ca

„locţiitor de mitropolit” pe episcopul Aradului Ioan Papp.13

O dată cu reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului, s-a acceptat ca ea să cuprindă pe

lângă Arhiepiscopia Sibiului, încă două Episcopii sufragane a Aradului şi

Caransebeşului, înfiinţată în iulie 1865, cu toate parohiile româneşti aparţinătoare până

atunci Episcopiilor sârbe din Timişoara şi Vârşeţ.14

Printre cei care au păstorit episcopia Aradului se înscriu cei care mai târziu

aveau să devină episcopi în scaunul mitropolitan al Transilvaniei de la Sibiu. Astfel au

păstorit succesiv ca episcopi la Arad: Procopie Ivaşcovici (1852 - 1873), Miron Romanul

(1873-1874) şi Ioan Menţianu (1875-1898). La începutul secolului XX pentru o lungă

perioadă de timp a păstorit episcopul Ioan Papp (1903-1925), apărător şi el al şcolilor

10 Alexandru Moraru, op. cit., p. 7711 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, op.cit., p. 12912 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 35813 Alexandru Moraru, op. cit., pp. 78-7914 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 358

3

confesionale din eparhie şi copreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la

1 decembrie 1918.15

Cealaltă episcopie a Ardealului, cea a Caransebeşului, înfiinţată la 6 iulie 1865,

a avut ca prim ocârmuitor al ei pe vlădica Ioan Popasu (1808-1889), fost participant al

Marii Adunări Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi unul din însoţitorii delegaţi

ai lui Şaguna la Viena şi hirotonit episcop al Caransebeşului la 15 august 1865. A avut

urmaşi pe scaunul episcopal pe Nicolae Popea (1826-1908), fost ucenic deasemenea al

lui Andrei Şaguna şi protosinghelul Miron Cristea, ales mai târziu mitropolit primat al

Ungrovlahiei, iar în 1925 cel dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.16

Andrei Şaguna a fost cel care a pus bazele învăţământului transilvanean,

înfiinţând printre altele Institutul teologic-pedagogic, la care au profesat nume importante

pentru viitorul ulterior al Transilvaniei dintre care pot fi amintiţi: Nicolae Popea, mai

târziu episcop al Caransebeşului, membru activ al Academiei Române, Nicolae Cristea,

militant pentru drepturile românilor transilvăneni. Mai târziu la începutul secolului XX

au fost numiţi alţi profesori de prestigiu: Nicolae Bălan, viitor mitropolit al Ardealului,

Vasile Stan, viitor episcop al Maramureşului ş.a.17

Actul memorabil de la 1 Decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei

cu România, a deschis o nouă etapă în viaţa statului naţional, în dezvoltarea sa social-

economică, în creaţia culturală, în afirmarea şi schimbul internaţional de valori materiale

şi spirituale. Singură Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat avea o organizare

corespunzătoare, cuprinsă în Statutul Organic al mitropolitului Andrei Şaguna, ale cărui

principii de bază erau: autonomia faţă de stat şi sinodalitatea sau colaborarea dintre

clerici (1/3) şi mireni (2/3) la conducerea problemelor bisericeşti.18 Înfăptuirea unităţii de

stat a atras după sine necesitatea unificării administrative, unitare sub conducerea

Sfântului Sinod de la Bucureşti. Cei mai importanţi paşi către Unificarea bisericească, i-

au făcut în primul rând clericii Transilvăneni. În acest sens, la 6 martie 1919 a fost

convocat primul Congres preoţesc din Transilvania, de după Marea Unire din 1918,

15 Ibidem, p. 35816 Alexandru Moraru, op. cit., pp. 81-8217 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 36718 Ibidem, p. 405

4

pentru a se discuta problema organizării unitare a Bisericii Ortodoxe Române.19 O altă

acţiune a clerului transilvănean ce merită amintită este convocarea Sinodului ierarhilor

Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania, din 23 aprilie 1919, de la Sibiu sub

preşedenţia episcopului Ioan I. Papp al Aradului, care a luat următorele hotărâri:

„I – Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat şi părţile româneşti din

Ungaria, revine din nou în sânul Bisericii Ortodoxe Române...

II – În scopul acesta, episcopatul roagă ... pe Prea Sfinţitul Sinod episcopesc

central de la Bucureştisă primească pe episcopii Mitropoliei Transilvanieiîn şirul

membrilor Sinodului episcopesc.

III – Sinodul constată necesitatea, uniformizării organizării Bisericii;

IV – Până când se va face o organizare uniformă, Mitropolia Trnasilvaniei îşi

păstreză organizaţia sa pe temeiul „Statutului Organic”, dar ca parte integrată a

Bisericii româneşti;20

Ideea unificării bisericeşti pe baza Statutului şagunian pot fi găsite în presa

transilvăneană a vremii, susţinătroul acestora fiind îndeosebi mitropolitul Dr. Nicolae

Bălan al Transilvaniei (1920-1955), care mai târziu va avea un rol decisiv în Parlament în

apărarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române.21

În paralel cu paşii pe care clericii transilvăneni îi făceau spre unificare,

Congresul superior bisericesc, alcătuit din membrii Sfântului Sinod de la Bucureşti s-a

întrunit la Sinaia stabilind câteva principii prin care se decreta unificarea canonică a

Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite, se cerea să fie convocaţi toţi

ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, din provinciile României Întregite şi se lua ca punct

de plecare pentru dezbateri Statutul Organic al Mitropoliei Ortodoxe Române din

Transilvania.22

La 30 decembrie 1919 s-au întrunit pentru prima dată în şedinţă comună toţi

mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, precum şi arhiereii vicari din curpinsul statului unitar

România, iar a doua zi la 31 decembrie 1919, episcopul Caransebeşului Miron Cristea a

fost ales în scaunul vacant de mitropolit primat al României, iar la 1 ianuarie 1920 a fost

19 Alexandru Moraru, op. cit., pp. 92-9320 Ibidem, p.9421 Ibidem, p.9422 Ibidem, p.95

5

înscăunat în noua demnitate. Alegerea ca transilvănean sa fiind un simbol al unităţii

statale şi bisericeşti a românilor de pretutindeni.23

În perioada următoare unficării canonice a Bisericilor Ortodoxe Române,

Mitropolia Transilvaniei avea şapte Eparhii sufrgane: Arhiepiscopia de Alba iulia şi

Sibiu, Episcopia Aradului, Episcopia Caransebeşului, Episcopia Oradiei şi Episcopia

Vadului, Felacului şi Clujului, Episcopia Maramureşului (din 1937) şi Episcopia

Timişoarei (din 1939).24

Mitropolia Ardealului a fost condusă, între anii 1920-1955, de Nicolae Bălan

(1882-1955), fost profesor la Institutul teologic – pedagogic din Sibiu, unul dintre

militanţii pentru realizarea statului român unitar. El a fost cel care a militat neobosit

pentru acceptarea principiilor Statutului Organic şaguian, în legea şi statutul din 1925. Ca

membru în senatul ţării, a rostit mai multe discursuri în care apăra autonomia Bisericii

Ortodoxe (la discutarea Legii Cultelor, în 1928, la ratificarea Concordatlui în 1929 ş.a.).

A militat toată viaţa pentru revenirea clerului şi a credincioşilor uniţi în sânul Bisericii

Ortodoxe, act care s-a şi realizat la 1948. A reînviat deasemenea monahismul

transilvănean, prin refacerea din temelie a Mănăstirii Sâmbăta de Sus, căci până atunci

Arhiepiscopia Sibiului nu avea nicio mănăstire.25

Dintre episcopii transilvăneni din perioada interbelică mai putem să consemnăm

pe Nicolae Ivan (1921-1936, la Cluj), Nicolae Colan (1936-1957), Roman Ciorogariu,

episcop al Oradiei (1920-1936), Nicolae Popoviciu, Grigorie Comşa (1925-1935), Vasile

Lazarescu.26

În timpul celor patru ani de ocupaţie horthystă, populaţia românească din

Transilvania a fost supusă unor permanente persecuţii, masacre colective, internări în

lagăre de concentrare sau trimişi la muncă forţată în Germania. Adăugaându-se la acestea

desfiinţarea şcolilor, tipografiilor, ziarelor şi revistelor româneşti, interzicerea limbii

române în administraţie, deposedarea ţăranilor români de pământuri şi concedierea

românilor din fabrici. Înfrângerea Germaniei fasciste şi a Ungariei a pus capăt tuturor

23 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 40624 Alexandru Moraru, op. cit., p. 13125 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 41326 Ibidem, p. 414

6

încercărilor de distrugere şi înstrăinare a românilor din teritoriile vremelnic ocupate27 şi a

pus tot mai mult în discuţie problema reîntregirii Bisericii noastre, astfel încât datorită

conjucturii favorabile atât pe plan intern cât şi extern s-a purces la refacerea unităţii

românilor transilvăneni28. Astfel acest act istoric s-a consfinţit printr-o „Proclamaţie” şi

„Apel”, prima având ca idee principală refacerea unităţii spirituale a poporului român, pe

când în textul „Apelului” credincioşii Bisericii greco-catolice erau îndemnaţi să se

întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe.29 Mitropolitul Nicolae Bălan şi-a exprimat bucuria

împlinirii acestui vis: „Fericiţi suntem noi că ni s-a dat să trăim înfăptuira acestui vis: să

vedem cum se strâng rândurile fiilor poporului nostru în jurul altarelor româneşti.

Precum avem o limbă aşa se cuvine să ne închinăm la aceleaşi altare, arătând cum

credinţa noastră a rămas una ca şi cămaşa lui Hristos, neputând fi ruptă de vrăjmaşii

noştrii.”30

După cum ştim însă, unitatea religioasă a românilor din Transilvania a durat

doar câteva decenii (până la Revoluţia din Decembrie 1989), când o mică parte din foştii

greco-catolici au format din nou Biserica unită (Greco-Catolică) din Transilvania.31

Stăpânirile străine, persecuţiile, mişcările populare, cele două războaie

mondiale, şi mai cu seamă, perioada comunistă au pus la mare încercare Ortodoxia

românească. Cu toate că, neprieteni ai Ortodoxiei s-au năpustit uneori, cu forţe nebănuite

asupra neamului românesc, fii acestuia, dreptcredincioşii creştini, au aflat de fiecare dată

mângâiere şi sprijin în sânul Bisericii lui Hristos, A Bisericii noastre străbune. Credinţa

statornică în Dumnezeu şi dragostea neţărmurită faţă de glia străbună au fost pilonii de

bază care au dat viaţă şi nădejde în izbăvirea neamului nostru românesc.32

Bibliografie:

27 Ibidem, p. 41628 Alexandru Moraru, op. cit., p. 16029 Ibidem, p. 16030 I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, „Cuvântarea I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan” în Reîntregirea Bisericii Româneşti din Ardeal, Tipografia Cărţilor Româneşti, Bucureşti, 1948, p.27 31 Alexandru Moraru, op. cit., p. 16732 Ibidem, p. 167

7

1. Bălan, I.P.S. Mitropolit Nicolae, „Cuvântarea I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan” în

Reîntregirea Bisericii Româneşti din Ardeal, Tipografia Cărţilor Româneşti, Bucureşti,

1948, p.27

2. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.I-

iu,Prefaţă,Tipografia „Neamul Romănesc”, Vălenii de Munte, 1908, p.III

3. Moraru, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică.

Naţiune. Cultură. Vol III, Tom. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 22-167

4. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Ediţia a II-a,

Editura Andreiana, Sibiu, 2007, pp. 356-413

5. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta

pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Tipografia Eparhială, Sibiu,

1989, pp. 7-127

8