Mîţa de casă

Mîţa ce în casă-mi creşte e vioaie, sănătoasă,

şi năsucul şi’ncîrneşte de la hrana ce nu-i place.

Îi miroase-urît ce-i rău.

Toată-i viguroasă, suplă, cu-o privire prealucidă,

cu’n nărav corect şi gingaş. Bucurie-i să o mîngîi.

Toată suflă-a sănătate, şi chiar de nu are spaţiu,

exersează: face yoga, fuge, sare-aşa c’ai zice

că-i o javră zburătoare. O felină i-de-a-lă…

Ajungînd vîrful virtuţii, ce în casă poa’ s’obţină,

a venit iată şi timpul într’afară să se-avînte.

Pare că se isprăveşte şi’şi dezvoltă-a sa virtute,

chiar de-o fi ori cald ori rece – cu succes prin grele trece.

Este-adevărat că, totuşi, cînd destinul greu apasă,

mîţa mea zbugheşte-acasă tremurînd din bot în coadă

şi cu blana-i tot mînjită. Dup’un timp de viaţă’n casă, mîţa iarăşi îşi revine. Poate iar ieşi afară, trăind viaţa de jivine şi trăind-o parcă bine. Totuşi încă nu e aptă să reziste chiar la toate: murdăria juvinală o ajunge des la oase şi o’neacă în gunoi, şi o’nvîrte prin noroi. Iar atunci în casă vine să se’ndrepte, să’şi revină. Tot uitîndu-mă la mîţa ce în casă-aici trăieşte, la a ei sinusoide, la a ei gogomănii, văd într-al ei port şi ghionturi pe acel cari vă vorbii… Îmi revin încet în casă şi mă scol din patru labe pe-ale mele două cioare. Şi cînd ies din nou în lume, mi-e susţinere speranţa că n’oi murdări-al meu nume în sfîrşit... de data asta.

Andrei Onea 6 martie 2014