Goții și vandalii au fost abia primii din numeroasele valuri de invadatori ce au sosit în Europa occidentală. Unii erau interesați doar de jaf, și îi disprețuiau pe romani, alții admirau Roma, și doreau să-i devină moștenitori. „Un roman sărac face pe gotul, un got bogat pe romanul” a afirmat regele Teodoric al ostrogoților.[6]

Romanii erau creștini trinitarieni, supuși disciplinați ai unui imperiu birocratic cu tradiții îndelungate. Popoarele germanice nu aveau o tradiție a orașelor, banilor sau scrisului. Ei erau recent convertiți la creștinismul arian și deci erau eretici pentru oamenii bisericii din imperiu.

Perioada migrațiilor a fost numită în istorie „Evul Mediu întunecat” de unii istorici vest-europeni, și Völkerwanderung, adică „rătăcirea popoarelor”, de cei germani. Numele de Evul Mediu întunecat a început să fie evitat după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a evita stereotipurile asociate frazei, precum și pentru că cercetări moderne par a indica faptul că vechile noțiuni de regres în domeniul artei, tehnologiei, politicii și organizării sociale nu sunt exacte.

Populația deja existentă a rămas sau a fost doar parțial dezlocuită. În timp ce popoarele din Franța, Italia, Spania sau România au continuat să vorbească dialecte provenite din limba latină, care astăzi formează limbile romanice, limba populației mai reduse ca număr din Anglia a dispărut fără a lăsa aproape nicio urmă în teritoriile cucerite de saxoni. Noile popoare au schimbat puternic societățile existente, inclusiv legile, cultura, religia și economia.

În jurul anului 500, vizigoţii stăpâneau o mare parte din teritoriul de astăzi al Spaniei și Franței.

Pax Romana oferise siguranță meșteșugarilor și negustorilor, precum și un mediu propice pentru crearea de legături îndepărtate. Dezagregarea Imperiului a însemnat înlocuirea autorității Romei cu cea a nobililor locali, unii membri ai elitei conducătoare romanizate, alții ai culturii străine. În Aquitania, Gallia Narbonensis, sudul Italiei și Sicilia, Baetica și

coasta mediteraneană a peninsulei Iberice, cultura romană s-a păstrat până în secolele al șaselea sau al șaptelea.

Peste tot, colapsul legăturilor economice și sociale a dus la izolarea diverselor grupuri de populație. Acest colaps era adesea rapid, întrucât devenea periculos transportul de bunuri sau oameni; în consecință, comerțul și manufactura pentru export s-au prăbușit. Industriile principale ce depindeau de comerț, cum ar fi fabricarea pe scară largă a ceramicii, au dispărut aproape peste noapte în locuri cum ar fi Marea Britanie. Infrastructura administrativă, educațională și militară a dispărut repede, și pierderea cursus honorum stabilit a dus la declinul școlilor și la o creștere a analfabetismului, chiar și în rândurile conducerii. Carierele lui Cassiodorus (mort aprox. 585) la începutul perioadei și a lui Alcuin de York (mort 804) la sfârșitul ei se bazau pe știința lor de carte.

În zona înainte romană s-a mai înregistrat o scădere de 20 % a populației între 400 și 600, sau o scădere de o treime pentu perioada 150 - 600.[7] În secolul al VIII-lea, volumul comerțului a atins cel mai scăzut nivel al său de la epoca bronzului. Numărul foarte mic de epave descoperite din această perioadă (sub 2 % din numărul epavelor din secolul I) sprijină această afirmație. A avut loc de asemenea reîmpădurirea unor suprafețe întinse, și o scădere a suprafețelor cultivate. Acest fenomen a coincis cu o perioadă de răcire rapidă (după datele provenite din interpretarea inelelelor de creștere ale arborilor).[8] Romanii practicaseră rotația culturilor, dar, odată cu dezintegrarea instituțiilor, proprietarii de sclavi n-au putut să-i împiedice pe aceștia să fugă, și sistemul de plantații s-a prăbușit. Agricultura sistematică a dispărut aproape complet, și producția a scăzut la un nivel de subzistență.