Cultura si civilizatia europeana in evul mediu

Izvoarele artei bizantine1. Arta creştină veche = Arta paleo-creştină (secolele I-III d. Cr.)Avea un caracter funerar, dezvoltându-se mai ales în incinta catacombelor şi

bazându-se pe obiceiuri funerare romane. S-a dezvoltat, astfel, pictura din jurul mormintelor, care făcea apel la vechi simboluri (porumbelul ce reprezenta sufletul, păunul, peştele). Cu timpul s-au formulat şi primele teme creştine: tema bunului păstor, a orantei1, a mântuirii prin învăţătură. Iisus Învăţătorul a fost reprezentat dăruind un rotulus, un manuscris, ca răsplată pentru fapta bunei samaritence ce îi oferise apă pentru a-şi potoli setea2. Iisus Pantocrator se înfăţişa binecuvântând cu o mână iar în cealaltă prezentând Evanghelia.

2. Arta egipteană antică şi arta coptă a. Numărul mare de refugiaţi creştini de pe cuprinsul imperiului Roman, încă din perioada când erau prigoniţi creştinii, au transformat Egiptul în “ţară a pustnicilor şi a monahilor”, unde s-au înfiinţat, deci, şi multe mănăstiri creştine (lavre). Aici şi-a avut originea ideea că frumosul este origine a păcatului şi că, în schimb, cunoaşterea, învăţătura creştină pot fi calea spre mântuire. De asemenea de aici sunt preluate motive decorative şi simboluri îndelung utilizate în arta bizantină: viţa de vie, care în creştinismul egiptean simboliza biserica, era un motiv decorativ utilizat pentru chenarele sculptate în piatră ale uşilor şi ferestrelor la mănăstiri, peştele, crucea ansată (vechiul simbol egiptean la vieţii), porumbelul.b. Influenţa egipteană s-a manifestat în pictură prin frontalizarea imaginilor şi prin reducerea gamei cromatice la 3-4 culori importante, adesea cu caracter simbolic.c. Modul cum erau pictate portretele funerare descoperite în morminte copte3, mai ales în localitatea Fayum, a influenţat şi portretele romane dar, prin ele, şi arta icoanelor creştine: ochi nefiresc de mari, bărbie rotunjită, figuri frontalizate, culori puţine, lumină uniformă....

3. Arta orientalăInfluenţa artei Orientului asupra celei bizantine se poate recunoaşte în:

a. Relieful decorativ mărunt, asemănător unei dantele din piatră, aplatizat, cu motive decorative mai ales geometrice.b. Picturi, în care este caracteristică precizia descrierii şi explicării scenei, precizia liniei, chiar dacă personajele sunt convenţional reprezentate.

4. Arhitectura din peninsula Asia Mică, cu o tradiţie îndelungată a artei construcţiilor având originile în soluţiile tehnice mesopotamiene, continuată de arhitectura helenistică (Pergam). Aici îşi au originea cupolele susţinute pe pandantivi şi cele pe trompe de zidărie.1 Personaj reprezentat frontal, cu braţele deschise pe laterală, cu palmele îndreptate în sus. Considerată poziţie arhaică de rugăciune, reprezentarea este considerată simbol al mântuirii prin credinţă.2 Virgil VĂTĂŞIANU, Istoria artei europene, vol. I, Epoca Medie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 25.3 Arta coptă este arta creştinilor din Egipt din secolele III-IV. atţ

1

Periodizare

În evoluţia artei bizantine pot fi caracterizate unele etape cronologice:1. Arta bizantină timpurie, secolele IV-V2. Epoca împăratului Iustinian, secolul al VI-lea, “secolul de aur” al

civilizaţiei bizantine.3. Perioada iconoclastă, secolele VII-IX4. Perioada dinastiilor Macedonenilor şi Comnenilor, secolele IX-XII5. Renaşterea artistică din epoca dinastiei Paleologilor, secolele XIII-XV.

Totuşi, tabloul evolutiv al acestui stil artistic nu poate fi complet caracterizat fără două epoci artistice care ies în afara istoriei Bizanţului:

1. Arta paleo-creştină, respectiv arta creştină a secolelor II-IV, care se află la originea stilului,

2. arta post-bizantină, arta creştinismului ortodox de după căderea Constantinopolului, din secolele XV-XVIII, care continuă, în condiţii total diferite, tradiţia artei bizantine îmbogăţind-o cu noi caracteristici, în funcţie de zonele în care ea s-a dezvoltat: arta rusească, arta românească, arta sârbească arta grecească.Pictura bizantină

În diversele epoci ale istoriei bizantine, în funcţie de evoluţia concepţiei despre artă şi rolul ei, în funcţie şi de situaţia socială şi economică, s-au dezvoltat mai multe genuri ale picturii.

Mozaicul, considerat “pictură durabilă”a fost utilizat pentru împodobirea bisericilor bizantine din epocile bogate, prospere, de glorie ale imperiului (mai ales în epoca lui Iustinian). El provoca mari cheltuieli (foiţă de aur, pietre semipreţioase, marmură, sticlă special prelucrată), execuţia lui era mai laborioasă, mai îndelungată – dar efectul era impresionant. Ca atare mozaicul s-a folosit în arta aulică4, înainte de începerea atacurilor turceşti, înainte ca tendinţele spre autonomie ale diverselor teritorii bizantine să slăbească imperiul. Mozaicul avea şi puterea de a demonstra, ca şi arhitectura romană, ca şi cea bizantină, strălucirea gloriei Bizanţului, superioritatea civilizaţiei lui, dar şi prestigiul Bisericii creştine. Cele mai reprezentative mozaicuri din arta bizantină sunt cele realizate în Ravenna, la bisericile San Vitale, Sant’Apollinare Nuovo şi Sant’Apollinare in Classe.

Pictura murală, fresca, a înlocuit treptat mozaicurile începând imediat de după perioada iconoclastă, fiind o tehnică mai rapidă şi mult mai puţin costisitoare, deci accesibilă şi unor ctitori mai puţin bogaţi, inclusiv comunităţii unor sate sau a unor orăşele/târguri care doreau să îşi picteze biserica. Dacă mozaicul avea un caracter simbolic şi demonstrativ şi uneori decora pereţii marilor biserici pe suprafeţe mai restrânse, pictura murală avea un caracter narativ5 şi a ajuns să împodobească în întregime biserica, de la vârful cupolei până la pardoseală.

Icoanele erau realizate pe panouri de lemn, utilizându-se procedee tehnice şi artistice asemănătoare celor din pictura murală6. Ele s-au răspândit, mai 4 Arta aulică este arta creată la comanda vârfurilor ierarhiei feudale: împărat, rege, voievod, membrii importanţi ai curţii suveranului, ierarhi ai bisericii.5 Caracterul narativ al unei imagini artistice este imprimat de capacitatea ei de a “povesti” scene, întâmplări, istorii, de regulă din Biblie sau din vieţile sfinţilor.6 Paul EVDOCHIMOV, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, passim

2

ales după perioada iconoclastă, în toate celelalte epoci şi au evoluat şi după căderea Constantinopolului.

Miniaturile, picturi sau decoraţii simbolice şi florale (frontispicii, chenare, vignete) pentru împodobirea manuscriselor, păstrau aceleaşi caracteristici ca şi pictura murală sau cea de icoane. Ele se realizau în ateliere mănăstireşti, mai cu seamă în perioada post-bizantină, când cărţile de cult erau foarte solicitate, dând unitate lumii ortodoxe.

Caracteristici generale ale picturii:1. Ostilitatea pentru redarea realităţii pământeşti. Pictura bizantină nu se

adresează ochiului ce caută în imagine ceva“frumos”, asemănător cu “frumosul” formelor naturale, ci se adresează inteligenţei coordonată de textul religios (pilde, exemple, întâmplări pe care omul trebuie să le înţeleagă prin cunoaşterea Bibliei şi vieţii sfinţilor). Pictura bizantină şi post-bizantină era “Biblia săracilor”, a celor ce nu ştiau să citească. Astfel pictura bizantină are un caracter convenţional, simbolic, menit să ajute pătrunderea sensului ei religios şi nu să fie contemplată, admirată ca un “tablou”. Meşterii, zugravii, miniaturiştii se ajutau de caiete de modele, herminii7, în care erau scrise reţete pentru prepararea culorilor, era precizat locul şi încăperea în care trebuie amplasate scenele, dar cuprindeau şi descrieri, desene cu scene complexe, cu chipurile sfinţilor.

2. Personajele sunt aliniate într-un plan frontal (paralel cu planul peretelui pe care e pictată imaginea), de cele mai multe ori sunt în poziţie perfect verticală, cu efect de izocefalie8.

3. Unele compoziţii sunt strict simetrice, rigide, schematice4. Lumina este difuză, nu creează umbre adânci, este uniformă. Chipurile

sfinţilor de pe icoane sunt frontalizate, au ochii mari, privirea directă, fixă, bărbia rotunjită, sunt parcă realizate după un şablon. Sfinţii pot fi recunoscuţi doar după detalii sau accesorii ştiute, învăţate (lungimea părului, veşmintele, vârsta)

5. Desenul este foarte clar, apăsat, ceea ce dă imaginii un caracter grafic, decorativ. Faldurile veşmintelor sunt tot desenate peste pata de culoare aplatizată iar locurile ce ar trebui să fie luminoase, pe chip şi pe veşminte, sunt indicate cu linii sau cu haşuri9 albe (blicuri).

6. Perspectiva e cea psihologică, fundalul e tratat convenţional. Dacă nu este plat (auriu ca lumina divină a aureolelor sau azuriu ca bolta cerului), el precizează sumar ideea unei ambianţe ce ţine tot de explicarea cadrului în care se desfăşoară acţiunea (construcţii, stânci, ziduri de cetate), având caracter pur simbolic şi nu naturalist.

7. Numărul culorilor este redus, culoarea poate avea şi ea semnificaţii simbolice.

Arhitectura

7 Vezi DIONISIE DIN FURNA, Carte de pictură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 8.8 Izocefalia este un procedeu compoziţional caracterizat prin dispunerea capului fiecărui personaj din scenă la aceiaşi înălţime cu ale celorlalte.9 Haşurile sunt linii subţiri şi paralele.

3

În arhitectura bizantină programul cel mai important este cel al bisericilor, căruia i se adaugă, în cadrul arhitecturii civile, programul rezidenţial (Palatul sacru din Constantinopol, început de Constantin cel Mare şi extins de Iustinian) şi cel al construcţiilor edilitare (marile cisterne subterane, susţinute de sute de coloane, în care se asigurau rezervele de apă).

În arhitectura ecleziastică se continuă utilizarea planului bazilical (Santa Maria Maggiore din Roma, şi, din epoca lui Iustinian, Sant’Apollinare Nuovo şi Sant’Apollinare in Classe, ambele în Ravenna) dar, sub influenţa tehnicilor de construcţie orientale (arce, bolţi) au loc sinteze complexe ce conduc la o arhitectură plină de originalitate. Apar astfel bisericile de tip central (mausoleul Santa Costanza din Roma, San Vitale din Ravenna), bisericile cu plan treflat/trilobat, bisericile cu plan în formă de cruce greacă (Sfinţii Apostoli din Salonic, San Marco din Veneţia)– toate având mai multe variante transmise artei post-bizantine şi utilizate, în arhitectura românească de pildă, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Capodopera arhitecturii bizantine este biserica Sf. Sofia din Constantinopol, realizată în epoca de aur a artei bizantine, epoca lui Iustinian (527-565).

1. STILUL ROMANIC

În Occident, tradiţia culturii romane a fost difuzată şi în teritoriile limitrofe fostului imperiu. S-au adăugat influenţe artistice din partea popoarelor migratoare stabilite în zonă. Totuşi, nivelul inferior de civilizaţie al ocupanţilor a provocat un însemnat regres al vieţii culturale şi sociale. Spiritual, superioritatea creştinismului faţă de credinţele religioase aduse cu ei de ocupanţi s-a manifestat tot mai puternic, astfel încât biserica creştină a ajuns treptat să ocupe rol politic de prim rang în noile organisme statale.

Romanicul şi goticul sunt primele stiluri de anvergură europeană prin întinderea teritorială (din actualele teritorii ale Angliei, Franţei, Spaniei, Italiei, Germaniei, Poloniei, până în teritoriile româneşti) şi prin asemănările formelor artistice adoptate în zonele amintite.

Periodizarea. Renaşterea carolingiană, sec. al IX-lea. Lui Carol cel Mare (742-814) i se

datorează un sprijin amplu acordat culturii, artei, religiei, prin care urmărea dezvoltarea civilizaţiei şi implicit a bazei economice a imperiului său. Influenţa artei romane (arta cu program, planul central şi cel bazilical), germanice (manuscrisele cu miniaturi, fildeşuri, orfevrărie), bizantine (biserica palatină din Aachen preia tipul de plan central, octogonal, cu deambulatoriu, de la San Vitale din Ravenna)

b. Arta ottoniană. După prăbuşirea Imperiului carolingian şi stăvilirea noilor invazii (maghiari, sarazini, vikingi) se restabileşte un echilibru generând o societate ruralizată, profund religioasă, divizată geo-politic, a cărei unitate culturală se încheagă totuşi prin circulaţia modelelor şi influenţelor artistice pe drumurile comercianţilor, pelerinilor şi prin ordinele mânăstireşti

c. Arta romanică propriu zisă, sec. X – XII. Apogeul ei a fost în sec. al XII-lea, iar în prima parte a sec. al XIII-lea a coexistat cu cea gotică. Este epoca în care au renăscut marile formule constructive ale antichităţii (planul bazilical, arce şi bolţi,

4

amenajări edilitare), la care s-au adăugat influenţele bizantine, musulmane şi cele ale popoarelor germanice migratoare.Forme artistice caracteristice romanicului

Instabilitatea politică şi întoarcerea populaţiei spre protecţia oferită de mica nobilime duc la o mare dezvoltare a programului arhitecturii militare:

• Castele fortificate au amplasamente ridicate (pe vârfuri de coline), şanţuri de apărare, ziduri foarte groase (Loches, Chauvigny, în Franţa).

Cultul relicvelor, intensificarea circulaţiei pelerinilor şi întărirea ordinelor religioase (Cluny şi cistercienii în mod cu totul excepţional) au provocat o mare activitate constructivă, multe mănăstiri şi abaţii fiind izolate, fapt ce impunea fortificarea lor:

• Mănăstiri fortificate. Rolul lor şi complexitatea planului lor, care reunea biserică, locuinţe pentru abate, călugări, pelerini, servitori, oaspeţi; ateliere, bolniţă, depozite, biblioteci, camere pentru tezaur etc. (Cluny, Franţa, Conques, Franţa)

• Biserici. Marile biserici romanice au plan bazilical de tipul celei din Cluny

Fig. Planul bisericii din Cluny.Cele mai răspândite sisteme de acoperire a navei centrale erau: bolta în

leagăn, întărită de arce-dublou (St.Madeleine, Véselay, Franţa) şi şarpanta aparentă din lemn (St. Etienne din Vignory).

Exemple reprezentative de biserici romanice.Franţa: St. Benoit sur Loire, St. Trophine din Arles, Notre Dame la Grande

din Poitiers, Autun, Vignory.Anglia: Durham, Wincester, Peterborrough.Germania: Sf. Michael din Hildesheim, catedralele din Mainz, Worms,

Speyer. Italia: San Miniato al Monte din Florenţa, ansamblul din Pisa, format din

Baptisteriu, catedrală şi campanilă10.10 Campanila catedralei din Pisa este cunoscută sub numele de Turnul din Pisa.

5

NAVA CENTRALĂ

NAVE LATERALE

NAVE LATERALE

TR

AN

SEP

T

COR

Spania: nenumărate biserici în mediul rural.

2. STILUL GOTIC

• Condiţii istoriceArta gotică a apărut în condiţiile unui puternic avânt demografic, ale

dezvoltării economice generale şi, mai ales, ale înfloririi vieţii urbane. Arta gotică este o artă care reflectă puterea economică a oraşelor, noile relaţii între oameni în cadrul civilizat, educat, elegant al vieţii de la oraş. Tot în mediul urban se înregistrau o puternică emulaţie intelectuală şi înfiinţarea primelor universităţi.

Stilul gotic apare în sec. al XII-lea, în Franţa, răspândit, cu multe caracteristici locale, în sec. al XIV-lea (Anglia, Italia, Spania, Sf. Imperiu Romano-German ş.a.m.d.), continuă în sec. al XV-lea sub forma “goticului internaţional” sau “goticului de curte”.

• ArhitecturaArhitectura gotică e rezultatul perfecţionării tehnicilor de construcţie de către

echipele de meşteri care ajung să înlocuiască zidăria masivă, grea, a construcţiilor romanice cu o structură elastică, uşoară, deschisă formată din nervuri de piatră (ogive) ce continuă traseele coloanelor până la cheia arcelor, ridicându-se foarte mult pe înălţime. Arcele semicirculare au fost înlocuite cu cele frânte (ogivale), mult mai înalte dar şi mai elegante. Zidul masiv de cărămidă, nemaifiind cel care dădea rezistenţă construcţiei, poate fi străpuns de multe goluri: ferestre mari , uşi, logii, balcoane, nişe.

6

Cheie de boltă

Arce butante

Nava centrală

Arce ogivale

Nave laterale

Contraforturi

Fig. a. Planul catedralei St. Denis. b. Secţiune transversală prin catedrala din

Reims.

Caracteristicile esenţiale ale stilului gotic în arhitectură:- ridicarea puternică construcţiilor pe verticală, - suprafaţa neobişnuit de mare ocupată de goluri în compoziţiile da faţadă- frângerea arcelor din partea de sus a uşilor, ferestrelor, balcoanelor şi la

nervurile de piatră ale bolţilor. Deşi de mici dimensiuni faţă de restul catedralelor gotice, La Sainte Chapelle

din Paris, (1248, arh. Pierre de Montreuil) poate fi considerată în mod special reprezentativă pentru structurile constructive ale Goticului.

7

NA

VA

CE

NT

RA

LĂ

NA

VĂ

LA

TE

RA

LĂ

NA

VĂ

LA

TE

RA

LĂ

TRANSEPT

COR

Catedralele gotice dezvoltă planul de tip bazilical al Romanicului în compoziţii planimetrice şi spaţiale complexe. Ele reprezentau, prin dimensiunile şi calităţile lor artistice, solidaritatea economică şi religioasă a cetăţenilor oraşului, forţa şi mândria comunităţii urbane, motiv pentru care edificarea lor era o operaţiune de durată: decenii sau chiar secole. Exemplele cele mai cunoscute sunt marile catedrale din:

Franţa: Chartres, St. Denis ş. a. (gotic lanceolat11); Notre Dame din Paris ş. a. (gotic radiant), Reims, Amiens ş. a. (gotic flamboyant)

Germania: Strassbourg, Naumburg, Magdeburg, Bamberg ş. a.Anglia: Wells, Lincoln ş. a.Arhitectura civilă: primării (Palatul Dogilor, Veneţia), universităţi, palate de

justiţie (Rouen), locuinţe/palate (Ca d’Oro, Veneţia).Arhitectura militară: cetăţi şi fortificaţii urbane (Carcassone, Franţa)

• SculpturaCaracteristici generale

• Concepţia unitară a repartizării decoraţiei sculptate în interiorul şi exteriorul construcţiei

• Tematica eliberată de spaime, ameninţări, se orientează spre imnuri de slavă dedicate lui Iisus şi Fecioarei Maria, protectoarea cruciaţilor.

• Sculptura câştigă mult în expresivitate (chipuri şi siluete senine, elegante, curtenitoare: Le Beau Dieu – la Amiens, Împărtăşania cavalerului – la Reims, Sinagoga – la Strassbourg, etc.

• Sculptura începe să se desprindă de arhitectură, să coboare de pe faţade, împodobind forul public (Statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe, Praga, autori Martin şi Gheorghe din Cluj) sau ansamblurile funerare (gisanţii şi portretele funerare ale principilor germani: principesa Uta şi prinţul Eckhart, la catedrala din Naumburg)

3. RENAŞTEREA ÎN ITALIA

ŞCOLILE ARTISTICE ITALIENE DIN DUECENTO ÎN QUATTROCENTO• Umanismul; • renunţarea la pasivitate; • modelul omului antic;• descătuşarea forţei de creaţie invenţii, instrucţie, personalităţi enciclopedice, dezvoltarea artelor, având la bază convingerea că legile ce le guvernează sunt în concordanţă cu cele ce ordonează întreg universulArhitectura şi urbanismul construcţii laice; scară umană;

echilibru; ordine;

raţiune; geometrizare

• Arnolfo di Cambio( Palatul Signoriei-Florenţa, Santa Maria del Fiore) • Brunelleschi (cupola Santa Maria del Fiore, capela Pazzi) Michelozzi (palatul Medici-Ricardi), • L. B. Alberti (palatul Rucellai inspirat de Coloseum)Sculptura

11 Goticul lanceolat, radiant şi flamboaiant sunt categorii tipologice (uneori admise şi ca etape cronologice sau faze) ale goticului francez, care se diferenţiază îndeosebi prin compoziţiile faţadei de vest sau prin structurile decorative.

8

• Independenţă faţă de arhitectură; • Laicizare & modelul antic; • Portret, nuduri, statui ecvestreFam. Pisano (cantorii), Ghiberti (Porţile paradisului), Donatello (David, Gattamelata, Niccolo da Uzzano), Verrocchio (David, Colleone), fam. della Robbia, Jacopo della QuerciaPictura

• Eliberare treptată de influenţele gotice şi bizantine;

• Armonie;

• Echilibru compoziţional;• Descoperirea legilor perspectivei;• Studierea antomiei;

• Portret; • Generalizarea tehnicii picturii în ulei

Duecento şi Trecento:

Cimabue (Crucifixul), Simone di Martini(Buna vestire), Duccio di Buoninsegna (Glorificarea Fecioarei Maria) Giotto (Capela Sf. Francisc-Assisi, Capela Scrovegni-Padova - asemănat cu Dante în gama sentimentelor şi trăirilor pe care le surprinde) Şcoala florentinăPrima jumătate din Quattrocento Fra Angelico, Masaccio (capela Brancacci-Florenţa), Ucello ( Bătălia de la San Romano) A doua jumătate din Quattrocento Ghirlandajo (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul), Benozzo Gozzoli (Cortegiul regilor magi), Botticelli, Alessandro di Mariano Filipepi (1445-1510), ucenic al lui Filippo Lippi şi colaborator al pictorului şi gravorului Antonio del Pollaiuolo, influenţat şi de Andrea del Verrocchio.

Ca parte a cercului de intelectuali şi artişti din jurul familiei Medici, a fost influenţat de filozofia neoplatoniciană, care încerca o reconciliere a filozofiei clasice cu cea creştină, ilustrând ideile desprinse din ea în panourile comandate de Medici pentru vila lor, Primăvara (1478) şi Naşterea zeiţei Venus (după 1482). Alături de gravurile sale ilustrând Divina comedie, acestea sunt şi printre primele imagini ale Renaşterii din gravură/pictură care reiau direct teme din mitologia antică, devenite deja frecvente în alte domenii artistice.

Temele religioase le abordează în lucrări precum Glorificarea Fecioarei Maria, Încoronarea Fecioarei Maria, în frescele din capela Sixtină de la Vatican, printre care Tinereţe lui Moise, Ispitirea lui Isus precum şi în urma crizei religioase prin care trece ca efect al predicilor lui Savonarola, începând din 1490 (Pietà, Naşterea mistică, Răstignirea Mistică). Tot în această perioadă de criză spirituală pictează alegoriile Abandonata şi CalomniaBotticelli - tema mitologică – Naşterea Venerei, Primăvara, ilustaţii la Divina Comedia - portrete – Simonetta Vespucci, Tânăr cu medalia - simţ poetic, originalit, lirism, observarea naturii umane, eleganţă, linie, culoare

9

- criza picturii florentine: literaturizare, deturnarea mesaj artistic filozofic, super-intelectualizare, linii, culori, priviri, dispare încrederea în om–Savonarola- teme moralizatoare

Şcoala veneţiană

10

Dezvoltare economică Conducere oligarhică Securitatea vieţii Apa şi lumina Influenţă bizantină şi orientală

Renaşterea este un fenomen cultural, artistic, social, politic complex, ce a cuprins, începând din peninsula italică, întreg Occidentul european, în secolele XIV-XVI. Originile ei au fost în centre italiene ca Siena, Florenţa, în secolele XII-XIV.

Ea se referă la renaşterea vieţii culturale pe baza modelului antic, dar fenomenul implică două aspecte majore: refacerea strălucirii vieţii artistice a Antichităţii clasice care este luată ca model, reper, sursă de inspiraţie şi refacerea sistemelor de referinţă din filozofia antică, prin intermediul Umanismului renascentist, care propune ca modele ale modului de viaţă, de gândire şi de creaţie artistică textele antichităţii clasice greco-romane: dialogurile lui Platon, operele istorice ale lui Herodot şi Thucydide, creaţiile dramatice şi poetice ale grecilor şi romanilor. De la Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio la Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino, scriitori, filozofi, poeţi florentini îşi concentrează atenţia asupra omului şi problemelor lui, propunând o viziune antropocentrică în locul celei teocentrice a secolelor anterioare. Renaşterea l-a coborât pe Dumnezeu printre oameni, a descătuşat forţa omului de creaţie, făcând posibile apariţia personalităţilor enciclopedice şi numeroase invenţii, a impulsionat dezvoltarea artelor şi a dat oamenilor, artiştilor mai ales, conştiinţa propriei lor valori. Negustor, condotier, meseriaş sau artist, omul ajunge a îşi stăpâni destinul, a se realiza prin propriile merite.

Şcoala romanăLEONARDO DA VINCI (1452-1519)Pictor, arhitect, muzician, bijutier, gravor, sculptor ş.a.m.d; Studii: botanică, mecanică, psihologie, filosofie, astronomie = peste 700 studii în manuscris; viziune artistică asupra lumii=memorie vizuală + spirit de observaţie + strădania de a-şi explica

• Madona printre stânci -compoziţia, clar-obscurul, sfumatto, armonia interioară, perspectiva

• Cina cea de taină – la Milano, bis. Santa Maria delle Grazie – compoziţie, perspectivă, psihologie

• Mona Lisa del Giocondo – clar-obscurul, peisaj, monumentalitate

RAFAEL SANZIO (1483-1520)Claritate compoziţii, fineţe desen, colorit sobru şi armonios

• madonele=calm, tandreţe, seninătate (Madona Sixtină, Madonna del Granduca, etc.)

•compoziţii în frescă – Stanza della Signatura (Şcoala din Atena, Parnasul, Disputa, Jurisprudenţa), Incendiul din Borgo

• portretele – Leon al X--lea, La donna velata, Baldassare Castiglione…MICHELANGELO (1475-1564)Sculptor, arhitect, pictor, poet – rolul familiei Medici

• Sculptura: Pietà de la Roma, David, Sclavii, Moise, ansamblul sculptural din capela Medici, Pieta Rondanini, Pieta din Florenţa

• Pictura: tondo-ul Sfânta Familie, Capela Sixtină (bolta şi peretele)• Arhitectura: piaţa Capitoliului, cupola şi reorganizarea planului

catedralei San Pietro, Roma

Şcoala veneţianăGIORGIONE (1477-1510)Pictura lui, ca şi muzica, e emoţionantă dar nu se poate reda în cuvinte, nu

are întotdeauna subiecte inteligibile, clar formulate – treceri fine, inedite, de la o nuanţă la alta (albastruverde, galbenroz); integrarea figurilor în peisaj: Furtuna, Venus dormind, ?Concert câmpenesc

TIZIAN (1485-1576)Elev al lui Giovani Bellini, colaborator al lui Giorgione sinteză a caracteristicilor şcolii veneţiene, colorist de excepţie.Etape de creaţie:

1 calm, voioşie: bachanale, madone senzuale, alegorii: Amorul sacru şi amorul profan, Flora

2. valoarea umană şi socială, libertate interioară de creaţie = Venus din Urbino; portrete: Francisc I, Carol Quintul, Filip al II-lea, La Bella

3. Maturitatea deplină = înţelegere mai profundă a vieţii, culoare mai bogată: Răpirea Europei, Martiriul sf. Laurenţiu etc.

4. Viziune mai sumbră, atmosferă întunecată: Pieta, Încoronarea cu spini, Supliciul lui Marsyas VERONESE (1528-1588)Colorist, monumentalist, pictează pe suprafeţe mari, lucrări parţial istorice

(cu personaje reale, contemporane artistului, cu scene din viaţa reală, banchete veneţiene), parţial religioase, parţial decorative: Nunta din Caana, Cina cea de Taină (devenită, la presiunea Inchiziţiei, Cina din casa lui Levi)

BIBLIOGRAFIEMihail ALPATOV , Istoria artei, vol II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967Constantin SUTER, Istoria artelor plastice, Ed.Didactică şi pedag., Bucureşti, 1967Virgil VĂTĂŞIANU, Istoria artei europene, vol.II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972Monografii (albume) prezentând opera artiştilor menţionaţi

ARTA SPANIOLĂ

Stăpânirea arabă, cuceririle sau dominaţiile asupra unor teritorii europene, descoperirea Americii şi întemeierea imperiului colonial au deschis arta spaniola influenţelor arabe, franceze, flamande, germane. S-a produs astfel o sinteză originală pe care se inserează influenţa Renaşterii italiene, la început la nivelul decoraţiei arhitecturale (Universitatea din Salamanca) apoi şi în exprimarea clară a volumelor şi formelor de arhitectură – bolţi, cupole asemănotoare celei concepute de Michelangelo la San Pietro (palatul Escorial, lângă Madrid, construit pentru Filip al II-lea, arhitect Juan di Herrera).

El Greco, (1541-1614) – originar din insula Creta (numele adevărat Domenico Theotokopoulos) unde cunoaşte pictura bizantină, poposeşte la Veneţia, unde lucrează, probabil, în atelierul lui Tizian şi apoi la Roma, unde îl cunoaşte pe Tintoretto. Din 1577 se stabileşte definitiv în Spania, la Toledo, unde devine cunoscut cu porecla lui spaniolă „Grecul”=El Greco.Opera sa este, deci, influenţată de pictura bizantină (vezi Logodna Fecioarei, aflată la Muzeul Naţional de Artă al României), de renaşterea veneţiană (Sfânta Familie cu Sf. Ana), manierism, ca şi de misticismul şi austeritatea barocului spaniol, dar este o operă plină de origialitate, realizată de un artist cu personalitate deosebit de puternică (Prinderea lui Iisus=El Espolio, Înmormântarea contelui de Orgaz).Figurile alungite, dinamice, sugerând nelinişte interioară, ochii mari, mâinile cu degete ascuţite, (caracteristici ale manierismului, vezi: Sf. Ieronim ca un cardinal, Mater Dolorosa), lumina nefirească, şocantă, culorile cu aspect fosforescent, prelinse ca limbi de flacără pe suprafaţa compoziţiilor, utilizarea negrului şi albului ca în pictura bizantină (fundaluri şi blicuri) compoziţiile laborioase, cu multe personaje sunt elemente caracteristice pentru pictura lui (Înmormântarea contelui de Orgaz, Laocoon, Alungarea negustorilor din templu etc)

BAROCUL ITALIAN

BARROCO (lb. portugheză) = perlă neregulată, asimetricăformă unică, bizară, capricioasă

Estetic = exagerare frumosului sublim, grandios, declamativ, covârşitor, demonstrativ, cu scopul de a impresiona puternic şi rapid.

Apărut: sfârşitul sec. al XVI-lea în Italia, în plin avânt al Contrareformei; răspândit, sub influenţa combinată a Barocului italian şi a marilor maeştri ai Renaşterii, în sec. al XVII-lea, în Europa, America, în anumite teritorii orientale, atât în artele plastice cât şi în literatură, arhitectură şi urbanism, teatru şi muzică.

Spre deosebire de Renaştere şi Manierism, care se adresau cu prioritate burgheziei, aristocraţiei, intelectualităţii şi implicau o cultură formată anterior contactului cu opera de artă, arta Barocului se adresează maselor, ce trebuie impresionate, covârşite.

Cheltuielile mari ce s-au făcut pentru artă de către biserica catolică şi de casele regale/princiare au avut ca surse: exploatarea colonială, comerţul la mari distanţe, producţia meşteşugărească.

Caracteristici: După Conciliul de la Trento exagerarea sentimentului religios, în

general exagerarea sentimentelor exprimate prin artă (pictură, muzică, sculptură, literatură): expresie şi mişcare generând aspecte teatrale, agitaţie a formelor care se vor transmite şi artei laice. Sentimentul înlocuieşte raţiunea şi stăpânirea de sine ce caracterizau arta clasică. Îngerii sunt omniprezenţi în pictura, sculptura şi decoraţia Barocului, iar norii sugerează levitaţia, simbolizează spaţiul sacru.

În artele vizualeîncărcătură decorativă, renunţarea la armonie şi echilibru, lipsă de sobrietate.

În arhitectură, sculptură, picturăilusionism (trompe l’oeil) = decor, spaţii şi materiale iluzorii (imitate, falsificate): marmură colorată, aur, bronz, imitate prin stucaturi poleite sau prin pictarea peretelui, perspective ascendente ce creează iluzia deschiderii plafoanelor, scenografii fantastice la ansamblurile sculpturale (fântâni şi altare ce imită stânci, raze de lumină divină, nori) ş. a. m. d.

Arhitectură: Papii iniţiază transformarea Romei într-un oraş grandios, monumental, prin

- biserici cu forme inedite, încărcate de ornamente (Bernini, Sant’ Andeea al Quirinale, Roma, Borromini, San Carlo alle Quattro Fontane, Roma);

- faţade monumentale (Maderna: faţada principală a Catedralei San Pietro, Roma, transformată în bazilică prin prelungirea planului central realizat de Bramante şi Michelangelo)

- “obiecte” de arhitectură interioară spectaculoase (Baldachinul din centrul catedralei Sf. Petru din Roma realizat de Bernini:, Tronul Sfântului Petru);

- pieţe spectaculoase datorită scărilor monumentale (Piaţa Spaniei), colonadelor (Bernini: Piaţa catedralei San Pietro), monumentelor sculpturale (Piazza Navona – Fântâna celor patru fluvii, Piazza Tritonului, Piazza Barcaccia realizate toate de Bernini)

- bulevarde drepte şi largi care să lege catedrala San Pietro de intrările în oraş

Modelele arhitecturale şi urbanistice din Roma se răspândesc în Italia (Veneţia-Santa Maria della Salute – arh. Baldassare Longhena, la Torino -edificii proiectate de arh. Guarino Guarini)

Cel mai reprezentativ pictor al Barocului e Peter Paul RUBENS: scenografia complexă a com-poziţiilor, retorism al gesturilor, al poziţiilor personajelor, dominaţia liniilor şi traseelor curbe, dinamica accentuată a formelor, fastul culorilor, costumelor (Autoportretul cu Isabela Brant, numeroase portrete aristocratice), ceremoniilor (ciclul dedicat lui Henric al II-lea şi Mariei de Medici pentru palatul Luxembourg), scene patetice de inspiraţie mitologică (Răpirea fiicelor lui Leucip, Lupta lui Hercule cu leul din Nemeea) se înscriu în caracteristicile epocii Barocului, lor adăugându-li-se forţa de mare colorist, senzualismul iubirii de viaţă (Grădina dragostei, Portretele Helenei Fourment).

Ucenic al lui Rubens, Van Dyck creează o operă denotând valori foarte apropiate celor ale maestrului lui: strălucire cromatică şi capacitate de invenţie, har de mare portretist. Umbrit, în epocă, de faima lui Rubens, acceptă invitaţiile curţii engleze, executând acolo numeroase portrete, care vor impulsiona formarea, în secolul următor, a unei puternice şcoli portretistice, prima afirmare notabilă a picturii engleze în peisajul cultural European (Autoportret, Carol I al Angliei).