Alexandru Dinu

Mierea noastra cea de toate zilele

(manuscris, prima ciornă)

Este o poveste orientală, spusă acum multă vreme, a unui călător atacat pe un câmp de către o fiară sălbatecă.

Fugind din calea fiarei, se ascunde într-o râpă, dar vede în fundul râpei un dragon deschizându-şi fălcile gata să-

l înşface. Şi, nefericitul călător neîndrăznind să se caţere înapoi spre gura râpei de frică să nu fie sfâşiat de fiară,

dar deasemeni neîndrăznind să coboare de frică să nu fie înghiţit de dragon, se agaţă de un păducel ce creştea

într-o crăpătură a râpei. Mâinile îi obosesc din ce în ce, şi simte că nu peste multă vreme va trebui să cedeze

distrugerii care îl aşteaptă jos ori sus, dar încă încearcă să se ţină agăţat. Apoi el vede doi şoareci, unul negru şi

unul alb, mergând pe trunchiul păducelului şi rozându-l de jur împrejur. Astfel, călătorul înţelege că în curând

păducelul se va frânge, iar el, inevitabil, va cădea pradă dragonului. Dar, încă agăţat de o ramură, vede câteva

picături de miere pe frunze, se întinde către ele şi începe să le soarbă, indulcindu-şi astfel aşteptarea sfârşitului

inevitabil.

Astfel şi eu mă agăţ de ramura vieţii ştiind că dragonul morţii mă aşteaptă gata să mă sfâşie; şi nu pot înţelege

de ce trebuie să fiu pradă unei asemenea suferinţe. Încerc să sorb mierea care mai înainte mi-a dăruit plăcere,

dar care acum nu îmi mai oferă nici un fel de dulceaţă, şi şoarecele alb al zilei şi cel negru al nopţii rod ramura

de care sunt agăţat. Acum văd doar dragonul şi cei doi şoareci de care nu am scăpare, şi nu îmi pot întoarce

privirea de la ei. Şi această nu este numai o poveste, ci un adevăr real şi fără rezolvare, pe care toţi îl putem

înţelege.

“Confesiune”- Lev Tolstoi

Întâmplările ce vor urma aici descrise nu este neapărată nevoie să fie reale. Totuşi, unele s-au desfăşurat aievea,

sau aproape, poate cu alţi eroi, sau poate cu eroii respectivi; altele nu s-au produs niciodată, dar s-ar fi putut

petrece personajelor respective, în locurile respective, mult frecventate de ele, pe la sfârşitul anilor 1970, şi

începutul anilor 1980. A face afirmaţia că asemănările cu evenimente şi personaje reale sunt absolut

întâmplătoare, ar fi o aberaţie…

Tuturor celor care nu m-au uitat, lui Tolstoi, Camus şi Durkheim

Ca ovăzul sălbatec venim,

ca ovăzul sălbatec ne ducem,

şi nimeni nu va face inventarul

umilelor noastre comori

(Modest Morariu)

1.

Tipul apucă o lădiţă cu mere din potbagajul Daciei, apoi dispăru în scara blocului. După câteva minute se

întoarse, şi se aplecă iarăşi sub capota ridicată. Apăru cu o altă lădiţă, stătu o clipă cu ea în braţe, gândindu-se,

privind spre banca de cealaltă parte a aleii unde o pereche de tineri ieşiţi nu de mult din adolescenţă vorbeau,

râdeau, şi din când în când se sărutau. Alese două mere mari, cele mai mari pe care le găsi printre celelalte, şi se

îndrepta spre ei. Tinerii se opriră din râs, aşteptându-l cu o uşoară urmă de mirare în priviri. “Luaţi şi voi nişte

mere. Aşa sunteţi de frumoşi, ca astea de aici.”

Cei doi luară fructele mulţumind şi începând din nou să râdă, urmărindu-l cu privirea pe bărbatul care închise

portbagajul şi se făcu nevăzut după uşa de la intrarea blocului. După ce mâncară merele, aruncară cotoarele

peste gardul şcolii de care era rezemată banca, mai stătura câteva minute, apoi plecară fără nici un ţel mânaţi

de blândeţea serii unui octombrie că o bucată de catifea.

Unul dintre cei doi eram eu, iar fata de lângă mine, Adriana, pe care o cunoscusem la un ceai dat de un prieten.

Nu prea avusesem chef să mă duc, dar el insistase la telefon, aşa că până la urmă mi-am luat magnetofonul şi

benzile şi am plecat. Toată seara fusesem cam pleoştit, o puştoaică blondă cu părul lung mi se aşezase în braţe

având în minte naiba ştie ce, silindu-mă să fac apel la toată diplomaţia de care eram capabil considerând

circumstanţele pentru a o convinge să-şi aleagă alt auditoriu pentru torentul de aiureli pe care îl debita, nu

băusem decât două-trei pahare de Cinzano cu Pepsi, şi pur şi simplu nu mai aveam ce face. Stăteam cuminte

într-un colţ privind şi încercând să mă agăţ de vreo idee care să mă scoată din starea aia de leşin blegos, când îşi

făcu apariţia o pereche, el tuns, ras, frezat, deodorat, spreiat, dezinfectat, pasteurizat, ea îmbrăcată de la Fondul

Plastic, şi cu cei mai frumoşi ochi verzi pe care i-am văzut în viaţa mea. Am făcut la repezeală inventarul

hainelor ce le aveam pe mine şi am constatat cu oarece grad de pesimism, că, cu cele cinci petece de pe blugi, în

adidaşi, tricou cu “Led Zeppelin”, şi părul lung pînă pe umeri, eram cam departe de ceea ce, în general, poartă

denumirea de “băiat serios”.

Oricum însă, apatia mi-a trecut că prin farmec, şi dintr-o dată m-am simţit, vorba lui Dan, “mai frumos, mai bun,

şi mai tandru”, rămânând deficitar doar la capitolul deşteptăciune, că nu-mi venea nimic în minte cum naiba să-

mi fac “prezentă prezenţa” (perla lui Neluţu) pe lîngă vrăjitoarea cu ochii verzi. M-a pufnit râsul gândindu-mă

că ar fi fost într-adevăr o chestie să mă duc la ea şi s-o întreb candid “domnişoară, nu ştiţi cât e ceasul?”

Alternativele ar fi fost doar două: să aibă simţul umorului, sau să mă creadă idiot. Nu merită să risc, aşa că mi-

am aprins o “Carpată” fără filtru urmărindu-l pe individul bun de material didactic la Facultatea de Farmacie, ce

se tot fâţâia în jurul ei scoţându-mă din sărite. De unde mi-o fi venit în clipă următoare să mă duc la ea şi s-o

invit la dans, rămâne una dintre întrebările la care nu s-a răspuns încă, şi totuşi niciodată luată în discuţie de

către domnul ăla cu emisiunea de la televizor.

Mi-am revenit când am început să ne mişcăm, aducându-mi brusc aminte faptul verificat şi răsverificat că habar

nu am să dansez; mi se pare o chestie inutilă, dacă vrei să asculţi muzică te duci la concert, dacă vrei să faci

gimnastică te duci la sala de sport, de ce naiba trebuie să le amesteci? Culmea este că am făcut balet când eram

mic, mi s-a prezis un viitor de aur; am crescut cu muzică în urechi, cânt binişor la chitară, nu cântecele de genul

“Valenti-i-i-na, nu fugi, inima mea, e a ta”, pe scenă când am chitara în braţe totul este în regulă, dar dacă

trebuie să fac doi paşi şi jumătate ascultând “Boney M”, am terminat-o.

Acest trist adevăr a fost imediat remarcat şi de domnişoara pe care o ţineam în braţe, am încercat să-i explic că

e oarecum dificil să înveţi să dansezi ascultând în demenţă “Yes” şi “King Crimson”, dar că sunt dispus să încerc.

“Bine, hai că-ţi arat eu.”

“Nu, nu acum, nu cred că sunt în stare.”

“De ce?”

“Nu ştiu, hai să o lasam pe altădată, nu vrei să ne mai vedem, ce faci mâine seara, hai la film, la Patria joaca

‘Ultimul Vals’, e super.”

“L-am vazut…”

“Şi eu, dar ce dacă , merită vazut de zece ori.”

“Da, aşa e, la ce oră?”

“Păi…”

“La şase e bine?”

“Perfect, te astept la intrare, una dintre coloane.”

A două zi i-am văzut pe “The Band”, pe Eric Clapton şi pe toţi ceilalţi, iar la întoarcere i-am spus că o iubesc,

într-un decor nespus de romantic: pe palierul etajului şase al blocului în care locuia, ea rezemată de cotul făcut

de balustrada scării, eu un păs in faţă ei, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mai târziu am aflat că nu m-a crezut,

aveadreptate, în douăzeci şi patru de ore îţi iei rufele curăţate de la “Nufărul”, declaraţiile de amor au nevoie de

ceva mai multă vreme. Atunci n-a comentat însă, doar m-a sărutat pe obraz şi mi-a urat noapte bună.

După douăzeci de minute de stat în staţie aşteptând cu oarece speranţe totuşi , am făcut unele conexiuni între

tramvaiul 30, direcţia ITB-ului, şi genetică - ştiinţă a viitorului, şi am decis să o iau pe jos, entuziasmat de

perspectiva celor câteva staţii ce mi se întindeau în faţă. Pe pod la IOR, bineînţeles că un majestuos vagon

silenţios V-3A imperator al transportului în comun, m-a depăşit într-o veselie, drept care că am ajuns la Dan

cătrănit, gata să dau peste cap totul în calea mea, inclusiv paharele de vodkă ce mi s-au oferite prompt de către

audienţă. Fumul Carpatelor de Tg. Jiu şi-a adus şi el aportul (orice-ar zice doctorii) în găsirea unui climat de

linişte şi pace, rezultatul fiind că pe la jumătatea sticlei eram în stare să pot purta o discuţie în condiţii normale,

de om civilizat. De declarat o oră internaţională a destăinuirilor nu aveam chef, “Rapidul” e întotdeauna un

subiect fierbinte iar eu aveam nevoie mai mult să vorbesc decât să gândesc. Fotbalul este un subiect excelent în

această direcţie, Dan nu este microbist, dar Lucian da, şi lui Neluţu îi place să-l tachineze pe chestia asta, am

dezvirginat şi a două sticlă ajungând, pentru a câtă oară la concluzia că ruşii fac, fără nici un dubiu, cea mai

bună vodkă din lume, cele câteva chitări împrăştiate prin casă au început să ne ademenească precum trupuri de

femei, decidem că ne mai trebuie o sticlă plină, dezolantul decor oferit de prezenţa celor deja golite făcând notă

discrepantă cu statutul nostru de tineri încrezători în viitorul luminos pe care ziarul Scânteia ni-l oferea zilnic,

contra a douăzecişicinci de bani.

2.

Ceasul desteptator a urlat ce-a urlat pe marginea recamierului, apoi s-a plictisit şi a tacut naibii. Dupa oarece

vreme am decis că aş fi vrut, totuşi, să mă scol, trebuia să mă duc la serviciu, dar cum să fac, doamne, să mă dau

jos din pat, că mă simt făcut din bucati dezarticulate, poate să-l strig pe taica-meu, să-l rog să mă numere ca la

box. Îi auzeam şi pe el şi pe mama la bucatarie, da, asta e, bucatarie, adică mâncare, asta este un motiv pentru

care merita într-adevar să te dai jos din pat. Cu gândul la ouale cu sunca am început să cânt “la jour de gloire est

arrive”, dusul mi-a readunat articulatiile aşezându-le pe locurile normale, iar aftershave-ul a terminat

activitatea de reconstructie la modul cel mai optim posibil - “Nautique” este într-adevar unul bun.

La serviciu am ajuns într-un târziu, şefu’ însa participase la condicada pentru mine şi nu m-am ales din partea

lui decât cu un “păi ce faci, bă, acu’ se vine?”- ITB-ul eternul pretext, ziarul “Sportul” eterna raza de soare

arborata cu certitudinea unei concordii altfel de neatins. Sorin şi Vova mă întâmpina cu o voioşie exploziva,

“descarca bere proaspata la “Comedia”, o roim mai încolo?” Ma molipsesc imediat şi atât de puternic, încât până

la ora zece când au deschis cârciuma, am crezut că mă usuc până la os. Desi nu este pauza legala, cei câtiva

masculi feroce din depozit ne-am făcut un obicei aprobat tacit de toată lumea, ca la aceasta ora să iesim puţin

prin împrejurimi. Din când în când directoarea mai zice câte ceva, dar a doua zi lucrurile reintra în normal. A

doua repriza de bere se consuma dupa-amiaza pe la doua-trei, când terminam de descarcat lăzile la una dintre

garile orasului. Nu de putine ori însa, noi începem pe la zece şi o prelungim până către ora unu; noroc că şefu’,

nea Fane, pleaca dupa noi să ne caute şi se poticneste şi el în bar la “Carul cu Bere”, la un coniac.

Afară cald, un mijloc de octombrie bun de mers la munte şi în Delta, lăzile descarcate şi aranjate frumos pe

marimi şi provenienta ne-au sleit de puteri; depozitul este la subsolul unei cladiri vis-a-vis de Banca Nationala,

cărăm totul în jos, sau în sus, pe scari, cu cârca. Am muncit pe brânci să terminam repede, căratul ne-a topit rău

de tot, braţele le simt scoase din încheieturi. Cornel “Killerul” apare cu semne de întrebari în ochi, “păi ce facem,

tata, nu mergem?” Baiat bun Killerul, i-am zis noi aşa, dar de fapt el numai a bruta nu arată. Are cam un metru şi

vreo saizeci de centimetrii, slab, cu vorba blânda. E tigan, stă pe undeva pe lina lui tramvaiului 19 şi are bun

simt cum la puţini oameni am mai vazut. Nevasta şi copilul i-au murit acum mulţi ani în accident de motocicleta

cu atas, a fost şi “înauntru” pentru o vreme, dar nu ni-a zis niciodata pentru ce fapta, viaţa l-a trecut prin ciur şi

prin dârmon. Desi e cu mulţi ani mai în vârsta decât noi ne comportam ca şi cum aceasta diferenta nu ar exista,

ne considera un fel de frati mai mici, sau cam aşa ceva. Toata lumea îl iubeste şi el caută să mulţumească pe

toată lumea, dar nu dintr-o pornire de diplomatie meschina, ci pentru că aşa l-a lăsat pe el al de sus. Cu noi când

merge, de obicei ia o cafea, dar dupa serviciu îl mai prindem şi la o bere. Când se ameteste un pic începe să ne

povesteasca prin câte a trecut, şi atunci îl ascultam fără vorba, încercând să-i întelegem amarul.

Vova apare şi el, stergându-se pe mâini. Are o idee fixa băiatul asta, se spala de douazeci de ori pe zi. Gaşca e

gata de ofensiva, aproape că doborâm recordul mondial de viteza pe cei o suta şi cincizeci de metri cât ne

desparte de oaza cu bere rece. Sunt însetat şi epuizat de la cărat lăzi, dumnezeule, prima sticlă nici nu o simt,

aproape că nu-mi dau seama că s-a terminat, e proaspata şi gustoasa, tocmai cât trebuie de rece, mi se împrastie

în trup ca un fel de mângâiere interioara, dacă pot zice aşa - adaog o tigareta eleganta de Tg. Jiu, şi Sorin care a

terminat şi el prima sticlă şi în fine se simte în stare să zica ceva inteligibil, ne propune cu candoare continuarea

meciului dupa lucru, la “Rezematu”. Asta e o bomba împutita pe la Gara Basarab, unde avem de descarcat

camionul. Îi zice de fapt “Retezatul”, dar dupa câteva halbe e absoluta nevoie să-I schimbi numele în

conformitate cu realitatea obiectiva.

Ma trezesc spunând “nu”, lui Vova nu-i vine să creadă, Sorin face ochii mari, “da’ ce-i Gică, e ceva pe nasoale?”

Pentru oarece motiv, îi place să mă strige aşa, dar nici el nu ştie de ce şi cum. Uneori, când suntem împreuna şi

cu Gică, fratele lui Vova, se produc confuzii minore.

“Nu-i nimic pe nasoale, dar la ora trei trebuie să fiu în “Balta”, pe la “Caţelu”, am o treaba”.

“Hai, Gică, o halba şi gata….”

“…bă, tu eşti tâmpit, nu întelegi că nu merg?”

“Hai lasa, că tot te fac ei locotenent major, ce dacă bei şi tu o bere?”

Asta-i o gluma idioata de-a noastra, Vova totdeauna tuns, ras, cu camasa alba încheiat decent până la penultimul

nasture, niciodata în blugi, pantaloni la dunga (este o uimire generala în intreprindere cum de reuşeşte să fie

aşa, când are atâta şmotru de făcut ) arată a ofiter de “secu”, noi l-am ridicat la gradul de capitan, şi bineânteles

că eu şi Sorin suntem locotenenti în travesti, că de, aşa cere misiunea. Uneori îi zicem şi în cârciumă “tovarase

capitan” lui Vova, şi el ne admonesteaza blajin, parinteste, facându-ne tâmpiti şi cretini, încercând să ne explice

repercusiunile legale dacă cineva de la “Secu” chiar ne-ar auzi.

“Prieteni dragi, pe voi v-a imbecilizat caratul lazilor, că înainte erati doar idioti, întelegeti româneste că nu

merg”, şi mă gândesc că o voi aştepta când vine de la serviciu, n-am vazut-o de o zi.

Cornel “Killeru” intervine impaciuitor.

“Hai, mă , dacă are treaba baiatu’, ce va bagati voi”, apoi către mine, cu duiosie, “du-te Mariane, nu te lua dupa

ăştia, lasa că-ti opresc eu berea, pentru mâine”

“Saru’ mâna Corneluşu, da’ vezi nu uita să o pui la rece.”

“Sigur, da’ nu ştiu dacă o să încap în frigider.”

Ne hilizim cu totii, Sorin ne serveste cu “Kent”, doar că de multe ori eu nu le pot fuma, mi se păr extrem de tari,

“bă, haideti să terminam şi să mergem înapoi că mai avem ceva treaba, să nu întindem firul”, fuga înapoi la

depozit, nea Fane a plecat să ne caute. E clar. În continuare, “noi cu muschii ca otelul, vom culege musetelul”,

vorba cântecului.

3.

“Ce faci acesta, ai cazut în visare?” şi ridic privirea descoperind-o la doi pasi în fata mea, frumoasa ca o padure

împrimâverita. Întârzii să mă ridic de pe marginea gardutului ce împrejmuie iarba de lânga bloc, stau aşa şi o

privesc cu nesat (Sorin, prozaic cum e, ar fi spus “ca vitelul la poarta noua”), vreau să prelungesc cât se poate

fiecare clipa cât o voi avea aproape, “păi m-am gândit să te astept să-ti dau crizantema asta.” Râde încet, ca un

copil ce se alinta, apoi mă întreaba parcă m-ar dojeni moale, ”şi-acum ce-ai ramas aşa paralizat, hai să ne

plimbam, hai prin parc”.

Parcul IOR, jumatate sistematizat, masurat, “injectat cu civilizatie”, jumatate salbatec, parasit, mirosind a

vegetatie putreda, a libertate şi excremente; în mijloc, lacul (sau balta?) cu doar câteva saptamâni mai devreme

invadata de balacisti, mai strânge abia pe maluri câtiva pescari optimisti. De admirat, indivizii. Mergem tacuti

pe marginea apei, îmi pastreaza mâna când i-o iau într-a mea, apoi deodata, “Marian, tu vorbesti serios, chiar

mă iubesti?” Instantaneu îmi vine în minte un tip din armata, tigan din Cartierul Latin altfel numit şi Vitan, pe

numele lui Sandu Dumitru a lu’ Marin, cânta la acordeon (se putea altfel?) îl corupsesem să citeasca Eugen

Ionescu şi chiar începuse să-i placa, ne oferea tot timpul citate. Într-o dumineca, venise tata să mă vadă. Sandu

se afla ceva mai încolo, pe iarba, într-o adunara de 12-15 persoane, veselie mare, şi-l aud spunându-i lui

nevasta-să, “I lav iu, fa, jio tem, pa ochii mei”. Nu mă pot abtine şi izbucnesc într-un râs cu torente de hohote. Cu

lacrimi în ochi şi taindu-mi respiratia. În sfârşit mă potolesc şi realizez că în tot timpul asta ea nici macar nu a

clipit (nici nu avea vreun motiv…),

Buzele îi sunt strânse şi ochii uşor închisi, mi-aminteste de profa de mate din liceu, şi o vaga senzatie că am

făcut -o de oaie începe să-şi faca loc încet-încet pe sira spinarii, urcând sigur către cerebelul meu atrofiat.

4.

Telefonul ţârâie cu voiosie. Ridic receptorul şi îl aud pe Dan care mă întreabă cu oarece dificultate în articularea

cuvintelor dacă am ceva special de făcut . Nu, nu am. “Păi atunci vino pe aici, messire, şi în drum invit-o şi pe

prietena noastra, domnisoara Stolichnaya, cu decontul respectiv”.

Ma opresc între rafturile complexului din capatul blocului, şi cu tot ceremonialul de reverente şi fraze

pompoase propun unei sticle made în USSR să mă însoteasca. Lumea din jur se cam uita crucis la mine, nu-mi

pasa şi continui cu seriozitate ritualul, îi aduc la cunoştinţă casieritei că este cea mai frumoasa femeie din lume

şi că tot ce îmi doresc este să fi fost pictor, am fi ajuns amândoi celebri, eu cu talentul, ea cu formele pe care i le-

a daruit natura, respectiva îşi exprima convingerea că sunt nesimtit, încerc să o fac să înteleaga relativitatea

notiunii, şi mă îndrept către iesire cântând cât mă tine gura “Chanson d’amour”.

“Când am intrat, prima chestie pe care am vazut-o a fost Marian care statea pravalit peste chitara şi zdranganea

el stia ce. I-am zis salut, şi m-am gândit că-i prea patruns de melodie, d-aia nu mi-a raspuns. Mai apoi mi-au

aparut în fata patru sticle de vodka, trei goale şi una încă pe jumatate plina. Am început să-mi mai vin de acasă,

până la punctul respectiv decorul se încadra încă în parametrii normali. Trec spre camera mea, şi un nor de

aburi mă izbeste din uşa baii, larg deschisa. Vad pe Ţuca plângând şi pe Gogu care nu ştiu ce-i spunea, era

imposibil de auzit din cauza apei care curgea data la maximum la robinetul căzii. Mai târziu am aflat că li se

paruse tuturor foarte frig, d’aia lasasera apa calda să curga în nestire. În dormitor, Dan doar în chiloti şi stând

turceste în vârful patului, încerca să-i explice unei dame blonde şi crete ce se asezase în genunchi în fata lui, pe

covor, că el nu se poate însura cu ea întrucât n-o cunoaste decât de patru ore, şi că acest rastimp n-a fost

îndeajuns de îndelungat pentru a trezi în sufletul lui pustiit de vicisitudinile vietii, acele sentimente nobile care

te fac să ceri mâna unei femei. Ea permisese a doua siruri de lacrimi să-i cada pe obraji, gasind totuşi puterea

de a-i revela amanuntul că va fi o nevasta ca nimeni alta, iubitoare şi gospodina, şi că n-o să-l însele niciodata.

Am încercat să fac câteva conexiuni între datele problemei, dar mi-a fost imposibil. Tot ce mi-a venit în minte a

fost că bietul Caragiale a jucat la echipa de juniori. Am ajuns totuşi la o concluzie, şi anume că cel mai bun lucru

ar fi să-mi torn şi eu un pahar de vodka, şi să vad ce naiba se mai întâmpla. În sufragerie, Marian continua să

zdrangane în legea lui, şi n-a reactionat decât când am pronuntat cuvântul magic de provenienta slava. Mi-a

întins paharul să i-l umplu, apoi am iesit total din sfera lui de atentie. În continuare, evenimentele au avut

urmatoarea desfasurare: când erau Dan şi Gogu în bucatarie şi Ţuca cu respectiva blonda la baie, când Gogu şi

blonda în sufragerie şi Dan cu Ţuca în bucatarie, şi mă rog, toate combinatiile posibile împrastiate prin toată

casa. Din când în când, poporul se mai revigora cu o înghititura de vodka, aşa că a fost nevoie, la propunerea

generala, să mă duc să mai iau o sticlă. Încet-încet şi pe bucati, am înteles că Ţuca a aflat, nu se ştie de unde, că

Gogu e la Dan acasă cu respectiva blonda, aşa că l-a luat pe Dan de la serviciu şi l-a prins pe inculpat în flagrant.

Plânsete, explicatii, şi bineânteles, bauturi întaritoare. Acum se mai linistisera şi asteptau să se faca ora când

domnisoara Discordia avea un tren spre Braila. Pe la unsprezece, când au plecat, dupa ce au dat coltul strazii,

Marian le-a mai făcut vre-o trei, patru minute semn cu mâna”.

Lucian stă la Dan de câtava vreme, până îşi gaseste un apartament.Venise şi el ca omul acasă, de la institut, cu

gândul să se apuce de lucru. E grafician şi are de desenat tot felul de aiureli pentru un manual de biologie la care

lucreaza de obicei noaptea.

5.

Dan: “În ceea ce priveste căderea camilelor, lucrurile s-au petrecut astfel. De ani şi ani camilele cădeau

surâzânde, purtând în suflet nobilul sentiment al datoriei împlinite, fericite că pot contribui cu mica lor parte de

moloz la uriasul santier al vietii. Zilele şi noptile treceau învesmântate în pace şi armonie, o adânca liniste cu

puternice accente pastorale îşi întindea aripile de matase peste oraşul împacat. Dimineata, când soarele îşi

întindea protector şi darnic braţele către decorul încă moţaind (s-au făcut unele încercari de către Consiliul

Popular de a ajusta vocabularul decorului, în sensul că ori să-l faca să taca, ori să-l învete să zica şi altceva decât

moţ-moţ, dar totul a esuat la modul cel mai lamentabil cu putinta, decorul fiind ori tâmpit, acestea fiind

singurele sunete pe care era capabil să le articuleze din motive obiective de conformatie cerebrala, ori de o

siretenie nemaiîntânlita. Totuşi, nu s-a abandonat idea, întrucât atunci când începe să moţaie este extrem de

enervant, şi disturba puternic sistemul nervos al bietilor citadini, la care deja au început să se observe unele

accente de stress pe chestia asta.

Oricum, viaţa tuturor se desfasura în pace şi armonie, şi dimineata, când oamenii îşi paraseau casele în vederea

reînceperii activitatilor ce constituiau datoria lor zilnica de cetateni onorabili, acestia scarpinau cu gingasie

între urechi sau sub mandibula camilele cazute peste noapte, care între timpul acesta se gudurau şi se alintau

ca nişte pisoi. Câte unul alegea vre-o cireasa din pachetul de mâncare pe care nevasta i-l pregatise, şi, tinând- o

de codita între degetul mare şi aratator, o întindea către o camilă ce i se parea lui mai deosebita. Ea se apropia

încetisor, cu miscari elegante, coreografice, mirosea cireasa să se convinga că nu-i vreo cacialma din partea

donatorului, apoi îşi întindea botul cu trasaturi nobile apucând fructul între buze, şi lasând să zboare către cer

un geamat de infinita satisfactie gastronomica.

Astfel, viaţa îşi urma netulburata cursul ei firesc, şi toată lumea se bucura din plin de abundenta şi diversitatea

modelelor de camile ce, la rândul lor, îşi ofereau cu generozitate prezenta fizica şi spirituala.

De la un timp însa, indivizii locuind la etajele superioare ale blocurilor, au început să actioneze împotriva

intereselor generale ale colectivelor de locatari. Exploatând pozitia lor privilegiata de ocupanti a

apartamentelor situate sus, ei au început să-şi aleaga camilele cele mai grase, mai lânoase, şi mai laptoase,

lasând astfel pentru cei de jos doar ciurucurile. Respectivii stateau la pânda, mă întelegi, la geam la bucatarie

sau pe balcon, şi cum aparea cazând o camilă cu un design superior, o şi însfacau fără pic de ruşine şi urma de

constiinta sociala, şi o trageau în casa. A mers chestia o oarece vreme, la un moment dat însa, ceilalti cetateni au

cam început să înteleaga cum stau lucrurile şi au alcatuit, întru a-i prinde în flagrant pe netrebnici, un

CCPAPOCC, adică, în traducere precisa, Comitetul Civic de Pânda şi Actiune Pentru Optimizarea Caderii

Camilelor. Laprima cadere de camile, n-au reusit are lucru, caci între timp, delapidatorii capatasera o

dexteritate de necrezut, nici nu simteai când puneau mâna pe camilă, şi hat cu ea pe geam înâuntru în

sufragerie. Ei, şi au asteptat cu totii urmatoarea cadere de camile. “E imposibil - şi-au zis - să nu vedem macar

pe unul cum fura bunul colectivitatii”. De unde! Capatasera aia, domnule, o viteza în executie, ceva de speriat.

Vedeai cum vine frumos camila în jos, şi deodata, gata - ia camila de unde nu-i.

Sentimentul amar al înfringerii începu să-şi sape loc tot mai adânc în sufletele bietilor ocupanti de apartamente

situate mai jos de etajul opt. Mai cu seama cei de la etajele unu şi doi erau cu totul demoralizati, nu mai

vazusera în casa lor o camilă aşa cum scrie la carte de nu mai stiau când, iar cei de la parter, erau, se întelege, la

pamânt… Cămilele de calitatea întâi disparusera pur şi simplu din vocabularul lor.

În disperare de cauza, frustratii au hotarât să faca o petitie către MPCECZCC, în traducere tot exacta, Minsterul

Pentru Continua Evidenta şi Controlul Zilnic al Caderii Camilelor, în care să descrie pe larg şi cu lux de

amanunte situatia ivita de pe urma lipsei de sentiment civic al locatarilor de sus. În Adunarea Generala ce a

urmat, critica făcută de către reprezentantul MPCECZCC a fost necrutatoare, tipul îşi cunostea bine meseria de

reprezentant. Nu că ar fi nominalizat cazuri particulare, că de prins tot nu au prins pe nimeni, dar generalizarea

a fost atât de subtil prezentata încât nu numai că a palmuit fără mila obrazul celor ce se simteau cu camila pe

caciula, dar a dat şi o lovitura de gratie ideii potrivit careia “toate generalizarile sunt false”… În fine, Netrebnicii

au fost striviti fără mila, în vazul şi spre uriasa satisfactie a Bietilor.

La închiderea lucrarilor, reprezentantul a fost purtat în triumf către masina să, florile l-au acoperit cu totul, iar

ovatiile au fost atât de puternice că a doua zi i-a fost necesara o urgenta interventie chirurgicala pentru

repararea timpanelor zdrentuite. Viata oamenilor a încput iaraşi să-şi urmeze cursul ei lin ca un râu de câmpie,

iar copii n-aveau decât să spuna “tata, vreau şi io o camilă noua”, că respectivul parinte nu trebuia să faca

altceva decât să deschidă fereastra şi să traga în casa un superb exemplar pintenog, spre deliciul şi fericirea

familiei.”

6.

Sala e plina de pustime, toti sunt împodobiti de parcă au scapat de la o casa de nebuni, iar eu între tunsorile

astea ca dupa o epidemie acuta de tifos, tot felul de lanţuri, ace şi chei (inclusiv de desfacut bere) prinse pe

tricouri şi pantaloni, mă simt ca un peste pe uscat şi blestem clipa când am avut idea să vin aici. Pâna să înceapă

concertul mai sunt cam douazeci de minute, ăştia se fâţâie de mă ametesc, ba în sala, ba în hol la fumat, discutii

savante, glume şi mai şi. Prind frânturi de conversatie, “a făcut chelnerul scandal, da’când i-am zis că taica-miu

e general-maior, n-a stiut cum s-o dreaga mai repede”, ei se hilizesc, mi-aduc aminte de manualul de filozofie şi

socialism stiintific, era acolo o chestie despre etica şi echitatea socialista, îmi vine să sar la ei şi să-i iau la palme

socialist etice si echitabile, sau macar să-i înjur puţin, dar tata nu e general-maior, şi parcă tot aş vrea să-i trimit

o clătită între ochi respectivei progenituri de glorioasa particica a scutului de aparare a cuceririlor

revolutionare, mă ridic pe doua picioare (asta înseamna evolutie) să mă duc la ei, şi pe cine vad , doamne, pe

mult adoratul de către public, lead vocal al trupei “Avis”, sau poate “Ovis”… nu am retinut exact, ce urma să se

produca spre delirul fanilor, într-o cum nu se poate mai intima convorbire cu Adriana. Alaltaieri am fost

împreuna la Sf. Iosif, şi pe drum, la întoarcere, ne-am certat ca prostii - iar. Stiam că o să vina aici, vroia să-l vadă

cântând pe respectivul, dar nu ştiam că sunt aşa de amici. Între timp cineva turnase o fundatie de beton armat

în jurul picioarelor mele, şi a trebuit să fac oarece efort pentru a mă zmulge de acolo.

Am unblat ce am umblat pe strazi, până ce mi-a ieşit în drum un “Gostat”, monumentala materializare a setei

stramosesti. Niciodata nu i-am dat dreptate lui Burebista. Înauntru doar doi cumparatori care, pentru a fi siguri

pe ce cumpara, degustau marfa, “câte-un pic, pic, pic” din fiecare produs, alb şi rosu, rosu şi alb, oarecum

construind parafraze uriase la activitatea literara a celui mai iubit epigramist. Cumpar şi eu, tot pe gustate, doua

sticle de extract de adevar, Babeasca Neagra, dar mai neagra decât adevarul nedorit, ies, şi ghinion, vine

autobuzul 79. Asta trece pe la “Clubul Z”, şi cobor din masina repetându-mi că sunt un mare fraier, întru în casa

de cultura - pauza, nici nu mi-am dat seama cît am umblat, picoarele mă duc drept la ea. Eu, “buna”, ea, “buna,

ce mai faci?” As vrea să-i zic că ce să fac, mut fuste, dar mă abtin, îi raspund ceva, vorbesc pur şi simplu, “pa-pa”,

“pa-pa”, şi o iau pe scari în jos luceafar blând. Se aud nişte paşi pe trepte în spatele meu, mă întorc, o vad la un

metru în fata mea, şi îmi arde o palma de cât pe ce să mă lipeasca de perete. Îmi declara linistita că asta este

pentru felul meu magaresc de a mă purta cu o fata, apoi mi se încolaceste de gât şi mă saruta, şi îmi spune că

mă iubeste, şi plânge.

7.

Printre garniturile de cauciuc ale geamurilor apa se scurge patrunzând pe ici pe colo în suvite subtiri. Motorul

Diesel scrâsneste şi gâfâie din greu, nu prea au viaţa dulce maşinile de pe lina 40. Pietrele din pavaj, lipsa sau

saltate din locul lor, au transformat strada într-un poligon de încercare. Hurducane rău.

Hurducane rău. Drumul e tot numai gropi, şenilele buldozerelor l-au întors de sute de ori. Camionul e făcut praf,

e un “Bucegi” vechi şi paradit de parcă acum a venit din razboi. Stam în bena pe vine încercând să ne ţinem de

ce putem, însa parcă suntem porumb de floricele, aşa sarim la hopuri. Podeaua seamana mai mult a gratar de

mici, o scândura da, una nu, bineânteles că tot praful drumului se aşează pe noi cu kilogramele.

De la baracile unde ne-au cazat şi până la punctul de lucru, numit uluitor şi de neînteles “Columbia”, sunt ceva

mai mult de douazeci de kilometri. Soferul e civil, un băiat de nota zece, am aranjat cu el să vina să ne ia

devreme de tot, înainte de ivitul soarelui. Întrucât avem de lucru în altă parte decât restul plutonului şi oficial

alt orar, oricum noi nu participam la apelul de dimineata, aşa că totul este OK. Majoritatea militarilor din

unitate lucreaza efectiv pe Valea Carasului, la Canal propiu-zis, punând pereu, noi însa, ca pluton de interventie,

suntem hartuiti prin toate locurile şi la toate orele din zi şi din noapte. Acum avem de sapat un sanţ undeva pe

malul Dunarii, în aval de fabrica de ciment. În general e bine, că nu trece nici dracul pe la noi, suntem uitati şi

scosi din istorie. Fiind la locul de munca cât se poate de în zori, mai apoi, de obicei pe la orele noua-zece când

începe să se aseze caldura, de cele mai multe ori suntem şi noi aproape gata cu portia pe ziua respectiva. Şi

dupa aia, a noastra e lumea, aplicând în practica îndemnul stramosului imperator…

Copii nebuni, cu mintea pierduta aiurea. Trudim din greu, nu prea suntem învatati cu târnacopul şi lopata, mai

toti cei din grupa sunt veniti direct din liceu, picati pe la tot felul de facultati, ori de prin scoli profesionale, dar

tineretea, darnica, ne transforma oboseala în râs. Panda (de fapt Vladila, dar expresia fetei îi aseamana grozav),

Bubu, Totoş, Ciovâna, Gramajoara, Polonic-nas-de-leu, şi subsemnatul. Mazzola şi Câşu cara saci de ciment la

fabrica, pe Ariciu’, spre disperarea lui neputinciosa, l-au luat ajutor de OSB.

Dunarea a fost venita mare de cu primavara şi a inundat mult pe margini. E o plantatie de plopi ce merge

paralel cu malul, şi trebuie să o taiem de-a curmezisiul cu lucrarea, dar încă nu putem intra, apa baltes te

printre pomi. Se vede urma Dunarii la doi metri pe coaja copacilor, şi din trunchiuri au iesit mustati lungi de

radacini…

S-a mai tras apa, dar printre rândurile de plopi e încă până peste glezne. Matasea broastei o acopera, şi soarele

de iunie o dospeste. Miroase rău a mlastina. Reusim cu greu să ne mentinem echilibrul pe conducta asezata pe

traseul santului încă de anul trecut, şi pe care acum trebuie să o îngropam în namol, şi ajungem la Dunare.

Aproape că te ameteste duhoarea de putred, şi dupa câteva ore de munca grea şi neântrerupta, scaldatul vine ca

un botez în apa Iordanului. Spre celalalt mal, în apa adânca a şenalului, trag remorchere. Aşa cum stau doar cu

nasul şi ochii iesiti din apa, mi se păr undeva departe de nici nu pot să numar kilometrii.

Printre plopi se poate merge, în fine, a mai ramas doar o mâzga groasa, care stârnita, umple de putoare nu

mumai aerul, dar şi pielea, şi ramâne acolo îmbibând porii, oricât de mult te-ai spala. Am putut intra cu şanţul.

Sapam greu, noroiul se lipeste de lopeti, trebuie să le curatam dupa fiecare miscare, şi duhoarea ne întoarce

stomacul pe dos. Lipitori mari şi groase, “de cal”, ne sperie şi ne scârbesc, cu toate că ni s-a spus că nu se dau la

oameni. Celelalte însa, cele commune, colcaie prin tot locul, şi am învatat să scapam de ele de s-au prins pe

piele, arzându-le cu jarul de la ţigară. Ne-au dat cizme de cauciuc lungi până la sold, dar nu le putem folosi. Se

înfunda în noroi cu un chelfait prelung, şi acolo ramân, nu le mai poţi trage.

Pe un petec de pamânt am gasit un fluture mare cât un pachet de ţigari, şi atât de frumos că mi-a taiat

respiratia. Iau boneta şi încet-încet, o pun pe el. Nici n-a miscat, statea acolo cu aripile desfacute paralel cu

pamântul. Ridic boneta mai întâi un colt, gata să-l acopar din nou de va zbura. El, nimic. Ridic boneta de tot, mă

uit bine, şi ramân cu ochii mijind. Nu are cap. Pur şi simplu. Scot acul de la boneta şi îl trec prin trupul moale, nu

se zbate nici cât o zvâcnire. Îl prind apoi pe coaja unui pom. Îsi lasa şi ridica aripile încet, o miscare aproape

imperceptibila. Cum naiba de n-are cap? Îi chem şi pe ceilalti, şi stam aşa cu toti, ca prostii-n târg, cu gura

cascata, privind. Peste vre-o jumatate de ora când m-a întors să vad dacă a murit, îl ciugulisera pasarile, mai

ramasese o ciozvârta agatata de ac.

Ieri, pe când stateam şi ne prajeam la soare, trece un IMS. Opreste, şi soferul ne întreaba dacă vrem capsuni. Da,

sigur că vrem, manânci calule ovaz? Ne înghesuim care cum putem înauntru şi mergem pret de vre-o ora. Când

coborâm, împrejur, cît vedeai cu ochii, un câmp de capsuni. Îmi vine în minte cântecul Beatles-ilor, ani de liceu,

şi mă cuprinde melancolia. Între timp, ceilalti, mai practici, s-au repezit ca lacustele, devorând totul în cale. Le

urmez exemplul. Dupa un sfert de ora nu le mai alegem decât pe cele mari ca nucile. Facem sarsanale din

bluzele de salopeta, să le ducem şi celor de la dormitor, diseara.

A început să se zvânte şi noroiul, crestele brazdelor pe care sunt plantati plopii ies bine deasupra. Pe alocuri

însa, între rânduri, apa încă mai stagneaza adânca de o palma-doua. Îl auzim pe Totoşu strigând ca un apucat

“bai, serpi”, însfacam care o lopata, care o cazma, şi dăm fuga să vedem. Totos ne arată un loc în apa dintre

brazde. Balacim încet, cu frica, gata să reactionam în caz de forta majora, şi deodata zeci de spinari negre prind

a se zbate înebunite. Reusim să scoatem una. Doamne, e puiet de peste, mai mult stiuca, între toate brazdele

unde încă balteste apa, sunt cu miile, cu zecile de mii, ramasi de când s-a tras Dunarea între maluri. Mai

aşteptam doua-trei zile, şi începem să umblam cu mâinile facute grebla prin apa mocirloasa. Într-un sfert de ora

am prins cam douazeci de kilograme. Cam cât credem că putem mânca, îl curatam şi-l frigem trecut prin nuiele

verzi de plop. Când vine soferul la prânz cu marmidele, îi aratam restul. Se cruceste, noi îi spunem că vrem vin

pe el. Se întoarce dupa o ora cu trei sticle de Murfatlar, vin de regiune superior, sase lei litrul, cu soda pe fundul

sticlei. Culmea luxului! În fiecare zi scoatem cam 15-20 de kilograme, şi el ne aduce vin.

Într-o dimineata, Polonic apare cu un sac mare de hârtie dupa el. Nu zice nimic, îi sticlesc ochii numai. Dupa ce

prindem pestele, ne pune să curatam vre-o cinci kile, apoi scoate din sac o galeata cam turtita, ceapa, cartofi,

orez, leustean, câteva rosii. Când naiba o fi făcut rost de ele aseara, poate de la cantina? La Buzau a scapat de

instructie, l-au luat la bucatarie. Acum e mândru nevoie mare, din când în când gusta din ciorba, mai pune sare,

şi, în fine, ne cheama la masa. Doamne, ce buna e ciorba asta! N-avem castroane, dupa obiceiul strabun luam cu

toti din acelasi blid-galeata, cu lingurile ce le-am primit pe inventar odată cu salopetele.

Pâna să vina camionul să ne ia, stau şi mă uit la pod. Ce frumos e, acolo departe în amonte, seamana cu fluturele

meu cu aripile desfacute. Spun oamenii de pe aici căstatea Saligny cu caruta cu bani şi platea muncitorii pe

fiecare seara, că niciunul nu era sigur că o să apuce o saptamâna întreaga de viaţa muncind la pod. Da’ a iesit pe

cinste, aşa cum se vede pe luciul apei înrosita de amurg te face să te simti mic şi netrebnic.

Gramajoara s-a asezat să-l deseneze. Ne spune că dupa ce s-o libera, o să faca un model din bete de chibrituri.

Ne mai zice că a făcut tot aşa şi Turnul Eiffel. Îmi aprind o “Carpata” şi mă bucur de linistea începutului de seara.

Mi-e sufletul coplesit de un fel de fericire, sau nu ştiu ce, aş râde, aş vrea să fac ceva, dar nici să mă mişc nu

îndraznesc, să nu care cumva să-mi treaca. Întorc privirea, şi-l vad pe Bubu că se uita lung la mine, probabil că

am arborat o expresie oarecum tâmpa, s-o fi mirând ce-o fi cu mine, dar se abtine de la comentarii. Îi arunc

pachetul de ţigari, şi el îşi aprinde una încet, abia îşi misca mâinile. As vrea să cânt.

As vrea să cânt. Casa de cultura unde mă întânlesc cu baietii la repetitii e chiar în spatele ASE-ului, lânga liceul

de germana. La prima trebuie să cobor. Paul S., Dinu şi Jony mă asteapta. Au o sticlă de vodka, şi Jony n-a adus şi

un pachet de “Camel” fără filtru.

8.

Îmi da Sabina telefon să mergem la un ceai. Bun, hai să mergem. E aproape, doar la câteva statii de tramvai.

Asteptându-l pe “30″ stau şi o privesc. E îmbracata de sus până jos într-un fel de salopeta liliachie, superba, ea e

înalta şi are picioare lungi (şi foarte frumoase, fie vorba-ntre noi), salopeta i se muleaza pe trup şi îi scoate în

evidenta sânii (foarte frumosi, fie vorba-ntre noi) şi fundul (super, fie vorba-ntre noi), totul îi vine la fix. Eu, în

eterni blugi corodati şi un tricou cu “flower power”.

Asteptind tramvaiul, deodata îmi vine în minte Adriana. N-am sunat-o de câteva zile, şi nici ea nu da un semn de

viaţa. Suntem nişte idioti amândoi.

Tramvaiul vine, în sfârsit, şi din statie în statie ajungem la locul cu pricina. Un bloc turn, un apartament pe la

etajul sase, ţâr-ţâr, ţone ţoneria. Ne deschide un tip în pantaloni crem, camasa alba, sacou bleumarin, cravata

grena cu dungi albe foarte subtiri, oblice. Buna seara - buna seara, vai ce bine că ati venit, va asteptam - păi

tramvaiul; se pare că suntem ultimii dintre invitati. În sufragerie covorul scos, mobilele probabil la fel că nu

exista decât o masa trasa într-o parte şi o vitrina cu paharele, cescute, şi îngerasi de alabastru. Mai sunt şi vre-o

doi-trei cateluşi de portelean (eh, iubirea… a gresit-o Minulescu!) cred, ce arată rău de tot a corcituri…(nu că aş

avea ceva împotriva maidanezilor, de fapt îi iubesc şi admir, au vâna). Privesc înspre restul lumii, conclud că

arată oarecum neasteptat, cel puţin dîntr-un punct de vedere: toti tipii poarta uniforma aproape identica cu cel

de ne-a deschis, sau în tot cazul, variatiuni pe aceiaşi tema. doamne, de unde or fi ăştia, fratilor? Nu pot

raspunde la întrebarea respectiva, dar decid că am nevoie de refresisante. Au bere la kilogram, rece şi

îndeajuns. Ma reped şi dau pe gât doua pahare înalte cât Casa Scânteii. Îmi vine inima la loc, o caut pe Sabina şi

o întreb din priviri ce naiba se petrece aici. Daca aş fi întrebat-o verbal, probabil mi-ar fi raspuns că se petrece

petrecere, aşa însa nu îi pica fisa, nu prea are timp de framântarile mele interioare, e vesela şi se simte bine,

gazda este o fosta colega de liceu. Nu reuşesc să îmi aduc aminte cum o cheama, mi-e cam târseala să întreb iar,

toti îi zic “Roscata”, foarte bine, îi zic şi eu la fel, mai neplacut este însa că nu am retinut nici un nume de acolo,

aşa se întâmpla mai totdeauna când ajung în situatii similare. Sunt cam sapte-opt perechi. Ele toate în rochii

lungi cu sclipiciuri, decolteuri, bijuterii mici, comune. Dintre toate, Sabina în salopeta ei de matase mov şi pe

tocuri albe, arată de departe cea mai eleganta, zic eu. Oricum, e prima data când ajung la o petrecere d-asta, cei

pe care-i frecventez eu, şi care mă duc pe la cei pe care ei îi frecventeaza, sunt toti oameni normali: blugi,

adidasi.

O prind totuşi pe Sabina, şi o întreb unde naiba m-a adus. Are un sandwich cu icre într-o mâna şi un pahar cu

vin alb în alta, râde de mine printre înghitituri şi-mi zice că să stau linistit, să nu-mi fac probleme şi să mă

înfrupt din bunatati. Îi urmez sfatul cel întelept, umplu o farfurie cu tartine de tot felul, şi-mi mai umplu cu bere

unul din cilindrele alea fără sfârsit aflate la îndemâna. Mai au şi vin de câteva feluri, şi vodka, dar mi se pare atât

de buna berea că nu mă mai pot despartii de ea. Din când în când ies pe balcon să mai iau o gura de aer curat, e

destul de mult fum, cu toate că uşa spre bucatarie este deschisa, la fel şi geamul de acolo, şi uşa către balcon.

Deodata se întâmpla o chestie care îmi provoaca o minora nedumerire, considerând faptul că, cel puţin aşa

întelesesem eu, în afară de mine, cu totii se cunosc între ei de oarece ani, sunt prieteni vechi, de prin liceu; tipii

cer permisiune doamnelor să-şi scoata hainele şi cravatele. A început să întomneasca, adevarat, dar e o noapte

placuta, calda, alcoholul s-o fi amestecat cu sângle, însa, oricum… Încerc să ghicesc dacă a fost o gluma, dar nu,

doamnele aproba, iar ei işi sufleca maşetele (camaşilor, adică…). As vrea să zâmbesc, dar mă cuprinde un uşor

dezgust, ce naiba se fandosesc ăştia atâta? Îi zic Sabinei că eu plec, mă duc la Dan să ne jucam un pic pe chitari,

mă plictisesc aici, dar ea mă întreaba cu caldura frăţeasca dacă nu cumva sunt într-o ureche. Ma gândesc că

totuşi are dreptate, doar am venit împreuna, aoleu ce mitocan sunt…. În continuare ascultam ABBA şi Boney M,

toti se misca cum pot pe ritm, şi eu, cu succesul stiut, încerc la fel, să nu fac opinie separata.

Cineva propune un joc de societate. Jucam Yams. Eu sunt în echipa cu Sabina, jucam doi câte doi,”o mâna”

însemnând de fapt doua aruncari, fiecare în echipa cu cine a venit, că aşa e etic şi moral. E rândul meu, dau sase-

sase. De câte ori e rândul meu dau exact ce am nevoie. Începe lumea să se uite cam chiorâs, şi le servesc o

gherla. De fapt mi se cam acrise să tot dau sase-sase. Îmi vine în minte Aurică, stând pe vine în fata mea şi

învatându-mă să dau cu zarul, la etajul trei al unui nou laborator în costructie, la rafinaria Vega, unde fusesem

trimis în concentrare, la munca. Baiat de zahar, Aurică. Cu o zi înainte pierduse doua mii la barbut. Se prinsese

el că aia aveau zaruri masluite, da’ i-a fost frica să faca scandal, că era singur. Şi l-au secat de parale.

Dau iarasi o gherla, oricum suntem cu mult înaintea tuturor, Sabina are un noroc absolut incredibil la zar. Beau

bere, şi când vine rândul meu, tot dau la gherle. Una dintre dame da un trei-trei, şi aproape că lesina de bucurie.

Nu mă pot abtine şi le mai servesc un sase-sase, apoi îmi cer scuze şi mă duc la baie, încui uşa , mă aşez pe

marginea cazii, şi râd că un apucat preţ de câteva minute, era nevoie. Ma întorc revigorat şi aflu că eu şi Sabina

am câstigat. “Surprinzator!” - mă trezesc meditând cu voce tare.

Îmi ofer ca premiu un pahar cu bere. Pentru oarece motive, bine că a dat al de sus, nu se mai danseaza. Se stă şi

se discuta, oarecum pe bisericute, eu am lânga mine doi masculi. Aflu, în fine, cu cine am de-a face; ei sunt cu

totii locotenenti de aviatie abia iesiti. Ma bucur mult de ştire, şi le aduc la cunoştinţă că am şi eu un prieten,

capitan de tancuri. Odata avea tragere de noapte, combinati cu infanteria. Pe undeva trecea şi o cale ferata pe

care din când în când aparea un tren cu destinatia Moscova, sau cam aşa ceva, prin partile alea. Ei, şi trebuiau ei

să mearga cu tancul şi să nimereasca o tinta, dupa care se întorceau şi o luau de la început. Fac ei treaba asta de

câteva ori, întorc iaraşi tancul, şi el, capitanul, statea calare pe teava chiar lânga turela. Unul din tanc îl întreaba

dacă gata, referindu-se la dechiderea focului, el zice că da, referindu-se la pornitul tancului înapoi spre locul

înitial de plecare, şi al din tanc da drumul, domnule, la doua proiectile în serie, unul direct în turnul de

observatie unde era jumatate din Statul Major al unitatii plus cei veniti din Bucuresti, altul exact în tenderul

locomotivei trenului international către (sau dinspe) tara cea mai prietena. Din fericire n-a murit nimeni, dar a

iesit un scandal monstru. Tipul a fost mutat disciplinar la… Aeroportul Otopeni. Poate că s-au gândit că e mai

greu să nimeresti avioanele tragând cu tancul. Ma uit la ei şi înteleg că nu mă cred, deşi nu comenteaza. Paguba-

n ciuperci. Culmea e că le-am zis adevarul pur.

În fine, plecam acasă. Îi zic “pa” Sabinei, o las în uşa blocului, şi acasă mă opresc direct în frigider, unde gasesc

nişte snitele şi doua sticle de bere. Ma gândesc la Adriana, aş vrea să o sun, dar e aproape patru dimineata. O

sun.

“Saru’ mâna, te iubesc.”

“Ce face?” “Te iubesc.”

“Tu eşti, Marian? doamne, cât te-am asteptat. Unde naiba ai fost, te-am cautat toată seara la telefon?”

“Am fost la un ceai…aaa…o petrecere.”

“Bravo musiu, tu umbli teleleica…”

“Tu nu întelegi ce ti-am spus, te iubesc.”

“Da, mulţumesc, şi umbli aiurea. Cu cine ai fost şi unde?”

“…nu trageti în pianist. Am fost cu cineva pe care nu o şti, la nişte tipi pe care nu-i ştiu. Am baut bere, am jucat

Yams, şi am vorbit despre tancuri. Asta e tot. Şi teiubesc…”

“…şi eu, mult…”

“Să te astept mâine pe la zece, la Rulota?”

“Ihâm, pe la zece e bine.”

“Bine, somn uşor.”

Mâine, adică azi, e duminica. “Rulota” e un fel de sandrama veche pe patru roti transformata în magazie de scule

şi uitata pe lânga blocul ei de la ultimul santier, de către baietii care sapa gropi în mijlocul drumului şi apoi le

lasa aşa pentru urmatoarele sapte-opt luni.

Nu pot să adorm. Ma duc la frigider şi scot şi a doua sticlă. Nu mai am nici ţigari, iau de la taica-miu o

“Snagoava”. Sunt, de fapt, mai rele decât “Carpatele”, deşi îmi aduc aminte că acum doar câtiva ani, erau nişte

ţigari foarte fine. Termin berea şi mă bag în pat, poate reuşesc să dorm câteva ore, dar mă napadesc gândurile.

Pâna la urma, ce naiba vreau eu de la fata asta? Iata, am terminat liceul de câtiva ani, şi încarc şi descarc

camioane la un depozit, şi, dupa caz, în gara Basarab, sau “16 Februarie”. Banii abia îmi ajung de ţigari şi

tramvai şi o sticlă de vodka cu gasca, facând cheta. Ca să-mi iau deodorant şi bilet la meci, îi cer lui taica-miu.

Noroc că din când în când, Ciprian şi frate-sau, Horatiu, mă iau să cântam pe la câte-o nunta.

Tare aş vrea să dorm. Ceilalti din clasa de liceu sunt pe la tot felul de facultati. Eu tot ce am reusit să fac a fost să

zdanganesc la chitara, să mâgâi femei, şi să mai citesc câte ceva, pe ici pe colo, chestii nobile, n-am ce zice, dar

luni dimineata tot la descarcat de lăzi mă duc. Ceasul arată ora cinci şi jumatate. Ma îmbrac şi plec la Dan. Îmi

deschide, cu ochii cârpiti de somn.

“Ce e, messire?”

“Dane, ai ceva de baut?”

“Sigur, pupa-l-aş , ia uite-aici”, şi-mi arată o sticlă de - stupoare - Scotch, virgina.

“De unde, Dane?”

“E a lu’ messirul Lucian, a făcut -o şi el rost, n-a zis ce şi cum.”

Bietul Lucian, mă cam doare sufletul să-i distrugem acumularile materiale, dar oricum, noi suntem generatia

ultimilor romantici, aşa că…

“Da’ el unde e?”

“A plecat aseara, pus la patru ace, zicând că e de garda la institut. Acum câteva zile tot aşa, zicând că era invitat

la maica-să, la masa…”

Dan povesteste spalând doua pahare, i-a trecut somnul şi e bine dispus. Desfacem dopul de tabla, şi alcoolul

tare mi se împrastie încet prin toate ungherele trupului. Îmi aprind o ţigară de la el, mă linistesc. Dan îmi arată

un volum al lui Nichita, pe care tocmai l-a achizitionat. Eu însa caut un altul, şi-l pun să-mi citeasca, “Îmi voi

rupe inima cu un singur gest / al mâinii, / ca să rasara durerea care ştie / numele durerii, / ca să rasara

dragostea mea de barbat / care ştie numele tau ciudat, de femeie.” Am iarasi nevoie de o calduroasa strângere

de mâna din partea domnului Johny Walker, îmi vin iarasi în minte lăzile de mâine, caratul pe scari, batutul de

baloti, mai vreau un strop de alcool, Dan îmi citeste despre un tunel oranj, aş vrea să fiu într-un tunel oranj, să

alerg spre celalalt capat, nu ştiu unde, dar să alerg înspre acolo şi să scap de tot.

E ora zece. Poate o mai prind totuşi , poate mă asteapta. Nu îmi amintesc cum am adormit, mă simt obosit şi

strivit. Nu am timp să fac un dus, deşi tare aş vrea. Îmi arunc cu apa rece pe fata şi pe piept. Sunt nebarbierit,

trag în graba cu lama pe fata şi mă ciuntesc un pic la buza de sus. Dau cu after shave, bine că nu prea curge

sânge, hemoragia se opreste imediat. Dan îmi da buletinul meteo, însfac un tricou de-al lui şi o jacka deşi îmi

sunt cam mici, şi cobor treptele câte cinci deodata. E racoare afară, dar placut, îmi face bine la capatâna, îmi

clateste creierul. A trecut de zece şi jumatate. E acolo, mă aşteapta. Îi spun că o iubesc şi îi cer iertare, nu-mi

raspunde, nici nu zice altceva, mă priveste cu ochii ei frumoşi, o nunanta închisa de verde cum n-am mai vazut,

da afirmativ din cap, întinde mâna şi-mi mângâie părul, îi cer într-una iertare că am întârziat, ea continua să

taca, să mă priveasca şi să mă mângâie. Nu mă întreaba de ce-am întârziat, mi se încoloceste de mijloc şi o luam

încet spre parc. A burat un pic, pe nisipul aleilor s-au adunat, ici-colo, baltoace anemice, cerul e aproape şi

cenusiu., începe să mă patrunda umezeala, dar e totuşi placut. Nişte tufanele galben-ruginite, cu floarea mica,

batuta, au început să se deschida, timid. Rup o tulpina, sarut corola cu lacrimi de ploaie prinse în ea, şi i-o darui.

“Mai spune-mi că mă iubesti, Marian…”

9.

Ce mai ploaie tâmpita. Stau, aşa, ca blegul, şi mă uit pe geam aiurea. De chitara n-am chef, de citit, la fel. S-a

întunecat bine afară deşi e încă relativ devreme, în apa de pe asfaltul aleilor luminile venite de pe la gamuri şi

felinare se reflecta stralucind trenurat. Vorba lui Bacovia, dar mi-e lehamite să ies şi până la Dan sau Neluţu,

câteva blocuri mai încolo. Nici de sunat nu suna nimeni, telefonul parcă e mort. Adriana are meditatie ( tine

mortis să între la Drept, eu de ce naiba nu ţin mortis să fac ceva?) şi vine târziu, de ceilalti nu am habar. Îmi

aprind o ţigară, şi stau rezemat de geamul de la bucatarie, îl simt rece pe frunte. Se abureste de rasuflare, suflu

şi fac o pata mai mare, rotunda, apoi scriu cu degetul “Adriana”, şi stau ca prostul admirându-mi opera. Parca

mi-ar fi foame. Scot doua chiftele din frigider, le mamânc goale, fără pâine. Mai maninc una.

Ma învârt ca ameţit, încercând să mă agat de o idee, ceva. Nimic. A făcut chiftele bune, mama.

Într-un târziu, îmi trag hanoracul pe mine şi ies. As teptând liftul îmi aduc aminte facând traseul asta pe patine

cu rotile, când eram pustan. Huruia toată scara blocului, vai cât de mitocan eram, faptul că îmi facea maica-mea

fundul ferfenita nu reusea să aduca remedieri majore pornirilor mele entuziaste. Îmi pun gluga şi ramân

nehotarât în fata iesirii din scara. În ce parte s-o iau? Nicaieri, hai să merg pur şi simplu unde s-o nimeri. Unde

s-o nimeri înseamna, până la urma, parcul IOR. Nu e nici dracu’, cine să se plimbe în parc pe o vreme ca asta?

Valuri mici, împinse de vânt, lovesc marginea de beton a lacului, clipocind ud, că un adaos la vremea imposibila.

Frunzele cazute le-a macinat ploaia şi le-a făcut un fel de maioneza de o culoare indescriptibila, ce pe alocuri

aluneca al naibii şi mă murdareste pe pantaloni.

Din semi-întunericul felinarelor rare, apare un militian, cu doi soldati dupa el.

“Ce să fac, mă plimb… da, aşa singur… nu, n-am buletinul la mine…nici legitimatia de serviciu…n-am nici un fel

de act, n-am prevazut…păi eu ştiu ce mi-a venit să mă plimb prin parc pe o vreme ca asta?”

Militianul e un sergent major cam de aceiasi vârsta cu mine, şi toată gasca în albastru apare mânata de un

nestavilit elan revolutionar considerând perspectiva romantica şi reconfortanta de a-şi petrece noaptea

plimbându-se prin frig şi ploaie.

“Da’ un chibrit nu are careva, că eu le-am uitat?”

Sergentul major îmi întinde o bricheta, eu îi servesc pe toti trei din pachetul de Snagov lăsat de tata pe bufetul

din bucatarie, mereu îmi lasa ţigari, încearca să mă convinga să nu mai fumez “Carpati” fără filtru, îmi aprind o

ţigară, bricheta este un Zippo antivânt, model “Vietnam”, o piesa imposibil de gasit chiar şi prin zona

Lipscaniului, la bisnitari.

“Frumoasa, de unde o ai?”

“Mi-a adus-o frati-miu, a fost în excursie la Istambul.”

“Da, într-adevar superba, s-o stapânesti sanatos.”

“Multam.”

Ne zicem salut, şi ne despartim. Tigarea e umeda şi un pic acra, şi îmi place. De obicei nu pot să le sufar aşa.

Am ajuns de cealalta parte a baltii. Sa mă duc la film la “Gloria?” Dar n-am nici un ban la mine. Mai bine mă dau

în leagan, sunt câteva amenajate printre pomii dinspre bulevard. Nisipul noroios mă opreste. Gata, ştiu, îl iau pe

“92″ şi fac un tur de oraş. Daca vin controlorii, fac pe surdo-mutul, poate îi pacalesc.

De unde mi-o fi venit chestia cu troleibuzul, şi de ce “92″? Stau în statie de jumatate de ora, şi nimic. Au trecut

zece de “84″, mai bine mă urcam într-unul d-asta. Ceasul s-a făcut aproape de noua. Ce-ar fi să mă duc eu acasă

şi să mă apuc să învat pentru o faculte? Da’ care din ele, asta e problema. Pai, ia să vedem… Mă duc la

constructii, să fac tot felul de chestii grandioase, baraje de hidrocentrala, şi altele de felul asta. E nasol că

trebuie să stau mereu pierdut prin tot felul de munti şi coclauri, da’ şi când oi termină un baraj… ce sentiment

de mândrie fără margini o să-mi cuprinda sufletul… Nu, nu cred că e bine, trebuie să stau să tocesc la

matematica, fizica, chestii d-astea gri şi anoste. Mai bine inginer agronom, am grija de holdele patriei, păi ce-i

mai frumos şi mai nobil decât să-ti duci palma streasina la ochi şi să-ti faci privirea roata peste lanurile de aur,

unduind gratios sub mângâierea dulce a unui vânt mic de iulie. Şi mie îmi place la “ţeră”, păi când eram copil, în

zilele de vacanta petrecute în satul lui tata, mă duceam zilnic cu vaca la iarba. Aer curat, aromit de florile

câmpului, ciocârlia înfigându-se în cerul albastru, ciulini, scaieti, maracini, colti-de-baba, praf, noroi, miros de

balegar, mai ales când bate vântul dispre cocinile de porci ale CAP-ului…Ia să vedem, mai bine la ASE. Aoleu, şi

să mor îngropat în tot felul de hârtoage? Nu, mai bine mă duc pe la Dan, totuşi , poate că o fi acasă şi are şi o

sticlă de ceva bun.

Îmi cad ochii pe balta IOR. De aci, de sus, stralucesc în ea toate luminile de la blocurile de peste parc. “Imagine

all the people…” Vine un “84″ şi sar în el.

Calea Mosilor mă primeste plina de noroaie şi gauri. O sistematizeaza. Adio “Odobesti”, gradina veche acoperita

de frunzis şi iedera, ciorba de burta, maduvioare, momite… Ce-ar fi să tropai un pic? Stiu cel mai bun loc de

tropait din Bucuresti, sub clopotnita bisericii Silvestru. Sunetele reverberate se pravalesc peste mine

umplându-mă de melancolia aducerilor aminte, m-am nascut şi am copilarit aici, pe Venerei. Ma plimb în sus şi-

n jos pe strazile din jurul biserici, încercând să regasesc clipele fără griji, de demult.

Spre Piata Galati, la o fereastra dinspre strada, muzica. Ma opresc şi ascult: “..still I wonder, still I wonder, who’ll

stop the rein…”, pe naiba, e amara ironia, ploua mocaneste, curând o să se întâmple al doilea potop, nici barca n-

am…în afară faptului că singurul animal la îndemâna ar fi “Moşu”, cotoiul lui Vova, adică un inventar de

menajerie cam subtire în comparatie cu originalul. Ce-ar fi să intru la ăştia? Am mai nimerit eu la chestii d-astea

aiurea. Odata, prin anul trei de liceu, un coleg de clasa,Vali, ne invita la ceai, un bloc pe lânga Podul Hasdeu.

Mâncare, macheala, pipiţe, Demis Roussos, Celentano - “prisencolinensinainciusol”, Suzy Quatro, Sweet, şi tot

aşa. Inspirat, am lăsat acasă benzile cu Jeff Beck, şi John McLaughlin. Dupa ce mă învârt oarece vreme prin

apartament, nu mai ştiu cum naiba, conversându-mă cu un tip, prieten de-al lui Vali, locuind pe aceiasi scara,

din vorba în vorba (mă pune dracul) să-i zic că am acordeon acasă (cred că Celentano cânta piesa aia cu solo de

acordeon, Storia d’Amore, sau cam aşa ceva), tata s-a chinuit o viaţa să mă învete tangouri şi valsuri, degeaba,

nu s-a prins neam - şi tabara pe mine să mergem la el să-mi arate acordeonul lui. Exact ce-mi doream eu mai

mult în circumstantele date. Îi explic individului că sunt mort de narabdare să admir instrumental muzical

respectiv, dar că poate ar fi mai bine să mai aşteptam câteva luni, poate un an-doi. Parca vorbeam cu peretii.

Într-un final, ramân fără argumente, ne ridicam şi mergem câteva etaje mai jos. Isi pune acordeonul în braţe şi-

mi cânta Hora Unirii, pe care l-a început n-am recunoscut-o (ceasul era trecut de miezul noptii, neândoios ora

cea mai potrivita de a asculta Hora Unirii), dar dupa lamuririle de rigoare mi s-a luminat mintea; îmi cere

parerea, îmi exprim credinta că experienta a fost unica din toate punctele de vedere, mă ridic să plec, el ramâne

să-şi aranjeze instrumentul în cutie. Vine liftul, ajung la etajul lui Vali, intru. Reiau activitatea de la întreruperea

nedorita, adică 3-4 sandwich-uri, o sticlă de bere, o ţigară, o tentativa de comvorbire cu o domnisoara uşor

dezorientata… Mai trece vre-o jumatate de ora, realizez că nu vad pe nimeni pe care ştiam că ar trebui să fie

acolo, şi-l întreb pe un individ dacă ştie de Paul. Sesizez o vaga urma de mirare în raspunsul tipului, pronunt

alte nume, devine din ce în ce mai evident că doar mie cunoscute.

“Bine, dar Vali?”

“…care Vali?”

“păi…Vali T., cum care?”

“A!…aaa…păi nu stă aici.”

“Cum dom’le nu stă aici, ce e aia nu stă aici, păi eu de ce sunt aici, că m-a invitat la el, d-aia sunt aici, suntem

colegi de clasa, cum poţi să-mi spui că nu stă aici?”

“…aaa…nu, Vali stă doua etaje mai sus…”

Îl privesc fix în ochi câteva clipe, nu e beat, ştiu cu siguranta că nici eu, fac stânga împrejur fără să scot un sunet,

urc doua etaje pe scari, intru, bairam, fete cunoscute, a avut dreptate individul. Veronica, cu care venisem, îmi

apare în faţă, senina, manânca o tartina cu icre, lamâie şi patrunjel, îmi zâmbeste şi zice “…ummmhâfmst…”, eu

înteleg perfect, fără nici un fel de dificultati de interpretare lingvistica, pot să-i ofer un raspuns precis, “am fost

câteva etaje mai jos, să ascult Hora Unirii”, ea se îneca delicat cu o bucatica de tartina, îi trag cu gingasie câteva

palme peste ceafa să-i treaca dumicatul, lucrurile reintra pe fagas ul normal.

Ploaia inceata, mocaneasca mă convinge sa intru. E o curte îngusta şi lunga, cu alee turnata, de ciment. Prin

întuneric gasesc o uşa pe stânga şi intru fără să mai bat. Un hol mic, miroase a lemn vechi, dar placut. Pe un

perete întreg, o oglinda gravata pe margine. Un alt hol, mai mare, încă o uşa ; îmi apare în fata o camera

luminata vag de o veioza verzulie pusa undeva jos, într-un colt. Câtiva tipi stau care pe unde au apucat.

Împrejur, o gramada de pahare, mai mult sau mai puţin pline, decorul este încurajator. Nimeni nu se uita la

mine, nimeni nu zice nimic. Dupa un sfert de ora, mă întreb dacă n-oi fi nimerit cumva la o petrecere de mumii.

Sunt cu totii în aceiasi pozitie în care i-am gasit, tot fără să vorbeasca. Într-o vreme, o fatuca apare de dupa o

uşa , are o sticlă cu un lichid incolor în ea, umple pahare, mă întreaba dacă vreau vodka, eu mă uit la ea de parcă

ar avea doua nasuri şi trei urechi. De fapt are cu totul altceva, are o rochie cu tirbusoane. Repet: o rochie cu

tirbusoane. O întreb dacă nu se plictiseste să stea tot timpul în picioare. Ea mă întreaba iar dacă vreau vodka.

Da, vreau, şi mă interesez discret dacă le are pe astea cu fizica şi dacă medicul de casa e priceput. Are semne de

întrebare în ochi dar nu articuleaza o litera, mă priveste de parcă tocmai şi-a dat seama, în fine, că sunt tâmpit.

Încep să-i explic că un corp solid şi vârfuit poate cu usurinta să treaca printr-altul mai puţin solid, adică fundul

ei. Dar dacă ea, printr-o asidua munca de cercetare, observatii repetate, a descoperit vre-un principiu potrivit

caruia este posibil să… Vorbesc singur, ea a trecut la urmatorul pahar de umplut. Sorb o gura de vodka, fixez cu

privirea peretele de vis-à-vis, încerc să gîndsc cu limpezime, şi reuşesc să ajung la o concluzie: individa mă calca

pe nervi. Daca eram băiat destept, ieseam pe uşa în secunda urmatoare. În schimb, am început să o contemplez

mai în amanunt. Poate, optsprezece ani, poate, dar nu cred. Unii din ăştia de aici, întinsi pe covor, au fire albe în

barba, şi am intuitia că n-ar fi prieteni d-a lui taica-sau. A propos, pe unde o fi şefu’ familiei, sau macar

directorul adjunct?

Ma înfund comod în fotoliu, ascult Creedence Clearwater Revival (o chestie pe care n-am făcut -o de câtiva ani

buni), şi sorb vodka. Întind mâna, apuc un pachet de ţigari, şi mă servesc fără să cer voie, ale mele au tras prea

multă umezeala. Caldura şi vodka mă toropesc, nu-i tocmai rău. Cred că am şi atipit, la un moment dat încep să

aud iar muzica, mă întind, şi deschid ochii puţin câte puţin prelungind momentul. Privesc la cadranul ceasului, e

trecut bine de unu dinspre ziua. Doi barbosi tocmai sunt pe plecate. Aoleu, ce mă fac, că n-am nici un ban la

mine pentru taxi, şi autobuzele de noapte… Domnisoara tirbuson îi conduce pe cei doi, apoi revine şi mă

întreaba dacă vreau să mai beau ceva. Nu prea.

“Ia asculta, tu stai singura aici?”

“Nu, cum să stau singura, doar am şi eu parinti.”

“…păi, parcă nu prea i-am vazut…”

“Da, sunt în Bulgaria.”

“…Aha… păi cum, mă , voi aveti doua case, una în Bulgaria şi una aici?”

Ma priveste cu o mila fără de margini… tâmpiţelu’, tâmpiţelu’…

“Hai că eşti super. Şi mai avem încă o casa în Antarctica.”

“Şi dai des petreceri d-astea la casa din Antarctica?”

“……?”

“…da, acum cred că m-am prins de ce au tacut încontinuu tipii de mai ‘nainte.”

“……?”

“….păi acolo frig tare, caciula nu…”

Îi pica fisa.

“Te rog să nu vorbesti aşa de prietenii mei. Habar n-ai ce formidabili sunt.”

“Da? Da’ ce fac?”

“Sunt artisti. Pictori, sculptori…”

“I-auzi! Şi ce picteaza?”

“Pai acum nu pra mai picteaza, că n-au subiecte. Totul e déjà vu, existenta a devenit atât de banala. Ne balacim

in absurd. Bocu, doar - el e sculptor - are o chestie, nu ne-a spus ce, e încă în faza de aprofundare a idei.”

“Oh, desigur!”

Ma gândesc la saracul Lucian, cum se încrâncena el în lupta dreapta cu déjà vu-ul şi banalitatea zilnica a

cotidianului de fiecare zi contemporan prezenta (perla lui Neluţu). De fapt noaptea, că ziua lucreaza la institut,

apoi vine acasă şi munceste ca un dement până i se împaienjenesc ochii, desenând spermatozoizi pentru cartea

aia. Când mai rupe o zi libera, picteaza doar pentru el, nu vrea să vânda o lucrare, macar.

“Mai bine zi ce faci, dormi aici sau vrei să pleci?”

Şi-a tras tirbusoanele în sus, deasupra taliei, şi stă turceste pe covor în fata mea. Poarta o idee de mini-bikini din

matase neagra, şi are picioare absolut perfecte (pot spune aşa?).

“Daca ramâi, facem dragoste?”

Am impresia că n-aud bine.

“…ce facem?”

“…dragoste, mare amor mare, ştii, îmi place de tine, la început am crezut că eşti prost, apoi mi-am schimbat

parerea, nu pari să fi chiar aşa de prost.”

Incet dar sigur, tensiunea începe să-mi oscileze pe undeva pe la douazeci. O voce interioara îmi sopteste

persistent că cel mai bun lucru ar fi să o roiesc. Ajung eu într-un fel acasă, doar să plec naibii de aici înainte să

fac vre-un lucru necugetat.

“Bine, ramân, n-ar fi mai bine să facem întâi un dus ?”

Ea se duce la baie.

Vocea interioara: Mariane, dacă mă iubesti, dacă vreodată am însemnat ceva pentru tine, te rog eu frumos, du-te

şi las-o naibii, hai, du-te, acum, în secunda asta, iesi…

Ea e sub dus, eu încep să caut prin casa. Într-o camera alaturata, pe un perete, un Dumitru Gheata, un

Andreescu pe altul. Banuiesc că sunt şi altele prin cele încaperi, aş stă să îmi topesc sufletul privindu-le, dar

acum am treaba. În fine, în dormitorul alor ei (arborând doua “Venetii”, mici, de St. Popescu) gasesc ce vreau:

un cordon al maica-şi, galben, lat cam de doi centimetri. Piele bune, fina. Revin pe vechil loc, şi pun cordonul jos,

lânga fotoliu. Apare înfasurata într-un prosop cu suprafata de un hectar. Şi-a refacut fardul.

“Ce faci, mă , ce mai astepti?”

O trag lînga mine, îmi ridic palma printre pulpele ei. Isi lasa să-i cada prosopul pe covor, şi mi se îndeasa pe

mâna îndoind uşor genunchii. Ajung la puful ca de matase de porumb de moale. Incepe să rasufle greu, şi să

geama încetisor. O sarut, se lasa încet pe mine, asezându-mi-se în poala. O întorc cu fata în jos, sarutându-i

ceafa, spatele. Bun, s-a aranjat la fix. Îmi trec bratul stâng pe sub braţele ei, iar cu piciorul drept le ţin pe ale ei,

întorcând-o un pic spre mine.

“Ce Dumnezeu te-a apucat, ce faci?”

“Multumesc, bine, cu batrânetele…”

Iau cureaua de lânga fotoliu, o ţin din scurt.

“Draga, uite ce e, am să-ti cam trag o batalie cum n-ai mâncat de când eşti”

Îmi zice ceva despre sadism şi comportament aninmalic, şi că o să tipe. Absolut neasteptat, nu se zbate, nu face

nici o miscare.

“Mi se fâlâie, poţi să tipi până te-o lovi amigdalita.”

Îi ard prima curea. Trupul îi zvâcneste de parcă ar fi din argint viu. Nu zice nici “pâs”. A doua - la fel. Încep să-i

ard la curele nu prea tare dar rar, să aiba timp să le simta bine. Pe la a patra nu mai rezista, şi tipa. A durat cu

mult mai mult decât mă asteptam, încep să prind respect pentru ea. Geme încet, şi plânge înfundat. Nu mă roaga

să mă opresc. Îi mai trag doua şi o las în pace. M-a apucat o mila de simt că-mi înnoada sufletul şi nu mai pot

respire. Imi dau şi mie lacrimile, încerc să mă abtin. E formidabila fatuca asta, alta (sau la fel de bine, altul) în

locul ei, s-ar fi dat de ceasul mortii. O duc încet la pat, şi o întind cu fata în jos. Doamne, ce i-am făcut … Pielea i

s-a crapat, picaturi mici de sânge mustesc. Plânge cu hohote înecate, abtinute. Ar trebui să-i fac ceva, s-o

doftoricesc, dar nu am idee ce si cu ce, nici unde ţin ei medicamentele. Caut în bufetul de bucatarie şi gasesc

piramidon. E bun şi asta. Gasesc şi râsnita de cafea - nemaipomenita, cred că a fost făcută în ziua când primul

bob de cafea a trecut Dunarea, lucrata în lemn şi alama, cu un sertar mic în care se strânge cafeaua macinata. O

curat cât pot şi pun în ea doua pliculete de piramidon. Obtin un praf de o culoare dubioasa, da’ merge, putina

cafea nu o să-i faca rău. Presar mixura peste fundul ei - şi pentru o fractiune de secunda, totuşi , mă pufneste

râsul: “…et un peut du sucre poudre…!” Mi-a placut la nebunie Asterix, cred că le-am vazut de mai bine de zece

ori…

Râsul îmi trece însa instantaneu vazând cum i se contracta trupul, îi strig să stea cuminte şi îi acopar toate

urmele curelii cu piramidon. Reusesc sa gandesc logic si in fine o întreb unde ţine medicamentele, bâiguie ceva

şi întinde un deget către o uşa . E un culoar mic, mobilat de un dulap în care gasesc o cutie destul de mare, din

lemn maroniu, încrustat cu mestesug. Mult mai grea decât apare, poate din lemn de teak. Gasesc înauntru

Algocalmin fiole şi Diazepam. Îi dau să bea trei fiole, şi îi rup o pastila pe jumatate. Ma asculta cuminte, cred că

dacă i-aş spune să mearga în mâini s-ar executa imediat. Se linisteste şi adoarme, eu trag un fotoliu lânga pat,

stau şi o privesc, şi nu mă mai pot abtine, plâng. Mai bine zis, aproape că fac ocriza, mi se termină aerul, mă

îndoi şi cad în genunchi tinându-mă cu greu de fotoliu, neputându-mi opri hohotele. Dumnezeule, de ce m-ai

lăsat fac ce am făcut ?

Dupa oarece vreme îmi recapat controlul de sine, mă duc la baie şi mă spal pe fata cu apa rece, mult, frecându-

mă cu palmele de parcă aş vrea să-mi jupoi pielea de pe frunte şi obraji. Ma întorc în camera, linistit, mă înfund

iar in fotoliu, o privesc. Are un trup atât de frumos. O să trebuiasca să o pazesc, să nu se rasuceasca. Îmi privesc

ceasul, e trecut de cinci dimineata, peste mai puţin de doua ore trebuie să fiu la munca. Pe naiba! Gasesc un

“Rebus”, mă înfund în fotoliu şi încep un careu. “…tendinta aristocratica la un impostor cu barba”. Ma întreb

cum naiba de tot mereu Colea Herescu mă face să mă simt, în cel mai bun caz, un tâmpitel cu vagi sclipiri.

Privesc din nou ceasul. Sapte fără un sfert. Mi-e foame. În frigider descopar o sticlă de bere de un litru, o cutie

de sunca presata, masline, şi oua. Momentan, restul nu mă intereseaza. Îmi fac patru ochiuri cu sunca şi masline

taiate marunt, şi sorb pentru revigorare doua pahare cu bere.

Sapte şi douazeci. Hai să încerc să dau un telefon la serviciu, poate o fi venit nea Fane.

“Va salut cu tot respectul, ce dimineata superba, şefu’, nu-i aşa?”

“Ia lasa, bă, gargara, ce dimineata superba, nu vezi că ploua? Şi zi, ce vrei?”

“Ma refeream la superbul existentei noastre în general, şefu’. Ceace înseamna că, din pacate, aceasta dimineata

nu este la fel de superba şi pentru un biet suferind precum eu… e absolut înfiorator ce se petrece cu mine…”

“Da’ ce mă , iar ai cazut în pahar? Ce naiba, mă, mai bea omul, da’ nici aşa că voi, până să nu mai ştiţi care-i

stânga şi care-i dreapta.” “Vai, şefu’, care betie, de unde betie, nu cunosc nici o betie. M-a lovit sinuzita. Doar ştiţi

că eu am o sensibilitate pe chestia sinuzitei, din frageda pruncie o am. Sunt extrem de bolnav. Ma simt devorat

de virusi, bacterii, şi tot felul de germeni vorace, şi pe dinauntru, şi pe dinafara. Toate cuceririle stiintei şi

tehnicii medicale s-au dovedit a fi absolut ineficace. Nu mai ştiu ce să mai fac, sunt în pragul disperarii.”

“Ba, asculta aici. Daca e aşa cum zici, fi atent care-i remediul. Iei un ibric, îl umpli cu vin şi doua farâme de

scortisoara, şi-l pui la fiert. Şi-l bei cât poţi de fierbinte, stând cu nasul în cana şi inspirând aburul. Daca nu te

machesti instantaneu şi mai reusesti să gasesti patul, te bagi în scutece şi stai acolo să transpiri. Repeti de câte

ori este nevoie, şi cât vin ai în casa.”

“Va mulţumesc, şefu’, şi va asigur de recunostinta nemarginita a unui biet om aflat poate în ultimile sale clipe de

existenta constienta. Va mulţumesc. Este tot ce mai pot să spun.”

“Hai, bă, că numai mişto îti umbla prin cap. Vezi ce faci, mâine să vi la munca.”

“La munca şefu’, se întelege, mort-copt, mâine la datorie. Va salut cu tot respectul.”

“Hai, salut”

Pun receptorul în furca şi simt că-l iubesc pe nea Fane. A cîta oara?

Ea doarme înainte, nici nu i se simte rasuflarea. Şi-a îndoit piciorul drept, tragându-l într-o parte. O privesc, şi

simt că trebuie neaparat să o acopar cu ceva, încep să mi se înveseleasca hormonii. Urmele de sânge amestecat

cu piramidon şi cafea s-au închegat în dâre subtiri, urâte. Poate că dacă pun pe ea doar un cearceaf n-o să simta.

Doamne, cum am fost în stare să o bat în halul asta? De fapt nu i-am tras tare, dar a fost îndeajuns pentru pielea

fina. Ce m-am amestecat eu în ciorba asta? Sunt furios pe mine însumi, îmi tremura mâinile. Îmi aprind o ţigară,

dar nu o pot fuma. În camera miroase destul de rău a alcool şi chistoace. Dau focul din soba cu gaze la

maximum, şi deschid o fereastra. Acum, e mai bine. Afara ploua marunt, şi cerul îl poţi atinge cu mâna.

Putin dupa prânz, se trezeste. Tresare şi îşi înabuse un geamat. Isi trage cu grija cearceaful de pe ea. O ustura

ranile.

“Good morning, starshine.”

“Buna”

Se uita la mine, fără vorbe. Nici eu nu ştiu ce să mai zic, stam şi ne privim în tacere.

“Hai la baie să-ti speli fata, arati ca un curcubeu iesit la pensie”

Rimelul şi celelalte culori i s-au întins din cauza lacrimilor, şi i s-au uscat cum s-a nimerit. Se da jos din pat cu

mis cari rupte, ca o marioneta cu sfori lipsa la inventar. Are un trup superb, peste doi-trei ani o să faca barbatii

să se sinucida pentru ea. O duc uşor către baie. La fiecare pas degetele i se înclesteaza pe bratul meu. Se spala pe

dinti şi pe fata. Acum arată ca un copil cuminte şi bun.

“Mai bine hai să-ncercam să-ti fac un dus.”

“Facem dus împreuna? Vai, cât eşti de romantic…”

Zâmbesc şi o privesc în ochi, îmi place sarcasmul ei.

“Nu, tu intri în cada, şi eu te spal de pe margine.”

Furtunul flexibil al dusului e destul de lung, îi plimb jetul cu blândete pe piele. Fac destula spuma cu sapunul

“Fa”, şi îmi port us or palmele pe trupul ei. O spal din cap până-n picoare, ea îşi tine privirile plecate.

“Cum ti-e fundul?”

“Frumos, zic unii…”

Daca îi arde de glumit, înseamna că e în regula. O sterg presând uşor pe piele un prosop mare, plusat şi moale,

urmele rosii de pe fund arată totuşi un pic mai bine. O înfasor cu alt prosop, şi ne întoarcem în camera care,

aerisita şi calda, mirosind a ploaie, da o senzatie buna de confort domestic.

“Şi citi ani ziceai că ai?”

“Saisprezece, luna trecuta.”

Am avut dreptate.

“Înveti aci, la ‘Cantemir?”

“Nu, la ‘Viteazul.”

“Şi azi trebuia să fi la scoala, da? Ce faci cu absentele? Astea nu sunt primele nu-i aşa?”

Dar eu ce faceam cu absentele? Ma simt ipocrit întrebind-o. Atunci când “Mormânt”, proful de Drept, mi-a

strigat pentru prima oara numele pentru examinare, s-a uitat lung, lung, la mine şi m-a întrebat cu seriozitate

nesimulata, dacă sunt nou în clasa…

“Nu, nu sunt primele, şi le motivez eu cumva.”

“Pai, cum naiba, o să-ti dea de la cabinetul medical o scutire c-ai fost racita?”

“Nu ştiu, habar n-am, vad eu.”

De undeva din cer, o caramida coborând vertiginos aterizeaza exact în capul meu, mă aplec şi o sarut, lung, cu

daruire şi blândete, din tot adâncul fiintei mele. Ne despartim buzele, ea ramâne privindu-mă în ochi, doua

lacrimi i se preling încet, în jos pe obraji.

“De fapt, cum te cheama că încă n-am avut placerea?”

“Mona. Pe tine?”

“Jimy Hendrix al II-lea, prietenii, însa, îmi spun Marian. Asculta Mona, îmi pare nespus de rău de bataia de

aseara. Intâi pentru fundul tau, apoi pentru că ştiu că oricum n-am rezolvat nimic. Am vaga impresie că ai tai nu

numai că nu o duc tocmai rău, dar ti-au cam cautat în coarne, mult de tot. Esti frumoasa ca un câmp înflorit în

luna mai, dar nu ai decât saisprezece ani. Iti doresc să fi la fel şi în octombrie, când o să ai patruzeci şi cinci.

Poate că frumusetea o să-ti gaseasca un sot cu bani, director nu ştiu unde, masina,vila la Snagov - ştii însa că nu

e obligatoriu. Gata, am terminat cu teoria, o chestie doar. I-aş jupui de vii pe toti barbatii cu care te-i culcat, deşi

banuiesc că nu eşti de aceiasi parere, dar cât de mult îmi doresc să o pot face. Iar prietenii tai de aseara sunt

doar o adunatura de idioti, ar fi bine să-i dai dracului şi să-ti petreci timpul facând altceva, citind, de exemplu,

vad că ai la dispozitie o biblioteca cum n-am vazut multe. Acum plec, pa-pa.”

Îmi trag hanoracul şi o iau către statia lui “40″. Ochii îmi ard de nesomn, şi tremur un pic, dar înteleg că nu de

frig. Ma pravalesc în pat de parcă aş fi murit instantaneu. Am capul gol, gol, nu vreu să mă gândesc la nimic,

vreu să dorm.

10.

În sfirsit, soare. Câtiva nori marunti sunt mânati cu iuteala de un vânt care aici, jos, nu se simte. Descarcam în

garba camionul pe rampa garii Basarab şi mă aşez cu Vova să tragem o ţigară. Sorin mai are de semnat nişte

hârtoage.

“Ce facem, intram la o halba, la “Rezematu?”

E frig, şi n-am nici un chef. Vova ar cam vrea, dar până la urma se razgândste. O luam printre linii către Gara de

Nord. Pe peron lume putina, mizerie, niciodata nu mi-a placut locul asta. Strabatem cladirea, iesim pe partea

cealalta şi sarim într-un “79″, gol şi el. Abia de se mai urca prin statii câte cineva. Inainte de “Romana”, Sorin

începe să se tot uite prin-prejur şi să caute pe sub scaune. Ceilalti calatori îl privesc cu oarece nedumerire.

Trebuie să iasa vre-o chestie, aştept gata să mă pravalesc de râs. Tocmai s-a aplecat cautând sub un scaun

dublu, în fata unei perechi între doua vârste, care stau cuminti şi vorbesc încet între ei. Domnul respectiv se

opreste din ce avea de zis, priveste către Sorin, şi se apleaca întrebându-l dacă a pierdut ceva. “Nu chiar, de fapt

o caut pe Corina Chiriac…”

Coborâm. E abia ora unu, încotro să o luam? Vova are o idee, să mâncam o ciorba de burta la “Mercur”, e cam

departe, dar tot n-avem ceva mai bun de făcut , cine naiba se mai întoarce la depozit. În drum, luam magazinele

la rând. În anticariatul de lânga biserica Kretulescu, un album Degas ce costa doua salarii de-ale mele; îi trimit

bezele şi-i fac cu mâna sem de adio. Intram la “Muzica”. Îi trag pe Vova şi Sorin dupa mine sus la etaj, să ne

uitam la chitari, deşi cunosc prea bine şi marfa, şi calitatea ei de casa de cultura, cârciuma, nunta, şi trupe de

liceeni şi studenti care nu au unde să se produca. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, cam asta este

destinatia pentru mai bine de trei sferturi din inventarul expus. E reconfortant, totuşi , în jur pluteste un miros

specific numai locului astuia, fiecare instrument muzical, cred, are un miros numai al lui, poate că e posibil să

recunosti un anume instrument doar adulmecând-ul, deşi nu am încercat niciodata.

La parter, mă uit printre partituri, gasesc Bach, “Suita Orchestrala Nr. 3 în Re Major”, de câte ori o ascult îmi

vine să mă dau cu capul de pereti de necaz că nu am stat la scoala de muzica (m-au dat afară pentru indisciplina

la puţin dupa începerea clasei întâi, adică tata a trebuit să plateasca reparatia unui pian), o cumpar, dar de ce

naiba, nu am idee, că tot nu mă descurc să citesc, şi cu chiatara… Ne oprim în fata standului de discuri şi cautam

cu privirea, şi cautam, şi cautam… Vânzatoarea, dupa câteva minute de asteptare, se apropie şi ne întreaba dacă

dorim ceva anume. Da, am dori un disc cu Pătru Gabriel. Se gândeste repetând numele, şi ne întreba dacă nu

cumva ar trebui să ne ducem la sectia de muzica populara. Îi soptim conspirativ că asta este adevaratul nume al

lui Dan Spataru, să nu-l mai spuna la nimeni. Face o fata care certifica asimilarea informatiei, sunt sigur că în

urmatoarele zece minute toate prietenele ei din magazin au aflat noutatea.

La “Mercur” abia de gasim locuri la o masa. Dupa un sfert de ora chelnerul ne aduce trei ciorbe, nu prea multă

carne, dar gustoase. Când să plecam, ne uitam prin bufet. Au maduvioare. Vova ne serveste stralucita idee de a

cumpara câte putem, şi să mergem la el. Ne numaram bani, ne ajung pentru trei kilograme şi jumatate. Vova stă

la parterul unui vile frumoase pe Barbu Vacarescu, lânga stadionul Dinamo. Au o curte mare, care primavara

este napadita de lacramioare al caror parfum te ameteste. Spre partea din spate a curtii, pe o margine lunga de

caramida al carei sens nu l-am putut niciodata întelege, şi-a pus un gratar făcut de un prieten, din materiale

adunate prin santierele Bucureştiului. S-a apucat de-a ciuntit uscaturile tuturor pomilor din cartier, activitate ce

s-a materializat in ridicarea unui gramezi de lemne de foc, mare cât piramida lui Keops. Numai bine să

încununam cu succes toate aceste eforturi.

Acasa, îl gasim pe Gică, frate-sau. A terminat filologia la Engleza şi Ukrainiana, şi are repartitie într-un sat numit

Izvoarele Sucevei, dar nici un chef să vadă cât de frumoase sunt locurile pe acolo. Deocamdata asteapta să se

întâmple o minune cu repartitia - speranta desarta, evident, dar el este o fire optimista. Ne cautam iar de parale,

mai pune şi Gică ce mai gases te prin buzunare, şi pleaca să ia bere. Are o bicicleta veche, marca “Elegant”, plina

de pitoresc dar goala de frâne. El este singurul capabil să mearga pe ea.

Mama lui Vova trece maduvioarele printr-o mixura de malai şi foarte putina faina, asteptam să se faca jar şi să

se încinga gratarul. Apare şi Gică cu treisprezece sticle, numar fatal… Pe masa din sufragerie gasim un platou

absolut imens cu cartofi prajiti, şi castraveciori murati productia casei. Se bat turcii la gura noastra. Atras de

miros apare Moşu, motanul lui Vova. E cel mai motan celebru de pe strada, şi cel mai nemaipomenit din câti am

vazut. La o vizionare sumara apare cam slab (deh, motanii…), dar blana îi stă întinsa şi straluceste. Lipseste

mult de acasă, uneori nu apare cu zilele. Odata, întâmplator, Gică l-a gasit în Obor! Se bate cu toti ceilalti motani

disponibili, e fugarit de toti câinii. De câteva ori a aparut carând câte un sobolan aproape tot aşa de mare că el -

poate de la clubul Dinamo? A avut o viaţa grea şi plina de aventuri cotoiul asta. Odata a venit cu blana smulsa de

pe gât, pe o portiune cât palma. Ultima chestie este că, nu demult, a aparut într-o zi cu un testicol lipsa, celalalt

atârnâd, târându-l, şi burta sfâsiata. A umplut de sânge cele câteva trepte de la intrare, târându-se, el ştie cum,

până la uşa , unde l-au gasit lesinat. L-au dus la doctor, operatia a reuşit, dar s-a terminat şi cu barbatia

cotoiului.

Ca şi cum asta n-ar fi fost deajuns, într-o zi, Vova şi Gică i-au turnat pe gât nişte tuica, cu forta. Acum, când simte

Mosu mirosul de tuica, nu-l mai prinzi, fuge de zici că-i racheta. Îi dăm maduvioare, el manânca încet, fără

lacomie, până se satura, apoi ridica privirile uitându-se la noi, miorale, şi dispare în curte.

Am terminat cu îmbuibatul, bem bere, fumam, şi stam la taclale. Sorin, într-un acces de sinceritate, ne

destainuie că el de fapt mai are o suta în buzunar, bani cu care trebuie să scoata rufele de la “Nufarul”. Îl privim

mirati. “Pai, ce, te costa o suta chestia asta?” Nu, sigur că nu-l costa atât, ne ajunge să mai cumparam şi ceva de

voie buna, că berea s-a evaporat. Ce-ar fi să luam noi doua sticle de vodka? Credem cu toti că idea este cum nu

se poate mai bine venita, geniala chiar, şi că subliniaza cu tarie (…!) îndemnurile primite de la organizatia de

UTC a intreprinderii, şi de mai sus, să actionam constant in conformitate cu cel mai înalt posibil spirit

revolutionar, spirit de care ne poticnim tot mereu prin sala de sedinte. Cu alte cuvinte, jos berea, traiasca vodka,

schimbare structural profunda. Cinstea şi onoarea pentru aceasta achizitie îi revine tot lui Gică, că el are

bicicleta şi se poate deplasa repede dus-întors.

Mai cumparam o sticlă. Adio “Nufarul”. Ne-am cam ametit, dar parcă tot ar mai merge ceva. Iesim cu toti în

curte şi cântam cât ne ţin plamânii “Costică mamii Radule”. Moşu stă pe marginea de caramida şi ne priveste

impasibil, mă conving că nu are înclinatii către ethnografie si folclor, deasemeni sunt convins că pe el îl doare

drept sub coada de concluzia mea.

De unde naiba mai facem rost de ceva parale pentru încă o sticlă? Mai gasesc prin buzunare câtiva lei în

bisericuta, Gică şi Vova scotocesc prin tot felul de sertare şi sertarase, în fine adunam suma, doua treimi din

bani sunt în monezi., cam o jumatate de kilogram de fier. Din nefericire, realizam că la ora respectiva s-au închis

magazinele. Îl iau pe Gică şi facem pasi rapizi către restaurantul “Perla”. Intram, nu se mai serveste, este

aproape de sfârsitul programului. Mergem hotariti către bar.

“Nu mai servim, e ora închiderii, păi voi nu vedeti?”

“Hai dom’le, ce naiba, da-ne şi noua o sticlă, te rugam frumos.”

Nu, nu, şi iarasi nu, cu toate insistentele noastre. Barmanul îşi cam pierde rabdarea.

“Ba, voi nu întelegeti Româneste, e ora închiderii, gata, s-a terminat programul, ne vedem mâine dacă vreti.”

Vorbim din ce în ce mai tare, apare seful de unitate care ne ia usurel pe dupa umeri şi încearca să ne duca spre

iesire, vorbindu-ne într-una. Gică, însa, are idei fixe.

“Tvarasu’, vrem şi noi o sticlă de vodka, ce mare lucru, până acum eram platiti, plecati, şi ajunsi acasă, zau.”

“Mai baieti, nu se poate, dacă va spun, ce Dumnezeu, am oprit vânzarea înainte să veniti voi, trebuie să închid

pravalia, e târziu.”

În salon, vre-o zece betivi îşi termină macheala cumparata mai devreme. Un glas îl îndeamna pe sef să ne dea o

sticlă, ce atâta daravera pentru o sticlă de vodka.

“Ce te bagi, dom’le, vezi-ti de treaba, şi hai, că trebuie să încui.”

Îi luam apararea betivanului, confratii întru îndeletniciri bahice intervin şi ei, se apropie şi câtiva ospatari care

încep să se certe cu betivii, noi cu şefu’. Apare şi un plutonier în albastru, dar nici nu apuca să deschida gura, că

Gică e calare pe el.

“Tovarase militian, bine că ati venit, va rog insistent să interveniti. Noi veniram foarte frumos, ca tot omul, să

cumparam ceva, şi iata, am fost nu numai refuzati, dar şi bruscati de către personalul unitatii, într-un mod cu

totul nejustificat şi contrar celor mai elementare norme de comprtare civilizata.”

Omul stă şi se uita când la Gică, când la grupul de ospatari şi betivi care continua să se certe, ignorând-ul

complet.

“Sunteti împreuna cu ceilalti?”

“Nu stimate tovarase plutonier, noi nu avem nici o legatura cu se întâmpla acolo, nu-i cunoastem, noi venisem

doar să cumparam ceva pentru acasă, ştiţi, noi nu ne prea pierdem vremea bând prin cârciumi.”

Plutonierul face o fata de gânditor, strânge uşor pleoapele şi buzele. Probabil că l-a chemat vre-un chelner, şi

acum, vazându-i pe ospatari luati la harta cu un grup întreg, cu siguranta că situatia i se înfatis eaza cu totul

altfel decât i-a fost anuntata la telefon. Seful de unitate i se adreseaza cu disperare.

“Cum să le dăm, dom’le, trebuie să închidem, nu mai putem servi.”

“Şi nu puteati să ne spuneti aşa de la bun început, a fost nevoie interventia tovarasului militian pentru aceasta?”

Plutonierul, însa, nici nu ne mai ia în seama, îl intereseaza scandalul dintre mese, betivii continua să se certe cu

ospatarii, au ajuns la înjuraturi cu referinte materne. Barmanul ne-ar arde de vii dacă ar putea, încearca să zica

ceva, dar de furie se îneaca şi se bâlbâie fără să poata articula ceva coerent. Noi, militianul şi seful de unitate ne

îndreptam către uşa vorbind şi explicându-ne, apoi plutonierul şi seful ramân mai în urma. Se întrerup unul pe

altul, plutonierul gesticuleaza directionând înspre grupul de chelneri şi betivi. Deodata, fără să-mi lase timp să

reactionez într-un fel, din pragul usii, Gică se întoarce şi striga cât îl ţin rarunchii, că de fapt totul a fost

planificat, noi nu suntem altceva decât nişte instigatori care îşi cunosc meseria. Îl trag afară pe uşa, şi o luam la

trap travesând strada, încercând să punem ceva distanta între noi şi ei, deşi nu cred că mai era nevoie.

De unde să cumparam, totuşi , ceva de macheala? O luam la întâmplare spre Piata Cosmonautilor, ne iese în fata

hotelul Dorobanti. Barul de pe locul fostului “Mon Jardin” este deschis, îi spunem portarului că vrem să luam de

la bar o sticlă pentru acasă, ne arată nişte trepte spre rai (…), le urcam plini de speranta. Înauntru, un semi-

întuneric vişiniu, câtiva straini pe la mese, cu pipiţe dupa ei. Trecem triumfatori, printre. Ma împiedic de

piciorul unui scaun şi încep să cad. Fac un spagat nereusit, mă ţin de masa. Blugii îmi pârâie în fund şi îi simt

cum încep să se desfaca de-alungul cusaturii. Încerc să mă redresez, stau pe covor într-un genuchi şi o mâna, şi

fac o sumara cercetare a dezastrului.

Cam douazeci de centimetri de cusatura. Gică mă sprijina şi mă pune pe picioare, ne îndreptam cu demnitate

către tejghea.

“O sticlă de vodka, va rugam… nu, pentru acasă.”

Ne luam sticlă, şi începem traseul în sens invers, la fel de demni, deşi simtim oarece zâmbete în urma noastra.

La iesire, desfacem dopul de tabla şi-l întrebam pe portar dacă vrea o înghititura. Se uita în jur, şi trage o dusca

sanatoasa.

“Sa traiti, baieti, sanatate”.

Acasa, Vova şi Sorin s-au deshidratat asteptându-ne, nici macar nu pot vorbi până nu-şi umezesc mai întâi

coardele vocale.

Eu nu mai pot bea. Mi-e rău, mă duc la baie şi încerc să vomit, deşi ştiu că niciodata nu am reusit în astfel de

cazuri. Îmi bag degetele pe gât, dgeaba, doar tusea şi convulsiile ce-mi zmulg parcă bucatele de stomac. Renunt,

îmi dau cu apa rece pe fata. Ce bine-i de tipul din oglinda, ce-i pasa lui. Le spun celorlalti că nu mai pot stă,

trebuie să mă întind, vreau să mă culc. Ma bag în pat şi închid ochii, îi deschid imediat. Nu pot să-mi ţin

pleoapele lipite, simt că se învârte camera cu mine şi îmi vine să vomit, n-o să se întâmple, dar senzatia este

imposibila. Îmi pun trei perne sub spate, stau îndoit la nouazeci de grade, am ochii deschisi, pironiti undeva în

semi-întuneric. Pâna la urma am să adorm, dar până atunci…

În camera de alaturi, întrebarea la care toată lumea se chinuie să gaseasca un raspuns este “ce mai bem”. Aerul

mi se pare gelatinos, parcă aş respira piftie.

28 Noiembrie

Trec cu Dan pe la Neluţu şi-l gasim jucând scrable şi tinând piept într-o discutie contradictorie împotriva

Mariei, nevasta-sa, şi al lui Costică, cu Rodica, parteneri de joc. Cuvântul este “gâscuin”. Dan îşi da cu parerea că

asta este ceva pe care se unge unt. Neluţu e în forma de zile mari şi îşi mentine pozitia cu exemple de genul

“balarioara”. Îi explicam că nu se poate, dar el o tine una şi buna, că ce, dacă are omul în casa o balarie, una mica

şi gingase, o tine în ghiveci, o uda zilnic şi-i pune să asculte Mozart, că a citit el undeva că face bine la plante, şi

din când în când o dezmiarda, ce, nu poate să-i zica balarioara sau balariuta, ce dacă nu-i în dictionar, nici

“croncobaur” nu e, şi toată lumea ştie ce-i aia. N-o scoatem la capat, şi-i dăm dreptate. Îsi aprinde satisfacut o

ţigară, şi gratia divina îl loveste pe pacatos; gaseste în ea un cotor de poţi să mesteci mamaliga cu el. Rodica,

furioasa, se ridica şi-l arată cu degetul, “aşa, foarte bine, aşa…”

În apartamentul de vis-à-vis e veselie mare. E nunta sau botez (ori poate divort?), naiba ştie, că se aude muzica

parcă ar fi la “Polivalenta”. Romica Puceanu ne cânta de voie buna , şi la un moment dat Neluţu nu mai resista şi

se duce să le zica să dea naibii magnetofonul, sau ce-o fi, mai încet, că e trecut de unsprezece şi jumatate, poate

vrea omul să doarma. Se întoarce dupa douazeci de minute purtând un platou cât un teren de fotbal, jumatate

salata de “bef”, jumatate cârnati, sarmale, sunci, şi altele de felul asta. În mâna ailalta poarta o punga de un leu,

cu trei kile de vin rosu, de tara, gros şi taninos.

Muzica se aude la fel de tare, dar el ne explica ce baieti buni sunt cei de acolo, ce primitori şi ospitalieri, şi că se

distreaza şi ei ca tot omul, ce să faca, că doar traim în mijlocul unui oraş înfloritor, nu la manastire.

2 Decembrie

Nebunia cu martisoarele e în toi, au început livrarile. Eu, şi ceilalti încarcatori-descarcatori din depozit cărăm la

lăzi de ne vine acru. Toata chestia e cam tâmpita, dupa mintea mea cel puţin. Din toată tara vin martisoare, care

sunt numarate, puse în cutii, şi trimise înapoi de unde au venit! Bat la baloti pe lăzi de mă ia cu ameteala. Am

mâinile numai taieturi, şi din când în când, satisfactia de a-mi strivi un deget cu ciocanul. De chitara nici vorba,

degetele îmi sunt umflate, abia le îndoi, uneori, seara, nici furculita nu o pot tine în mâna.

Toata lumea se întreaba “unde facem revelionul”.

Costel, electricianul, negasind un loc adecvat pentru atelier, şi-a încropit cu chiu cu vai, unul, într-o hruba plina

de tot felul de conducte de termoficare, drept care, spre deosebire de restul depozitului, acolo este foarte cald şi

placut. Pe uşa a pus un afis pe care a scris “Laborator”. Când are cineva nevoie de el, îl auzi, “stai să mă duc în

laborator să-mi iau instrumentele”. Dupa ce termină de făcut vre-o lucrare, se lauda singur, “păi cum, dom’le, la

botanica mea”. Deasemeni, când aude despre cineva că a dat-o în bara, “păi dacă n-are botanica”.

M-am luat în gura cu directoarea. A venit în inspectie, adică să aleaga câte ceva pentru o prietena. Tocmai cărăm

o lada pe scari, când imi apare in fata, pe palierul etajului. De obicei nu avem texte, o ocolesc când apare, că sunt

alergic la aroganta şi nesimtire. Acum, nu m-am mai putut abtine. “Doamna, am o propunere pentru

înbunatatirea activitatii în intreprindere. Pe noi ăştia, încarcatorii-descarcatori, să ne treceti la contul ‘Mijloace

Fixe’, începând de la întâi ianuarie”. De obicei nu are replica, abia îi merge mintea, doar dacă începe să tipe şi să

ameninte cu militia şi securitatea. Asa şi acum, a ramas cu ochii mijind. “Pai, de atâta cărat pe scari şi încarcat în

camioane, ne-au întepenit salele… şi, a propos, nu ne dati vre-o saptamâna liber de Revelion, că frectie ‘Diana’

ne cumparam singuri?” Toata lumea din jur a început să hi-hi-hi, ho-ho-ho, ea le-a urmat exemplul, vai ce gluma

buna, eu mi-am luat lada in cârca şi i-am lăsat plesnind de voiebuna, ce Dumnezeu era să mai fac?

3 Decembrie

Azinoapte am reusit să vorbesc cu Adriana la telefon pret de trei ore. Saracul tata, el plateste telefonul - şi

chiria, şi întretinerea, şi televizorul, şi electricitatea, şi mâncarea, şi ţigarile mele… doamne, trebuie să fac ceva,

cumva, decât să numar cele câteva sute amarâte ce la iau pe o luna de munca de ocnas.

4 Decembrie

În fine, Dan a reusit să strânga pe pereti cam cincisprezece-douazeci de ceasuri, de toate formele şi marimile, şi

care nu merg de nici un fel. Printre ele şi o pendula batrâna care arată superb. Pe latura din drepta, între perete

şi cutia de lemn, un paianjen a tesut o plasa mare, şi pe urma probabil că s-a plictisit şi a plecat, că de vazut, nu

l-a vazut nimeni, niciodata. Totul arată aşa de frumos, că Dan nu s-a îndurat să strice alcatuirea asta de liniste şi

uitare, şi bine a făcut . De câte ori trec pe la el stau şi mă uit că prostul cât de minunat arată lemnul vechi

ocrotind în el timpul ce a încetat să se mai scurga, încatusat de zid cu matase.

7 decembrie

Apartamentul lui Dan capata din ce în ce mai multă culoare. În bucatarie, pe uşa frigiderului, a aparut un afis

care zice aşa: “Camera de vid”. Cum nu se poate mai adevarat.

8 Decembrie

O iau pe Adriana de la meditatie şi ne plimbam aiurea pe strazi. A nins subtire, nu e frig, şi a mai ramas alb doar

prin gradini şi peluze. Pe starda şi pe trotuare, rotile şi talpile pantofilor l-au strivit repede. Parcul Ioanid e

pustiu, şi cei câtiva soldati albastri din împrejurimi ne privesc circumspecti. Ne doare drept în cot, ne oprim la

câtiva pasi de un pichet şi ne sarutam ca-n filme, vre-o trei minute. Un plutonier apare şi ar cam vrea să ne zica

să o luam din loc, că e ambasada în spatele gardului, dar noi continuam să ne pupam, el tuseste să ne faca atenti,

ne pufnes te râsul, în fine facem pasi. E urât parcul Ioanid, niciodata nu mi-a placut. Dar precis nu ştiu de ce

naiba. Poate pentru că are iarba putina şi firava, şi prea mult cacat de câine. Sau poate pentru că am avut ocazia

să cunosc o gasca ce îşi trecea zilele pe aici, toti cu parinti ajunsi, toti cu ifose şi fandoseli de-mi venea să vomit.

Bietul Ioanid…!

15 Decembrie

Numaratul şi expediatul de martis oare se îndrepta triumfal către apogeu. Lumea crede că totul tine câteva zile,

atunci la sfirsitul lui Februarie, dar de fapt începe cu o jumatate de an mai ‘naite. Muncim pe brânci, bat baloti

pe lăzi şi încarc camioane până la extenuare. S-a făcut frig rău, juliturile, zgârieturile şi loviturile de pe mâini mă

dor al naibii de tare, dar nu pot purta manusi, că se uda din cauza zapezii, umezeala amplificând chinul.

Killerul pune o coala alba de ambalaj pe o lada, şi începe să taie o bucata de slanina în cuburi mici, aproape

perfecte. Are mâini mari în comparatie cu cât e el de sus până jos, şi briceagul abia se vede dintre degete. Face

totul de parcă ar fi filmat cu încetinitorul, şi cu un fel de exactitate în miscari, ceva care mă obliga să-l urmaresc

fără să îndraznesc să-l întrerup, îmi da impresia de ritual sacru, la fel se întâmpla şi când îl privesc desfacând

lădiţe de ceasuri, face surcele pentru soba de acasă, nu-mi pot dezlipi ochii de la mâinile lui, şi dupa o vreme

parcă mi se strânge pielea pe mine, dar că un fel de eliberare de energie interioara, sau cum naiba să-i zic? Din

servieta “diplomat” scoate un borcan de mustar, şi-l pune alaturi de cuburile de slanina. E o poveste cu servieta

asta. E nemaipomenit de frumoasa, dintr-o piele fina, vişiniu închis, cu cifru la încuietori, şi rame de metal de

culoarea aurului, lucrate cu mestes ug şi temeinicie. Iti da o senzatie de placere când îti treci palma peste fetele

de piele fina şi catifelata. Costel a luat-o absolut noua, de ocazie, în cârciuma la “Apolodor”, pentru cincizeci de

lei! Servieta facea cu mult mai mult, câteva sute bune de tot, se vedea clar că nu era purtata de loc, şi Killerul e

tare mândru de ea. Înauntru gasesti tot ce nu-ti trece prin cap: mâncare, hârtie de ambalaj care seamana cu

hârtia igienica şi este folosita ca atare, sfoara, cuie, scândurele de aprins focul, şi nu de putine ori, o sticlă de

ceva bun. Acum de pilda, da la iveala o “jumatate” de afinata făcută de el. Are un talent special la făcut afinata, n-

am baut nicaieri una mai buna, nici macar aproape. Mai apare şi o pâine “Dâmbovita” rupta pe din doua, Killerul

pune totul laolalta, şi-mi zice să-i chem şi pe ceilalti. Ma zmulg cu greu de lânga el, tot ceremonialul asta parcă

m-a împietrit privindu-l, mi se furnica pielea.

Suntem cu totii adunati în jurul bunatatilor, mai puţin Vova, care, desigur, s-a dus să se spale pe mâini. În urma,

apare şi el stergându-se atent, zgârieturile şi zdreliturile îl ustura, are câteva bandaje de leucoplast, dar mie mi

se păr inutile, aşa că am renuntat să mi le mai aplic. Sticla cu afinata face un tur de salut, afinata este gustoasa şi

îndeajuns de tare să simt cum îmi alunga frigul din madulare. Mai toată dimineata mi-am petrecut-o pe afară,

prin curte, şi nici nu pot să pun prea multe toale pe mine că mă încurca în miscari. Cornel mai mult vorbeste

decât manânca, din când în când ia în vârful briceagului o bucatica de slanina, mai trage un gât de afinata, apoi

sterge lama de otel, şi servieta “diplomat” o primeste cu îngaduinta înauntru, într-unul din multele buzunare şi

despartituri. Abia dacă a ciugulit de doua-trei ori, şi acum ne priveste satisfacut cum ne înbuibam. Alcoolul ne-a

dezmortit bine, e prea mult de munca şi la zece n-am avut timp pentru escapada obisnuita, din cauza frigului în

loc de bere am schimbat-o pe tuica fiarta.

Nea Fane apare şi el, “păi bine, bă, va tineti de bairamuri şi nu ziceti nimic?”, ia câteva cubulete de slanina, trage

un gât de afinata, şi îşi aprinde o ţigară. E în forma şefu’, Steaua a terminat bine turul campionatului şi are toate

sansele în “Cupa”, o să-l mai tina euforia până dupa Anul Nou, noi îl tachinam cu obisnuitele acuzatii despre

arbitrii corupti şi meciuri câstigate pe blat, dar lui nu-i pasa, şi face mişto de “Rapidul” şi de “Craiova”, mai

precis de mine şi de Sorin. Dupa parinti, Sorin e doar pe jumatate oltean, dar cu sufletul pe de-a-ntregul, când îl

asculta pe Tudor Gheorghe plânge, şi când joaca “Universitatea”, nu-i mai trebuie nici mâncare, nici apa; îi

trebuie vodka.

16 Decembrie

Zi mare, la televizor (cât o mai exista), numai aiureli. Stau şi încerc să zdranganesc la chitara, dar mâinile îmi

sunt parcă umflate cu pompa, şi vorba lui Topârceanu… Soneria de la intrare începe să urle în dementa, precis

că e unul din gasca şi s-a uitat cu degetul pe buton. Deschid, şi Neluţu cu Paul navalesc precum în vechime

inamicii poporului Daco-Roman abia format. Paul cara pe umar o geanta ce pare că a adunat în ea toată recolta

unui CAP fruntas în întrecerea socialista. Pentru o clipa sufletul mi se umple de speranta, dar nu aud deloc

clinchete cristaline, aşa că încerc să-mi refac moralul zdruncinat de crunta dezamagire aprinzându-mi o ţigară.

Fermoarul gentii este tras cu o miscare eleganta, apropape martiala, apoi Paul se tavaleste satisfacut pe un

scaun.

Suntem cu totii în bucatarie, că am lăsat aragazul aprins, şi e cald, Neluţu a făcut deja inventarul frigiderului,

roade un copan de pui şi mormaie ceva aratând cu un deget către geanta. Ma uit înauntru, şi mai că

înmarmuresc de surpriza, e plina cu carti, multe şi nu tocmai noi. Îmi dau cu parerea că se fac necesare oarece

explicatii. Mi se ofera prompt. Paul a reusit să împrumute pe termen nelimitat câte ceva din biblioteca

intreprinderii, dar aşa, pe alese. Neluţu a mers cu el să-l ajute să care geanta aia cât bena unui camion de şai’spe

tone. Ma uit la câteva titluri, şi mă cuprinde invidia, lui Paul îi pica fisa şi râde mefistofelic. Nu stateau deloc rău

tipii la intreprinderea respectiva, o garnitura de zile mari.

Decembrie

În consignatia de la “Curtea Veche”, în afară de covoare de Buhara, unele mai mult zdrente, şi de lampadare cu

lei şi îngeraşi de tabla, sunt tot felul de lucruri mici si minunate, odată mi-am luat un tigaret de ambra lung si

plin de gratie. Spre una dintre scari, tablouri facute de mâini care când s-au nascut aveau o pensula între degete.

Între ele, un Ciucurencu în fata caruia ramân fără suflare cam cinsprezece minute. Fata de celelalte nu costa

chiar atât de mult, şi mă întreb de ce pe el nu l-or iubi oamenii la fel ca şi pe ceilalti maestrii. Adevarul este că

stă cam de mult prins în cui, cred că de o luna şi mai bine, nimeni nu vrea să-l cumpere. L-aş lua eu dacă cei

cicsprezece lei din buzunar mi-ar fi de ajuns. Printre cei mai recenti gasesc unul care-mi pare formidabil.

Tabloul e mic, pierdut printre multe altele, semnat Gh. Botan, habar n-am cine-i tipul, dar îmi atrage privirile şi

mă tine tintuit în fata culorilor.

Pe Lipscani lume şi nu prea. E frig, însa nu îndeajuns pentru a întari mâzga de pe jos. Azi mi-am luat liber, că

duminica trecuta am fost de garda, şi mă tot învârt prin oraş.

Acum nu mai ştiu încotro s-o iau. Cobor spre piata, îmi apare în drum Cafeneaua Veche, mă hotarasc să intru,

destule mese neocupate, dar nu peste mult abia de-ai să poţi gasi un scaun liber. O chelnarita arborând un aer

plictisit, parcă amarâta că trebuie să-şi piarda timpul cu mine, mă întreaba ce vreau, şi se întoarce repede cu o

cafea care miroase bine, să vedem cum o fi la gust. Îi dau banii, îi ia de parcă ar fi facuti din hârtie igienica

folosita, şi dispare dupa o uşa din spatele tejghelei. Stau ca boul şi mă uit pe geam. Aerul e cam cenuşiu, sau

poate sunt eu într-o pasa proasta. Doi tipi, la câteva mese mai încolo, vorbesc tare despre “arta pentru arta”.

Unul dintre ei are un cojoc alb şi mitos, precum ciobanii la munte, pe care n-a catadicsit să şi-l scoata. Amândoi

poarta cizme negre, până la genunchi, ca alea din armata. Încolo, destul de normali, barba, plete. Atât doar că se

zbuciuma şi gesticuleaza de parcă i-ar durea burta.

Ramân cu ochii pironiti pe geam. Doi pantofi având acelasi numar ca cei ai Cenuseresei mângâie cu gingaşie

pietrele pavajului. Posesoarea cara dupa ea o punga de plastic mare cât un sac de cartofi, şi are doi ochi verzi

aşa de frumosi că-mi vine să ies direct prin geam şi să-i sarut. Sar de pe scaun de parcă aş avea iarasi

optsprezece ani, iara nu douazeci şi trei batuti pe muche, şi dau buzna pe uşa afară.

“Frumoaso, ti-s ochii aşa de negrii, încât seara când stau culcat cu capul în poala ta…”

“Da, ştiu, aa-co-pe-riiiiiiid, paaaa-mân-tuuuuul…”

Începem să cântam amândoi melodia lui Bogardo, spre - hai să folosesc un cuvânt nu prea tare - nedumerirea

trecatorilor care se opresc aiuriti să ne priveasca. Înaintez spre ea cu gesturi largi, martiale, ca un prim solist de

opereta. Îi iau punga din mâna, apoi o iau în braţe şi ne sarutam cu mult mai mult decât ar fi fost “normal” în

conditiile date.

“Hei, ce-i cu tine pe-aici?”

“Pai tocmai audiam o prelegere despre rolul artistului în societate. Hai să intram.”

Punga e burdusita cu pachete şi pachetele, e clar, n-are rost să-i stric aranjamentele întrebând, într-un fel îmi

pare rău că s-a întâmplat aşa.

“Tu ce vrei să iei?”

“…păi…de fapt nimic.”

“Aha, păi atunci o cafea, garantez că se încadreaza perfect în nimic.”

“Ce faceai prin oraş, umbli hai-hui…”

“M-am uitat puţin prin anticariate şi la tablorile de la ‘Curtea Veche.”

“Asculta, Marian, de ce-ti pierzi tu vremea de pomana, de ce naiba nu te apuci să- nveti, uitat-te şi tu ce mâini ai,

sunt numai rani, ce te retine, că griji pe cap nu ai, slava domnului…”

“Motanule, te rog eu frumos, nu începe…”

“Bine Marian, nu încep, dar poate că am şi eu dreptul, aşa, un pic de tot, să mă gândesc la viitor.”

Îl descopar deodata la câtiva paşi în spatele scaunului ei. Pentru că nu sunt singur, îi este rusine să se apropie.

Sta în picioare, leganându-se încet de pe un picior pe celalalt, şi asteapta să-l vad. Acum mi-a prins privirea, şi

gura i se strâmba într-un fel de zâmbet care-i descopera dintii îngalbeniti. Paltonul îi atârna ca pe gard, cu vre-o

cinci numere mai mare, îl are îmbrâcat direct peste o camasa ce fuse alba acum trei-patru ani. Sta aşa,

asteptând, nestiind ce să faca, şi-a prins degetele de la mâna stânga cu celelalte şi le freaca în nestire. Stiu ce

vrea.

“Adriana, ti-au mai ramas ceva bani?”

“Ihâ, pentru ce?”

“Da-i încoace”

Îmi întinde portofelul, şi face ochii mari când aleg o hârtie de o suta, mă ridic. Ea mă urmareste neîntelegând

nimic, nici nu are cum, mă opresc lânga el şi-i zic “buna ziua”, suna ciudat, foarte oficial, dar niciodata n-am ştiut

cum să mă adresez omului astuia. “Marian, da-mi cinci lei, n-am mâncat nimic de ieri”, îi întind hârtia de o suta,

ramâne pironit nestiind ce să faca, aşa se întâmpla mereu de când îl cunosc, încă nu a învatat că-i dau cât pot de

mult, el totdeauna asteapta doar câtiva lei, în mintea lui notiunea de bani se reduce la pretul unui sfert de

“intermediara” şi a unei sute de grame de salam, acum reuşeşte să articuleze un fel de “ha”, îl simt cum tremura

tot de parcă ar fi minus douazeci de grade în cafenea, îi bag bancnota între dgete, “mă duc, mă duc la expresul

asta de-aicea, mă duc să manânc”, paseste repede privind spre mine şi facând mereu “ha”, înecat de uimire şi

fericire.

Ma întorc la masa, ea nu mă întreaba nimic, mă lasa-n pace, are ochi frumosi şi luminoşi, şi eu o iubesc nespus.

“Mai stam, sau vrei să mergem?”

“Nu, Marian, hai să mergem.”

Îi iau mâna într-a mea, încap amândoua în buzunarul hanoracului. N-aş putea spune că nu mă simt bine, dar

exista ceva care mă întoarce pe dos, ea simte, încearca să mă duca cu mintea în alta parte, ne oprim la o vitrina,

“…uite, Marian, vezi fotoliile alea de acolo, în coltul de lânga recamier, şi-a luat Liliana doua, nu-i aşa că sunt

frumoase, mie îmi plac la nebunie, dar nu maron, aş vrea albe, albe de tot, şi în fata lor, pe parchet, ceva ca o

blana de urs polar, ştii bancul ala, cum să omori un urs, îti trebuie un kilogram de faina, una bucata gheata, şi

una bucata oglinda, te duci şi te strâmbi la urs, el se ia dupa tine, tu te urci în pom, el în continuare dupa tine în

pom, când esti deasupra lui îi torni faina în cap şi te dai repede jos pe partea cealalta, ursul se da jos dupa tine, îi

dai oglinda, el se uita-n ea şi se crede urs polar, se culca pe bucata de gheata, face meningita şi moare.”

“Da, Adriana, sunt frumoase fotoliile.”

“Asculta, domnul meu, la urma urmei cine e tipul? N-aş vrea să spun lucruri nelalocul lor, dar mi se pare cam

tigan, groaznic de murdar, şi cam redus mintal.”

“Da… e tigan, adică să fiu sincer, cu precizie nu ştiu, dar arată, aşa am auzit şi de la altii, şi cred şi eu ca şi tine,

dar redus mintal nu e, ohooo…nici n-ai tu idee… Am să-ti dau suta aia înapoi când iau bani peste doua zile. Şi-ti

mulţumesc mult pentru azi.”

“Da-o naibii de suta, acum ce mai conteaza…”

“Am să ti-o dau înapoi, conteaza.”

“Marian, nu-i nevoie… “

“Ba da, e nevoie, nici nu şti tu cât e de nevoie, îti spun eu că e nevoie.”

“Bine Marian, fa cum crezi tu.”

“Am să-ti dau bani înapoi, să nu care cumva să zici nu, întelegi?”

“Da iubitule…”

“…şi dacă eu sunt un idiot şi fac tot felul de idiotenii, tu trebuie să mă aprobi tot timpul? O să-ti iei paralele

înapoi de urgenta.”

Asteapta să termin, e linistita şi plina de pace.

“Tot nu mi-ai spus cine e?”

Brusc îmi dau seama că am fost mitocan, am tipat la ea, mă abtin cu greu să nu mă feresc de cerul care mi se

prabuseste în crestet.

“Motanule, are un doctorat luat în Franta, ceva cu istoria literaturii, aşa am înteles de la terte persoane. Am

auzit nişte indivizi facând mişto de el că vorbeste tiganeste cu accent frantuzesc. Marele lui vis, însa, a fost să

cânte la vioara, şi cânta precum o cizma, de fapt nu cânta de nici un fel, produce un fel de zgomote, l-am auzit.

Nu ştiu cum de a ajuns în halul asta, cred că are cam saizeci de ani, ştiu că nu profeseaza şi nu am idee de ce, dar

aşa cum e acum, nu-l angajeaza nimeni. Daca tipi la el se sperie, îi apare pe fata o expresie de groaza ce nu poate

fi descrisa în nici un fel, şi înceraca să fuga sau să se ascunda. Din când în când, dau peste el prin oraş, mai mult

prin zona asta, deşi l-am întânlit şi prin Cismigiu, şi în sus, spre Radio. Îi dau bani. Nu vreau să te jignesc, ştii că

te iubesc mai mult decât orice pe lume şi îti cer cu umilinta iertare pentru adineaori, dar tu n-ai dreptul să-i dai.

Sau poate că, încă, nu ai dreptul. Dar nu ştiu de ce, pur şi simplu aşa simt.”

“Marian, ştii ceva? Mai sunt încă câteva ore bune până vin ai mei de la seviciu.

Hai la mine, am să fac ceva bun de mâncare iar tu o să mă lauzi ce bucatareasa nemaipomenita sunt, şi o să mă

saruti.”

“…foame, nu-mi e, am…”

“Atunci am să-ti fac nişte clatite cu dulceata de vişine, şi am să-ti dau şi un pahar cu lapte să le acompanieze. Şi

bineînteles că tu tot o să mă lauzi şi o să mă saruti.”

“Suna bine, da’ credeam că tu ştii că nu-mi place laptele, e prea alb, nu se vede prin el…”

“…iar banii e musai să mi-i înapoiezi. Şi uite, îti luasem cartea asta pentru Craciun, dar ti-o dau acum,

Baudelaire, în original, am gasit-o la anticariatul de dupa colt, ia uite din ce an… ei, ce zici matale? Acasa, dupa

clatite, tu te asezi în fotoliu, eu mă ghemui lânga tine, am să închid ochii şi îmi citesti.”

“…păi, tu le ai pe asta cu engleza…”

“Ai să-mi citesti, da?”

“Da, am să-ti citesc…”

“Şi îmi traduci ce îti place tie cel mai mult?”

“…păi, ai editia aia îngrijita de Geo Dumitrescu…”

“Nu, îmi traduci tu, aşa cum crezi tu, cu vorbele tale. Şi la sfârsit, eu am să-ti spun că te iubesc, tu mă mai saruti

odată, şi pe urma pleci repede, că nu vreau să te gaseasca ai mei când vin de la serviciu.”

Decembrie

Pe una din mese troneaza tot felul de bucate de Craciun. Printre ele descopar nişte slanina afumata, frageda de

se topeste când o atingi cu degetul. Mi-o fac imediat prietena. Bucuria cea mare vine însa de la mama Anica. Are

câte sticle de vin făcut în curte, un vin foarte negru în care trebuie să fi pus şi câtiva ciorchini de “ananas”, se

simte pe limba. Avem multe de făcut , dar nimeni nu face nimic întru prosperitatea intreprinderii. Ce naiba,

odată pe an e Craciunul. Îi dau înainte cu slanina pe care o stropesc din belsug cu vin. Mai toată lumea a adus şi

mâncare şi bautura, dar prea buna e “motorina” lui mama Anica, mi se pare că aş fi un pacatos dacă aş bea

altceva. Toate normele de ordine interioara sunt ignorate cu desavârsire, ne aprindem câte o ţigară, dezmat

total. Silvia da drumul la tranzistor şi o ascultam extaziati pe Angela Similea, care şi de data asta mi se pare

cutremuratoare… Sorin e nedumerit, “de ce nu s-o fi făcut dom’le croitoreasa?”, vinul ne face să vorbim din ce în

ce mai mult şi mai tare, îi declaram amor Clarei, iar nea Fane, pentru a nu ştiu câta oara începe să ne

povesteasca cum a fost la “Cotul Donului”, şi cum juca el poker cu Sartre. Vova îl prives te cu o mina serioasa, îl

întreaba cine a luat bani, “păi cum, bă, puteam eu să-l las pe un geniu ca el fără parale?”, “nu, şefu’, mă refeream

la ‘Cotul Donului”, începem să ne cam tavalim pe jos de râs, nea Fane, ca de obicei, a mai tras nişte coniace

înainte, în bar la Carul cu Bere, acum îi pica mai greu fisa, simte însa că ceva e în neregula, nu se supara, e om

bun şefu’, are suflet mare, cu siguranta că d-aia nici nu i-a luat banii lui Sartre, acum ne releva faptul că fii-su, în

virsta de numai cinci ani (nu prea s-a grabit nea Fane) înjura cel mai bine dintre toti copii de pe strada lui, noi îl

felicitam fierbinte pentru acest spectaculos succes, şi mai închinam câte un pahar cu vin pentru realizari

viitoare, de şi mai mare rasunet.

Nu am baut prea mult, spre marea bucurie a lui Sorin şi a lui Vova, care au ras tot. Nu avea rost să fac excese,

eram invitat seara la Costică, am fost colegi de banca în liceu şi am ramas prieteni buni şi dupa. Mai târziu, când

s-a însurat şi Rodica a nascut o fetita, i-am botezat-o, şi acum suntem şi neamuri.

Ne-am adunat la el cam toată gasca, Neluţu vine mai târziu, se îmbraca în Mos Craciun, a făcut rost de un halat

din ala rosu ce-l poarta, in perioada asta, tipii cu tarabele de loz-în-plic. Cum naiba, numai el ştie. Avem doi

candidati la cadouri, asta mica a lui Costică, şi pustiul lui Neluţu, amândoi într-o stare de excitatie imposibila.

Am ocazia să învat noi versuri din lirica pentru copii:

“Sus în pom e-un puisor’

Jos sub pom e-un betisor.

Daca tu-mi iei puisorul,

Eu te bat cu betisorul”

Nu-mi vine să cred pe ce se scot banii de la edituri. Adriana stă lânga mine pe fotoliu, mi s-a ghemuit la piept, şi

râde sanatos de inocenta dezlantuita. “Marian, o să avem şi noi copii, nu-i aşa, întii un băiat, şi dupa doi-trei ani,

o fetita. Da, vrei?” M-a luat pe nepusa masa. O privesc în ochii ei frumosi (au sprâncene ce degaja cruzime,

uneori, adaugând frumusete) şi dau afirmativ din cap. Ma saruta repede de parcă ar face o şotie, şi se lipeste iar

de mine. O cuprind pe dupa spate, în palma îi simt sânul pe sub bluza, are sâni mari şi atât de frumosi de parcă

ar fi fost facuti de comanda, continui să ţin în palma rotunjimea dulce, îmi vine să o mângii toată, of doamne, de

ce nu putem fi acasă, adică acasă la noi, să o pot mângâia când vreau, şi să-i strig din bucatarie în dormitor că o

iubesc.

Îmi aprind o ţigară, încerc să reintru în atmosfera din camera, bradul e într-adevar reusit, ce-mi place cel mai

tare este că nu are beculete clipocitoare ci lumânari adevarate, când sunt aprinse îi dau un aer de blândete şi

linis te, pe întuneric o să fie un vis. Într-un târziu apare şi Mos Craciun, care merge din greu sprijinindu-se într-o

prajina de vre-o doi metrii (la ce stâna o fi gasit-o, mai frate?). Pe umar poarta un…rucsac, în rest însa, e cel mai

autentic Mos Craciun posibil. Pustanii aproape că au paralizat de emotie, îşi ţin guritele uşor deschise şi au ochii

cât rolele de la magnetofonul profesional a lui Paul. Moşul se aşează şi se declara însetat, mă reped fără să

preget şi-i ofer un pahar cu apa minerala “Biborteni, cea mai buna din lume”, Mosul însa nu este de acord nici cu

gestul, nici cu explicatia mea, îmi arunca nişte priviri pline de jaratec şi flacari, apoi, cu vorba blânda, ne expune

teoria precum că din strabuni se ştie că iarna este anotimpul când, în fine, aflam dacă strugurii s-au copt

îndeajuns, sau nu. Se ridica abia-abia, îşi toarna singur un pahar de Otonel (a umblat Costică până l-a gasit, de a

făcut gauri în talpa pantofilor), un zâmbet îi înfloreste între mustatile şi barba de vata ce i le acopera pe cele

adevarate, şi dupa ce ne blagosloveste cu un “să traiti, copii mosului”, se aşează pe un fotoliu de unde îl scoala

pe Dan, bodoganind ceva despre lipsa de respect a generatiei tinere, şi face semn juniorilor să se apropie.

Se spun poeziile învatate şi repetate încă de acum o luna, aplauze, câte unul dintre noi mai face pe souffleur-ul

chiar dacă moşul ridica degetul a dojana, mângâieri, îmbratisari. Rucsacul contine o gramada de daruri,

ciocolata de tot felul, o pusca cu ventuze, papusi, masinute, manusi, fulare, şi ciubotele, dar nu numai pentru cei

mici ci şi pentru ceilalti, eu mă aleg cu un after-shave “Cambridge” şi… o pana pentru chitara, Adriana, cu o

geanta plus manuşi, am dat pe ele, la Fondul Plastic, salariul meu pe trei luni, ar trebuii să-i sarut picioarele lui

taica-meu care m-a finantat şi de data asta. Cam toată lumea ştie de la cine vin darurile, dar Costică şi Rodica au

fost nişte dulci, au mai adaugat câte ceva de la ei pentru fiecare. Ma gândesc acasă, la mama, i-am lăsat florile şi

darul sub pom, mai bine să-i dau un telefon, “saru’ mâna, voi ce faceti… da?… când au venit?…nu, eu mai stau pe

aici, cred că până mai târziu, da, bine, saru’ mâna”, sunt tot felul de neamuri acolo, nu ştiu de ce naiba totdeauna

mi s-a aplecat de reuniuni d-astea de familie, sunt un pacatos, ce mai încoace şi în colo, Adriana vine la mine cu

doua pahare, îmi da unul şi mă saruta, îmi sopteste că mă iubeste, ne pupam, ne pupam iar, vinul e

nemaipomenit, apare şi Neluţu din uşa dormitorului unde şi-a lăsat de o parte straiele de loz-în-plicist.

Ne asezam la taclale. Dan vorbeste în araba, un dialect mai bine zis, pe care îl întelege numai el, dar despre care

poţi să juri că este adevarata limba a Koranului. Râd până mă apuca crampele, Dan continua foarte serios să ne

explice ceva, Costică are puterea să apese pe butonul de înregistrare a magnetofonului. Rodica apare cu un vraf

de extemporale, e învatatoare la o scoala în Pantelimon, “bai, au ăştia nişte chestii de cadeti de pe scaune”, iau

unul la întâmplare, “ziua începe la ora dousprezece noaptea şi se termină în acelasi timp”, îmi aprind o ţigară şi

încerc să-mi trag sufletul, rasturnat pe un fotoliu. Vorbim într-una, când toti deodata, când fiecare în parte,

printre frânturi aud dinspre Neluţu “pot chiar să spun că America de Sud este continentul cu cea mai mare

densitate de revolutii pe kilometrul patrat”, îi prind privirea Adrianei, e în celalalt colt vorbind cu Dan, îmi arată

dintisorii şi se face că ar vrea să-i înfiga în vre-un deget de-al meu, o privesc mai departe, e frumoasa. Costică

propune să facem un biliard, “messire avem unul din ala cu ciuperca”, tragem la sorti echipele. Suntem trei într-

o echipa, eu am picat cu Dan şi Rodica, jucam pe o bere, am onoarea să fiu prima mâna şi darâm ciuperca, cum

naiba, mă umple furia dar nu zic nimic, noroc cu Rodica ce face o gramada de puncte.

Duminica

Stau de vre-un sfert de ora în statia treleibuzului, asteptând. I-am luat o garoafa de la tiganca ce are taraba chiar

în coltul cabinei de aşteptare, şi acum îmi vine să-i dau telefon Adrianei şi să-i spun că dacă nu apare în cinci

minute o să i se ofileasca floarea, că eu mă duc să trag o bere la “Rucar”, şi garoafa nu stă bine în paharul cu

bere. Un tip, ce se vede treaba că tocmai şi-a terminat bani în cârciuma mai sus amintita, se apropie de mine

clatinîndu-se, şi-mi cere respectuos o ţigară. Îl servesc, îi ofer şi foc, şi pentru că tot n-avem ceva mai bun de

făcut , ne împrietenim. Aflu că este un nestavilit iubitor de cultura, artele în general şi poezia în particular, le

devoreaza cu aviditate în fiecare zi a anului, chiar şi duminica, când toată lumea are liber şi se odihneste, da’ el

nu, el stă cu cartea în mâna. Este un model de tata de famile, şi, lucru rar, îşi iubeste soacra. Lucru şi mai rar, o

idolizeaza. Aflu că aceasta femeie este cu totul deosebita, întelepciunea, altruismul, daruirea, şi bunatatea ei

sufleteasca, au reusit încetul cu încetul să contureze în sufletul lui cele mai nobile simtiri pe care un ginere le

poate nutri pentru mama nevestei sale. Dar lucrul care îl emotioneaza pe el cel mai tare este vasta experienta

de viaţa a acestei femei. Ca atare, el considera un pacat de neiertat că oamenii din cele patru colturi ale lumii să

nu afle despre aceasta minunata mama şi mama-soacra, aşa că se va apuca să scrie o carte careia îi va da un titlu

simplu, dar de o expresivitate zdrobitoare: “Din viaţa lu’ soacra mea”.

Îl ascult fascinat, n-am mai auzit până acum o chestie ca asta. Tipul îmi cere încă o ţigară, mă execut prompt,

curios să aflu mai departe ce şi cum, dar soarta cruda curma cu nepasare laudabila mea tendinta către eruditie.

Aud vocea Adrianei care îşi cere scuze că a întârziat, aducându-mă înapoi pe pamint, de acolo de sus, din lumea

ideilor pure unde acest om reuşise să mă traga dupa el. O, vai!

“Asculta, Motane, ti-ar place să scriu o carte despre maica-ta?”

“Cum adică să scri o carte despre mama?”

“Uite-aşa, o carte în care să cânt tandretea, daruirea şi uitarea de sine, devotamentul unei soacre pentru familia

ei. O carte pe care citind-o…”

“Marian, acum o ora când am vorbit cu tine la telefon nu am sesizat nici un fel de manifestari care ar putea

produce îngrijorare colectivului de medici de spitalul ala…şti tu… Sper că n-ai patit nimic între timp, ceva, poate

un turture picat…”

“Iubita mea, cu dezamagire ţin să îti aduc la cunoştinţă faptul că nu întelegi nimic din aceasta colosala

îngemanare de sentimente care înseamna iubirea de soacra. Ar trebui să petreci ceva mai multă vreme prin

statia aia de la Rucar…”

…pentru că nu aştept troleibuzul câte douazeci de minute şi mai bine de fiecare data.”

“Zâna mea, ce înseamna douazeci de minute…”

“Zânul meu, nu înteleg ce ti s-a întâmplat, dar las-o balta! Mai bine m-ai saruta odată, dar aşa, în viteza, să nu

provocam vre-un fel de indignare cetateneasca madamei de pe scaunul ala, nu, pe rândul din stânga, aia cu

caciula din blana de hidrocarburi, ne fixeaza de când ne-am urcat….a propos, tu ai taxat bilete?”

Prea târziu pentru bilete, coborâm, şi o luam la pas spre Sala Paltului.

Catedrala Sf. Isoif a cam fost zdruncinata la cutremur, acum au început să o refaca, cu încetinitorul, mă gândesc

că din cauza fondurilor. Ma uit pe pereti şi mă cam prinde amarul vazând urmele noi de tencuiala peste vechile

decoratii. Sunt sigur, însa, că nu or să o lase aşa, au oameni de meserie care lucreaza acolo. În general nu prea

am mers eu pe la biserica (!), bă sincer să fiu nici nu îmi aduc aminte cu precizie de când n-am mai intrat într-un

lacas sfânt. Când eram copil, mama mă trimetea de Boboteaza să iau apa sfintita de la biserica Silvestru, în

apropierea careia locuiam. Umila mea contributie la notorietatea respectivei biserici a fost un geam spart la

casa parohiala din spatele ei, facând, împreuna cu Valentin, prietenul meu de nedespartit din anii copilariei,

rachete din cutii goale de conserve şi carbid. Acum, Adriana m-a rugat privindu-mă în ochi cu seriozitate

solemna să accept să o însotesc în fiecare duminica la slujba de dupa-amiaza.

La început a fost interesant, eram curios, dar dupa o vreme am început să mă plictisesc. Stau însa cuminte,

respectându-i pe ceilalti. Slujba decurge în liniste şi pace celesta, şi eu nu pot să nu mă gândesc că nu mi-ar

strica să am microfoanele şi amplificarea ce au tipii. Sînt etichetate “Shure”, şi respectiv “Vox”, mai mult decât

atât nici că-mi doresc.

Preotul pregateste bucatelele de pâine şi vinul de împartaşanie. Are o cupa superba, nu am idee dacă din metal

nobil sau doar o copie reusita, dar care aduce parcă un plus de noblete şi rafinament. Ma uit la el cum toarna

vinul…simt că-mi explodeaza o grenada în piept. Fac eforturi supraomenesti să mă abtin, să nu râd, Adriana se

uita la mine cu groaza, crede că mi-e rău, mă stercor cum pot printre banci, ajung in sfârsit afară, pot hohoti în

voie, doamne, mare pacatos mai sunt, dar ce pot face, asta mi-e informatia genetica, şi privindu-l pe preot nu

ştiu cum mi-a venit în gând Villon, îi explic Adrianei, nu-i vine să creadă, s-a înrosit la fata şi tremura, da, ştiu, e

nesimtire curata, “Marian, din consideratie şi respect pentru loc şi pentru oamenii de acolo…”. De fapt nu e

nevoie să mi se reaminteasca, nici nu m-a încercat vreodata un altfel de gând, dar acum pur şi simplu s-a

întâmplat să-mi vina în minte asociatia asta de idei, îmi vine iar să râd, îmi musc buza încercând să nu, dacă râd

acum, în fata ei, e rău de tot, ea îmi tot explica ceva facându-mi morala. Ne întoarcem la locurile noaste, lumea

se uita la mine cu compasiune, ei tot cred că mie mi se facuse rău, încerc să-mi golesc mintea de oricealtceva şi

să fiu atent la slujba, că sunt băiat destept şi dacă vreau pot să o fac, şi oricum trebuie să ies până la urma basma

curata şi din chestia asta.

La întoarcere ne oprim în barul de la “Turn”. Ea e încă suparata rău, eu mă simt vinovat şi bun de dus la

spânzuratoare, drept care am nevoie de ceva să-mi întremeze psihicul. Ne asezam la o masa, nu zicem o vorba

nici unul, nimic, ne prindem privirile şi stam aşa câteva secunde. “Iarta-mă , Adriana, zau, n-o să se mai

întâmple”. Are mâini mici, “mângâiecioase”, îmi place când mi le trece prin păr sau pe fata. “Daca nu erai aşa

dement, nu cred că mă uitam la tine”, eu îi mulţumesc pentru destainuire.

Apare un chelner care ne întreaba ce vrem, vorbeste cu noi şi se uita pe pereti, mă enerveaza, îi spun să ne

aduca un Cinzano şi un coniac, apoi îl întreb dacă a terminat de numarat. Ramâne cu ochii pironiti pe mine, în

fine are o reactie om normal şi mă întreaba ce să numere. “Caii verzi, desigur”, şi îi zâmbesc ca pe platoul de

filmare. Ar avea la îndemâna o scumiera cu care să-mi dea în cap, se controleaza cu greu. Pâna să ne aduca

comanda, Adriana îmi da bani pentru nota de plata, că eu iar sunt pe geanta, şi n-am mai îndraznit să-i cer lui

taica-meu…

Iarna

Bebel stă o clipa concentrându-se cât poate el de mai mult şi mai mult, sprijinit bine în betele schiurilor, şi

încercând să adopte o pozitie cât mai apropiata de a celora pe care i-a vazut la televizor, la Val d’Isere şi St.

Moritz. Panta e mica şi scurta, tine doar douazeci-treizeci de metrii, dar inventiile alea pe care le are el în

picioare prinse de clapari au fost facute să alunece, aşa că legile fizicii actioneaza din plin şi viteza creste din ce

în ce, sugerând puternic că prima lectie de schi a lui Bebelu se întrevede a fi nefasta. Dupa câte reusim să ne

dăm seama de pe margine, l-a cam cuprins panica, şi nestiind cum să se opreasca altfel, se napusteste cu

încredere oarba într-un troian de zapada, lasându-se să cada din viteza. În secunda urmatoare atât el, cât şi

spectatorii, concluzioneaza fortati de circumstante că alegerea a fost cât se poate de neinspirata, sub omatul

imaculat zacând o buturuga de brad care în nici un caz nu reprezenta un raspuns la necesitatea stringenta pe

care bravul schior o revendica cu disperare. Ca o încununare nefasta, unul dintre schiuri se desprinse din clapar

şi o lua la vale de unul singur, nerabdator să ajunga mai cât repede în Predeal.

Clabucet-Plecare e o cabana (sau hotel, sau cabana-hotel) frumoasa şi la care, în principiu, se ajunge uşor. Ne-

am hotarât să facem revelionul aici, câtiva din gaşcă au fost fericiti că or să schieze, o pasiune care din punctul

meu de vedere costa cam scump, şi nu mă refer la oase rupte ci la echipament. Pai bicicleta mea “semicursiera”

made în USSR costa cât un singur clapar! Am spus că în locul asta se ajunge uşor în principiu, întrucât exista

telescaunul. În practica, uneori e mai dificil, cu acente de divertisment, dar nedorit.

Asa şi acum, pentru că a trebuit să stau ieri mai târziu la lucru să terminam lăzile pentru o comanda, n-am putut

pleca odată cu ceilalti, şi astfel am ajuns cu un tren în urma lor. Adica exact la timp să nu mai prind deschis

telescaunul. Bebel şi Valeriu mă aşteptau în gara, mai facusera ceva cumparaturi până una-alta, ambitionându-

se să lichideze jumatate din stocul de vodka a unei Alimentari.

Iarna întunericul se lasa repede, la munte, însa, şi mai repede, se ascunde soarele dupa culmi, şi perspectiva de

a urca Clabucetul prin nameti, cu magnetofonul într-o mâna şi chitara în cealalta, mi-a umplut sufletul de

bucurii ascunse şi până la momentul respectiv, nebanuite. Neavând alta alternativa o luam uşor-uşor pe sub

linia de teleferic că să nu pirdem drumul, un vânticel subtire ne daruie din plin cu mângâierea lui plus nişte

bobite de gheata ce le revarsa asupra-ne încercând să ne faca să nu ne plictisim de monotonia drumului.

Curând, Bebelu ne-a anuntat că lui îi este cam rău, îl doare ficatul, a avut hepatita prin anul doi de liceu, chestie

care nu-l împiedica nicidecum în a-şi da silinta să verifice cât mai des veridicitatea dictonului ala cu vinul şi

adevarul, doar că el îi da o tenta slava, incolora, inodora, si rafinata perfect. Eu am luat-o înainte încercând să

ajung cât mai repede şi să-i anunt pe cei de la cabana, şi doi Salvamontisti s-au pornit imediat întru ajotorarea

napastuitilor. La nici un sfert de ora dupa ce pleaca ei, cine apare înfruntând cu vitejie urgiile dezlantuite,

Bebelu şi Valeriu, mândrii nevoie mare de izbânda. Explicatii, nu, nu s-au întânlit cu nimeni pe drum, dupa ceva

vreme primim telefon de jos de la “sosire”, bietii salvamontisti tot cautându-i prin troiene şi nedând de ei, au

ajuns până jos în vale, acum că trebuie să o ia piepits înapoi, mi se creeaza aşa, o presimtire vaga, că vor avea

câte ceva de spus când vor fi înapoi la hotel. Bebel arată însa într-adevar cam dus cu duhul, îl dezbracam şi-l

bagam în pat, cineva îi face o supa din cuburi “Vegeta”, el însa are încă puterea să-şi exprime ultima dorinta care

bine înteles că suna aşa: “da’ nişte vodka n-aveti?”. Asta înseamna că este pe calea cea buna, totuşi nu-i dăm

altceva decât supa, el sufera profund, acut, deh, aşa e viaţa. Valeriu îşi face cunoscuta convingerea că un strop

de alcool în supa nu poate să fie ceva rău, ce, în cafea nu se pune coniac, îşi ia şi el o ceasca de supa, tine sticlă de

vodka în cealalta mâna, stă o clipa pe gânduri, apoi trage un gât zdravan din ea, se cutremura, dar întelegem cu

toti că are nevoie , e încă vânat de frig, ne anunta că avem dreptate, vodka nu trebuie pusa în supa, de fapt se

bea cel mai bine fără să fie amestecata cu nimic altceva. Îl întreb dacă totuşi n-ar vrea nişte gheata - că n-a avut

destula pe munte-n sus… - se uita la mine ca la un ianmic public, râdem, totul este O. K.

Acum am iesit să admiram frumusetile patriei, vremea e superba, nu pot să cred de cum a fost noaptea trecuta.

Mai devreme au sosit şi Gelu cu Gabriela, Bebelu ne anunta că el a terminat pe viaţa cu antrenamentele pe

schiuri, cineva propune să o luam piepits spre Gârbova, aprobare unanima, într-un cor ce suna exact ca ala al

Casei de Cultura din Babadag. Pe drum spre Gârbova, lume ca pe Calea Victoriei, copii, casetofoane, schiori

strigând “pârtie” cu o disperare similara, îmi închipui, însetatilor calatori prin Sahara strâgând “apa”. Nu le prea

am eu pe asta cu bucuriile iernii, dar prea e soare şi frumos afară, fac un bulgare şi-l trimit între omoplatii lui

Valeriu, ce merge la câtiva pasi în fata mea, începe batalia, zapada este excelenta, se preseaza uşor între palme

şi ramâne aşa, strânsa. Încurcam rău pe schiorii care ne cam înjura, câte un bulgare mai gaseste din când în

când, cu totul întâmplator - bineânteles - fizionomia unui pusti al carui parinte de gen masculin, cuprins subit

de bunavointa şi sentimentul îndeplinirii datoriilor civice, începe să ne povesteasca despre anumite înclinatii

sexuale pe care cu mândrie le poseda şi pe care le-ar dorii experimentate pe noi şi pe toate rudele noastre.

Dan, care e în anul doi la biologie, mai corecteaza pe câte unul luminându-l cu denumirile latinesti ale

termenilor utilizati, şi încercând să-i explice, într-o forma mai sumara, uimitoarele întâmplari ce au loc in

procesul reproducerii sexuale. Gelu încearca să se fereasca de un bulgare, aluneca, şi gaseste că cel mai bun

lucru pe care ar putea să-l faca în conditiile date ar fi să se odihneasca un pic într-o vagauna din marginea

drumului, spre care aluneca pe zapada, fără sperante de frânare. Gabriela îi striga cu deznadejde în gals,

“iubireee, te duci de râpa”, remarca mi se pare oarecum neclara, o întreb la ce naiba s-a referit, câtiva oameni de

prin-prejur încep să râda, adică antren, bucurie, recreatie, şi divertisment, că la emisiunea aia de la radio,

duminica la prinz, sau ca în pliantele ONT de la agentia unde lucreaza Bebelu.

La Gârbova, pe micul platou din fata cabanei se joaca fotbal, păi altceva ce să faca Românul, cu toate că nu pot să

nu mă gândesc că mai bine am fi jucat mai mult fotbal să ne calificam în Spania, şi mai puţin aici. La orice m-aş fi

asteptat, dar chestia asta mă depaseste de sus puna jos. Întâi, că dupa vifornita de azi-noapte, zapada are cam

patruzeci de centimetrii, cu tot calcatul şi ras-calcatul de bocanci, şi apoi, că mingea nu se rostogoleste de nici

un fel, totul seamana mai mult a rugby…dar e frumos, pe cinstea mea că e frumos, stau şi privesc, uite domnule

ce-nseamna să-ti placa sportul asta! Nevestele şi copii tipa şi se agita de pe margine şi-i încurajeaza pe

combatantii care probabil au zapada şi în chiloti, o doamna, care de altfel nu prea arată a mare microbista, stă

concentrata o vreme, apoi deodata, cu o putere exploziva imposibil de banuit, îşi anunta consortul că dacă nu da

gol, diseara să-şi ia adio de la oarece activitati matrimoniale. Ma încânta perspective de a mă alatura nebuniei

generale, dar nu am cum, echipele sunt complete şi au început, se vede treaba mai demult, îmi pare tare rău,

până la urma încerc să mă mulţumesc doar cu spectacolul.

În cabana, îmbulzeala, fum, şi miros de macheala, adică o atmosfera tip, de associat cu idea de “urcând pe munti,

iu-hu!”. Bem câte un ceai cu rom, mai luam şi un rom fără ceai, mă napadesc aducerile aminte. Prima oara am

fost aici acum vre-o cincisprezece ani într-o vacanta de primavara, pe vremea aia nu-mi pasa de nimic, nici

macar de temele pentru adoua zi… O privesc pe Adriana, e vesela şi se simte bine, îi place muntele, îi stă bine cu

hanoracul ce-l are, aş vrea să-i spun că-i frumoasa ca o floare, comparatie banala şi ras-uzata, devenita la fel de

apreciata literar ca şi o lista de inventar la cooperativa aia de colectat sticle şi borcane, eu o vreau însa pentru

că aşa este, frumoasa ca o floare, simt un fel de strânsoare în piept, aş vrea să o pot face fericita toată viaţa, dar

cu cei 1400 de lei pe luna cât am eu salariu sunt idiot dacă cred că voi putea - oare cei ce erau cu mine aici, în

tabara, acum cinsprezece ani ce salariu or fi având acum?

Poate că au apartament, mobile şi covor, tot felul de alte lemne şi cârpe înprâstiate prin casa, curând vor mai

adauga ceva în sufragerie sau în dormitor, eu nu numai că nu am ce adauga dar nici macar nu m-am gândit la

activitati domestice, mi-am risipit ani pe habar n-am ce, ştiu bine că ei nu-i pasa ce sunt şi cât am, nu acum, dar

peste zece ani? Atunci taica-meu nu o să mai fie să-mi tina cont deschis. De făcut nu ştiu să fac nimic, cu cititul

nu mă angajeaza nimeni. Trebuie să mă pun cu burta pe carte, dar nu vreau, nu pentru că sunt lenes, nu pentru

că sunt tâmpit, ci pentru că nu pot accepta să fiu fortat să o fac, pentru că dacă nu o fac nu am nici o sansa

cinstita de a intra în “rândul lumii”, dar eu, doamne, acum ce sunt, nu sunt şi eu “lume”?

Gelu mă scoate din gândurile negre încercând să-mi arate ceva, încerc să-mi revin şi să înteleg ce vrea. Pe uşa

cabanei tocmai a intrat un cuplu, el, palton negru, costum, cravata, ea, haina de blana, rochie, pantofi cu toc, nu

pot accepta idea, e absurd, cred că le-au avut la pachet şi s-au schimbat înainte să între, sau poate că stau la

cabana şi doar au iesit până în pridvor să-şi faca privirea roata peste culmile muntilor, ca Decebal; ăştia ori nu

sunt în toate mintile, or poate fac pe nebunii? Inclin să iau de buna prima ipoteza, ceilalti se uita şi ei ca la urs,

dar perechea respectiva nu are probleme, se simt excelent, până la urma, bravo lor că-i doare-n cot!

Ca tot n-avem altceva mai bun de făcut , o luam în sus spre culmea Gîrbovei, fără nici o graba. Daca ar fi

magazine pe margine aş crede că suntem pe Lipscani, unii vin, altii se duc, şi mai exista şi o categorie care stau,

pur şi simplu, au urcat o bucata de drum şi acum s-au asezat în zapada, şi se uita jos în vale. De fapt, sincer

vorbind, toată chestia asta luata în sine e cam aiurea: ne ducem ca să ne întoarcem.

Restaurantul de la Clabucet Plecare arată excelent, şi-au dat silinta oamenii ce lucreaza aici când l-au amenajat

pentru seara de Revelion. De altfel, toată organizarea este cum nu se poate de mai superlativa: mîncare este de

nota zece, chenaritele la fel, dacă ai nevoie de ceva nu trebuie să astepti până te apuca ameteala. Absolut de

necrezut a fost că am gasit, când ne-am asezat la masa, câte un pachet de Kent în dreptul locului fiecaruia. În

total nu înseamna chaiar mult, cam patru-cinci cartuse, mă gândesc totuşi la aspectele legale pe care a trebuit să

le rezolve seful de unitate, ei nu au “Shop”. Au muzica “disco”, la zi, e un magnetofon ascuns pe undeva, îmi

place că nu l-au dat prea tare, te poţi întelege perfect cu persoana caruia i te adresezi, fără să ragnesti ca un

disperat. Oamenii din jur, fel de fel. Nu prea mulţi, că nici prea multe camere nu sunt pe etaje. Una peste alta, am

făcut o afacere buna venind aici.

Încerc câtiva pasi pe ritmul muzicii, sub supravegherea Adrianei. Ca de obicei, nu prea merge, habar n-am ce să

fac cu picioarele. Ma bâţâi totuşi , cum pot, toti în jurul meu fac de fapt cam acelasi lucru. Nu ştiu cum naiba, dar

s-a nimerit că în jur să nu fie nici snobism, nici mitocanie, lucru rar. De obicei este imposibil să nu dai peste aşa

ceva la o petrecere, dar uite că se întâmpla şi minuni d-astea. Daca aş spune că nu mă simt bine, aş fi un

mincinos.

Peste puţin o să fie miezul noptii, mai îmbâtrânim puţin, ce chestie, totdeauna oamenii, atunci când

îmbâtrânesc, petrec, ori de revelion, ori de ziua lor, dar petrec, e un fel de paradox, nu-i aşa, hai să râdem că

suntem mai aproape de cosciug - aoleu, devin macabru, în jur se pregatesc sticle de sampanie, mă trezesc cu

una în braţe, voi avea onoarea să o deschid în cinstea Anului Nou. Mai sunt doar câteva minute, la televizor se

spune ceva despre pace şi prietenie, da, în fond - macar odată - are dreptate, e frumos să ne gândim acum că au

nevoie copii de cine ştie de pe unde să poata spune “tata”, ori “mama”, am totuşi oarece neclaritati pendulând

între vorbele spuse la televizor şi oarece realitati ale vietii de zi cu zi, îmi dau seama însa că nu este momentul

să le am, încep să rasucesc sârma de pe dopul de plastic, alte sticle au început deja să pocneasca, încă un pic şi a

mea o să faca acelasi lucru, cineva îmi zice ceva, nu pot să aud din cauza ovatiilor şi uralelor, mă întorc puţin,

dopul de la sticlă sare, nu-mi dau seama că o ţin orizontal, îndreptata spre cealalta parte a mesei, lichidul nobil

tâsneste ca din cisterna pompierilor,cineva tipa, şi tipa, eu ramân interzis, am reusit să distrug doua rochii de

zile mari la care s-a muncit, probabil, din august, plus coafurile şi machiajul adiacent, împrejur lumea cade de

pe scaune de râs, înclusiv sotii respectivelor, cineva spune că asta e semn de noroc şi belsug, cum o fi ajuns la

concluzia asta nu am idee dar îi mulţumesc în gând, l-aş îmbratisa dacă n-aş fi ramas întepenit cu sticlă goala în

mâini, doamnele în cauza se retrag gratios în camere pentru a-şi reface tinuta, nu s-au prea bucurat multă

vreme de ea, eu mă simt penibil, mi se întinde o alta sticlă, o desfac încet, cu atentie maxima, în fine nu dau chix,

sampania asta e buna şi parfumata, de obicei nu o pot suferii, nu înteleg ce gasesc oamenii la ea, ciocnim şi ne

uram “La Multi Ani”, gata suntem mai batrâni şi mai întelepti.

Februarie

Depozitul asta de unde trebuie să luam marfa, de fapt n-a fost făcut să fie depozit. Este un fel de prelungire a

parterului unui bloc, de care este legat printr-un hol mare, mai mult lung, formând astfel un “H” ciuntit rău. Stau

încă de dimineata cu Sorin, şi asteptam să vina camionul, să-l încarcam. Intre timp, de plictiseala, ne-am apucat

să jucam fotbal “pe suflate”, cu o moneda de douazeci şi cinci de bani, pe pervazul lat, de imitatie de marmora, a

unui geam. E frumos şi cald afară, sfirsitul asta de iarna ne cam rasfata, însa zapada s-a amestecat cu noroiul, şi

rezultatul, o fles caiala urâta, neagra-maronie, umple oraşul. Asa că preferam holul.

Locatarii blocului au plantat în spatiul dinte laturile “H”-ului un stejar. La adapost, ferit de crivat iarna şi de

arşita vara, s-a făcut maricel, să aiba cam opt-zece ani, cu corana rotunda, superba. Anul trecut, pe când

venisem tot aşa să luam nişte lăzi, tocmai începeau să se îngalbeneasca ghindele. Mai aveam un coechipier pe

vremea aia, Ninel, acum s-a dus la o s coala de locotenenti de pompieri, pare-se că-i o leaca cam zburdalnic din

puctul alora de vedere. Din joaca, Killerul ia câteva ghinde şi începe să le scoata din ghioc. Animat de o genua

curiozitate stiintifica şi impulsionat până la extaz de dorinta de a patrunde tainele naturii, Ninel încearca să

dobândeasca noi cunostinte în materie: “Da’ ce faci Cornelu cu ele?”

“Cum ce fac, le manânc”.

“Pai, ce, mă , sunt bune de mâncat?”

“Care, astea? Vai de mine, da’ ce, tu n-ai ştiut? Şi vreau să-i duc şi lu’ ‘unguroaica’ (asta-i un fel de prietena de-a

lui) vre-o trei-patru kile, să facadulceata. E nemaipomenita.”

“Hai, mă, tu vorbesti serios?”

“Bine, mă, Ninele, chiar aşa mă crezi, ce naiba, ia şi tu câteva şi gusta, şi mai adu’ şi mie.”

Se întinde Ninel cât poate şi alege cam doi pumni din cele ce i se părură mai mari, şi apare scuipând şi încercând

să scape de amareala din gura. Sorin, serios, întra şi el în joc.

“Ce-i, nu-ti plac?”

“Ce naiba, bă, sunt amare ca dracu’, astea nu-s bune de mâncat.”

“Pai, ia arată, de care-ai luat, a…tu nu vezi, mă, că sunt necoapte, sunt verzi de tot. Alege şi tu d-alea mai

pârguite…ui-te, pe craca aia mai batuta de soare…mama, ce mişto sunt alea d-acolo, nici crude, nici prea coapte,

exact cum sunt mai bune…”

Ce-o fi avut în minte Ninel în ziua aia, nu pot să-mi închipui, şi nici nu încerc. Atâta doar că s-a catarat cu chiu cu

vai în pom, şi a reuşit să ajunga la craca cu pricina ghidat de noi, care parcă asistam la filmarile pentru “Tarzan,

omu’ jungli”. Sarmanul băiat se întindea şi se rasucea în toate felurile, sfatuit de noi cu bunavointa prieteneasca

şi competenta de connesseuri, bucuroşi că-l putem ajuta, dupa umilele noastre posibilitati, să patrunda triumfal

pe portile cunoasterii.

“Uite alea d-acolo, da…ce naiba faci, mă , un’ te uiti, craca aia din stânga, aşa, mai jos puţin…ia vezi…”

“…sunt amare, bă, nu-s bune…”

“Cum naiba, bai Ninele, tu esti sigur c-ai luat din alea din care ti-am aratat, ia vezi…”

… şi tot aşa, până a iesit la balcon un tip ce locuia la eajul unu, şi ne-a informat că el lucreaza de noapte şi că ar

vrea să doarma la ora respectiva. Cât o mai fi trait Ninel cu impresia că ghindele sunt bune de dulceata, nu ştiu,

că mai apoi am evitat cu totii să deschidem discutia pe subiectul respectiv. Mult mai târziu, când eram iesiti la

“Comedia” pentru o bere scurta, Cornel a zis aşa, într-o doara, uitându-se lung pe geam: “mama, ce-ar fi mers

nişte ghinde la berea asta…”, noi, cum am putut, ne-am înabuşit un zâmbet, iar Ninel s-a făcut putintel cam rosu

în obrajori. Dar asta a fost tot.

Primavara

Cerul l-a umplut primavara de mirosuri salbatece şi blânde. Din pamânt, iarba îcearcă din greu să strabata

printre frunzele pe jumatate putrede. Ma bucur strivind amestecul asta de ce-a fost şi ce-o să fie (sadism

scuzabil, efemer, pe toti ne bântuie astenia acum, că iarna a trecut) îmi privesc urmele lasate, pasul se prinde în

pamântul reavan şi ramâne acolo, parcă abia asteapta să scape de mine. Apa lacului e stravezie şi proaspata,

zapezile şi ploile au spalat-o de jegul lăsat peste vara de înotatorii vajnici. Algele unduioase - blestemul

pescarilor, i-au tâlharit cât au putut de ace şi guta - împlinesc linistea darnica a “gropii”. E un nume ciudat,

“Flax”, mereu m-am întrebat de unde o fi venit, dacă aşa l-a chemat pe vre-un individ, sau dacă e doar o porecla.

Oficial, “zona de agrement” se chiama Parcul IOR, dar vechiul nume este încă folosit, mai ales pentru portiunea

mai puţin amenajata de dincolo de pod. O broasca testoasa se îndrepta spre nu ştiu unde, este o aparitie stranie

aici, aproape că frizeaza incredibilul - cum de-o fi supravietuit printre casetofoane şi sticle de bere, peste puţin

va începe din nou dementa, vai de capul ei… O necajesc şi eu întorcând-o mereu din drum, ea accepta totul cu

întelepciune, mai devreme sau mai târziu tot o să scape de nebun, încearca să gaseasca o directie optima, în fine

o las în pace şi ea plonjeaza bâlbâdâcind în balta. O urmaresc cum se duce spre adânc şi se ascunde printre

ierburi, trebuie că are ea vre-o afacere, ceva, pe acolo, ştie ea ce ştie.

Într-o seara

S-a întâmplat astfel: Lăcrămioara, nevasta lui Dan R., e stewardessa. Venind de la Cluj, cineva a rugat-o să ia un

pachet pentru un prieten din Bucuresti, spunându-i că înauntru e o rata. Lacramioara a acceptat, era o chestie

simpla care nu lasa să se întrevada nici un fel deneplaceri. Faza s-a petrecut repede şi curând dupa plecarea

respectivului, a descoperit căe vorba de o rata vie, amanunt ce nu intrase în calculele Lacramioarei. Dupa o

vreme, respectiva pasare a reusit, naiba ştie cum, să iasa din cutia ei de carton, şi a început să zboare prinavion,

dovedind o vitalitate şi o buna dispozitie greu de banuit. Insuccesul deplin al colectivului de stewrdesse în

încercarea de a prinde rata a rezultat în solidarizarea în masa a calatorilor, determinându-i să intervina activ

întu solutionarea problemei, era doar o chestiune de într-ajutorare cetateneasca, nu puteau să stea aşa, cu

mâinile în sân şi să priveasca nepasatori la stradaniile semenilor lor. Într-un final, aproape de cerul Brasovului,

jocul de v-ati-ascunselea lua sfârsit, şi raţa fu din nou întrodusa în cutia ei, care în prealabil a fost trecuta printr-

un minutios proces de ranforsare şi verificare.

Adevarata situatie critica s-a ivit însa mult mai târziu, când, ajunsa acasă, dupa ce şi-a tocit cam un centimetru

din degetul aratator pe discul telefonului, Lacramioara a anuntat entuziasmata că respectivul destinatar nu e

acasă, ca atare trebuiau să se îngrijeasca cumva de sarmana pasare ce începuse, dupa atâtea ore de stat în cutie,

să-şi cam dea duhul. Întrucât dupa alte câteva ore de încercat la telefon, datele problemei ramasesera identice,

a fost necesara convocarea consiliului de familie şi prieteni pentru a gasi un raspuns la întrebarea, “ce facem cu

raţa?”. Propunerea mea onesta de a o contacta pe Margareta Pâslaru, care potrivit repertoriului etalat într-un

film de mare succes, se pare că avea cunostinte temeinice în domeniu, a fost respinsa cu oarece lehamite, chiar

vehementa, pot spune, de către ceilalti, o atitudine ce mi-a asternut o usoara umbra de mâhnire în suflet,

sentiment pe care mi l-am exteriorizat prompt, dar fără succes. În disperare de cauza, a fost contactat prietenul

nostru Gogu, ornitolog cu îndelungate stadii de lucru în Delta, şi care ne-a promis solemn că se va înfiinta la fata

locului cât mai repede cu putinta.

În asteptatrea susnumitului, stau cu Dan R. în baie, domiciliul ad-hoc al ratei, îi admiram culorile penelor,

superbe de altfel, şi ne întrebam ce naiba să-i mai facem să-i intram în favoruri. I-am oferit de mâcare tot ce ne-

a trecut prin minte, inclusiv ciocolata şi ardei umpluti, ea a refuzat cu îndaratnicie să guste macar, a baut doar

putina apa. Din când în când, în semn de protest, scate câte un “mac” gros, de parcă ar cânta la trombon.

Din cinci în cinci minute Lacramioara ne striga din sufragerie întrebându-ne dacă “bruta” e în toate facultatile ei

fizice şi dacă are un comportament normal, parcă noi stim ce-i aia “normal”. Având în vedere că biata pasare

este aproape înfasurata în sfoara pentru a preântâmpina alte izbucniri de temperament de genul celor din

avion, da, putem zice că se comporta “normal”.

Dupa o ora, apare şi Gogu, ce locuieste de fapt la numai câteva blocuri mai încolo, şi care are pe el doar un halat

de baie de-al nevestisi, “jlapi”, un turban făcut dintr-un prosop de baie, dar cu ceasul la mâna - la ce naiba i-o fi

trebuit ceas? Ne gaseste holbându-ne spre cada de baie, îi aratam rata, şi îl cuprinde un entuziasm brusc, de sus

până jos: “păi asta-i un ratoi de un an!”. Exact ce vroiam noi să stim. Acum, că totul s-a rezolvat la modul cel mai

fericit cu putinta, putem în fine, să ne relaxam, să ne aprindem o ţigară, şi să bem un pahar de bere! Dan R. stă

pe capacul WC-ului, cu fata luminata de revelatia momentului, “extraordinar, Gogule, stai aşa să-i spun şi maica-

mi, mamaaaa…auzi ce zice Gogu, că chestia asta e un ratoi de un an, nu-i aşa că e formidabil?”

Gogu însa nu are timp de mistoul nostru, cauta pasarea la picioare să vadă dacă nu are inel de înregistrare, nu

gases te nimic, o mângâie şi-i desface larg o aripa minunându-se de culori. Apoi ne ia la rost.

“Are gusa goala, voi sunteti criminali, nu i-ati dat nimic de mâncare…”

“Nu, Gogule, în afară de tot ce-am gasit în frigider, nu i-am dat nimic altceva. De fapt, ar mai fi nişte varza

murata pe balcon, dar am banuit că n-o să să dea în vânt dupa ea, aşa că am renuntat, dacă am greşit te rog să ne

ierti, n-o să mai facem, îti dau cunvântul meu de onoare, uite, o vom pastra toată pentru o viitoare ocazie. Tu zii

acum ce naiba facem cu rata, că nu dăm de beneficiar, şi ni-e să nu moara, naibii.”

Faptul că acum ne-am familiarizat cu genul şi specia carora le apartine zburatoarea nu ni se pare un adaos prea

consistent în solutionarea problemei, dar ascultam în continuare, cu rabdare şi oarece admiratie, o prelegere

despre conditiile naturale în care aceasta vietuitoare îşi desfasoara ciclul vietii, ne îmbogatim discutia cu

termeni ca habitat, ecosistem, bionisa, şi timid, îmi exprim parerea că pestisorii din acvariu şi stuful ornamental

din sufragerie ar putea suplini într-o oarece masura ce-i lipseste ratei să se simta bine. Dan R. se bate cu palma

peste frunte aducându-şi aminte că mai are nişte cutii de sardele, o grea dilema vine să întunece aceasta

luminoasa explozie a spiritului, îl întreaba pe Bio-Gogu ce crede el că-i place ratei mai mult la peste, usturoi sau

lamîie, bruta se dezlantuie macaind, cineva din vecini bate în calorifer că tocmai se termină telejurnalul de

noapte şi probabil că respectivul vrea să se bage în pat, demascam fără crutare, într-o luare ad-hoc de

atititudine, înclinatiile mic-burgheze către revizionism, lene şi huzur a unora dintre semenii nostri, rata ne

aproba macaind în continuare, cu veselie. Cu parere de rău, anunt oficial că este timpul să plec acasă, Dan R. mă

priveste crunt, mă simt cuprins de rusine şi cainta.

A doua zi am aflat că spre miezul noptii s-au limpezit apele, respectivul destinatar fiind gasit, în fine, la telefon,

şi venind într-un taxi să-şi ia cadoul, sau datorie, sau ce-o fi fost.

Primavara

Printre câmpuri, drumul se strecoara cu serpuiri lungi, line, adâncindu-se sau urcând, din când în când, dintr-o

vale mica, abia simtita. În rastimpuri, de-a drepata sau de-a stânga, în departare, apar solitari, ori câte doi-trei

laolalta, pomi, spargând monotonia întinderii de tarâna. Sunt duzi mari, batrâni, puşi de oameni să aiba loc de

adapost împotriva arsitei, vara, pe timpul ragazului de prânz. Din sat până la râu sunt cam doisprezece-

treisprezece kilometri despartiti la jumatete cale de o fântâna cu roata.

Buduroaiele, de vechime şi umezeala, s-au acoperit cu muschi gros şi moale. Verdele hraparet a cuprins şi

galeata de lemn, şi o senzatie ciudata, apropape halucinanta, te cuprinde când bei, de esti obisnuit s-o faci

numai din pahar de sticlă. Putul este foarte adânc, lumina nu prea ajunge până jos, şi apa se vede doar ca o

umbra neagra, un cerc mic cât podul palmei, undeva în fundul pamântului, trimitindu-şi mesaje reverberate

când picaturi cad din galeata urcând.

Dintr-o data câmpul se rupe în fata, în dreapata drumului o cruce mare cât un stat de om, încrustata cu litere

chirilice cioplite în piatra, anunta parcă sfârsitul ţarinei. De aici încolo drumul se numeste “şughiţă”, şi coboara

îngust, taind înspre râu malul înalt cât Intercontinentalul. Pe alocuri nisipul amestecat cu praf e adânc de doua

palme, panta e mare şi încâlcita. Decorul se desprinde dintr-o alta lume, râpe înversunate, coltoase, încearca să

te opreasca, să te alunge. Tot atât de brusc cum a început, şughiţa se largeste pe negândite, şi o ţara noua şi

calma îti apare privirilor. Din gura râpei până în apa Ialomitei sunt cam trei sute de metri, dar în multe locuri

râul taie de fapt direct în malul înalt şi vertical. Aici, în largire, este locul pe care a fost aşezat satul în vhechime.

De trei generatii, din cauza inundatiilor de fiecare primavara, oamenii s-au mutat spre miazazi. Au ramas

temelia bisericii şi câteva cruci în cimitir.

O mica gradina de legume ascunsa dupa un colt de mal, şi un mic lac artificial, cam cât doua terenuri de fotbal,

înconjurat de o multime de maslini salbateci şi cucerit definitiv de stuf şi papura, sunt noile amenajari. Din

toamna până-n primavara, însa, nu calca nimeni pe aici. Râul face un cot mare, de fapt pe mulţi kilometri cursul

e nehotarât, sinuos. Peretele abrupt al râpei l-a oprit şi întors din drum. Apa a acceptat, dar a ros din mal încet

şi sigur, formând un fel de streasina imensa ce probabil că se va surpa cândva.

Nu avem corturi, ne-am pus sacii de dormit direct pe iarba abia rasarita. Din când în când, un fel de pudra

lichida coboara spre noi din norii sprijiniti parcă pe culmile râpei, nu de ajuns de uda să treaca prin materialul

hanoracelor. Ne-a chinuit însa mult până să aprindem focul, lemnul îmbibat de umezeala s-a lăsat cu greu

praduit de flacari. Nu e frig de loc, şi miroase a salbaticie. Îmi place tare mult aici, în copilarie plecam de acasă,

din sat, şi haladuiam în nestire printre maluri, uneori dormind peste noapte la câte o stâna încropita doar

pentru vara.

Stau bagat până la nas în sacul de dormit şi mă gândesc la nimic. Citiva ulii se rotesc deasupra noastra - ne-or fi

crezând tocmai nimeriti pentru micul dejun? Ceasul e trecut puţin de ora sapte. Dan a ieşit din scutece şi s-a

apucat să faca ceai. Pâna să fiarba apa, s-a dezbracat şi s-a dus să se spele în Ialomita. Ne-am luat cu noi tot felul

de unelte de pescuit cu gândul să mâncam ce prindem - totuşi , într-o exploxie de inspiratie, am hotatrât că

bagajul să includa şi cutii de conserve, plus.

Ma extrag abia-abia din sac, nu că mi-ar fi lene, dar mă simteam bine acolo, înauntru, adunat în mine şi cu

linistea asta de început de lume venind din pamânt şi din cer. Aerul curat îmi patrunde în fiecare coltisor al

trupului, odată cu o vaga senzatie care treptat, se transforma, vazându-l pe Dan, în certitudinea zdrobitoare că a

mă spala până la brâu, considerând circumstantele, înseamna să mă expun de bunavoie gripei, pneumoniei,

meningitei, şi altor tot felul de maladii groaznice. Putina apa pe fata e deajuns, mă simt refresisat până peste

poate, e timpul să pun nişte oua în tigaie, că mă cam ia cu ameteli la stomac. Neluţu apare venind întins dinspre

deal. I-am spus ieri că trebuie să fie câteva stâne împrastiate în marginea araturilor şi s-a dus să le caute, poate

gaseste ceva, nişte brânza sau alte produse d-astea. Dupa ce s-a preumblat vre-o ora printre câmpuri, a gasit o

fine o târla, dar nu era nimeni acolo, vreau să zic oameni, doar oile închise într-un saivan, şi cinci-sase catelusi

dragalasi şi binevoitori, ce l-au primit cu caldura şi o dorinta nestavilita de a-l face să înteleaga macar câteva din

elementele de baza a idilicei vietii pastorale. Neluţu a încercat să faca vocalize cu formule de genul “cutu, cutu,

cine e un catel frumos şi destept?”, dar probabil că respectivi aparatori de stâna erau obisnuiti să asculte de cu

totul alt fel de îndemnuri, mult mai directe şi cu referinte mai vaste şi mai variate, cu puternice accente

vernaculare, aşa că în fine, a trebuit să se retraga discret.

Ouale sunt nemaipomenit de bune, mai tragem şi un gât de vodka, aşa, de dimineata, pentru revigorare şi apetit.

Pe malul Ialomitei gasim un trunchi de copac lung de vre-o cinci metri, adus de ape. De taiat nu-l putem taia cu

briceagul, ne chinuim deci să-l târâm întreg înspre foc. E greu al naibii, jumatate mai stă încă în apa, apucam de

ce putem şi tragem de ne ies ochii din cap. Nu mai are coaja pe el, lemnul a ramas neted şi lucios, trebuie că să

fie doi-trei ani de când zace acolo fără să-l ia nimeni în seama. Lemnul e încă bun, îmi pare să fie salcâm, nu l-a

putrezit nici un pic apa, dar tare mi-e teama că muncim aiurea, n-o să se aprinda. Ori poate dacă turnam pe el o

cisterna-doua de benzina. Cu chiu cu vai reusim să-l aducem la tabara, şi proptim capatul mai “uscat” peste foc.

Dupa câteva minute începe să fâsâie şi să pocneasca, apa iese din el fierbind. Stam şi ne uitam asteptând

minunea, ne-am aprins câte o ţigară, dupa un efort sustinut cel mai bun lucru e o ţigară şi un gât de alcool curat

şi tare, în speta, vodka.

“Bai tovarasi, ştiţi ceva, haideti, pupa-v-aş, să mergem să mai cautam chestii flamabile, că asta nu prea cred că

are de gând să ia foc”.

Are dreptate Dan. Ne împrastiem care-ncotro. Ma îndrept cu hotarâre înspre “încolo”, si deodata îmi apare în

fata, aproape ascunsa într-o adâncitura mica chiar pe buza malului, un fel de baraca amarâta a statiei de

pompare pentru gradina de legume. Cum de nu m-am gândit? Constructia e un cub de caramida, cam de doi

metri pe doi, cu un sopron mic, în fata. La uşa , un lacat cât toate zilele. Fac un tur de recunoastere împrejurul

aratarii - gata, am gasit. Pe un perete, într-o rama de lemn vopsit în rosu acum mulţi ani, un “Puct PCI”. Adica o

cazma şi un târnocop, cuprinse de rugina. Iau târnacopul pe umar şi mă întorc fluierând către tabara. Ceilalti nu

se vad, umbla prin coclauri. Trag cum pot trunchiul mai la o parte, şi încep să-l sparg. Îl simt necrezut de tare,

nici n-ai zice c-a zacut atâta vreme mâncat de ploi şi de zapezi. Dau cât pot, devine evident faptul că afară se face

din ce în ce mai cald…

Dupa o jumatate de ora de munca silnica, reuşesc totuşi să desfac câteva bucati bune.

Ma oresc să-mi s terg transpiratia - trunchiul asta era bun de grinda la casa. Ma apuc iar de treaba, şi într-un

final reuşesc să termin de spart jumatatea ce nu statuse în apa râului. Parca nu mai am mâini, nu îmi mai simt

degetele, şi doar sunt deprins de la depozit cu munca bruta, dar trunchiul asta m-a dat gata. Se vad şi Dan cu

Neluţu întorcîndu-se, târând ceva dupa ei. Au gasit un butoi paradit. Au făcut doagele gramada, le-au legat

pachet, şi le-au târsâit aşa pret de vre-un kilometru şi mai bine. Ma întreb cun naiba o fi ajuns butoiul prin

salbaticia asta, dar nu conteaza, avem lemne pentru restul sejurului.

As bea un ceai, îi întreb şi pe ceilalti, şi mă apuc să-l pun la fiert.

“Auzi, messire, ştii că pe lacul, sau balta asta, e o barca?”

“…ca-n poezeaua aia a lu’ Eminesco…”

Remarca lui Neluţu, dar mai ales tonul, ne face să pufnim în râs, şi mă înec rău cu fumul de la ţigară. Îmi dau

lacrimile, dar nu ma pot opri.

“De fapt seamana mai mult a lotca şi e aproape putreda, dar cred că pluteste. E trasa pe mal, rasturnata cu

fundu-n sus, ce zici, o încercam?”

“Stiu barca asta, Danule, o ţin minte, eram de vre-o opt-noua ani când fugeam de acasă de la unchi-meu şi

venam aici. Mai aveam doi prieteni, doi baieti din sat, ne-am plimbat de câteva ori în ea. Cred că e mult mai

batrâna că noi”

Ceaiul e bun şi aromat, acum că nu mă mai agit îmi dau seama că afară nu sunt o suta de grade Celsius aşa cum

mi se paruse când spargeam trunchiul de salcâm, nici frig nu e, dar, totuşi , trebuie să-mi trag pe mine

hanoracul, lichidul din cana de tinichea îmi da o stare de mulţumire şi comfort.

Ne opintim să întoarcem barca în pozitia normala şi s-o tragem la apa. E destul de mare, aparent îngusta pentru

cât e de lunga. Smoala e crapata şi pe alocuri se desfac bucati, nu e nici o primejdie însa, sunt multe straturi

adunate an de an. Inauntru gasim doua vâsle mari şi foarte grele. Sunt taiate fiecare dintr-un singur lemn, abia

latite la un capat, nici nu te gândesti că pot împinge apa. Pe mal, mâl mult şi adânc. Dan, prevazator, are cu el o

pereche de cizme de cauciuc, eu şi Neluţu bocanci înalti până la jumatatea tibiei - marca “Peterson”, facuti la

Constanta! - mă doare sufletul când îi simt intrând până peste glezna în clisa moale, o să am de lucru să-i curat -

barca însa deodata prinde apa sub ea şi începe să pluteasca.

Foarte incommode vâslele, trag eu la una şi Dan la cealalta. Dam un ocol baltii să vedem ce şi cum. Asa cum

spusei, nu-i prea mare, şi are conturul malurilor destul de neregulat, în functie de stuful ce a crescut frumos şi

bogat, şi care acum începe să înverzeasca din nou. Mai ales într-o parte, a acoperit mult din luciul apei şi din

malul noroios, cred că e un mic izvor acolo venind pe sub pamânt, ori poate s-o fi infiltrat apa din râu. Ne

proptim cu botul barcii între tulpini, şi ne apucam să alegem de undite. Gasim câteva, o frumusete, lungi şi

drepte şi nu prea groase. Le încercam mladuindu-le în aer, îmi place să simt în palme netezimea tulpinilor

uscate, eu şi Dan luam câte doua, Neluţu îşi alege trei. Vâslim tare şi cu forta înapoi, abia astept să le am gata de

actiune. Deodata, Neluţu ne seveste o întrebare de baraj:

“Auziti, noi întâi mâncam ce-am adus, sau asteptam să ne înfruptam din ce prindem?”

Zisa cu tâlc. Dupa dezbateri furtunoase cadem de acord să desfacem nişte conserve de fasole cu costita, că

oricum o să stam destul de mult pe balta şi o să ni se faca iar foame pentru cât peste om prinde. Frigem şi nişte

slanina şi o trântim peste fasole. Adevarul este că mi-e foame, manânc cât cuprinde, şi mă apuca o dorinta

nespusa de a mă baga un pic în sacul de dormit.

Eu cu Dan coborâm pe malul opus al baltii, unde e pamântul un pic mai ridicat, hai să-l numesc un semi-

promontoriu, că altfel nu am idee cum. E un loc bun, e şi apa ceva mai adânca, poate avem noroc. Neluţu îşi

mâna barca şi se propteste în buza stufului.

Nu adie nici un pic de vânt. Şi e atâta liniste incâ mi-aud rasuflarea. Îmi potrivesc plutele, vre-un metru şi

jumatate de apa, şi încep să aştept minunea. Dan e la câtiva pasi de mine, gata, a intrat şi el în joc, stă atent şi

priveste bucatelele de vârf de cocean de parcă ar pazi o comoara. Dupa un sfert de ora se plictiseste şi ne

anunta că întrucât a uitat să ia sticlă de vodka, trage o fuga până la tabara.

“Vezi şi de focul ala, Dane, că de se stinge, nu-l mai aprindem noi nici la pastele cailor, cu lemnele alea ude”.

Am început să-l întelegem pe omu’ primitiv, avea le ce se gândi, saracul. Pluta intra cu totul sub apa, mă reped şi

trag de bat. Primul pacalit e un caras stralucitor, puţin mai mare decât palma. De altfel, nici nu cred că sunt mai

mari aici. Îl strig pe Neluţu şi îi arat pestele. Îmi face semn cu mâna, şi îşi vede de ale lui.

Primavara

Tot e în drum, întorcându-mă din oraş, trec pe la agentia de turism unde lucreaza Bebelu, că orice om

prevazator, în afară faptului că “are-n casa un tractor” dupa cum zise Dan, trebuie să-şi aranzeje din timp şi

biletele pentru la mare. Ma dau jos din treleibuz şi, de undeva dintr-un fund de gând ascuns într-un cotlon de

creier, îmi vin în minte ani de liceu, în statia asta am asteptat zi de zi pe “92″. Ridic instinctiv privirea să vad

dacă printre crengile pomilor se mai afla încă acel ceva nelamurit, misterios şi dubios ce putea fi o bucata

oarecare de material textil, sau la fel de bine, am convenit cu Pepe, o blana de pisica, care a rezistat, ajunsa acolo

printre ramuri naiba ştie cum, atâtia ani de zile, de mai sunt încă zdrente balanganindu-se, de nici nu-mi vine să

cred, mi se pare formidabil, lumea din statie se uita la mine şi apoi ridica privirile cautând cu interes ceva demn

de privit, ei nu gasesc nimic interesant, câte unul se mai uita odată încercând să se convinga că nu a gresit.

Bebelu mă întâlmpina voios: “Hai dom’le, credeam că nu mai vi să vezi ce naiba-i cu lumina asta, am dat telefon

de cinci ori la IDEB, dom’le, chiar aşa, ne lasati să ne chinuim, păi noi suntem ocupati, dom’le, avem treaba, ia

uite, avem de servit populatia, asteapta oamenii…”.

Sunt naucit, mă uit la el cu ochii cât cepele, mi-a pierit graiul şi nu înteleg o iota din ce se întâmpla. “…tabloul de

sigurante e în spatele usii aleia, pe hol, în dreapta”.

Ma ia de mâna şi mă baga pe o uşa , n-am reusit să zic nici o litera, în urma îl aud comentând cu lumea din

agentie “…dom’le, sunt extraordinari ăştia, abia se misca, zau, şi noi nu ne mai vedem capul de treburi”.

Holul e mic, are cam trei metri şi lat cât ţi-ai ţine coatele deparatate de trup, abia are loc un om matur, exista un

bec fluorescent ce lumineaza din tavan, şi în spatiul asta limitat îmi da o senzatie ciudata, mă face să mă cred un

pic nebun, parcă aş trai o pagina din Kafka, în stânga o uşa ce abia se tine, ducând spre un WC pentru toate

sexele, la fel strâmt că nici n-ai loc să-ti dai pantalonii jos, uite şi tabloul de sigurante, de fapt ghicesc, este o

usita metalica în perete, altceva ce ar putea fi? O deschid, şi dintr-o data totul se clarifica, încâlcita enigma în

care fusesem azvârlit fără mila şi remuscari îşi elibereaza secretele tinute cu atâta strasnicie în fundul asta de

pamânt; o sticlă de vodka Krepkayastă asezata înauntru ca un idol în altarul sau, împreuna cu doua pahare mici

de un “det”, să nu-i fie urât aşa singura. Ma apuc de treba şi “repar” repede doua-trei “sigurante” dupa care mă

întorc bine dispus în agentie, la întorcere drumul neparându-mi nici pe departe atât de sinistru.

“E în regula, gata, s-a aranjat, totul functioneaza la parametrii normali”.

“Aaaa…da? Stai puţin să termin cu doamna şi vin şi eu să vad…”

… şi Bebelu continua să-i explice celei din fata ghiseului că încă nu are nimic disponibil la Mamaia, dar că să-i

lase numarul de telefon şi o să sune el imediat ce primeste ceva. Ma uit mai bine la doamna, are cam treizeci de

ani, arată excelent, dar sunt convins că Bebel stând pe scaun de partea cealalta a tejghelei ce are o margine

înalta pe care clientii se pot sprijini cu coatele, nu realizeaza că respectiva trebuie să fie pe puţin cu zece

centimetri mai înalta decât el, şi estimarea mea este destul de conservativa. Încerc prin gesturi să-l fac să

înteleaga care-i situatia, dar nu-i pica fisa şi mă las pagubas.

Pâna una-alta, casc gura la pliante şi tot felul de afise şi fotografii. Geamul de la strada, mare cât tot peretele,

aduce viaţa trotuarului aproape, nu te plictisesti niciodata stând pur şi simplu şi privind trecatorii. Vis-à-vis e

un camin de fete de la nu ştiu care liceu. Seara, mai ales iarna că se aprind devreme luminile în camere, Bebelu

are un spectacol bunicel. Îmi aduc iarasi aminte de ani de liceu, ne mutasera temporar, parcă prin anul doi, într-

o cladire chiar aici in spatele “Nufarului” de dupa colt. Gardul din spatele curtii scolii dadea direct în Calea

Mosilor, era greu să ne prinda profesorii pe la ore, mai ales în trimestrul trei, printre motive fiind şi acela că la

“Izvorul Rece” berea era întotdeauna proaspata, şi mi-aduc aminte că faceau şi o fasole cu ciolan absolut

înebunitoare. Cu gândul la fasole a început să-mi ploua în gura de pofta, vodka a contribuit şi ea din plin la

senzatia de foame ce simt cum începe să-mi gaureasca stomacul.

“Ce-i, bă, ce-ai ramaşaşa ca bou’?”

Bebelu mă scoate din contemplatie în modul lui subtil diplomatic ce-i caracterizeaza intens conversatiile cu

prietenii. Ne retragem discret spre poarta raiului, ciocnim şi ne uram noroc, alcoolul tare coboara mai întii în

stomac şi apoi se împrastie cu impartialitate spre toate ungherele trupului.

“Monşer Bebel, ia asculta, tie nu ti-e foame, aşa, macar un pic?”, încerc eu marea cu degetul.

“Ba da, dar nu mai am nici o letcaie, am dat toti banii pe vodka.”

“Lasa, hai că am eu nişte parale, hai să bagam ceva în noi că sunt lihnit, dacă nu-mi pui mâncare pe masa în

urmatoarele cincsprezece minute, devin canibal şi mă dau la clientela ONT-ului.”

Pe uşa agentiei apare un mic dreptunghi de carton ce zice că: “Sunt la centrala, telefon 14.83.10.”

“Auzi, mă , şi dacă da cineva telefon dupa tine?”

“Nu da nimeni, fi linistit, nu merge nici un telefon public de prin apropiere.”

“Pai, şi dacă le-au reparat?”

“Pai dacă le-au reparat, nu mai vad baietii de la depanare bilete la mare, te-ai prins?”

Nu cred! Nu pot să cred, aşa ceva e de domeniul fantasticului, Vladimir Colin, nu se poate întâmpla în lumea

noastra cea de toate zilele. Ma opresc şi-l privesc pe Liviu şi nu ştiu ce să zic, şi probabil am pe faţă o expresie

corodata şi ruginita, că Bebel mă ia uşor de brat şi mă anunta cu blândete să-mi ţin cumpatul că imediat dupa

colt e o pensiune.

“Nu, Liviule, nu de foame…”, dar nici nu ştiu de fapt cum să-i explic.

Pensiunea respectiva e un Lacto-Bar. Ne rotim ochii prin jur: mamaliga cu o brânza flescaita, oua ochiuri şi alte

d-astea. Cam puţin. Renuntam, şi intram pe colt, la “Miorita”. Miroase a ciorba de burta, semn bun. Un chelner

tinerel de tot, cred că abia a terminat liceul, apare şi ne întreaba grabit ce vrem. Bineînteles că îl cunoaste pe

Liviu (tot bilete la mare) şi ne aduce doua ciorbe cum n-am prea vazut prin Bucuresti. Îi mai cer şi un ou şi

supliment de smântâna, apoi despart galbenusul de albus şi intr-o ceasca de cafea îl stivesc cu putina zeama din

ciorba, şi totul în farfurie. Pun smântâna cât cuprinde, otet la fel, un pic de leustean tocat. Simt cum renasc.

Ardeiul iute e întradevar iute, încep să mă topesc pe dinauntru şi gura îmi este numai flacari, trebuie să-l sting

cu ceva, dar bere dupa ciorba nu merge, drept care mai luam şi doua portii de limba cu masline.

Bebelu termină de mestecat, goleste jumatate din paharul cu bere, şi se lasa lafaindu-se pe speteaza scaunului

aprinzându-şi o ţigară.

“Auzi, tu ce faci dupa asta?”, mă iscodeste printre rotocoale.

“Ma duc acasă, ce naiba să fac?”

“Stii ceva, îti dau nişte hârtii să i le duci lu’ Costică la minister, că trebuie să astept un grup să le dau o excursie

la Brasov”.

Accept, în fond nu sunt decât doua statii de troleibuz şi câtiva pasi pe trotuar. Costică era însa în sedinta, ca

atare i-am lăsat vraful pe birou, rugând o madama să-l informeze despre sursa.

Când cotesc pe bulevard, cam pe unde era cârciuma aia cu acvarii în vitrina, o taraba de Loz-în-Plic.Vânzatorul,

uşor nears, într-un halat cu mult mai deschis la culoare decât albastrul initial, tocmai îşi ia masa. Are o jumatate

de pâine intermediara şi o legatura de ceapa verde. Ceapa n-a mai spalat-o, îi rupe doar motul cu radacini, şi

capatul frunzelor. Întinge în sare, şi tesutul mustos şi proaspat al plantei trozneste în muscatura. Nu pare deloc

afectat de simplitatea listei de bucate, bă chiar aş putea spune că e într-o pasa excelenta. Priveste în jur senin, şi

din când în când scutura un inel de sârma pe care stau însirate lozurile. Ramân să-l privesc, manânca cu atâta

pofta că deşi abia am terminat de făcut acelaşi lucru, de mi-ar oferi şi mie, zau că n-aş refuza. Dupa ce termină,

face cocolos ziarul pe care avusese bucatele şi îl arunca în cosul pentru “necâstigatoare”. Scoate apoi un pachet

de “Marasesti” mototolit rău, îşi alege o ţigară pipaind-o îndelung şi îşi începe siesta delectându-se cu fumul

albastrui. Ia uite, domnule, omul asta l-a desfiintat pe Pantagruel, pe cuvânt de nu! Şi e fericit cu pâinea lui cu

ceapa şi cu “Maraseasca” strivita şi scuturata pe jumatate, şi nu se mai gândeste ce-o să faca de acum în zece ani

dacă nu intra la facultate. Acum, că a terminat şi de fumat, mă proptesc în fata tarabei.

“Sefule, aratam-i-l pe ala cu masina, că fac cinste.”

“Ieri am dat una…Lada 1200…doua pustoaice…”, aiurea, parcă eu nu ştiu poezia. “…uite, îti deschid o punga

noua.”

Îi dau zece lei şi aleg un loz. Ce să-l mai filez, îl deschid dintr-o data. Zece lei!

“Ia uite, vezi norocul, mai trage unul”.

S-o creadă el! Niciodata nu am câstigat de doua ori la rand.

“Ce să mai trag, nu mai trag nimic, că dacă am câstigat odată, s-a dus bafta.”

Cu toate insistentele lui, îmi iau înapoi cele doua monezi de “cinci” şi plec. Adevarul este că nu prea sunt eu

baftos la chestii d-astea. O singura data am avut un noroc monstru. Eram chiar înaintea examenului la liceu. Ma

întâlnesc cu un prieten, Nandu, chiar la capatul lui “92″, şi ne oprim la o toneta. Eu trag pe bani lui, el pe ai mei,

câte zece lozuri de trei lei, fiecare pe rând, fără să spunem ce scrie înauntru. La sfârsit, l-am socat pe sarmanul

vânzator. Doar doua sau trei erau “ne”, restul de sase şi zece lei. În drum spre casa ne-am apucat să cautam pe

marginea spatiului verde din fata complexului comercial, şi eu am gasit unul cu patru foi! A doua zi am picat la

examenul de “mate”. Noroc că de atunci n-am mai gasit un alt trifoi cu patru foi…

Îl las pe loz-în-plicist, traversez spre “Inter”, şi o iau prin spatele cladirilor către Gradina Icoanei, din capriciu.

Sunt tare frumoase stradutele astea, îmi plac mult. Chiar spre Icoanei, vis-à-vis de Biserica Anglicana, rezemat

de gardul unei gradini immense a unei ambasade, exista un pom, un dud nemaipomenit. El nu e prea mare, de

fapt arată cam ca un tufis mai inalt, dar are nişte frunze cât o farfurie şi dudele aproape cât capsuna. În spatele

gardului sunt închise câteva gaini moţate, de câteva ori le-am făcut să cotcodaceasca cu disperare, catarându-

mă pe gard când mai veneam seara de la film, la Patria. Nici n-am mai vazut dude de felul asta, cred că e unic, cel

puţin în Bucuresti.

Daca tot am ajuns până aici, mă gândesc că n-ar fi rău să intru la “Moldova”, zece minute, să trag o bere, că dupa

atâta mers pe jos… Gradina e plina - bolta de vita ce tine umbra şi berea rece reprezinta puncte de atractie şi

refugiu pentru mulţi din zona, sau în trecere. Mi-aduc aminte, când eram de vre-o patru-cinci ani, eram cu tata

prin oraş şi am oprit, el pentru bere, eu pentru “Citro”, sticlutele alea mici şi zgrumturoase, era o nebunie de

bun. Nu ştiu cum am făcut de am atins tubul fluorescent de la vitrina bufetului, s-a desprins şi s-a făcut tandari

pe dusumea. Pe vremea aia tuburile fluorescente erau încă o noutate, şi costau ca atare. Tata a platit, dar nu mi-

a zis nimic, m-a luat în braţe şi m-a pupat, cred că eram aşa de speriat că nici n-avea rost să încerce să mă

dojeneasca.

Gasesc un loc la o masa cu alti doi indivizi, cer voie, şi mă aşez. Amândoi cred să fie trecuti de saptezeci de ani,

nu împreuna vreau să zic, ci fiecare in parte, şi unul are proportii respectabile. Un picol dechide o sticlă şi-mi

toarna berea într-un pahar cu picior, tinându-l aplecat, să nu faca berea spuma multă. Invata băiatul, învata

meserie. Neavând ce face, îi ascult pe cei doi.

“…ploua, ninge, bate vântul, tu stai colea în dugheana ta, dupa tejghea. Mai vine un client - sal’tare domnu’

Costel, îl saluti cu respect şi îi dai o juma’ de salam, masline, oua, zahar, sau mă rog, ce are omul nevoie, şi când

pleaca iar îl saluti cu respect. Vine altul, vrea lame de ras, îi dai lame. Altul vrea un sfert de “chimion”, imediat,

se face, păi nu, clientu’ nostru, stapânu’ nostru. Îi servesti pe toti la fel, cu onoare şi fără să-i discriminezi, că

d’aia ai marfa, s-o vinzi, păi nu? De nu pot plati pe moment, nici o suparare, îi scri colea în condicuta. Nu te

doare capul.”

Varianta asta la “gestiunea economica proprie” suna melancolic şi are iz de album de fotografii decolorate, dar

poate că n-ar fi rău să fie explicate şi unor intreprinzatori mai recenti, că nu suna tocmai rău. Îi privesc pe cei

doi, şi mă întreb de câte ori şi-or fi spus reciproc aceleasi lucruri, aceleasi amintiri aburite că geamul la de la

baie, iarna. O chelnarita cu nişte proeminente pectorale care mă fac să mă îndoiesc că ar avea loc în troleibuz, cu

atât mai puţin în taxi, mă scoate din contemplatie şi mă întreaba dacă mai vreau o sticlă, îi zic că nu, şi îmi ia

banii. Se apleaca un pic către masa, şi mie mi se furnica pielea din crestetul capului până în talpi. Ma uit dupa ea

cum paseste, are un sarafan negru, scurt că mai puţin de atât se numea costum de baie, şi nişte picioare şi-un

fund care mă conving că nici vorba să duca lipsa de…clienti!

Primavara

Nea Petrica Giosan conduce încet, dubios de încet. E adevarat că “T.V.”-ul asta e mai batrân că mine şi că în afară

de el nu are nimeni altcineva curaj să-i apese pe accelerator, dar nea Giosan stă mereu dupa program şi-l

mestereste iar a doua zi zboara cu el prin Bucuresti. De pe scaunul mortului trag cu coada ochiului spre stânga

încercând să prind pe fata lui vre-o expresie care să mă lamureasca. El stă privind concentrat înainte, şi nu-mi

da nici o sansa. Cu o mâna îşi alege o ţigară dintru-un pachet de “Marasesti” obosit şi murdar de vaselina, îmi

cere foc, şi apoi îşi drege glasul. Aha, asta asteptam.

“Mai, Mariane, io zic că n-are nici un rost să ducem tot ce avem aici la fabrica aia” - şi lumina se facu!

“Adica cum, nea Petrica?”

“Pai io ziceam că să trecem mai întâi pe la un depozit d’asta de colectat hârtie, şi să mai lasam ceva, că e destul

oricum.”

Suna amuzant. Deci d-aia se bucurau tipii de la depozit şi se îmbulzeau care mai de care să plece cu el. Eu n-

avem de fapt nici un chef, dupa ce am încarcat camioneta cu cartoane şi hârtii de ambalaj, aş fi vrut să trag o

fuga la “Comedia”, la o bere. Sefu’ m-a luat din zbor, şi ala am fost, n-avea rost să mă iau la harta cu nea Fane, cu

toate că nu mi-a picat bine. Acum însa, viaţa a început să mi se contureze mai în roz un pic.

Nea Petrica e cel mai linistit sofer din câti avem. N-a luat niciodata nici o amneda, şi îşi lucreaza singur rabla,

face minuni cu ea. Nu vorbeste decât când se supara, zice cinci vorbe, şi dupa aia relache o saptamâna. Nici nu

sti când apare şi când pleaca de lânga tine, merge ca pisicile, de nu-l auzi. Lasa, că şi de cât e de slab, mai mult

pluteste decât calca. Nu e zi când merge cu noi la gara sau la vre-un alt depozit să nu parcam şi la o bere. Se

ameteste, îşi transforma hârbu’ în racheta, dar e cel mai sigur sofer din câti cunosc. Acum însa continua să

conduca cu douazeci la ora, şi mă iscodeste fără să întoarca privirea.

“Ei, ce zici?”

“…păi, ştiu şi eu…?”

Cartoanele de ambalaj trebuie să le ducem la o fabrica de hârtie, sau cam aşa ceva, undeva înspre capatul

tramvaiului “19″, la mama naibii, să semnez şi să iau chitantele.

Adevarul este că nimeni nu ştie precis cât avem în camion, şefu’ a scris o cifra estimativa, noi n-avem cântar la

depozit, or să ne cântareasca la destinatie.

“Daca matale zici că ştii un loc…”.

Se entuziasmeaza brusc, şi apasa pe accelerator

“E chiar aici, dupa colt”.

Dupa ce terminam treaba, îmi întinde cincizeci de lei şi o luam spre destinatie.

Fabrica asta arată destul de noua, ca de altfel toată platforma industriala respectiva care se extinde continuu.

Mai înainte, pe locul asta a fost o livada de cireşi, cu adevarat imensa. Au mai rams pomi pe ici pe colo, în curtile

fabricilor şi printre blocuri. Au o viaţa grea, îi jumulesc pustanii de cum apuca fructele să se faca cât bobul de

mazare - ce, parcă eu nu faceam la fel? Când vi dinspre oraş , pe dreapta, vezi un conac frumos, acum parasit,

dar tinându-se încă într-o stare incredibil de buna considerând zecile de ani ce au încercat să-l macine. A scapat

de la demolari fiind izolat între pomi, pe portiunea respectiva încă nu s-a construit nimic şi acum îşi trece

timpul aşa, nebagat de nimeni în seama. Împrejur, douazeci-treizeci de pomi îi mai ţin încă de urât, şi-l

consoleaza primavara cu florile şi parfumul, şi apoi cu cerceii de cirese.

Din cabina portarului vine pe geamnul deschis larg către primavara un miros de tocana care mă cam îndoaie.

Da, aşa este, mi-e cam foame. Ma proptesc pe o bara metalica din fata geamului gheretei, cerând îndrumari. Eu

vorbesc, iar el rupe o bucata de pâine, o înfige în furculita, apoi întinge în gamela, şi o face nevazuta pe esofag în

jos. Are şi castraveciori murati, şi mie îmi ploua în gura de pofta. Îsi termină îmbucatura, apoi ramâne gânditor

câteva clipe şi, fără să se scoale de la masa, îmi arată vag o directie îndreptând furculita către singurul loc unde

de fapt duce aleea de intrare, adică spre fabrica. “Şi cum o gasesc pe madama asta?”, şi-i arat un nume scris pe

un petec de hârtie rozalie. “…păi mai întrebati pe oamenii de acolo, trebuie ei să ştie”. M-a lamurit, îi urez pofta

buna, el da din cap a mulţumire şi nu poate să-mi raspunda că iar are gura plina şi nu e frumos să vorbesti când

manânci, sar în masina şi o luam către “încolo”. Nea Petrica trage masina sub un fel de sopron mare, iar eu plec

în recunoastere.

Cam pustiu şi greu de strabatut. Pe jos, un fel de frisca maron se întinde până la un malaxor la nivelul solului,

care înghite cartoane muiate cu aceiasi pofta cu care îşi manânca portarul tocana. La un moment dat, pe o

rampa de tren lipita de un zid ce aparent margineste o hala, dau de doi indivizi. Stau şi fumeaza şi sparg seminte

de floarea-soarelui, vorbesc despre nu ştiu ce cote la produse agricole, amaraciunea şi contrarierea acoperindu-

le glasul mai ales când ajunge în dezbatere problema cazanului de tuica - navetisti, e clar. Îi înteleg pe chestia

tuicii, îi înteleg perfect, şi mă simt cu sufletul alaturi de ei. “Ce să-i faci dom’le, aşa-i la via noastra”, le servesc eu

celebra traducere libera a dictonului ce ne-a afectat atât de mult existenta cotidiana, ei nu prea înteleg sensul,

dar înteleg perfect cuvântul “vie” şi mă privesc cu simpatie, “dar la seviciul aprovizionare îmi puteti spune cum

ajung?”

Compasiunea mea sincera le încalzeste pe loc sufletele, macar că referinta servita îi face să mă priveasca în

continuare cu nişte ochi un pic confuzi, dar îmi dau un pumn de seminte prajite şi brubonate şi încep să-mi

explice cu o animatie inexplicabila, cum să o iau la dreapa prin hala cutare, urc o scara, o iau la stânga pe un hol,

o uşa iar la stânga, alt hol, alta hala, şi apoi mai întreb. Edificat pe deplin, încep pas cu pas cucerirea insulei

Tyrului, regretând amarnic lipsa uni harti şi a unei busole. Mi se instaureaza în minte impresia puternica şi

persistenta că asta-i un loc formidabil de jucat “hotii şi vardistii”.

Unde naiba or fi muncitorii, că doar n-or stă cu totii pe afară la spart seminte de floarea-soarelui? Dau de un hol

- oare o fi unul din alea din explicatiile primite? Bat la o uşa , la întâmplare, şi intru. Nici n-apuc să zic ceva că o

voce cavernoasa venind dîntr-un loc misterios şi nevazut, ca în “Vrajitorul din Oz”, mă îndruma cu duiosie: “La

ghiseu, domnu’, ce n-ai vazut afisul, sau încă n-ai învatat să citesti?”

Tot nu vad pe nimeni, dar mă retrag strategic înapoia usii, cercetez, şi decopar în perete o gaura taiata cu

fierastraul într-o placa de placaj vopsit în verde-crud, ca un morman de praz stat doua zile la soare pe taraba la

aprozar. Astept vre-o doua minute, nici un semn de viaţa, şi îmi iau inima în dinti. Ciocanesc cu un gest gingas,

apoi astept. Nimic. Repet operatiunea, cu senzatia că profanez cu aparitia-mi criminala acest loc celest. Capacul

e dat, cu un gest energic, la o parte, şi o clienta a sectiei de hematologie a policlinicii de cartier îşi face aparitia în

gaura verzulie.

“E pauza de masa, domnu’, ce, ai impresia că noi nu suntem oameni?”

Phii..! ce bou sunt, trebuia să-mi închipui, tocana şi castraveciori murati, seminte la siesta, cum de nu mi-a

trecut prin cap?

“Saru’ mânuşitele amândoua stimata doamna, caut aprovizionarea…vai, iertati-mă că îndraznesc, n-aş vrea să

întelegeti gresit, dar nu pot să mă abtin…ştiţi…aaa…aveti nişte ochi superbi, dar superbi…”

Un zîmbet timid înfloreste în pauza de masa de dincolo de ghiseu.

“Hai, domu’, chiar aşa…ei, spune care-i baiul, ai nimerit, aici e aprovizionarea”.

“…am venit cu nişte cartoane.”

“Aha, voi sunteti aia, păi va aştepam, au dat acum mai bine de o ora şi jumatate telefon să ne anunte. Ce s-a

întâmplat, de ce ati întârziat atâta?”

“Da…aa…am avut pe drum un necaz cu…” cu ce naiba am avut noi necaz? “…cu tachetii, cu jigleru’…cred.”

“Aha, vi s-a rupt caruta-n drum, cum se zice, hai?” Şi râde cu un fel de “hi, hi hi” cam unsuros, imposibil de

replicat sau descris.

“Da, sigur, asta e, caruta”, şi produc şi eu un “ha, ha ha” ca să-i ţin isonul.

“Ei, ia spune, cât aveti?”

Aud, dar nu-mi vine să cred, asta-i doar o dorinta, un vis, realitatea nu e aşa, e totdeauna cruda şi de nerazbit,

cât naiba să-i spun lu’ asta că am în camion, mi-e şi cam târsala să nu iasa vre-un bucluc.

“Pai…un ‘TV’ din ala camioneta, ştiţi… aşa, cam…”

Îmi ia vorba din gura şi-mi zice o cifra ce nu poate fi gasita decât într-un manual de astonomie.

“Cam aşa, hâ?”

“Aaa…de, ştiu şi eu…?”

“O fi mai mult?”

“A, nu, în nici un caz…adică nu cred”.

Scrie cifra pe un formular rozaliu, semneaza, îmi pun şi eu autograful, scoate copia de indigo şi mi-o întinde

zâmbindu-mi ca o smântâna alterata. Ochii îi sunt închisi un pic, iar buza de jos şi-a prins-o uşor între dinti,

zburdalnicindu-se.

“Când mai aduceti?”. Îmi dau şi eu cu magiun pe fata şi o privesc în ochi, are cam patruzeci şi cinci de ani, are şi

verigheta pe deget poate doar ramasa acolo, sau cine ştie…

“…păi cred că destul de curând, avem o gramada de ambalaje d’astea de carton…”

“Bine, v-astept, şi sper să nu mai aveti noroace d-astea cu masina…”

“…maşina? Ce noroace?”

“…păi cu jigleru’, sau cum i-ai zis.”

Uuups, era s-o-ncurc, trebuie să încep o cura de lecitina.

“…jigleru’, da, ce ghinion, mereu se-ntâmpla, ştiţi, e maşina veche, abia se mai tine. Bun, eu am plecat, saru’

mâna şi mulţumesc mult de tot pentru…”

“Ei, lasa, bine, hai la revedere…pa…”.

Ridic puţin mâna dreapta şi mişc din degete, ea îmi zâmbeste încă odată din butoiul cu ulei rânced, fac stânga-

nprejur şi încep să cânt destul de tare să fiu auzit din toate birourile “Goodby t’Jane”.

Nea Giosan mă asteapta fumând, a ridicat capota motorului şi priveste acolo înauntru un punct fix. Aoleu, n-o fi

jigleru’?

“Care-i treaba, nea Petrica?”

“Nimic…tu ce-ai făcut ?”

Îi arat hârtia, se uita pe ea şi numai că nu se cruceste, colturile buzeleor i se dilateaza vag, foarte vag, altcineva

nici n-ar baga de seama, dar eu ştiu că la el asta înseamna că râde în hohote, e lucru mare, nu se întâmpla decât

la Paste şi la Craciun.

“Şi pe astea din masina unde le lasam?”

“Habar n-am şi nici nu mă intereseaza, pe-aici prin-prejur, ce mai conteaza?”

Le-aş duce tot la centrul ala de colectare, dar mi-e să nu se uite portarul la ce avem în bena, acum că şi-o fi

treminat tocana şi n-o fi având nimic alteceva mai bun de făcut .

Tragem maşina cu spatele către un morman de cartoane, şi sarim înauntru. Nea Petrica încă zâmbeste. Nu zice

nici o litera, se apuca să dea jos marfa, cam zece-cincisprezece braţe cu totul. În zece minute suntem gata.

“Auzi, bre, nu vrei să ne oprim pe undeva să bagam la ghiozdan, că mă simt cam lesinat?”

“Da, mă , şi mie mi-i foame, n-am pus nimic azi în gura, hai că gasim un loc”

“Zorile Rosii” e un nume destul de neasteptat pentru o cârciuma. Daca o luam cu poezia, în afară de boema

crunta a locului propiu-zis, nimic nu te îndeamna la visare. Pe de alta parte, de încercam să dăm un oarecare iz

revolutionar imaginii, metafora e frumoasa dar asocierea cam neinspirata, zic eu. Mai ramâne o varianta.

Îndemnul subtil de a-ti petrece util şi placut timpul aici, până când se ivesc zorile rosii. Cred că este varianta

care degaja cea mai multă acuratete.

Locul îl ştiam de mult, dar n-am fost niciodata înauntru. Pur şi simplu am omis. De fapt, e şi bagat şi ascuns în

spatele Halei şi a pietei. Daca nu eşti obisnuit cu locurile, treci mai departe fără să bagi de seama că e şi o

cârciuma prin împrejurimi. Tin minte că odată, eram în autobuzul “40″ cu Pepe, cred că veneam de la scoala.

Tipii care au renovat Hala Traian au simtit nevoia imperioasa să-i deseneze un fel de rebus, sau un logo, ce

aduce cu un blazon de familie, alcatuit din literele “H”, şi respectiv “T”, puse una-ntr-alta cu multă întelepciune

pe care eu nu o am, drept care întotdeauna citeam nu “HT”, adică Hala Traian, ci “TH”, chestie care nu mă ducea

nicaieri, agasându-mi intelectul.

Relatându-i chestia lui Pepe, m-a lamurit atunci definitiv, singura pata neclara fiind numele Imperatorului, că în

nici o carte de istorie nu scrie că pe stamos l-ar fi chemat Hala. Pai asta nici nu e nume Latin, poate mai mult

Scandinav.

Piata e mica şi împartita în doua. Jumatate cu…Hala, iar cealalta, peste drum. Ce-mi place mai mult în zona este

o patiserie micuta, chiar în statia tramvaiului. Acum nu prea mai gasesti lucruri interesante înauntru, dar în

urma cu numai câtiva ani, faceau tipii nişte sarailii şi nişte baclavale de le visai şi nopatea. Daca era timpul

frumos, când ieseam de la scoala, în loc să ies la bulevard să-l iau pe “92″, înpreuna cu Dragoş şi Bebelu,

coboram spre Mântuleasa şi o luam pe jos până la Traian, la “40″, doar să oprim şi să ne înbuibam cu sarailii.

Mâncam câtre trei-patru fiecare, simteam că nu mai putem respira de plini ce eram, şi parcă tot am mai fi luat

câteva. Şi mai avea şi apa minerala, întotdeauna rece chit că era iunie, dupa dulceata prajiturilor nici că-ti doreai

altceva.

Nea Petrica Giosan ascunde maşina pe o straduta mai la fereala şi o luam “à pieds” spre locul cu pricina. “Ma, hai

să dau mai întâi o raita prin ‘nauntru, să vedem ce-i mai”. Îmi place să-l aud vorbind, are accent ardelenesc cu

toate că nu-i, dar a trait mult pe la Timisoara, pe undeva pe acolo. Doar că, aşa cum am spus, sarbatoare nu-i

mereu, iar el nu vorbeste decât de sarbatori.

Printre tarabe animatie mare, lume îmbulzindu-se unii peste altii, trebuie să-ti faci loc să treci. Primavara le-a

pus la dispozitie prin intermediul ţarasenilor, tot felul de vitamine şi minerale, de toate culorile şi formele. Rup

o frunza de loboda şi o frec uşor între degete, fără să o strivesc. Îmi place atingerea ei, e uşor catifelata şi blânda,

ca pielea unui sân de fata. Oare ce-ar zice Adriana de i-aş spune că seamana cu o frunza de loboda?

Ma învârtesc dupa Nea Petrica, cascând gura şi furând câte o cireasa sau capsuna. Într-un târziu, îşi alege câteva

legaturi frumoase de usturoi verde pe care nu mă pot opri să nu-l admir, în felul lui e perfect, parcă nici n-am

mai vazut aşa usturoi frumos până acum. Are firul subtire şi zvelt, dar puternic, şi degaja tinerete şi sanatate

prin toti porii. Îmi sugereaza un gimnast stând în “fluture” la inele…hai, da-o naibii că m-am tâmpit, Adriana-

loboda, usturoi-gimnast, domnul ala care a laudat tomata m-ar saruta pe amândoi obrajii…

“Auzi, bre, da’ în Hala de ce vrei să intri, ce să iei, parcă nu stii că n-au decât macrouri congelati şi oase fără

carne, pierdem vremea de pomana?”

Îmi da dreptate de fapt nezicând nimic, şi o luam spre cârciuma. Înauntru, racoare şi liniste. E încă devreme, nu

prea sunt betivi. În cele doua încaperi, destul de mici, plus un fel de gradina lata de doi metrii şi lunga de zece,

marginita de un gard înalt din caramida, sunt ocupate patru mese. Ne aşezam afară la aer curat, lucul e total

ferit de soare dar oricum nu e prea cald, de fapt este foarte placut şi iedera abia înverzita pe gard îti da

osenzatie de pace şi calm.

“Ce luam, bre, că eu aş mânca un porc întreg?”

“…păi, mă , uite că n-am trecut mai întâi pe la bufet să vedem ce au. Da’ să-l întrebam pe ospatar…”

“Poate mâine, nea Petrica, şti cum se arată aştia la masa…”

“Hai, mă, tu nu vezi că nu-i nimeni, n-are clienti, nici o treaba, uite-l că vine.”

Într-adevar, un tip de vre-o nouasprezece ani, poate douazeci, doar în camasa, descheiat lejer, dar aranjat

băiatul, curat de sus până jos şi mirosind a frizer, se prezinta lânga masa. Are pantofi din ăştia de se poarta

acum, din lac negru, foarte ascutiti şi aproape fără toc, iar părul este dat bine pe spate pe la tâmple şi presat că

stă lipit craniu.

“Ce doreste domnii?” Aha, e de prin împrejurimi, cartier select. Pe mâna stânga, pe inelar şi pe degetul mic, are

câte un inel de aur, unul cu piatra verde care probabil că atârna atât de greu încât îmi închipui că nu poate face

prea multe lucruri cu cea mâna; ceas electronic ce arată destul de complicat, colorat tot auriu, la gât doua

lantisoare tot de aur, unul lat cam de patru milimetrii, ca un sarpe presat, şi la încheietura mâini drepte alt

lantisor trecut de trei ori, arată a bratara. Camaşa e imaculata, apretata, calcata, pantalonii fără nici o scama pe

ei, pliuri din talie, şi trasi la o dunga parcă-i muchie de brici. Doar atât mă jeneaza, că pot ghici fără nici un fel de

efort cu ce l-a da frizerul: “Lavanda Tripla”. Şi l-a dat, mai frate-miu, cred a turnat un flacon şi jumatate. Nea

Petrica, însa nu are înclinatii d-astea analitice, ataca subiectul la modul cel mai direct.

“Pai baga nişte bere în frapiera, şi de mâncat ce ne dai, că nu ne-am uitat în vitrina?”

“Am nişte organe, o nebunie, proaspete…”.

Îmi stapânesc impulsul de a-i aduce la cunoştinţă că la vârsta lui nici că mă îndoiam să nu aiba asemenea

organe, şi mă rezum la dorinta de primii detalii cu privire la inventarul bufetului.

“Pai, ficat, maduvioare, rinichi, momite, da’ am şi mici proaspeti şi cotlete de purcel…”

Sa-l întreb dacă creier are? Aş fi magar, totuşi , băiatul îşi face meseria. Aleg momite şi maduvioare, nea Petrica

alege un rinichi şi mici, “da’ vezi să nu mi le arzi, nici să nu mi le aduci crude”. Nu reuşesc să-mi stapânesc

mirarea.

“Bre, ce fel de loc e asta, că n-am mai vazut aşa o lista de bucate de nu mai ştiu când. Ce, au ăştia cirezile proprii,

de unde naiba îşi umplu camara?”

“Mai, nu ştiu, dar mai mereu gasesti ceva bun aici. E smecher şefu’, ştie să se-nvârta”.

Trag un pahar de bere, îl blagoslovesc în gând pe cel ce a descoperit procesul de fabricatie al lichidului

respectiv, şi-mi aprind o ţigară. Gasesc că circumstantele sunt tocmai potrivite să aflu ceva amanunte despre o

chestie de la serviciu.

“Nea Petrica, ia zi, care a fost traba alaltaieri la depozit de-a iesit cu galagie?”

Ramâne nemiscat o clipa privindu-mă , apoi brusc, fără nici o introducere:

“Pai, mă , ştii ce mi-o zis, mă , că-mi ia zece la suta. Pai de ce, doamna, i-am zis, să- mi taiati din salariu?”

“Care doamna?”

“Cum, mă , care, directoarea aia mica. Eu eram sub masina, şi de odată o aud numa’ că-mi vorbea de sus, nici nu

mi-a zis să ies de acolo, de mi-a venit să mă iau cu un levier dupa ea.”

Directoarea “mica” e adjuncta, şi de câteva saptamâni e singura, că directoarea “mare” e bolnava. Se pare că

dupa ce se va face bine, oricum se va retrage din activitate, aşa că cea “mica” e de fapt commandant de

regiment. Nu că ar fi vre-o deosebire de atitudine între ele, s-au gasit, tusea cu junghiul.

În legatura cu incidentul de mai sus, evenimentele au fost urmatoarele. Acum câteva zile am plecat toată gasca

de mascului feroce în doua camioane, cu nea Petrica şi Costel “Chelie”, soferi, în gara la “16 Februarie” să luam

nişte colete. Masinile sunt vechi şi hârbuite, abia se ţin , muncesc soferii şi şefu’ de garaj la ele (îl cheama Rizoiu,

dar Sorin i-a gasit un nume care-l descrie la cel mai perfet mod posibil: Rizomu’) până le vine acru, şi fără să fie

platiti pentru ore suplimentare. De cele mai multe ori, însa, oalele tot în capul lor se sparg. Asa şi acum.

Încarcate din greu, motoarele duduiau în draci. Pe drumul ala nenorocit de la gara, nea Petrica ia o groapa cam

adânca, şi acolo ramâne, gata să cada pe partea dreapta. Costel, a carui “TV” are tractiune pe toate rotile, se baga

să-l scoata. Da-i, trage-i, îi plezneste motorul şi ramâne şi el acolo. Scandal mare la “Centrala”, cu fanfara şi salve

de artilerie. Pe “Chelie” au vrut să-l dea afară. Acum, chiar de au şi oamenii partea lor de vina, totuşi , dupa acte,

maşinile trebuiau casate de vre-o zece ani şi mai mult. Fortându-i pe soferi să le conduca, s-a produs o încalcare

drastica a normelor de protectie a muncii. Nea Petrica Giosan i-a zis-o drept directoarei, şi a început că el se

duce până la Consiliul de Ministri. Se suparase rău. Ei, şi alaltaieri, trecând directoarea pe la depozit, l-a gasit

tocmai mesterind ceva, şi s-a luat de el zicându-i că-l penalizeaza. Sa fim seriosi, dupa toată daravela asta, zece

la suta suna cam fals, tinând seama că nu ştiu cine, la un moment dat, începuse să rosteasca tot felul de cuvinte

de genul, sabotaj, neglijenta în munca, distrugerea mijloacelor fixe, şi altele de felul asta. Dupa câte ştiu eu,

sabotajul nu se pedepses te cu zece la suta din salariu… Eu aflasem de toate astea, dar vroiam să mi le

povesteasca nea Petrica, aşa cum stia el că s-au întâmplat lucrurile.

“Bine, bre, da’ matale de ce i-ai zis că te duci la ministru? Care ministru, ala de la transporturi, sau ala de la

comert interior?”

“Cum…care-o fi el, la amândoi mă duceam, mă , pe crucea mea de nu mă duceam. Cum să nu mă duc? Da’ ce cred

ei, că io mi-s vre-un fraier? Pai de unsprezece ani lucrez la ei, şi în doua mii de lei pe luna mă ţin , nu mi-au dat

cins’pe bani în plus, da’ n-am zis nimic că n-am vrut să mă iau în bete cu ei până îmi termină fata scoala, da’ acu’

gata, e asistenta medicala, la treaba ei, acu’ mă iau cu ei de piept când or vrea ei, nu mă mai tem. Şi mai stau şi

dupa program şi le scot hârbu’ din gunoi, cumpar piese pe bani mei, şi mi le deconteaza mai mult nu, au şi acum

să- mi dea mai bine de doua sute de lei, păi până când?”

Între timp apare şi prietenul meu cu inele, şi “Lavanda Tripla” se amesteca cu aroma gratarului. “Mon ami, mai

adune vre-o cinci-sase sticle de bere, dat tot d-astea verzi, dacă vrei”, îl rog, cu gândul la sticlele de ulei

alimentar refolosite pentru bere, şi la faptul că deşi nu mi s-a întâmplat încă ghinionul, am devenit oarecum

superstitios pe tema respectiva. Nea Giosan îi da şi usturoiul să-l curete, şi abia acum îmi dau seama ce inspirat

a fost să-l cumpere, a avut dreptate.

Deodata îl vad pe Moşu printre mese, nu motanul lui Vova, ci un alt tip de la depozit, pe care niciodata nu am

aflat, că nici nu m-am gândit de fapt cum îl chiama în realitate. Toata lumea îi zice aşa, şi am luat-o de buna. Îl

strig şi-i fac semn să vina la masa. Moşu îşi trage comod scaunul şi râde sub mustata cam anemica.

“Bravo, porumbeilor, aici erati. Lica - îl striga pe băiatul cu “Lavanda” - ia pune şi mie un ficat, da’ vezi cum îl

faci, că dau cu el dupa tine. Azi sunt suparat”.

“Da’ ce-ai, mă ?”

“M-a prins şefu’ jucând table cu Fane Nebunu’, tocmai îl usuram de zece lei.”

“Şi pe chestia asta te-a lăsat să pleci mai devreme, sau cum?”

“Ei, am făcut pasi, că şi-aşa se cam terminase treaba pe ziua de azi.”

“Ma, îl întreba nea Petrica, a mai zis unuia ceva de treaba aia? Costel, ce-i cu el?”

“Pai ce să fie, e la ‘Ciclop’ cu maşina. Mariane, da un foc.”

Ceasul s-a făcut aproape de trei, trebuie să plec.

“Fratilor, eu o roiesc. Nea Petrica, de chitantele alea am eu grija mâine dimineata, trec pe la Centrala înainte să

vin la depozit. Salut.”

Le las bani pe masa, şi cu toate protestele lor, îi parasesc. Pâna în statia de autobuz, la chioscul de ziare, dau

peste cea mai exotica figura din zona. Nu ştiu cum îl chiama pe respectivul, nici nu am idee ce-a făcut la viaţa lui,

dar apare să fie veteran de razboi, sau ceva în genul asta. Nu umbla îmbracat decât în uniforma militara - cred

totuşi c-o fi fost subofiter - cu cizme, centura, diagonala, şi chipiu. Iarna, are manta, tot militara. Cu toate că îşi

trage un picior şi poarta baston, tipul (şi mai ales la anii lui) arată extrem de voinic, stă totdeauna drept şi

mândru. Parca i-am vazut şi nişte decoratii pe piept, odată, cred că de “23 August”. Ocupatia lui de baza este să

stea la coada la ziare şi să traga câte o vodka, aşa, pentru lubrefiere. Niciodata nu l-am vazut prin alta parte de

Bucuresti, doar pe aici, în perimetrul Halei Traian, nici macar câteva statii mai încolo.

Îmi iau o “Informatie” şi mă pregatesc sufleteste pentru a trece cu bine şi iminenta perioada de sperante şi

deznadejdii pe care o reprezinta, întotdeauna, asteptarea autobuzului “40″.

Mai

Un nesfîrşit câmp înverzit se întindea de la picioarele lui până undeva departe în zare, mult mai încolo de

orizont, peste tot de jur împrejur, un verde sanatos şi plin de seva. Se apleaca şi rupe o frunza catifelata de pe o

tulpina, o mototoli puţin între degete, apoi o baga în gura. Pe data buzele şi limba i se unplura de un gust al

dracului de amar,phuau, trupul i se cutremura şi pielea i se strinse pe spate şi pe braţe. Scuipa de mai multe ori,

dar degeaba. Amareala i se prinse de cerul gurii, şi nu mai voi să plece de acolo, fir-ar ea al naibii, ce să faca

acum, cum să scape de senzatia asta nenorocita, aha, uite un pârau, ia să bea putina apa, doamne, şi asta e tot

amara, ce se întâmpla…

Ma trezesc cu dintii înclestati şi cu obrajii pungiti, macinati de gustul de matraguna. Statui pret de câteva

minute să înteleg de încă visez sau chiar m-am trezit, luai hotarârea că întradevar nu mai dorm, deci poate

gasesc ceva la bucatarie împotriva amarelii. Caut prin frigider şi gasesc un borcan de dulceata de caise, ia să

vedem, oho, uite, are şi mieji, da’ parcă mama n-a pus mieji când a făcut -o, că n-a mai avut de unde, i-am

mâncat eu pe toti. Oricum, e parfumata şi jumatatile de fruct parcă acum au fost luate din pom. Înghit hulpav

câteva lingurite şi dusei apoi la buze o sticlă de “Biborteni” lasând să curga în jos pe gât lichidul acidulat până

simt că amigdalele sunt sfarâmitate maruntel şi luate la vale de suvoi. Începui să lacrimez din cauza bulelor de

gaz, o mica explozie izbucnii înapoi din stomac, mă stersei pe obraji cu podul palmelor, apoi mă asezai ostenit

pe un scaun, reînviind încetul cu încetul. Înca un pic nauc, mă uit în jur încercând să-mi aduc aminte ce şi cum.

Cu câtava vreme inainte am plecat să cumpar pâine. Pe drum m-am întânlit cu Bebe Drula, pe care nu-l mai

vazusem din armata, chit că stă la o departare de doar câteva blocuri mai încolo. Bebe m-a luat la el să cinstim

un pahar pentru revedere, apoi am mai desfacut o sticlă. Întru-un târziu, treminând tot ce mai avea de baut prin

casa, am hotarât să dăm o fuga până la cârciuma la “Minis”, să mai luam ceva. Pe urma totul devine neclar şi cu

semne mari de întrebare plutind într-un fel de lichid semi-vâscos şi în care noi amândoi navigam senini şi fără

să ne facem probleme de nici un fel.

Deodata ramân cu ochii pironiti pe frigider. Acasa noi avem unul alb şi cu o poza unei masini de “Formula 1″

lipita pe uşa . Cel pe care-l vad acum e maroniu, şi în coltul din stânga sus arboreaza o reprezentanta a sexului

frumos care îşi daruie cu marinimie privirilor celor interesati, toate cele ce o înscriu în cartea de anatomie sub

categoria “femela”. Inventarierea sumara şi rapida a restului de decor se dovedeste a fi destul de puţin

revelatoare. Concluzia ce se despreinde, totuşi , este că nu l-am mai vazut niciodata în viaţa mea, asta înseamna

ori că încă dorm, chestie varificata că nu, ori că m-am imbecilizat complet şi temeinic. Afara e lumina bine de

tot, soare şi frumos, un cer senin albastru fără nori, cum zicea poezia aia de mă chinuiam să o învat la scoala.

Bebe apare şi el târându-se ca un erou dupa ce armata sa suferise o grea înfrângere, “da’ ceva de racorit pe de

din interior nu exista pe aici, domnule?”, aşa e el, întotdeauna respecta normele de eticheta, chiar şi în cele mai

grele şi disperate momente din viaţa, nu conteaza, bunele maniere trebuie mereu să fie pe primul plan, că d-aia

suntem oameni, dacă avem civilizatie, păi hai să o folosim la parametrii cei mai înalti. Chiar şi în armata, i-a

îmbolnavit de nervi pe ofiteri şi pe restul, raspunzând la ordine cu “da, domnule plutonier, se rezolva, nu va

faceti probleme”, ori, “sigur că da, domnule locotenent, va garantez că voi face tot posibilul pentru satisfacerea

deplina a dorintei dumneavoastra”, chestie care l-a costat cam jumatate de stagiu de aparator al celor trei culori

petrecut la carcera, frecând podele cu cu ciobul de sticlă şi curatind WC-ri cu lama de ras, până când s-au

plictisit aia şi l-au last în plata domnului. Acum contribuie şi el cât îl ţin puterile la golirea sticlei de “Biborteni”,

îl las în pace să savureze momentul, n-are nici un rost să-i stric dispozitia cu întrebari naclaite, în fond suntem

prieteni, nu-i aşa, am mers împreuna la Scoala Generala Nr. 21, trebuie să-l menajez, ce naiba, prietenul la

nevoie să cunoaste.

Termina în extaz lichidul datator de viaţa, se aseza pe celalalt scaun şi mă întreaba candid dacă n-ar fi bine să

facem o cafea. Îi explic că habar n-am dacă exista cafea în casa asta, şi apoi nu ştiu dacă o fi de acord stapânul

să-i devastam cu nesimtire propietatea. Aha, ceva începe să se contureze în mintea lui, dar ceva-ul asta este

extrem de neclar şi desompus, încă nu ştie care-i capatul şi care-i coada, stă cu ochii uşor întredeschisi, fixind o

solnita care se pare că i-a devenit brusc şi neasteptat, centrul Universului şi obiect de adoratie absoluta. Când,

în sfârsit, sunt pe punctul de a crede că în urmatoarele cinci secunde o să reuseasca să aduca solnita în stare de

levitatie, am revelatia de a constata că a făcut marea descoperire a rolului întrebarii ca motor unic al dezvoltarii

şi al progresului. Desigur, ca în orice început, demarajul e mai dificil, îl las să-şi expuna framântarile interioare

fără nici o încercare de a-i disturba dorinta de cunoastere a realitatilor obiective, trasatura care vine să

aureoleze cum nu se poate mai stralucit conditia lui de om, de animal mai mult sau mai puţin superior, înzestrat

cu inteligenta, stapân şi dirigiuitor peste toate cele.

“Care va să zica nu recunosti ambianta, n-ai mai trecut prin locurile astea niciodata în viaţa ta.”

“Bebe, raspunsul meu corect ar fi: nu, nici eu”. Se uita la mine uşor intrigat, apoi pricepe.

“Care va să zica nici unul dintre noi n-a mai trecut vre-odată pe aici?”

“… aşa s-ar parea… “

“Care va să zica noi atunci ce cautam aici?”

Îl las în pace să mai bea nişte apa minerala, şi îmi arunc ochii prin casa încercând să mi-l, să mi-o, sau să mi-i

închipui pe cei ce locuiesc aici. Mobila relativ putina, comuna, exceptând un birou în sufragerie, care arată

absolut superb. Dupa cum îl vad, trebuie că-i destul de vechi, cu încrustatii fine, dar fără să fie prea multe,

obosind ochiul. As vrea să scotocesc prin sertare, cheile stau cuminti în încuietori, dar reuşesc să mă abtin. Într-

o rama subtire de metal alb, în coltul din dreapta a biroului, fotografia unei fetite de patru- cinci anisori, care

încearca să stea calare pe o minge de plaja, mare cât ea. Un coup-papier cu mâner de sidef, o calimara dubla ce

pare a fi din argint cu un chenar de filigran peste cristalul mat şi de un verde atât de adânc încât da spre negru.

Capacele de pe rezervoarele de cerneala au câte un elefant mic deasupra, fiecare ridicând trompa şi un piciorul

din fata. Lânga calimara, un dosar cu coperti din plastic. Ma ard degetele să-l deschid. Doamne, cred că o să mă

primesti în Rai, uite ce băiat bun şi cuviincios sunt, nici macar nu ating dosarul. Pe un perete, de sus până jos,

rafturi de biblioteca, aparent construite de proprietar. Ici-colo, printre carti, doua-trei vaze mici de tot, cu câte o

floare uscata în ele. Pe raftul cel mai de jos, cam cincizeci de miniaturi de sticlă, cea mai mare cât un sâmbure de

piersica, toate în stare perfecta - înteleg deci, că fetita din fotografie nu locuieste aici. Ma uit la titluri, nulte carti

despre fotografie. Ciudat, în genere cei atinşi de boala asta e imposibil să nu-şi etaleze la vedere macar una-

doua opere ce le cred ei să fie mai de soi. În afară de poza de pe birou, nu vad însa nimic altceva. Citesc în

continuare titlurile de pe cotoarele cartilor. Multa poezie, albume de arta, dictionare de tot felul, tratate de

filologie, critica literara. Apoi doua rafturi dedicate horticulturii. Ma uit în jur, exista o singura planta vie, o

iedera prinsa aproape de tavan, şi care a ocolit doi peretii, straduindu-se să-l înceapă şi pe al treilea. Or mai fi

altele pe balcon? În continuare, un alt raft dedicat pescuitului amator, aha, simt că-l iubesc pe individul, e un tip

de treaba, pescarii şi muzicienii de jazz sunt cele mai evoluate varietati ale speciei ” sapiens “, asta e lege. Iar

când un pescar e şi trombonist, sau invers, lucru, de altfel, întânlit frecvent, posteritatea are toate sansele să

mai faca rost de încă un nume!

Un hol de doi metri mă duce în dormitor. Lânga pat, pe noptiera, un teanc de “Rebus”. Jos, pe covor, zac o nişte

blue-jeans “Lee” şi o pereche de adidaşi albi. O uniforma cu care nu numai că sunt de acord, dar şi foarte draga

mie. Un alt perete acoperit de sus până jos cu carti, beletristica pe toate rafturile, autori români şi straini,

asezati în ordine alfabetica, mă cuprinde ameteala şi invidia.

Bebe mă stiga din bucatarie, sau mai bine zis mă invita, că până acum nu cread că a făcut vre-odată efortul de a

striga pe cineva. Abandonez inspectia şi descopar cu satisfactie că el, între timp, a avut îndeletniciri cu mult mai

practice. Partea ce-mi revine din rezultatul acestor îndeletniciri înseamna trei oua-ochiuri cu slanina cât

cuprinde, şi un castronel cu rosii, ceapa, castraveti şi ardei gras, puse la gramada cu un pic de ulei şi un strop de

otet pe deasupra, alaturi de câteva felii de salam şi brânza. Înting cu pâine în sosul lăsat de salata şi mă gândesc

că de fapt nici n-am aflat cum îl cheama pe amicul, iar acum îi mai devastam şi frigiderul, saracu’ om. Îmi aprind

o ţigară şi sorb din cafea, încercând încă odată să recapitulez cele întâmplate aseara. Degeaba, dupa ce am

plecat spre “Minis”, se rupe filmul. Bebe, constiincios, s-a apucat să spele vasele.

Între timp, ceasul s-a făcut aproape de unsprezece. Trebuia să fiu la munca, e de rău, şi parcă n-am vazut nici un

telefon prin casa. Da, aşa e, nu exista. Daca o iau acum din loc, poate apar la depozit tocmai la pauza de masa, şi

o fi şefu’ ieşit la un coniac.

Încerc împreuna cu Bebe să lichidez cam tot ce credem noi de cuviinta că ar însemna dezordine în respectiva

casa, las un bilet în care povestesc despre continutul frigiderului, cu multumirile şi scuzele de rigoare, şi ne

hotarâm să ieşim. Curios, mă uit pe usa apartamentului. Un dreptunghi de metal cromat, în care este gravat un

nume. Exista ceva la placuta asta care mă zgândare, dar nu reuşesc să descopar ce anume.

Afara, în fata blocului, ramânem amândoi ca picati din cer. Peisaj comun, dar total necunoscut. O alee marginita

pe ambele parti cu pomi frumosi. Apoi alte blocuri, alte alei, alti pomi frumoşi, mereu de parcă ne-am întoarce

în acelaşi loc. Din fata apare venind o femeie, purtând doua sacose cât doua navoade.

Ce mi-a placut mie întotdeauna la Bebe a fost că el e un om dintr-o bucata. Daca are să spuna ceva, o face fără

nici un fel de retinere şi menajamente, ori de-i rău, ori de-i bine. Uneori, însa, se pripeste, ca acum de exemplu,

nu mi-a dat nici o sansa pentru a încerca să preântâmpin prabuşirea psihica a unei biete şi nevinovate cetatene.

Întrebarea a picat sigura şi clara: “Saru’ mâna, tanti, va rog spuneti-ne şi noua dacă suntem în Bucuresti, şi dacă

da, cam pe unde?”

În fata faptului împlinit nu pot decât să accept totul cu întelepciune şi resemnare, sperând într-un viitor mai

luminos şi mai puţin batut de soarta. Pe de alta parte, însa, sarmana creatura din fata noastra arată a avea o

evidenta problema, imposibil de rezolvat, în legatura cu timpul prezent, aceasta stare de lucruri manifestindu-

se plenar prin brusca tendinta a ochilor respectivei de a se dilata, la început, apoi de a se micsora brusc, sub

sprâncene şi cute ale fruntii adunate într-o expresie uşor de înteles din partea noastra, sau cel puţin din partea

mea, actiune paralela cu o extrem de reusita lasare a barbiei şi o oarece paralizie atât amembrelor superioare

cât şi a celor inferioare, acest din urma aspect fiind concluzionat în atitudinea statuara, dolmenica şi rece, pe

care susnumita ne-o prezenta pe parcursul unui minut întreg cât Bebe a asteptat un raspuns, şi încă dupa aceea,

când începuram a face pasi, adânc dezamagiti de lipsa acuta de dorinta de cooperare a populatiei. Exceptia a

făcut -o îndemnul pe care domana cu sacose ni l-a adresat în aşa fel încât să auda şi locuitorii blocurilor din alte

cartiere ale orasului, pe când noi ajunsesem cu doua scari mai încolo, îndemn prin care eram sfatuiti cu

insistenta să facem o vizita într-un anumit loc întunecos, dupa unele opinii foarte fierbinte, dupa altele foarte

rece, plin la tot pasul de smoala şi de catran.

Înspre capatul aleii, am mai întors capul odată, ea era tot acolo, tot nemiscata, oferind în continuare îndemnuri,

privind în urma noastra, şi atunci m-a luat cu un fel de tristete, saraca, dacă în urma socului respctiv o să arda

mâncarea, barbate-sau o să-i faca scandal, batai, divorturi, copii ramasi fără dragostea impartiala a ambilor

progenitori, şi, mă rog, tot felul de tragedii de genul asta.

Gândurile negre îmi sunt date la o parte de glasul unu baietel de opt-noua ani, care vine vijelios pe patine cu

rotile, strigând “pârtie”. Când să treaca pe lânga noi, îl apuc din viteza pe dupa mijloc şi-l ridic în aer oprindu-i

avântul pionieresc, intentie care nu l-a încântat excesiv, dar nu vocifereaza, din politete.

“Asculta dragule, nu vrei tu să-i spui lu’ nenea cum să ajunga la troleibuz?”

Sunt inteligent foc, şi am tact de diplomat de cariera.

“Care troleibuz, nene?”

“Pai, asta care trece pe aici.”

“Nu trece nici un troleibuz, nene”.

Ei, alternativa asta n-am prevazut-o, dar nu mă dau batut.

“Cum, mă, nu trece? Pai voi cum ajungeti în Cismigiu?”

“Pai noi nu luam troleibuzul, doar autobuzul “101″, acolo, dupa blocul ala verde e capatul, şi dacă mai mergeti

câteva strazi, e şi tramvaiul “12″.

Îmi vine să-l pup pe pustan. Trebuie că am pe undeva prin buzunare nişte chewing-gum, mă scotocesc, gasesc

doua lamele şi i le darui, îl mângâi pe cap, şi-i dau startul.

“Bravo, eşti băiat destept, precis o să ajungi inginer, fi atent să nu cazi să te zdrelesti la genunchi”.

Stau pe scaun şi privesc pe geamul tramvaiului. L-am luat pe “12″ până la Piata Unirii, poate mai ajung azi la

serviciu, ca de obicei cu tramvaiul asta trebuie să-ti iei concediu să fi la timp unde ai treaba. Bebe s-a dus acasă,

nu mai avea chef de nimic. E prima data când ajung în partea asta de Bucuresti. De fapt, seamana al dracului de

bine cu celelalte cartiere, aceleaşi blocuri, aceiasi pomi, aceleasi cozi. Ce motive ar putea să-l determine pe un

rezident în Drumul Taberii să faca excursii de recunoastere în Crângasi? Doar să bea o bere la “Lujerul” nu mi se

pare, totuşi , de ajuns. Pâna la urma, toate bune, doar un singur lucru mi se înfatiseaza neclar şi cu posibilitati

destul de incerte de rezolvare. Cum Dumnezeu am ajuns în Berceni, când eu plecasem înspre “Minis”, în Balta

Alba?

Întrebarea a sapat cute adânci pe fruntea-mi gânditoare de poet, şi probabil mi-a daruit privirea cu melancolie

şi reflexe de necuprins arctic, încât nea Fane, vazându-mă , îşi stopeaza brusc intentia de a-mi demonstra cu

competenta şi obiectivitate că sunt un magar. Se apropie de mine şi mă întreaba cu compasiune: “Ce-i, mă , vre-

o nasulie, ceva?” Apreciez că am cam zece secunde să gasesc o motivatie dramatica pentru azi, ceva grandios,

vre-un dezastru plauzibil şi crunt.

“Sefu’, mi s-a întâmplat o întâmplare întâmplatoare absolut zguduitoare azi dimineata, groaznic, mi-am

zdruncinat moralul până la cei mai intimi neuroni, mi-e frica să nu se lase cu ceva urmari pentru tot restul

vietii… “

“… hai, mă … ce-i?”

“Pai, în zori, m-am suit în “92″ să ajung la datorie, şi abia pornim, că pe la “Big”-ul dinspre PTTR, vine, domnule,

din spate, o “cifa” de cinci metrii cubi, tocmai încarcata la betoniera de la capatul liniilor de autobuz şi troleu.

Noi tocmai intrasem pe banda din stânga să depaşim un “Trabant” stationat regulamentar pe carosabil. Şi intra,

domnule, “cifaromul”, cu toată viteza, în troleibuz.”

Cei din jur se opresc din treaba şi toate capetele se întorc spre mine. Silvia îmi prinde privirea, e toată un semn

de întrebari, are un fler de l-ar bate la popou şi pe Poirot, îi pica fisa că am luat-o razna. Se linisteste, îi face un

semn din ochi damnei Dina, şi îşi sprijina barbia pe dosul palmelor împreunate, cu coatele sprijinite pe birou, aş

teptând amuzata continuarea. Încerc să-mi pastrez o mina tragica, de ar da domnul să nu mă pufneasca râsul, că

am treminat-o, mă desfiinteaza nea Fane. De la alt birou, Zoe, fiinta sensibila cu suflet de ciocolata, se trage mai

aproape, tine pumnii strânsi unu’- ntraltul, adunati la piept.

“… şi?”

“..şi… din nefericire, “cifaromul”, plin fiind, va dati seama că din cauza vitezei plus inertia, plus masa, socul a fost

distrugator. Ambele vehicole s-au rasturnat, iar troleibuzul a fost proiectat cam douazeci de metri mai încolo.

Alte doua autoturisme “Dacia 1310″ au fost aproape strivite. Bena “cifei” s-a spart şi betonul s-a revarsat

acoperind o biata batrâna care fusese surprinsa chiar pe bordura, pregatindu-se să traverseze strada în mod

neregulamentar, într-un loc nemarcat cu “zebra”. Miraculos, soferul respectiv a scapat neatins, dar cel al

troleibuzului şi unsprezece din cei optisprezece pasageri au fost transportati la spital în stare de inconstienta,

cu grave leziuni fizice, şi mai mult ca sigur, şi psihice. Deasemeni, soferii celor doua “Dacii.”

Mama Anica stă cu palma mâinii drepte acoperindu-şi gura, ascultându-mă îngrozita. Aproape că are lacrimi în

ochi. Restul lumii, înclusiv şefu’, au cam înlemnit. Sunt bun, ar fi trebuit să scriu scenarii de filme de groaza.

“Pai, bă, şi tu?”

Bineinteles, Sorin, se putea altfel, trebuia să se bage.

“Şi eu… ce?”

“… nici o zgârietura, vânataie… nimic… oase rupte… ceva acolo… moloz pe blugi… “

Sta lânga Vova, în spatele biroului lui nea Fane. De cealalta parte a biroului, înspre mine, Clara cu madam

Ionescu. Daca am mâna buna, prin cei treizeci de centimetri care ramân între ele, aş putea trimite un pachet cu

saci de ambalat ce-l am chiar lânga mine, pe un scaun. Îl apuc de sfoara legata crucis-curmezis şi execut o semi-

rotatie a bratului din spate spre înainte, trimitând proiectilul cu speranta că la o adică kilogramele lui madam

Ionescu or să-i dea totuşi putinta de a reactiona la vreme. Din pacate, instinctul de conservare al lui Sorin se

manifesta la fel de prompt, lasând cale libera ghiulelei către un inofensiv ceas cu cuc, “made în USSR”, ce

spânzura pe peretele din spate. S-a cam deteriorat pe ici pe colo umilul agregat, şi anume în partile esentiale,

transformându-se în contactul cu mozaicul de pe jos, în tot felul de tandari şi ale parti imposibil de nominalizat.

În stupoarea generala, Sorin se apleaca, culege o rotita zimtata, şi o transforma într-un foarte amuzant,

reconfortant, şi recreativ de urmarit titirez, pe biroul sefului.

“Pariem, Mariane, pe doua beri, că-l învârt mai mult?”

Duminica

Ceasul zbârnâie în draci pe marginea recamierului, umplându-mi sufletul de optimism. E ora trei dinspre ziua,

sau noapte-spre-dimineata, sau cum i-o fi spunând. Ma demontez bucatica cu bucatica, mă transport în baie, şi

acolo încerc să mă pun la loc într-un tot unitar, conferindu-mi conditii optime de functionare cu speranta că

zgomotul dusului nu i-a trezit pe ai mei.

Ieri, pe când stateam cu Neluţu facând declaratii de amor unei sticle de vin, apare şi nevasta-să, Maria, de la

serviciu.

“Auziti, mă , să va zic o chestie de azi de la munca, de n-o să mă credeti!”

“… au scos chiftelele de peste de la cantina intreprinderii!”

“Ce chif… Hai, mă , fiti seriosi, cum o să le scoata? Ce să bage în locul lor, sanuri pane? Hai, fiti atenti aici. Pe la

vre-o zece şi jumatate, tocmai îmi facusem o cafea şi stateam cu Sandica, cea la care am fost la botez, Nelule, tu o

stii, şi cum zic, mai o vorba mai o ţigară, apar doi tigani cu cinci saci de broaste. Stiti cât au luat pe ele? O mie

jum’ate! Când i-am vazut mi-a venit să mă crucesc. Mariane, ştii, noi cumparam broastele şi le trimitem în vestul

Europei, să-i desfete pe tipii de la Monte Carlo, dac’ ar stii ei… în fine, dupa ce termină respectivii tranzactia,

stau de vorba cu ei. Baietii, lautari de meserie, se lasasera de nunti, se mai duceau doar aşa, câteodata, şi ştiţi de

ce? Cica era prea multă munca, şi prea puţini bani. Auziti voi, prea puţini bani, că-mi venea să sar la ei şi să-i

strâng de gât. Mai tii minte Nelule, la nunta lu’ verisoara-mea, i-au cerut opt sute de fiecae plus taxiul, mama lor!

Iar ăştia, se apucasera de prins broaste, că nu fac aproape nimic, şi şti câti bani scot, cam sase mii pe saptamina,

dacă se ţin de treaba! Iarna stau la gura sobei şi fac puradei. I-am întrebat cum naiba le prind. Sa vedeti la ce i-a

dus mintea. Au luat un butoi din ala de tabla, pe care îl baga în apa cu nişte pietre în el, să nu pluteasca, să

ramâna cam de o palma deasupra apei. De margine leaga un beculet de lanterna, cu baterie. Toata actiunea se

desfasoara noaptea. Atrase de lumina vin tot felul de insecte, tântari, fluturi, şi alte d-astea. Broastele se arunca

dupa ele, şi cad în butoi. Înapoi nu mai pot sari, e prea mare distanta. Pun tipii câteva butoaie în fiecare noapte.

Dimineata nu aleg decât exemplarele cele mai mari, că altfel nu le cumpara ăştia de la cooperative.”

De câteva zile, Maria lucreaza la un fel de cooperativa de stat ce se ocupa cu achizitionarea de produse agro-

alimentare de la producatori particulari, printre altele, iata, şi broaste, melci, şi alte creaturi ce nu fac topul

cotidian al bucatariei traditionale Românesti.

Iau paharul de vin şi sorb un pic, dar parcă nu mai are nici un gust. Neluţu arată şi el de parcă tocmai ar fi

coborât din autobuzul “111″. Se uita către mine, gânditor.

“Mariane, eu mâine am SRL… ”

“Eu nu, dar se aranjeaza. Poate-i duc şi lui şefu’ câteva broaste, aşa, de pofta… “

“Da’ de unde naiba facem rost de butoi? Altceva ce-am putea folosi, poate o oala mare… “

Nici nu apuca să termine, că Maria îi ia vorba din gura.

“Da, uite, imediat, nu-ti dadeam eu oalele să mi le împuti… “

“Stai, draga, că n-am zis nimic, mă gândeam. Şi la urma-urmei, dupa doua recolte d-astea, îti cumpar un camion

de oale, nu?”

“Neluţule, oricum o oala e prea mica”, apreciez eu situatia, “da şti ce, hai să încercam cu unditele. Punem o ata

rosie în ac, aşa prindeam eu când eram copil, la Snagov, mă ducea tata şi prindeam broaste amândoi,

terorizând-o pe mama, care începuse să ia o sticlă cu spirt în sacosa, şi mă stergea pe mâini tot timpul… “

În disperare de cauza, şi până ne-om completa recuzita, n-avem de ales, o să folosim unditele, stabilim că a doua

zi dimineata înainte de ora patru să fiu la el.

Peste un sfert de ceas trebuie să-i sun la uşa . Am hotarât să mergem la “Sticlarie”. Asta-i un ochi de apa într-o

groapa înspre Pantelimon, nu prea departe, de la “Masini-Unelte” treci calea ferata, şi pe stânga, în spatele

fabricii de sticlă, se casca dintr-o data o gaura plina de pomi. Am fost o singura oara acolo, acum foarte mulţi

ani, că peste nu are decât firca şi caras mai mic decât pachetul de ţigari.

E cu mult trecut de prânz. Din tot ce-am prins am selectat zece bucati pe care le-am considerat noi că vor trece

examenul sportiv la comisia olimpica. Arborând un calm vecin cu nesimtirea, Neluţu s-a blindat în fata

protestelor Mariei şi a făcut un sac dântr-un cearceaf de “olanda”. Acum, sacul zace priponit de mal, pe trei

sferturi în apa, iar din interior se urca spre cer un cor de blesteme ce-i cât pe ce să mă duca în pragul depresiei,

din cauza de mustrari de constiinta. Partea mai întunecata a problemei este că în ritmul asta ne-ar trebui cam

doua concedii până să umplem sacul. Şi de vre-o ora, nici urma de broaste pe balta.

“Neluţule, tu crezi c-or fi trecut tipii aia pe aici înaintea noastra?”

“Fi serios, aia-s profesionisti, nu se baga la locuri d-astea, au locurile lor, fii sigur… “

Afirmatia mă jigneste. Noi tot la nivel profesional activam, că altfel nu am fi fost la post de cu zori. Totuşi, am

oarece urme de îndoiala.

“Bai, suntem tâmpiti. Pai tu şti ce trebuia să facem înainte de toate?”

Nu, Neluţu nu s tie, stă şi se zgâieste la mine, neântelegând ce-mi mai trece prin cap.

“Bine, mă , de un paregzamplu, înainte de a te apuca să scri o carte, nu trebuie să aduni mai întâi material, să

cauti, să investighezi..”

“Zi, mă , lasa… “

“Monşerul meu drag, dupa cum bine sti, în urma activitatilor de desecare, modernizare, redare a agriculturii a

terenurilor arabile, suprafata baltilor şi a lacurilor care nu reprezentau obiective importante pentru

piscicultura a fost redusa simtitor de drastic. Pe de alta parte, cu cât o apa e mai lasata în plata Domnului, cu

atât e mai napadita de vegetatie şi de broaste, care au trebuit să se refugieze din baltile secate. Logic, nu? Acum

să-mi spui, unde gasim noi cele mai virgine şi mai salbatece balti - poţi să-mi zici, nu, nu poţi. Şi şti de ce? Ca nu

esti de meserie. Tu esti electrician. Pe tine apele te intereseaza doar, poate, din punct de vedere al potentialului

energetic, deşi mă îndoiesc… Dar pe cine pot ele captiva prin existenta lor pura, existenta ce atrage dupa sine o

complexa colcaitura de vietuitoare aşa cum le-a făcut pe ele mama natura, cu cicluri de viaţa nealterate de mâna

stapânului absolut, atotputernicul omu’?”

Neluţu s-a asezat pe o buturuga şi şi-a aprins o ţigară. Ma asculta calm, cu ochii închisi, dând din cap aprobator.

“Ei, pe cine?”

“Simplu, monserule, pe un biolog. Şi pe care biologu’ stim noi, că doar e unic pe planeta asta?”

“Pe… Bio-Gogu!”

“Ei, vezi? Uite ce propun eu. Momentan, le dăm naibii de broaste, că mie mi-e foame şi aş bea şi o bere. Şi, într-o

zi, saptamâna asta, mergem la Gogu şi stam serios de vorba cu el, ne luam notite, chestii, documentare

stiintifica.”

“Stai puţin nu e bine, că el le are pe astea cu zburatoarele… “

“… da, exact, păi cocostârcii ce sunt, nu sunt zburatoare? Şi cocostârcii ce manânca? Broaste! Unde-s cocostârci,

sunt şi broaste, şi reciproca. El ne spune unde sunt cocostârcii, noi deducem unde sunt broastele. Logica de fier

şi de otel”.

Ma simt zdrobit de acuratetea deductiva de care sunt capabil. Îmi aprind satisfacut o “Carpata” şi mă întind pe

iarba saraca din umbra unui tei cam jumulit. Trebuie să savurez momentul, am fost grandios.

Îl las pe Neluţu să duca acasă unditele, iar eu mă duc să o aştept pe Adriana la “rulota”. Ne vedem odată pe

saptamâna. Ea s-a pus bine pe treaba, în fiecare zi stă şi învata puternic pentru examen, şi mă bate la cap prin

telefon să fac la fel. Adevarul este că m-am apucat serios. La “economie” n-am nevoie să învat, ştiu materia, şi

oricum, pentru motive pe care nu le înteleg şi nici nu încerc, îmi vine foarte us or să elaborez asupra unui

subiect. La geografie, la fel, nu prea e nevoie să tocesc, că e uşor, am să mă uit prin carte atunci, înaite de

examen. Mai greu e cu matematica, mă scoate din sarite. În plus, ca un făcut , nu ştiu cum naiba se întâmpla că

de câte ori mă aşez şi eu la birou plin de avânt şi mă apuc de rezolvat tot felul de functii şi de ecuatii care mai de

care mai complicate, sunt disturbat, cu regularitate, din preocuparile mele intelectuale, de o multitudine de

nimicuri cotidiene, care prin împrejurari potrivnice, se transforma în evenimente majore, necesitând grabnica

mea interventie, imediata şi de neânlocuit. Asa că, deocamdata, la “artimetica” mă aflu încă la capitolul unu din

cartea de clasa a noua. Pe viitor, însa, trebuie neaparat să iau masuri drastice, că nu mai tine. Este necesar ca,

potrivit unui întelept îndemn la moda prin ziare, să fac totul pentru o noua calitate -cred că aşa suna?

Pâna apare Adriana, neavând ce face, mă uit la patru-cinci pustani ce se joaca alaturi, pe spatiul verde din jurul

blocului. Şi-au făcut un cort, care aduce mult a satra, dintr-un pres luat de acasă, şi au îngramadit împrejur tot

felul de comori: cutii goale de conserve de mazare fina, un pantof făcut praf, un cadru de bicicleta “Ucraina”,

îndoit şi ruginit. Unul dintre ei şi-a făcut un fel de turban dintr-un fular. S-or fi jucând de-a beduinii? Putin mai

încolo, câtiva locatari grijulii şi binevoitori au manufacturat o masa cu doua banci de-o parte şi de alta, toate cu

picioarele adânc îngropate să nu le ia vântul, sau hotii, poate. În jurul mesei stau câteva mame şi bunici

discutând despre scumpetea vietii, imoralitate, şi viermi intestinali. Subiectele încep să mă pasioneze. Aflu cum

nenorocitu’ ala de Iliuta de la etajul cinci iar a batut-o pe nevasta-să, şi că matracuca aia blonda de la scara doi

iar a ţinut-o într-o petrecere ieri noapte în compania a tot felul de indivizi dubiosi calificati drept ordinari,

bagabonti, şi, nu-mi vine să cred urechilor, “studenti d-aia”! Punctul culminant al acestei informatii consta în

faptul că, nici mai mult nici mai puţin, dimineata, respectivii au plecat cu taxiurli’, chestie incalificabila.

Deasemeni, aflu cu stupoare că dezmatatii aia doi de s-au mutat saptamâna trecuta în locul lui madam Firescu,

fac plaja pe bloc, şi că Stanoaia a auzit că “fufa” chiar şi-a scos sutienul, ducându-l în ispita pe ala micu’ al lui

Sandache, pe Ginel, care a început să stea la pânda ascuns dupa casa liftului, să o vadă.

Tocmai când începuse să-mi placa mai tare, apare Adriana.

“Iarta-mă , Marian, am avut o discutie cu mama, d-aia am întârziat.”

Ma uit în ochii ei şi mă ia aşa, cu un frig pe sira spinarii. A plâns rău, sunt înrositi de parcă n-a dormit doua nopti

la rând.

“Nu-i nimic, Motane, a fost instructiva asteptarea. Am început să descopar lumea de dincolo de zidurile blocului

astuia. Şi, oricum, dacă vine repede un “40″, ajungem în timp la un film.”

“Marian, şti ce? Hai să nu mergem la film, hai să gasim o banca şi să stam puţin. Ai o ţigară?”

“Carpati fără’, de Tirgu-Jiu, cele mai bune din lume, dacă nu se scutura în pachet şi mai ai ce fuma din ele.”

“Bine, o să-mi dai una.”

Înteleg că e de rău. Daca accepta Motanul asta să fumeze “Carpati”, e de rău. De obicei abia mă suporta pe mine

când mă delectez cu ele, nu mai spun că mi-a trasat sarcina să rumeg chewing-gum până îmi anchilozeaza

maxilarele.

Dupa ce facem prospectiuni prin jumatate din parcul IOR, gasim, în fine, o banca libera, care să fie şi curata. În

tot timpul asta n-a zis o litera, a mers încolacita de mijlocul meu, şi m-a pupat de vre-o suta de ori. Având în

vedere că lucrurile se reliefeaza nu tocmai în roz, am last-o în pace, şi n-am mai întrebat-o nimic. În schimb, i-

am dat un raport cât se poate de detaliat despre concluziile şi propunerile de masuri adoptate de rezidentii

blocul vecin cu al ei.

“Marian, hai să fumam”

Îi arat cu mândrie că ţigarile din pachetul ce-l am, nu numai că nu s-au scuturat de jumatate din tutun, dar păr

acum să fie iesite din procesul de fabricatie. E şi normal, de câte cotoare au în ele, parcă ar fi nişte betisoare de

piatra. Probabil că tipii de la fabrica, înraiti de criticile consumatorilor, acum au trecut la presiuni psihice. Aleg

doua, le aprind, şi o aştept să înceapă a-mi zice ce are pe suflet.

“Marian, tu n-ai de gând odată să te lasi de pierdut timpul fără nici un rost, şi să te apuci de ceva serios?”

A început direct, fără nici un fel de introducere.

“Da, deci asta era care va să zica, eterna povestea cu băiatul rău care rapeste inima unei prea bune şi sfioase

fete, cuminte şi harnica cum nimeni alta pe pamânt. De asta ti-au făcut scandal acasă? Adriana, tu chiar eşti

convinsa că o să seman mai mult cu Fat-Frumos dacă am să întepenesc în spatele unui birou nenorocit,

înclinându-mă până la pamânt când trece contabilul sef, sau nu mai ştiu care mare şi tare de la minister?

Oricum, şti foarte bine că m-am apucat să mă mai uit prin cartile alea, şi că am să fac tot posibilul să iau

examenul, deşi, drept să-ti sapun, tare nu-mi doresc.”

“Nu-ti doresti? Şi tu ai idee ce-mi zic ai mei, ce circ am în casa tot timpul, tu ştii că de când suntem împreuna nu-

i zi de la Dumnezeu să nu am cu ei scandal pe seama ta, că tu eşti un pierde-vara, că ce o să facem noi, din ce o să

traim, că sunt inconstienta, că din atitia baieti buni pe care ei au binevoit să mi-i prezinte n-am fost în stare să

aleg, dar că am ales un neispravit că tine, că cin’ se-aseamana, se-aduna, etc, etc. … Marian, nu mai pot, zau, îmi

vine să-mi iau lumea în cap, nu mai pot.”

Plânge, iar.

Drept e că rubrica de stiri interne m-a cam luat pe nepusa masa. Pâna acum nu mi-a spus nimic din toate astea.

De multe ori când ne întânleam venea ea cam întunecata, credeam că e obosita. De altfel, mai încet sau mai

repede, ochii i se se umpleau iar de stralucire. Acum ce naiba să fac? Sa-i explic că mă doare drept în cot de ce

cred parintii ei despre mine, că eu cred că parintii mei m-au crescut bine şi cu folos, că nu sunt nici lenes, nici

nepasator, nici derbedeu, doar că nu înteleg de ce trebuie mai înâii să accept să mă aplec în fata altora pentru

putea a fi catagalogat drept “om serios”, şi că eu vreu să mă însor cu ea, nu cu maica-să, drept care aceasta din

urma îşi poate tine opiniile pentru ea însasi? E drept că şi ai mei m-au cam luat la rost pe chestia nefacutului

nimic, dar din cu totul alt punct de vedere. În familie, din nefericire, nu numai că sunt unicul copil, dar sunt cel

mai mic dintre veri, nepoti, şi restul poporului. Nu ştiu de ce şi cum, dar absolut toată lumea “asteapta ceva” de

la mine. Pentru mulţi ani, şi chiar şi acum, sunt sigur, că în discutiile dintre matuşi, unchi, neamuri adiacente (pe

care eu nici nu le cunosc prea bine), mi se urmares te fiecare pas, sunt analizat în consilii mai mult sau mai

puţin complete, mi se cântaresc sanse, mi se prezice viitorul. Atâta doar că, odată, la singura nunta la care am

participat in viaţa mea, şi care s-a întâmplat să fie in familie, le-am explicat că eu sunt un element cum nu se

poate mai negativ, recalcitrant şi turbulent, iar ei să-şi vadă de treburile lor şi de copii lor cuminti şi destepti, şi

să mă lase pe mine în pace aşa pacatos cum mă aflu. Sunt sigur, totuşi , că ei îi trag înainte cu discutiile, şi eu am

încetat orice fel de contact cu “familia”, exceptând doi-trei veri, singurii normali şi care nu s-au luat niciodata de

mine, şi pe care îi iubesc chiar foarte mult. Acum, revenind la Motan, m-aş duce acasă la parintii ei să le explic

pe îndelete că mi se fâlfâie de parerile lor, dar ea este copilul lor, şi ştiu, că din punctul lor de vedere, o iubesc ca

pe nimic altceva pe lumea asta, şi că-i doresc numai binele.

“Adriana, de ce nu te mariti tu cu mine, vreu să zic imediat? Hai să mergem mâine să ne programam la ‘Sfat.”

“Da, foarte bine, şi poţi să-mi spui unde o să stam, pe ce o să dormim, din ce o să mâncam? Te-ascult!”

“… o camera, undeva, gasim noi, până una alta. Mobila avem destula, că-mi aduc eu chitarile şi magnetofonul,

plus cartile ambilor. Iar cei 1400 de lei ai mei, plus 1800 ai tai, ne ajung la fix pentru cartofi prajiti şi o sticlă de

vin. Pai bosimanii aia din Africa, n-au nici macar atât. Şi mulţi, mulţi altii, au început-o cu mult mai rău.

“dumnezeule mare, pe lume oi fi traind tu? Nu, Marian, aşa nu se poate, deşi trebuie să recunosc că suna boem

şi frumos, şi că pentru tîmpeniile pe care reusesti să le debitezi cu atâta sinceritate, te iubesc. Dar eu vreau să-

mi cresc copii într-o casa de oameni, şi trebuie să vrei şi tu la fel, nu exista alta cale, noi am crescut în felul asta,

aşa or să creasca şi copii nostri.”

Da, Adriana, şi eu te iubesc şi aş vrea să-ti pot oferi o casa mare, cu multe camere şi ferestre uriase către cer, cu

covoare groase, moi, cu maşina de spalat şi pahare de cristal, ştiu că asta-ti doresti, să ai casa ta de care tu să ai

grija, să-ti cresti copii în liniste şi siguranta, şi aş vrea să te pot tine departe de grija zilei de mâine, să te ştiu

fericita, ce-aş putea să-mi doresc altceva? Dar asta înseamna că trebuie să-l pup în cur pe contabilul ala sef da

care am vorbit adineaori, şi totuşi , am de ales?

“Adriana, mai este ceva vreme până la examen. Am să încerc să-i fericesc pe ai tai cu un ginere socotitor de

înalta calificare. Nu mai elaborez, ştiu că asta nu conteaza pentru tine, şi că mă iubesti oricum, că altfel n-ai fi

acum, aici lânga mine, şi nu ti-aş fi destainuit pasiunea mea subita pentru cursul de ‘organizarea productiei’. Şi

să nu mai vorbin despre asta, hai mai bine pe la Dan, poate o fi acasă, zdranganim un pic la chitari, o invitam şi

pe duduia Wiborova, că simt că am nevoie. Şi pe drum îti povestesc despre nebanuitele emotii pe care ti le ofera

prinsul broastelor, emotii pe care le-am încercat plenar azi dimineata împreuna cu Neluţu, pret de vre-o sapte-

opt ore, în mijlocul unei naturi încântatoare, pe groapa la “Sticlarie”.

Vara

“… se va afla volumul corpului de rotatie dat de graficul functiei… “

Telefonul zornaie ca un sistem de alarma la o banca tocmai praduita.

“Saut, Gică, ce faceai?” Aha, e Sorin, numai el îmi zice “Gică”, încă tot n-am înteles de ce.

“Salve, tocmai mă initiam în tainele stiintelor exacte”.

Sorin manânca matematica pe pâine. A intrat al patrulea la Politehnica, la transporturi feroviare, a teminat un

an cu brio, în al doilea a ramas repetent, apoi a rams iar. A decis, pe urma, că pasiunea vietii lui este, de fapt,

Facultatea de Comert din ASE. A luat zece la matematica, zece la fizica, patru la “economie”, şi a intrat fluierând.

Din nou anul întâi cu brio, a ramas repetent în anul doi, şi cu mari pile a reusit să nu fie dat afară şi să mai

ramâna repetent odată, a înterupt apoi un an din cauza de “boala”, şi acum face tot posibilul să ramâna iar

repetent. Visul lui cel mai mare şi nemarturisit este să poata naibii odată să treaca în anul trei. Între timp,

nevasta-să a terminat facultea, şi-a luat şi “statul”, e OK. În alta ordine de idei, mai recent, şi-a luat şi el bicicleta,

că i-a placut cum arată a mea. Tot semi-cursiera d-aia ruseasca. Şi astfel am început să descoperim împreuna

natura de prin jurul Bucurestilor. D-aia m-a sunat şi acum.

“Gică, te fac un tur la Baneasa?”

“Sorine, trebuie să aflu volumul unui corp de rotatie… “

“… păi e uşor, Gică, integrezi şi gata, las’ că ti-arat eu când ne întoarcem. Ne întâlnim la “Big” cam în douazeci de

minute, e bine?”

Bine, pe naiba. Întii că de obicei ne întoarcem seara foarte târziu, pe întuneric, şi al doilea, că singurele integrale

pe care am încercat să le fac în viaţa mea au fost doua, la o teza în liceu, pe care de fapt le-am copiat de la o

colega.

“Sorine… “

“… hai, Gică, tragem o bere la “Privighetori.”

În fond, are dreptate Sorin, ne mai oxigenam sângle, avem nevoie de miscare, activitatea intelectuala şi cea

fizica trebuie împletite întro armonie deplina. Avem doar un exemplu celebru în acest sens, pe care istoria l-a

încrustat definitiv şi cu litere de aur în altarul nemuririi în anumite regiuni ale Globului Terestru.

“Bine, Sorine, în douazeci de minute.”

La Baneasa, lume mai multă decât la un cuplaj cu “Rapidu”, lume care, în principal, se împarte în doua categorii.

Unii au venit aici “să vadă animalele”, iar altii să bea bere. În final, prima categorie se alatura celei de a doua

într-o perfecta şi indisolubila solidaritate. Astfel, padurea a ramas padure numai de la doi metrii în sus. De la

nivelul solului până la aceasta cota, se pot deosebi alte câteva diviziuni, dupa cum urmeaza.

Mai întâi, un extrem de variat şi greu de definit covor de sticle goale, în parte sparte, ziare, pachete goale de

ţigari, capace de bere, dopuri de pluta şi de plastic, oase de gaina şi altele oase provenite de la diverse pasari şi

animale domestice sacrificate cu destinatia “pachet”, pantofi desperechiati, anvelope uzate “Victoria” şi

“Danubiana”, camere de bicicleta, curele rupte de ventilator auto, vata, bandaje, câte un preş sau o patura

putreda ajunsa zdrente mai mult sau mai puţin, furculite şi linguri ruginite, farfurii sparte, mine de pix goale,

ciorapi, câte o cravata (acest articol se mai gaseste şi agatat de crengi), sticlute de oja pentru unghii şi de

decolorant pentru sters unghiile, tuburi de ruj, cutii de rimel şi pudra, bineînteles goale, plus tot felul de WC-uri

amenajate la repezeala prin tot locul, folosite o singura data şi apoi abandonate. Încercând cu Sorin să

strabatem prin tufisuri şi lăstariş fără să ne dăm jos de pe biciclete, am avut surpriza să dăm peste o vioara

sparta rău de tot. Locul fiind totuşi destul de incomod şi oarecum mai departe de drum, ne-a fost imposibil să

reconstituim întâmplarea prin care acest delicat obiect a ajuns acolo. Întâi am presupus că cineva venise să

cânte acompaniat de glasul pasarilor şi alintul frunzelor mângâiate de vânt. Pe urma, Sorin a propus varianta

potrivit careia o fi fost un chef monstru cu lautari, aia s-au îmbatat şi i-au luat la bataie pe menestrei, că poate n-

au interpretat “Mama mea e florareasa” exact dupa dorinta selectului auditoriu. Oricum, misterul a rams intact.

Dar să revenim. Dupa garnisirea completa a “nivelului zero”, începe o asidua munca de pavoazare a

trunchiurilor de copaci cu inscriptii de amor, panseuri, şi anunturi de aniversare, precum şi comemorari de

date şi persoane vrute celebre. Astfel, ineditul ne apare sub forma de scrijelituri cu diverse caractere

grafologice, ce ne spun că “aici au fost Nae şi Lica, 20-5-80″, şi dedesubt, “Vasilico, Mitriţă te iubeste”, ori, “viaţa

e grea, Sandu, 14-7-81″. Nu lipsesc îndemnurile, mai ales cele sportive, “Hai Steaua, 16-14-82, Colonelu”. Locul

este minunat de vrei să întocmesti un pomelnic de nume şi porecle mai puţin uzitate. Am descoperit “Tramvai”,

“Tir”, “Bâzcă”, “Ciomecu”, “Câine-Mort, şi, un frumos “Corelatu”. Am tot stat şi ne-am gândit, corelat, bine, dar la

ce, cu cine? De ce nu ne-a zis, că ne-a last aşa, cu creierul macinat de întrebari acide.

În fine, dupa ce treci şi de etapa asta, urmeaza o altitudine dominata îndeobste de articole vestimentare şi de

camping. Prin crengi şi crengute atârna inocente basti, palarii, termosuri sparte, fără a lipsi genti de umar, unele

într-o stare remarcabil de buna, plase şi sacose, câte un aparat de fotografiat făcut zob, câteva sutiene, şi alte

articole de lenjerie intima, de toate culorile şi modelele. Vizitatori mai miloşi înfig ici-colo, pentru pasari, bucati

de pâine ramase de pe la chiolhane. Oricum, însa, acestea se desfata îndeajuns cu resturile aruncate pur şi

simplu pe pamânt.

Mirosul predominant în aceasta oaza verde pentru recreatia populatiei capitalei, este cel de gratar, şi

bineînteles, de bere. Banuiesc că pomii din apropierea gratarelor şi-au schimbat de mult procesele biologice,

fotosinteza fiind înlocuita cu vre-o reactie pe baza de fum de cârnati proaspeti, iar pasarile ciripesc slagarele la

moda din repertoriul artistilor Ion Dolanescu, Romica Puceanu, Margareta Pâslaru, şi ceilalti din gastile

respective. Una peste alta, toată atmosfera asta mirositoare plus pedalatul, ne-a făcut vid în stomac, deci, ne

asociem tumultului vizitatorilor de baza de recreatie şi agement, şi dupa aproape jumatate de ora de stat la

coada, ne-am vazut în posesia a doi cârnati, sase mici, şi patru sticle de bere, care au început cu noi o minunata

munca de lamurire, încercând să ne demonstreze că, deşi un anume “Bică” întrebase la 14-7-79, “unde e

fericirea mea?”, individul nu cautase unde ar fi trebuit să caute.

Cârnatii şi mici au fost într-adevar excelenti, berea ne spala gâtlejul, şi lui Sorin îi vin idei.

“Auzi, Gică, dupa ce terminam berea, mai facem un tur şi pe urma o luam spre ‘Pustnicul’. Ce zici?”

“Cum, ‘Pustnicul’?… de aici?! Cred că avem toate sansele să ajungem mâine, e departe rău.”

“Nu-i, Gică, te duc eu, o luam cam pe lânga Soseaua de Centura, în doua ore suntem acolo lejer, pe cuvânt.

Gândeste-te puţin, e un arc de cerc, şi noi mergem pe coarda. Ai să vezi.”

Pâna la urma, are dreptate, că tot am pornit-o la hoinareala. Iar drumul de la Baneasa înapoi în Balta Alba taind

Bucurestiul nu-i prea atragator.

Trecem de Zoo şi cotim la stânga pe un drum mai puţin umblat. Din loc în loc, pe margini, maşini parcate,

înauntru cu perechi care se pupa. Trecem încet de tot, aplecându-ne şi uitându-ne lung la ei, facând mişto.

Indivizii respectivi ne-ar cam trimite la esafod, dar potrivit circumstantelor, nu zice nici unul, nimic.

“Sorine, tu ai impresia că ăştia chiar sunt cu nevestele?”

El merge o jumatate de roata înaintea mea, întoarce capul râzând.

“Da, dar nu cu ale lor.”

Ma pufneste şi pe mine râsul de era să dau într-un bolovan mare din dreapta asfaltului. Ne aprindem câte o

ţigară, Sorin are un pachet de “Kent” de la nevasta-să, pentru mine sunt un pic cam tari şi ramân la “Carpati”.

Mergem fără mâini, abia pedalând. Nu e foarte cald, şi din când în când vine câte o pala de vânt mica, aproape că

n-o simti.

Din spate, pe asfaltul drumului, rasuna un tropot de cal. Ne depaseste. Jockeyesa - aşa se zice oare? - are un

costum de calarie strâns de tot pe trup, şi-i ghicesc coapsele frumoase şi tari, şi la fel, sânii ce stau să-i rupa

vesta. În alte dati, am mai întânlit noi pe aici calareti de la “Steaua”, probabil facând antrenamente prin

apropiere pe undeva, dar tanti parcă nu apare să fie de la club. Sorin îmi face semn.

“E barbat’su barosan, Gică”.

Ma înfig în pedale şi mă iau dupa ea, o ajung şi mă potrivesc cam la doi metri în stânga ei. Merg aşa, paralel, şi o

privesc. E într-adevar frumoasa, le are la degetul mic pe toate cele de pe platourile de filmare din tara şi de

peste hotare. Întoarce ochii o secunda, apoi da pinteni calului, însa paracopitatul probabil că mă simpatizeaza,

pentru că o tine într-un trap marunt, fără să se grabeasca. Ma potrivesc iarasi în dreptul ei şi încep să cânt,

gesticulând larg: “Peste munti şi peste deal, trece mândra cu un cal, tropa, tropa, tropa, trooop, când la trap

când la galooop”. Ea începe să râda sanatos, fără să se stapâneasca, uitându-se la mine cu fata întoarsa pe

jumatate. Face gropite în obraji, de sub sapca îi iese un păr negru de zici că-i obtinut în laborator, lung până

aproape de umeri, într-o coada… “de cal”. Îi zâmbesc, cred că are aproape de treizeci şi cinci de ani şi nimic în

plus sau în minus de ce-ar trebui să aiba o femeie frumoasa, micii au fost proaspeti deci eu sunt perfect sanatos,

nu am halucinatii. Ridic o mâna de pe ghidon şi-i zic “pa” facându-i semn. Îsi înclina uşor capul, subtiindu-şi

buzele intr-un zâmbet vag. Un fel de “e-n regula, la revedere”. Întorc bicicleta în mijlocul drumului şi revin lânga

Sorin, care tot timpul asta a stat cam la cincisprezece metri în spate.

“Ce-a zis, Gică?”

“… nimic, ce să zica?”

“Pacat.”

“… !?!”

“Eram doar curios, dacă avea şi vocea tot aşa cum arată de sus până jos, o trimetea pe Aretha Frankin la echipa

de juniori. Ce facem, o luam din loc spre Pustnicul?”

“Ihâ.”

“Fi atent, până la urma m-am gândit s-o ţinem pe lânga calea ferata, şi pe urma cotim pe undeva, gasim noi un

loc.”

“Cum naiba pe lânga calea ferata, te-ai dilit, o luam pe câmp, pe aratura?”

“Nu, de ce pe câmp, trebuie să fie o poteca, sigur trebuie să fie.”

Am lăsat în urma s oseaua. În fata ni se întinde o potecuta anemica, sinele de tren, plus lanurile de porumb. O

urma de îndoiala cu privire la capacitatea de discernamânt a lui Sorin şi exactitatea traseului ales, mi se

strcoara treptat în suflet, şi propun să oprim la un canton ce se vede cam la un kilometru în fata, cu speranta să

o atenuez, macar. Ajungem. Cantonul este de fapt o casa tip CFR, de caramida roşie, stilul de dinainte de razboi.

Curte, gradina, rosii, ardei gras, salcâmi, pruni, şi gaini. Dintr-o parte miroase greu a cocina. Nevasta ceferistului

(sau cred că ea este) apare carând dupa ea o scara de lemn lunga de opt metri, murdara rău de gainat, şi cam

strâmba. Noi suntem opriti şi proptiti de gard, fără să ne mai dăm jos. Sorin prinde glas.

“Saru’ mâna, tanti, ne spuneti şi noua, drumul asta duce la Pustnicul?”

Femeia ramâne proptind scara cu un capat în pamânt, şi mijind ochii.

“… ei?”

“E departe Pustnicul dacă -o ţinem tot aşa?”

“Pusticul? Aoleu, maica, da ce va venira de-o luarati peste câmp? Pai, ajungeti, ştiu io cât să fie, vre-o douazeci

de kilometri. Da’ vedeti că sapă ăia la irigatii, trebuie să mergeti pe traverse. Da’ va grabiti tare? Ca dacă iesirati

doar la plimbare, poate mă ajutati să iau nişte saci din podul ala, că mă cam doare reumatismul şi io mă urc

greu”

N-apuc să articulez nici o litera, că Sorin sare de pe bicicleta plin de voie buna.

“Da, tanti, cum să nu”, şi se întoarce, cu ochii plini de lumina, către mine, “hai, Gică, nu vezi câti pruni are în

curte?”

Copac vrajit asta, prunul, păi ramura aia pe care i-a adus-o în cioc porumbelul lui Tata Noe nu era de maslin, de

prun era, ascultati-mă ce zic. Ne cataram într-o hruba plina de praf şi de gainat de porumbel. În jur, nici un sac. “

“Unde sunt, mamaie, că e cam gol aici?”

“Mai uitati-va lânga peretele din stânga, sunt împaturiti, puşi acolo gramada”

Aaaa… saci goi, care va să zica, eu mă gândeam la nişte monstrii de o suta de kilograme, plini cu boabe.

Entuziasmul îmi dispare brusc, încercând să iau în braţe un vraf, praful s-a adunat în ei de multă, foarta multă

vreme, şi ne învaluie într-un nor atât de dens, că în semiobscuritatea podului, abia mai vad gaura de lumina a

“uşii”. Totuşi, reusim să înhatam câti putem ridica.

“Sorine, ca să fi sigur că-i intri în gratii, când ne dăm jos să-i reciti ‘resedinţa me de veră e la ţeră’, sau macar să-i

cânti o strofa, doua, din ‘glasul rotilor de tren’, că altfel nu vezi tu tuica.”

Jos, ne asteapta ovatiile.

“Aoleu, maica, să traiti şi să va dea Dumnezeu sanatate, că eu cu reumatismul asta… “

În continuare, Sorin încearca să fie subtil.

“Da’ ce praf acolo sus, mă ustura, aşa, pe gât… parcă m-a luat cu o usturime… “

“Pai de ce nu scoti, maica, o galeata de apa rece, că aşa ceva nici nu aveti voi la Bucuresti, la bloc. A pus al batrân

nişte pietris pe fundul putului, de vine apa ca lacrima.”

Incep a fluiera o melodie nedeslusita pentru a-mi tine gura ocupata şi a nu-i zice vre-o doua lui Sorin. De voie,

de nevoie, scoatem şi apa. Putul e din ala, sistem “american”, îngust, cu galeata lunga, tubulara. Respectiva

apare cu o caldare goala, şi cu doua cani de tabla, cu smaltul sarit pe alocuri.

“… aşa, că tot se terminase şi trebuia să scot alta. Sa traiti, şi s-aveti parte numai de bucurii, poate îmi duceti

caldarea în bucatarie?”

Are dreptate, e buna apa, e rece şi gustoasa, şi limpede fără urma de gunoaie, că dacă a pus “al batrân” pietris…

Pedalam cu îndaratnicie prin tot felul de balarii, gambele ne sângereaza de la maracini înalti ce ne-au zgâriat

fără retinere.

“Uite, Gică, cotim pe drumul ala pe marginea padurii de colo, şi iesim chiar pe marginea baltii”. Cândva, probabil

că s-a comis o tentativa de a se pava drumul asta cu piatra de râu. Pe ici, pe colo, se mai vede câte una, dar

tractoare şi camioane au last urme adânci care au adunat apa de la ultima ploaie şi acum sunt adevarate cratere

de noroi. Soarele nu prea trece prin frunzisul pomilor, şi pamântul e reavan sub umbra.

Glasul Mariei Ciobanu strabate printre pomi, anuntându-ne că ne apropiem de civilizatie… Uite şi o “Dacie”

parcata sub pomi, la racoare, să nu se coaca vopseaua de soare. Ne apropiem încercând să evitam cât putem

gropile cu noroi din drum, şi deodata, de lânga maşina, o tanti de vre-o dauazeci şi cinci de ani, şocata de

aparitia noastra silentioasa şi neasteptata, încearca cu disperare să-şi acopere sânii goi cu ceva, dar momentan

la îndemâna nu-i sunt decât palmele, are pe ea doar slipul de la costumul de baie, fuge repede cu intentia de a se

ascunde într-un cort mic şi de un rosu intens întins lânga masina, şi calca pe ceva care-i produce un discomfort

vizibil şi greu de stapânit. Emana o vocaliza duioasa, şi arată nemaipomenit aşa cum a desfacut braţele ca nişte

aripi, încercând să-şi gaseasca echilibrul, noi trecem arborînd o atitudine demna de casa regala a Albionului,

bunul simt ne opreste, totuşi , să întoarcem capul. Saraca, s-o fi accidentat rău în talpa?

Am iesit tocmai în coada lacului, drumul trece peste un fel de dig-pod micut, şi duce spre sat. E salbaticie şi

frumos aici, exceptând masinile pescarilor, bagate în toate cotloanele în cautarea unui loc cât mai “bun” - în

afară de umbra care e berechet, oare ce- ar mai putea cuprinde acest calificativ, aici? Şi totuşi , un loc “bun”

reprezinta o obsesie generala, dar, respectiv, lasând la plecare pete de ulei şi detergenti de la spalatul

caroseriilor, care se pare că a devenit un ritual de câte ori se iese cu masina la iarba verde şi exista şi apa prin-

prejur. Dar ce nu se iarta unui pescar? Ce înseamna dou-trei pete de detergent, dupa ce a înfruntat zâmbete

malitioase, priviri ironice şi comentarii sarcastice, pândari ai baltilor, sefi de seviciu încapatânându-se să nu le

dea zi libera, neveste, ploi, arsita, zapezi, urcusuri pe munti în cautarea râurilor de sticlă cu pastravi şi lostrite,

noroiul baltilor de ses, tântari, muste, lipitori hulpave, păi între un pescar şi un general victorios în toate

bataliile posibile, eu dau toti banii pe primul. Şi la urma-urmei, să fim cinstiti, câti dintre ei vin pe balta cu

“Dacia”? Chiar dacă au masina, mulţi iau autobuzul, soiul asta de oameni sunt nişte romantici. Poezia sculatului

la ora doua dinsrpre ziua, pelerinajul prin tramvaiele de noapte, trenurile de naveta, autobuzele IRTA,

înghesuiala, înjuraturile, îmbrâncelile, ignoranta totala a celorlalti calatori încarcati cu papornite, damingene şi

canistre, gaini, cosuri, păi nu este adevarat că viaţa de Spartan era un joc de copil nevinovat pe lânga toate

acestea? Şi, în final, vin doi neispraviti, că eu şi Sorin, se aşează chibitând în spatele tau, şi te întreaba cu

nonsalanta: “Ce face, sefule, a picat ceva, muşcă?” Întrebare care a adunat in ea toată ignoranta de pe lume,

parcă asta conteaza, asta e important, dacă “muşcă”? Iata ce înseamna să n-ai habar despre aceasta arta între

arte! Prinsul unui peste, în mintea prozaica a chibitilor, se reduce doar la scoaterea lui din apa. Dar alegerea

locului dupa toate criteriile de spacialitate? Dar momitul de cu seara, pentru triumful de a doua zi? Dar alegerea

unditelor, a gutei, a acelor, a momelii prinsa în ac dupa reguli precise, în functie de carui fel de peste te adresezi,

de ce-i oferi pentru a-l entuziasma? Daca dai “pe fund”, sau “între ape”, hei, toate acestea nu conteaza? Lumea se

încapatâneaza să reduca totul doar la câteva cuvinte, “ce-ai prins”. Plus că unii, ca ăştia doi de exemplu, mai au

şi nesimtirea să fumeze “Kent”, când orice începator s tie că în circumstantele respective nu se fumeaza decât

“Carpati”, “Marasesti”, şi “Nationale”.

Individul întoarce privirea spre noi, ne priveste câteva secunde, nu zice o vorba, apoi se apleaca şi trage din apa

o trestie din trei segmente. Asta-i pentru maruntis, că maiare şi doua lansete extra-super, care trebuie că au

costat ceva parale. Câtiva pasi mai încolo, un norocos mulineaza de zor, furându-ne privirile. Scoate un caras

marisor, spre nestavilita bucurie a nevesti-si, care a crescut brusc de pe patura pe care facea plaja încercând să

prinda soarele strecurându-se timid printre frunze.

“Vaaaai… .Mişulicaaa, vaaaai, ce frumos e, draga… .aaaa, mi-e mila, saracul de el, uite cum staluceste şi se

zbate… Misule, arunca-l înapoi, că-i pacat de el, te rog eu mult, nici nu-i prea mare, hai da-i drumul… “

Misu, însa, e plin de triumful eroului tocmai suit pe piedestal.

“Hai, draga, lasa galeria, că nu suntem la meci, şi da casetofonul ala mai încet, că sperii pesti şi ne înjura lumea.”

Cu un calm imperturbabil, cel de lânga noi prives te scena, mormaie “… amatori… “, şi schimba momeala din

acul trestiei. Sorin îmi face semn cu cotul şi râde sub mustata.

O luam uşor pe cararea paralela cu malul lacului să iesim către debarcader. Imagini vechi izbucnesc din

cotloane încâlcite ale memoiei. Zile senine, râsete. Eram prin clasa a doua, în tabara de aici. Odata, tot jucându-

ne, ne-am întâlnit cu nişte tipi cu un aparat de filmat. E o fântâna puţin mai sus, pe deal, şi ei ne-au spus că vor

să ne filmeze cum bem apa din ciutura. Am bagat în mine, cred că vre-o doi litri, tot facând repetitii iar ei tot

“tragâng duble”. Mai apoi, într-o seara, mama m-a vazut la televizor pret de câteva secunde, într-o “pauza”, cum

se dadeau pe vremea respectiva între emisiuni. Glasul lui Sorin mă readuce pe pamânt.

“Gică, tu nu eşti cam obsit? Hai să bem o bere, aici, la gradina, poate şi mâncam ceva că pedalele m-au stors de

energie, şi de la micii aia au trecut câteva ore, ce zici?”

Lume destul de putina la restaurant, doar o masa mai mare unde se serbeaza ceva, cred, şi alte tre-patru

ocupate de perechi mai mult sau mai puţin conjugale. Au venit aici că sunt în sedinta, deplasari de seviciu, şi

altle… că oameni suntem, nu-i aşa? Ei, iubitori ai frumosului in toate formele lui de manifestare, ele iubitoare

ale istoriei: Dacia 1100, 1300, 1310, nume şi cifre semnificative în dezvoltarea poporului Român, atât pe plan

economic şi social, cât mai ales demografic. Un chelner se înfiinteaza lânga noi, întrebându-ne cu bunavointa ce

dorim. Bere, la început. De mâncare, “numai cu portie de peste, e în specificul unitatii”. Peste oceanic! Plus că n-

am mai auzit niciodata o chestie ca asta! Parlamentam în zadar. Ma umple regretul că Vova nu-i şi el prezent, să

jucam piesa cu “tov. capitan”. Pâna la urma, de voie de nevoie, acceptam să platim o ciorba de heringi, sau

casalot, naiba ştie, pe care însa să nu ne-o aduca. În afară de asta, mai vrem nişte fudulii, şi eternii mititei, cu

cartofi prajiti.

O tigancusa de doisprezece-treisprezece ani apare printre mese oferind flori. Nu prea are clientela. Poarta un

cos micut, plin cu nuferi. Vede că n-avem cui oferi petalele albe, dar meseria o face să se opreasca şi la noi. Aleg

un boboc mare ce abia prinde să se deschida, şi îl pun într-un pahar. “Ce faci, Gică, cu el, îl iei acasă? Cum îl duci

pe bicicleta?” Nu m-am gândit la asta, l-am luat pur şi simplu. E frumos, îmi pare rău că nu a fost lăsat să-şi

îndeplineasca menirea, şi nici nu-l pot duce Adrianei, până acasă s-ar face fleasca.

Bicicletele le-am lăsat înspre parcarea de masini, legate de un gard de drugi de lemn. Totuşi, chestia este destul

de relativa. Acum vre-un an, nişte prieteni au făcut la fel, erau cinci, şi-au legat rotile din fata una de alta. Când

să plece, n-au mai gasit decât respectivele roti. Restul de biciclete disparusera fără urma. Tipii care le-au luat,

baieti destepti, au desfacut frumos suruburile de la furca din fata, şi salut!

Platim, şi mai dăm o raita prin împrejurimi. Printre pomi, câteva case ascunse dupa garduri mari, acoperite de

iedera. Printr-o poarta de fier forjat se vede un Mercedes. Şi ce dacă , tot bicicletele sunt mai bune, îti pastreaza

conditia fizica, şi te mai poţi opri şi la o bere, chestie recunoscuta şi aplaudata de toată lumea, în speta eu şi

Sorin.

La iesire din padure, spre sosea, pe o margine, o piramida imensa de sticle goale, asezate impecabil, culcate una

peste alta, doua carute cu coviltir, şi fauna adiacenta. Un tip mustacios şi ursos stă culcat pe burta şi citeste

ceva, cu aviditate. Sunt impresionat. “Ia ui-te, Sorine, fi atent cum poate să schimbe pe un om, puterea slovei

scrise… “

“… Gică, o fi Codul Penal… “

Iunie

O voce pesteroasa şi hârâita anunta, aproape imposibil de înteles, că trenul dinspre Botosani are peste o ora

întârziere, şi mă lasa privind melancolic cum liniile de fier se pierd înspre Stadionul Giulesti. Ce naiba să fac

atâta vreme? Poate să mă duc să mă uit iar la locomotivele alea muzeu, lamentabile şi resemnate. Când eram

mic, mă aducea tata mereu pe aici “să vad trenul”, era o chestie colosala, mă dobora maretia de fier a cailor

putere pufaind între peroane. Acum, însa, mai degraba aş bea o bere decât să mă uit la locomotive. Lume

împrejur că la doua intersectii mai încolo când are meci “Rapidul”. Motivul pentru care am ajuns în gara este că

verisoara-mi, dintr-un sat de pe lânga Botosani, îi zice Suliţa, i-a venit idea că bine ar fi dacă ar intra ea la

filologie, limba franceza, în Bucuresti. Drept care ne-a trimis o scrisorica vernil într-un plic vernil, totul cu

floricele alb-arginti în filigran, o pagina scrisa frumos cu litere rotunde, aliniate şi clare, prin care îşi anunta

aparitia în Gara de Nord cu trenul ce are acum întârziere. Cel mai amuzant (sau tragic?) în toată povestea asta

este că am vazut-o pe respectiva o singura data în viaţa mea, acum mai bine de cincisprezece ani. Habar n-am

cum arată, pentru recunoastere initial mi-am făcut o plancarda pe care am scris “Facultatea de Filologie -

apelati cu încredere”, dar dupa o matura chibzuinta, am renuntat. Locul asta este unul dens populat şi cine ştie

câti or vrea, din cei veniti din provincie sau atii care se perinda pe aici, să intre la “franceza”. Era riscant. În final,

i-am raspuns la scrisoare dându-mi semnalmentele într-un mod foarte precis: blugi, tricou, adidasi, păr lung. E

imposibil să nu fiu remarcat imediat, nu-i aşa… ? În caz că se întâmpla vre-o drama şi trecem unul pe lânga

celalalt fără să dăm parola, are adresa. Când vii dintr-un sat pierdut printre dealuri, de pe lânga Botosani, nimic

mai simplu să gasesti uşor şi repede un bloc în Balta Alba. Pai dacă a nimerit el, orbu’, Braila… Totdeauna m-am

gândit că de fapt “Orbu” o fi fost numele de familie, şi de meserie profesor de Geografie, deci nici o problema.

Totuşi, şi oarecum evident, întrebarea logica ce mi-a rasarit în minte a fost că de ce niciodata, nimeni, nu i-a

pomenit şi numele de botez, o lipsa, zic, eu, total condamnabila.

Vreau, nu vreau, acum trebuie să mişc un puţin prin împrejurimi până vine trenul. Noroc că nu i-am luat flori

verisoara-mi, că se pleosteau, naibii, de tot. Cel mai cinstit ar fi, înainte de toate, să dau un telefon acasă să nu

creadă mama că ni s-a întâmplat ceva pe drum, deşi, mă gândesc că în compania mea nu vad ce chestii

deosebite i s-ar putea întâmpla verisoara-mi… ! Ma strecor pe lânga vitrinele cu relicve Geto-Dace şi gasesc un

telefon mai puţin aglomerat. Adica nu e coada, ci un singur individ ce tocmai vorbeste. Ma postez destul de

aproape de el, să nu care cumva să se bage cineva în fata, aşa că prind frânturi din conversatie: “… da… sigur…

nu-ti fa griji… da… sigur… da… am grija… da… sigur… bineînteles… da… da… sigur… ” şi tot aşa pret de cinci

minute. Eu credeam că genul asta de conversatie cu o nevasta (evident!) e doar, aşa, un banc scos de Nicu

Constantin sau mai ştiu eu cine, dar tipul de la telefon are o mina serioasa de tot, şi se vede cât de colea că nici

prin gând nu-i trece a face glume. Alaturi are parcat un carucior încărcat cu doua geamantane, doua genti şi

doua sacose, mai are şi el una mica pe umar, şi un termos pe celalalt. Unde naiba s-o fi ducând? Astept cu

rabdare să agaţe receptorul în furca şi mă duc glonţ la el: “Hai, dom’le, că trenul de Brasov pleaca peste cinci

minute, auzi ce zice tovarasa anuntatoare”. Cred că am o faţa destul de ravasita, pentru că tipul face o miscare

de o secunda către carucior, dar îşi revine brusc, “Ce Brasov, dom’le, eu plec în delegatie la Calaraşi”. Pleaca în

delegatie! Pentru câte zile, doua, trei, poate patru, şi unde - la Calarasi, şi a luat cu el jumatate de apartament?!

“Aaaa, la Calarasi… păi s-a suspendat trenul de Calarasi, că a fugit mecanicul cu nevasta sefului de gara, amor

mare, dom’le, glasul inimii… ” Face nişte ochi mici şi rai, şi se uita la mine ca la un agent patogen aducatori de

molimi criminale. Noroc că îmi vine doar cam până la piept, dar mai şti ce zace în el? Aveam eu o prietena, taica-

sau era tot aşa, avea cam un metru şi vre-o saizeci de centimetri, slab, era vegetarian individul. Odata, s-au luat

nişte smecheri de fica-sa, chiar în capatul blocului. Ea i-a ţinut minte şi cu prima ocazie i-a raportat lui taica-sau.

S-a pus omul cu batuta pe ei, şi nu erau decât patru haidamaci, de i-a făcut chiftele. Ulterior am aflat că tipul

avea nu ştiu câti “Dan” în Judo, fusese campion national de nu ştiu câte ori, era şi antrenor national! Nu i-am

declarat niciodata amor fica-si.

Într-un sfîrsit, reuşesc să vorbesc cu mama, să-i explic care-i situatia şi să o asigur că venim direct acasă, “să nu

se raceasca mâncarea, Marian, că o fi fata înfometata de pe drum”. O să-i fac respectivei verişoare un tur de oraş

din troleibuz. Pâna una, alta, realizez că mă îndreapta picioarele spre Piaţa Matache, dar de ce oare, nu ştiu.

Oricum, mi-e perfect egal, şi, în fond, îmi mai fac şi eu cultura generala citind “mecurialul”, trebuie să fie afisat

acolo, la vedere.

Un “ARO” prafuit rău, opreste oftând din greu. O femeie ce pazea o taraba goala se repede şi începe să

vorbeasca tare, gesticulând, “hai, mă , la ce v-a trebuit atâta, mocaitilor”. Cei doi barbati ce-au coborât din

maşina, probabil tatal şi fiul, sunt asudati bine de tot, nerasi de o săptămână, mirosind ametitor a secretii

sudoripale şi sirop de prune, şi se pun imediat pe îndemnuri şi explicatii, “hai, fa, mai taci şi tu dracului din gura

aia, facuram pana, na, s-a rupt cureaua de la ventilator”, şi se apucara cu râvna să descarce tot felul de lăzi şi un

butoi de plastic. Intru în vorba, curios.

“Auzi, sefule, da’ ce-ai în butoiul ala?”

“Castraveciori acrii, acu-i desfac, un minut să stati”

Parol de am vre-un chef să cumpar ceva, am vorbit şi eu doar să mă afu-n treaba, şi ăştia au luat-o în serios.

Pâna să mă dumiresc, fiul a şi desfacut butoiul, şi îmi întinde un castravete mic cât un deget. Pus în fata faptului

împlinit, îl iau şi îl gust. Demential de bun, e acru şi crocant, şi îmi pofida caldurii, încă rece, şi cred că au pus şi

nişte hrean în butoi, se simte un pic iuteala.

“Da’ unde i-ai ţinut sefule, de-s aşa de reci?”

“Avem beci, gheata luata iarna de pe balta, tinuta în paie. Ei, cât să fie?”

Ma gândesc un pic, ce naiba să fac cu castraveciorii, să o întâmpin cu ei pe vara-mea în gara, cu muraturi în loc

de flori? Caz unic…

“păi… eu ştiu, pune un kil, acolo, cât face?”

Scot câteva monezi din buzunar, şi femeia, care a stat cuminte urmarindu-mă, prinde iar glas, “hai, un leu, că

esti bun de saftea”, şi întinde mâna alegând moneda din gramada din palma mea întinsa.

Fac pasi, rontaind câte un castravete pentru divertisment, şi mă tot uit prin jur. Un gratar decapotabil sfârâie, şi

mirosul mititeilor şi cârnatilor, umplându-mi sufletul de înalte simtiri patriotice, trece prin narile mele ca o

extrema dintr-o echipa de rugby prin apararea adversa, darâmând totul în cale. Adevarul este că acreala

castraveciorilor mi-a cam stârnit sucurile gastrice. Din nefericire, alte douazeci de persoane carora deasemeni

simtamintele de mândrie nationala nu le dau pace (eu cred cu tarie că la Români, pe drapelul national ar trebui

să fie puse, ca stema, damigeana şi porcu’) sunt deja la coada, asteptând docil. Din întâmplare, prind privirea

unui pustan de vre-o saisprezece ani ce e aproape să cumpere, şi-i fac semn, o bere şi cinci mici. E de acord,

pactul de cooperare şi într-ajutorare reciproca a fost semnat, mă trag lânga o masa şi astept. Dupa nici zece

minute vine şi el.

“No, uite mă , numa, de juma’ de ora stau la coada. Încet de tot mere treaba.”

“Multumesc tare, da’ tu de unde eşti, că parcă ai un accent, sau gresesc… “

“Dara io mi-s Morosan, locuri faine la noi, frumos tare… “

“Şi, care-i treaba, ce-nvârtesti pe aici, are şi trenul tau întârziere?”

“Da’ care tren, că abia am sosât ieri, am tras aci la ‘Nord’, şi mai avem de stat, că sora-mea da examen la

facultate, la medicina.”

Formidabil!

“La medicina? Nu la filologie, la ‘Franceza?”

“Tţî, la medicina-i. Aşa o zâs, că vrea să fie doctor.”

“… păi şi ati batut tot drumul până aici, nu putea să mearga la Cluj? Şi tu cu ce ocazie, să-i ridici moralul?”

“Da’ ea o zâs că-i musai la Bucuresti, şi io n-am mai fost niciodata în capitala, şi n-o mai scapat de mine, neam.

Dara tu, pretine, la ce facultate eşti, că arati a student, numa’ nu-mi place că ai părul prea lung, parc-ai fi ăia de

la “Ustoc”, cum de te-o primit aşa la scoala?”

O bucata de mititel mi se opreste în gitlej şi refuza cu îndârjire să mai plece de acolo, oricât aş îndemna-o eu cu

bere.

“Cum ai zis, de unde să fiu?”

“… păi aia de la ‘Ustoc’, nu-i şti, aia de cântau dân chitare, da’ mie tot mai mult îmi place cum îi zic fratii Petreus.”

M-a treminat, m-a umilit, nici nu ştiu ce naiba să mai zic.

“Dragule, iarta-mi curiozitatea şi întrebarea, dar de unde ai auzit tu de ‘Woodstock’, că asta s-antâmplat mai

acum ceva ani, eu eram copil pe vremea aia, iar tu… a props, câti ani ai?”

“Saptis’pe. Da’ ştiu, că ni-o trimis un cumnat din Germania videocasetofon, şi-am vazut la el. Sora-mea toată ziua

se uita, numa că zice că acuma-i ‘panc’, nu-i mai ‘hipi’, şi că-i place mai tare ‘Duran-Duran’ ca ‘Tenierzaftar’,

numa’.”

Pronunta Duran-Duran oarescum lenes, lungind şi acentuând litera “u”.

“Da’ nu mi-ai spus la ce facultate esti?”

Nici în Piata Matache n-am scapat să mă ia lumea la rost pe chestia facultatii, am uitat să şi mestec mâncarea din

gura.

“Pai să vezi, eu de fapt am înclinatii mai mult către arta manuala, activitatile practice sunt cele care-mi

canalizeaza toată energia, o parte importanta constituind-o munca în aer liber… “

“Aha, bun, bun de tot, da’ ia spune, de cosât, şti să cosăşti?”

“Sa fac ce… iarta-mă , nu sunt sigur că am prins idea?”

“D-apai să cosasti. Daca ai oi şi vaci, doara trebe să le şi dai să mânce, s-aduni fân pentru iarna. Ma, pretine, tu

şti, mă, cum miroare de frumos otava când trece coasa pân ea… “

“Da… dar tot n-am înteles… eu am ceva experienta în directia asta, dar la un mod destul de incipient, când eram

copil mă duceam cu vaca la pascut, în satul lui taica-meu… iar de cosit… “

“… păi să-nveti, e musai, că altfel trebuie să platesti oameni să taie, şi gospodar eşti, sau ce? Şi-ţi spun, când eşti

sus pe deal şi te uiti numa’, in jos, in sat, se vede ca la film, aşa-i de fain, şi pasarile… “

E ceva care-mi scapa, parcă am fi început să vorbim în limbi diferite, şi doar este binecunoscut faptul că datorita

procesului de transhumanta limba Româna a capatat în decursul veacurilor un caracter unitar şi indisolubil, şi

la urma-urmei nu am baut decât putina bere, încă nici n-am treminat sticlă. Trebuie să o iau mai pe îndelete, e

musai, vorba lui.

“Amice, uite care-i treaba. Hai să o luam de la începutul tarlalei cu cositul, dar cu încetul, că bate soarele şi-mi

lucreaza creierul retroactiv. Asa, acum da-i drumul, care oi, care fân?”

“No, păi mai pretine, io vreu numa să spun că te fac om la casa ta. Are fata zestre buna, o jumatate de deal cu

iarba grasa, calitatea una, şi livada de pruni şi meri, o suta de oi şi zece vaci. Batrânu-i gospodar cu stare şi casa

mare, frumoasa, şi te-oi întelege bine cu el, că nu-i betiv, dar linistit, îşi vede de ale lui. Numa’ tu să fi un barbat,

să şti să chibzuiesti şi să-ti mearga bine. Şi fata-i cuminte, nu s-o maritat doara că parintii au tinu-o mai mult pe

acasă şi cu grije, altfel îi frumoasa, şi nu ti-o iesi din cuvânt. Ei, ce zâci, vorbesc cu tatâne-su când m-oi întoarce?”

“Despre ce?”

“No dara, cum despre ce, păi nu-ti zâc, să faceti nunta, ei îs oameni de cuvânt, asezati, la ei vorba-i vorba.”

Încerc a trece într-o revista sumara banala mea existenta în aceasta zi de vara. Am plecat de acasă dis-de-

dimineata s-o iau de la gara pe verisoara-mea care vrea să intre la “franceza”, şi am treminat prin a cumpara

castraveciori murati şi a primi o oferta de însuratoare. Un bilant cât se poate de încurajator, cu o investitie

minima. Şi când te gândesti că ceasul nu este decât unsprezece şi jumatate. Daca o ţin tot aşa, până deseara

intru în Guinness Book of World Records.

“Mai fecior, uite care-i treaba, eu trebuie să plec. Tu vezi de vorbeste cu tata-socru, şi când oi mai veni tu prin

Bucuresti, ne întâlnim tot aici, să stabilim amanuntele. Acum mă cam grabesc, că vine un tren în gara, sau cel

puţin aşa sper”

Îi întind mâna şi dăm noroc, are o palma tare şi o forta ce mă impresioneaza, deşi nici eu nu-s de colea, că

lăzile… Ne salutam luându-ne la revedere, am capatat simpatie pentru el, îmi place felul lui de a fi. Îi mai stâng

odată umarul stîng, de despartire, şi o iau la trap către gara.

N-am timp să mă mai gândesc la nunta, că trenul mult aşteptat a tras deja la peron şi lumea a început să

coboare buluc. Ma postez chiar la iesirea dintre linii şi încep să cânt cât pot “Red House”, zgâlţâind o chitara

imaginara, scalambaindu-mă în tot felul. Se aduna în jur o gramada de gura casca, inclusiv o patrula de militari,

spre norocul celor care sunt pe acolo în permisie fără bilet de voie, şi astfel se pot strecura nebagati în seama.

Dupa câteva minute mă opresc brusc, şi mă întorc către popor:

“Doamnelor şi domnilor, sunt interesat să aflu dacă printre dumneavoastra exista o tânara persoana de sex

feminin, ce vine dinspre Botosani, şi doreste să treaca cu succes examenul de admitere al sectie “franceza” din

cadrul Facultatii de Filologie.Tin să precizez că nu dau meditatii, nici nu bag pile.”

O-ho, ce feţe au cu toţii, parcă l-ar vede pe Sfântul Pătru în carne şi oase, coborând din cer într-un hârzob. Un

glas, prins între semne de întrebari, razbeste printre.

“Marian….?”

“Da, pupa-o-aş, vino încoace, eu sunt, m-ai gasit, n-a fost greu, nu-i aşa? Şi să ştii că împotriva aparentelor, sunt

perfect normal, sau aproape.”

Sigur că n-a fost greu să mă gaseasca, doar am părul lung, blugi şi adidasi, semnalmente unice în Bucuresti. Ea e

blonda, are ochi albastri, şi un perfect accent moldovenesc pe care mi-e imposibil să-l redau cu acuratete, aşa că

cele ce urmeaza vor fi traduse în dialectul vorbit în cartierul Balta Alba. Îi iau geamantanul din mâna, atârnă o

tona, probabil cartile. Ea îşi pastreaza o geanta de umar, şi o luam către ieşire.

“Ma belle, am ametit asteptându-te. Nu vrei un castravecior murat… nu? Am citit eu într-o carte că cel mai bun

lucru, când e cald afară, este să manânci un catravecior murat. Se pare că prin murare se produce o reactie

chimica ce îi înzestreaza cu o substanta ce odată ajunsa în sânge prin procesul de digestie, se combina cu

oxigenul dizolvat, şi rezultatul este o binefacatoare senzatie de racoare şi revigorare. Smecheria este că trebuie

consumati pe peronul Garii de Nord”

Continui să debitez tâmpenii opintindu-mă cu geamantanul din mâna, în timp ce ea mă priveste având pe fata o

jumatate de surâs, şi o privire oarecum mirata. Da, desigur e obosita, a calatorit toată noaptea şi dimineata, dar

ce să-i zic, s-o întreb ce mai face, e absurd, nici nu ne cunoastem de fapt. Despre rude, la fel, m-aş balaci în

ipocrizie să întreb ce mai face unchiul Costel, până am aflat de venirea ei încoace nici nu le ştiam numele. În

schimb, efectueaza ea prima miscare, şi se intereseaza despre starea generala a maica-mi.

“Pai face bine, ai să vezi de fapt, şi tata la fel. Toti suntem bine-merci. Uite, vine un “85″, îl luam până la

“Universitate”, sau nu, mai bine până la “Kogalniceanu”, poate prindem locuri în “92″… stai un pic, ia să vedem

câţi bani mai am… mai bine luam un taxi, şi dacă nu îmi ajung, oricum iau de acasă.”

Abia acum realizez că fata asta venind prima data în viaţa ei în Bucuresti - ar fi fost cam tragic să nu dau de ea -

nu ştiu cum s-ar fi descurcat cu troleibuze şi trasee, deşi ar fi putut, pur şi simplu, să sara într-un taxi. Dar mulţi

oameni, aflati în situatii asemanatoare nu apeleaza tocmai la cei care cunosc oraşul cel mai bine, adică soferii de

taxi, şi obercaie pe strazi în cautarea unei adrese. Stă lânga mine pe bancheta din spate, mă gândesc că are

optsprezece ani şi un viitor luminos înainte, exceptând examenul ce se apropie. Sincer să fiu, auzind-o cum

vorbeste, am înduioseli şi îndoieli crunte despre pronuntia ei în limba lui Flaubert, deşi asta este o problema ce

se poate rezolva cu munca şi în timp. Nu prea mai e timp, însa…

“Marian, poate ai o zi libera să-mi arati şi mie oraşul… “

“Fi fără grija, o faceam eu şi fără să mă rogi, oricum trebuie să merg cu tine să te înscrii,şi alte aspecte d-astea

administrative. Tu, cel puţin şti unde e facultatea?

Nu ştie, sunt tâmpit, bineânteles că nu are de unde să ştie. Ma gândesc ce-ar fi s-o duc la mâine la o bere, pe la

vre-o cârciuma selecta, o gradina uitata prin ce margine de cartier, ascunsa de ifosele si izmeneala de la “Cina”

sau cele de la sosea? Partea asta ne-turistica a Bucurestiului nu cred că o va cunoaste vre-odată, mulţi care s-au

nascut şi trait aici toată viaţa nu o cunosc şi o dispretuiesc, niciodata nu vor simti dulceata unei dupa amieze

tîrzii de vara sorbind o bere rece aşezat la o masa din gradina umbroasa a unei cârciumi de mahala.

Iulie

“… mmm, ce frumos miroase, ce faci, ardei umpluti… la fix, dar smântâna avem cumva?

“S-a dus tata să vadă poate găseşte, o să-ti ia şi ardei iute.”

O iau în braţe pe maica-mea, o pup şi mă alint pe lânga ea chit că sunt cu aproape două capete mai înalt.

“Mă, baiatu’ lu’ mama!”

Îmi scot o bere din frigider, dar renunt să îmi aprind o ţigară, ea nu suporta fumul şi mirosul.

“Auzi, tu când ai venit în Bucuresti, tot aşa ca Olguta vorbeai?”

“Cum, ca Olguta?”, se opreste din treaba şi mă priveste mirata.

… păi… aşa… cu accent şi regionalism.”

“Ei, sigur că aveam accent, şi când mă duceam la aprozar şi ceream curechi şi barabule începea vânzatorul să

râdă de mine, şi eu nu stiam de ce”

Începe şi ea să râda sanatos, cu pofta, dezvelindu-şi dintii frumoşi şi perfecti, care încă nu ştiu ce înseamna o

scula de dentist.

“Şi cu tata cum te întelegeai, că la el în Ialomita… “

“… şi tu, acum, hai lasa-mă-n pace, să fac mâncarea.”

“Mama, stii ceva, Olguta nu intra la ‘franceza’. Pronunta rău de tot, şi nici cu gramatica nu stă stralucit.”

“Las-o în pace, nu descuraja fata. Pica acum, învata, se mai antreneaza cu pronuntia, şi la anul da iar. Abia a

treminat liceul, are tot timpul”

“Mai bine s-ar marita… “

“… ce vorbesti, musiu… .!!”

“Nu, mama, ce-ti trece prin cap, fi serioasa. Doar că nu cred că o să între nici la anul, nici la anul celalalt. Daca n-

a prins pronuntia până acum, e greu. Se poate remedia, dar nu ştiu dacă o să aiba atâta vointa de munca”

“Da? Şi tu? Tie câta vointa ti-ar trebui să te pui cu burta pe carte? O bataie buna ti-ar trebui tie.”

“Şi înc-o bere rece.”

Mai sunt doua zile până la examen, Olguta se razboieste cu verbul “ietră”. Si eu degeaba îmi bat eu capul

încercând să o fac să pronunte altfel decât “jio sui”, că verbul “a sui” în româneste, că nu se lipeste de ea, neam!

Cel mai negru capitol este însa concordanta timpurilor. Cu materialul de la “româna”, stă mai binisor.

Eu am renuntat să mai tocesc cartea de matematica. Oricum, mă descurc, exceptând materia din anul doi, trei, şi

patru de liceu. Alor mei nu le-am spus, habar n-au că m-am înscris. Când m-am dus să-mi depun dosarul, am

traversat să beau o halba pe colt, la “Turist”. Când colo, la o toneta de înghetata, dau de un tip cu care eam în

scoala generala. Normal că dupa atâtia ani aveam atâtea de povestit. A închis toneta, şi ne-am asezat la o masa

pe terasa. Când mi-am adus aminte de dosar, mai aveam doar vre-un sfert de ora la dispozitie. Nu mai vroia

secretara să mi-l primeasca deşi n-avea motive, dar când şi-a ridicat ochii spre mine, a început să zâmbeasca. La

început m-a cam lăsat fără grai chestia, ce naiba, chiar aşa de frumos să mă fi făcut eu dintr-o data, de să aduc

damele în stare să lesine pentru mine? Mai apoi, mi-a picat fisa. Din buzunarul de la piept al camaşii ieşea de

doua degete un pachet de “Pall Mall” super-long, virgin, pe care mi-l daduse Sorin cu câteva zile mai înainte, şi

pe care, în seara trecuta, uitasem să i-l dau Adrianei. Acum, ce naiba să fac, l-am scos şi l-am “daruit” respectivei,

odată cu dosarul. Ceasul era “şi zece”, dar nu mai conta, eram trecut la capitolul “colaboratori”.

Asta mi-a adus aminte că, odată, pe aceiasi tema, mi s-a întâmplat o chestier cu totul înfioratoare. Eram cu

cineva, habar nu mai am cu cine, pe terasa aia unde a fost Teatrul National, şi au făcut acum un fel de gradina de

vara cu halbe şi gustari. E un loc frumos acolo, îmi place, stai chiar în mijlocul traficului, lume din toate partile,

vezi de toate pentru toti. Insa prin nu ştiu ce fel de întâmplare nu am oprit acolo de prea multe ori. Cred că mi-a

intrat în cap idea că berea e apa chioara. În tot cazul, atunci se întâmplase să fiu asezat la o masa. Când facuram

plata, normal că îi lasam şi ospatarului câtiva lei. A refuzat! “Baieti”, ne-a zis, “nu, mulţumesc, e-n regula”, ne-a

zâmbit amabil şi a făcut stânga-nprejur. A fost prima şi singura data în viaţa mea când mi s-a întâmplat una că

asta. Probabil că vazându-mă cam ravasit, de la masa alaturata, o tânara bruna, păr cretuliu, ten masliniu,

slabuta, pantofi cu toc moderat, fusta nici lunga nici scurta, nemachiata, unghii medii, culoare decenta, naturala,

ne aduse la cunoştinţă că ea este prietena respectivului (tot brunetel, păr uşor ondulat, ten mai închis, barbierit

la sânge, călcat, apretat, ceas “Pobeda” de 298 de lei), şi că el este un tip extraordinar de corect şi că niciodata

nu a acceptat să ia bacsis.

“Draga, te rog adu-i la cunostinta prietenului tau că noi n-avem nimic de-aface cu Militia Economica, uita-te şi tu

cum aratam, păi se poate?”

Am jignit-o. S-a ridicat mânioasa şi ne-a explicat încă odată, dar cu mai multă însufletire şi temperament decât

înainte, cât de josnic gândim, şi că suntem nişte porci. Prietenul ei tocmai terminase tura, aparu îmbracat în

pantaloni de stofa, cu dunga, camasa alba butonata până la penultimul nasture, mânecile nesuflecate, şi se

intereseaza discret în ce consta litigiul, apoi se întoarce către noi.

“Nu, perceptele mele etice mă împiedica să fac aşa ceva. Fiecare munceste pentru banii pe care-i cheltuie,

fiecare cinci bani îşi are valoarea să în sudoare şi truda.”

“Omule, nu m-ai înteles, şi în concordanta cu ce tocmai ai afirmat, eu îmi cheltuiesc banii cum vreau, deci de

buna voie şi nesilit de nimeni ti-am lăsat paralele, păi la chener, la frizer şi la birjar… “

“Hai să mergem, Cecilia”, mă întrerupe respectivul, apoi întorcându-se cu fata luminata de zâmbet, “buna seara,

când mai doriti, mai poftiti pe la noi”

Şi se dusera. Diferenta mare, nu-i aşa, între a oferi ceva, cuiva, de buna voie, şi cineva care se ofera să-ti ia ceva,

tot de buna voie… Oricum, m-am vazut înscris la examen.

Dar cel mai examen cu peripetii de care am auzit, l-a avut Dragoş. Am fost colegi de clasa în liceu, şi am picat

împreuna la “Bac”, la “Româna”, că ne luasem de piept cu profa cu câteva luni mai înainte, pe chestia lui

Jebleanu şi surâsului cu bomba. La examenul de “Bac”, pe biletelul meu era scris “natura şi dragostea în poezia

lui Eminescu”. Subiect generos, chit că nu l-am avut niciodata la suflet pe maestrul, aşa că am făcut o analiza cu

citate gramezi, din toate cântecele tipilor de la “Mondial”, “Sincron”, “Romanticii”, şi celalalte trupe rock ce

compusesera pe versurile respectivului. Citind, profa nu a cazut de pe scaun de bucurie, zicând că am tratat

subiectul superficial. Cum naiba “superficial”, când eu scrisesem acolo textele de pe câteva discuri LP, şi un

“cinci” amarât tot meritam eu, să fim seriosi. Dar să trecem la examenul de faculte al lui Dragoş, dupa ce

veniram din armata. Tot la ASE. Dupa ce termină toate probele, mă întâlnesc cu el întâmplator în statie la

“Stejarului”.

“Ce-ai făcut , mă , cum a mers treaba?”

“Ba, Mariane, ştiu şi eu ce să zic, dacă retracteaza ăştia tot ce s-a zis până acum despre subiectele respective,

poate intru.”

Atât de convins a fost că a făcut -o de oaie, încât la afisarea rezultatelor a luat lista de la coada, a citit cinci-sase

nume, apoi a plecat. Acasa, a făcut o fata smerita, şi a încredintat-o pe maica-să că la anul situatia va fi cu totul

alta, întrucât el este hotarât să se faca băiat serios şi de treaba, şi că se pune cu burta pe carte. Pe ea a convins-o,

însa mai avea de trecut un hop, al mare, adică şefu’ familiei. Îsi organizeaza el un discurs eroic şi plin de

autocritica demolatoare dar şi cu accente sentimentale menite să topeasca orice urma de rezistenta din partea

auditoriului, îl repeta până îl învata pe de rost, şi asteapta momentul de declamatie. Când apare taica-sau, nici

nu apuca Dragoş să deschida gura, că i-o ia înainte; “Bravo, domnule, felicitari. Uite, sincer să fiu, să sti că nu mă

aşteptam la un rezultat atât de bun, drept să-ti zic”. Bineînteles că Dragoş a crezut că e luat la mişto, şi a început,

smerit, să bâiguie ceva despre emotii, că aşa este prima data când încerci un lucru nou, că la anul precis o să

intre, şi liru-liru crocodilu’, încercând să-şi aduca aminte monologul.

“Cum adică la anul ai să intri precis? Vrei să dai iar examen la anul, nu înteleg”

A fost un moment cu ceata ca-n Scotia. Adica să nu mai încerce la anul să intre la faculte? Pai, până acum l-au tot

batut la cap să faca imposibilul şi să se vadă student. “… stai, mă, dac-ai intrat acum, la ce-ti trebuie alt examen?”

“Tata, eu de fapt am picat, nu ştiu de unde îti veni idea… “

“Cum, mă, ai picat?”

“… păi vezi, eu tocmai asta încercam să-ti explic”, şi începu să-şi zica monologul.

Îl asculta taica-sau pret de doua minute şi izbucneste.

“Pe cuvânt, eu nu mai înteleg ce-i cu voi, tinerii ăştia, parcă ati trăi pe alta lume. Ce-o-ti fi având în cap,

Dumnezeu stie. Şi nu înteleg ce tot îndrugi tu acolo, că eu acum vin de la facultate, şi te-am gasit pe lista intrat al

treilea. Îti doresc din toată inima succes în continuare”.

Dragoş a ramas mai întâi stana de piatra ca Sinxul în virf de munte, apoi, fără să articuleze o litera, a iesit glont

pe uşă şi nu s-a oprit decât în fata panourilor de afisare. Asa era, avea dreptate taica-sau, intrase, scria acolo

negru pe alb.

Termin cu secretara, şi ieşind din cladirea facultatii, hoataresc să trec pe la Ciprian, care de câtava vreme şi-a

aranjat să predea lectii de chitara la casa de cultura unde eu repet cu baietii din trupa, chiar în spatele ASE-ului.

Îl gasesc lucrând cu o eleva de paisprezece-cincisprezece ani, care, zic eu, mai bine ar fi luat cursuri de scafadru

- sau scafandra? - era totuna. Astept răbdător să termine, apoi ne apindem câte o ţigară să mai stam de vorba.

“Mariane, de fapt eu am cam terminat pe ziua de azi, şi aş lua-o către casă, că mai încolo am încă o ora

particulara cu un pustan.”

“… păi, hai că te conduc câtiva pasi, în ce parte o iei?”

“În sus, spre «Stefan cel Mare».”

“Bun, la fix, am să iau şi eu tranvaiul spre ‘Inframicrobiologie’, şi de acolo o masina”

Din vorba în vorba, ajungem la bulevard - sau mai bine zis, potrivit numelui oficial, sosea. Imediat dupa colt, o

gradina mica, cu o baraca în care probabil că se servea şi iarna. Ca întotdeauna, mirosul de gratar, e ametitor.

“Cipi, ce facem, tu ai ceva parale?”Ne cautam amândoi prin toate buzunarele, şi tot ce reuşim să adunam este de

ajuns pentru un cârnat şi o bere, pe care le comandam direct la grataragiu, în picioare, dupa specificul unitatii.

Între timp, Cipică strânge de pe mese o gramada de felii de pâine, unele abia începute, altele mai pe jumatate.

Rupem cârnatul în doua, şi bem cu rândul, direct din sticlă. Ambele extraordinar de gustoase. La sfârsit,

constatam cu surpriza că nu mai avem decât o ţigară, adică Cipi are un pachet de “Carpati” cu o singura ţigară

ramasa în el! O facem “posta”, ne despartim, şi sar într-un tramvai. Ma gândesc că poate ar fi bine să stau puţin

cu cartea de “Economie” deschisa, totuşi …

Iulie

De atâta populatie ahtiata de deconectare n-ai loc să arunci o moneda de cincisprezece bani. De jur împrejurul

lacului malurile sunt acoperite cu pături la metru patrat, pe care stau claie peste gramada casetofoane, sacose

cu mâncare, caţei de toate formele şi modelele, mame mai dolofane sau mai puţin, copii de toate vârstele, şi taţi

jucând table. Iar peste toate astea pluteste un lalait genial şi suav produs de Ion Dolanescu & Co. Cu chiu cu vai,

gasesc cu Neluţu un loc unde să ne întindem, nu prea grozav locul, zic eu, dar el sustinând fără putinta de tagada

că ceva mai bun nici că se putea; la câtiva metri se afla o toneta cu Ci-Co, şi toată fauna, mai ales cea acoperita

mai mult sau mai puţin cu sutiene şi bikini se perinda pe aici întru adăparea progeniturilor. În fine, bine că îl

gasiram şi pe asta. Neluţu se duce să încerce dobarârea recordului olimpic la 100 metrii crowl, are un nume de

familie cât se poate de la obiect, îl cheama Boboc… Eu habar n-am să înot, deci stau cuminte şi mă prajesc la

soare. Mâine intru în focuri. Nu simt nici un fel de chestie speciala, nici nu mi-e frica, dar nici n-aş putea spune

că mi-e perfect egal. Am doar din când în când o tresarire de ambitie, un fel de necesitate de a-mi demonstra că

pot. Dar totul se reduce la examenul în sine, restul şi mai încolo, e ceva neclar, nu reuşesc surprind în minte

conturul lucrurilor.

Olguta, saraca, e topita, nu manânca, nu doarme, şi când vorbeste îi tremura vocea, mi-e să nu faca naibii o

hepatita mecanica, asta i-ar lipsi. Sau poate, în cazul asta, ar trebui să dea la Politehnica… ?

Aseara m-am întânlit cu Adriana şi ne-am plimbat mult, tot pe aici, prin parc. Cam dezolant decorul spre

sfârsitul zilei, dupa plecarea pasionatilor de atmosfera recreativa. Iarba strivita care nu mai apuca să-şi revina

până a doua zi, ambalaje, sticle goale. Mai trec tiganii cu sacii şi aduna sticlele, dar restul, aşa ramâne până la

toamna.

“… of, Marian, abia astept să termin. Mi s-a acrit. La serviciu, în pat, la W.C., peste tot visez numai determinism şi

legile dialecticii. Ai mei umbla prin casa în vârful picioarelor să nu faca zgomot, să poata copilul să învete, mă

pufneste şi râsul câteodata când îi vad cum calca cu grija şi cum închid usile de parcă ar fi de sticlă. Asculta, sper

să nu-mi faci vre-un pocinog… “

“Ce pocinog, draga?”

“Cum ce pocinog? Pai nu-ti dai seama că dacă nu intri iar or să-mi sara în cap?

Aşa că vezi ce scri mâine, acolo, să nu-ti zboare mintea, ca de obicei, cine ştie pe unde.”

“Adica dacă pic eu, e pe nasoale, dar dacă pici tu… “

“Daca intri, le-ai închis gura alor mei şi ce mai conteaza dacă eu am să fiu trecuta deasupra sau sub linie. Nu ti se

pare foarte clara treaba asta? Deci, încă odată îti spun, gândeste-te la ce ai de făcut, lasa-i naibii pe Buddy Guy şi

pe Trakl pentru dupa examen, ai tot timpul. Altfel o încurcam rău de tot, adio marş nuptial, şi te strâng de gât pe

chestia asta. Mi se pare că ai un nume de famile frumos, şi vreau să mi-l vad scris în buletin, pentru că aflati,

stimate domnule, că va cam iubesc. Stii ce mi-a spus o vecina care ne-a vazut de câteva ori împreuna? Ca

semanam de parcă am fi frate şi sora. Si şti ce mai spunea bunica? Ca cine nu se aseamana…

“… nu se aduna?”

“… nu se casatoresc, trebuie să fie ceva între ei, poate nu evident, dar ceva, care să-i împreune şi ca înfatisare. Şi

lasa ironiile ieftine şi nu râde de bunica-mea, tu n-ai cunoscut-o, Dumnezeu s-o ierte, era de o bunatate greu de

închipuit.”

“Nu produc nici un fel de ironii tâmpite, doar că mă gândesc că bunica-ta se referea, poate, nu la aspectul fizic, ci

la felul de a fi. Gândeste-te şi tu, un melancolic şi o colerica, sau un altruist cu o materialista crunta, un idiot şi

un creier.”

“Vai, câta putere de patrundere, ce logica sublima, ce să mai zic… Vezi poate-ti trece până mâine, că vezi tu pe

urma logica. Şi pentru că tot le ai pe astea cu gândirea profunda, ia zi-mi care este deosebirea dintre o rosie şi

un tramvai?”

“…..?”

“Tramvaiul are dunga rosie, da’ roşia nu are dunga tramvai! Am auzit-o la nişte pustani, acum, când veneam

încoace. Mi-a placut la nebunie… Dar tu de ce nu râzi, sau nu te-ai prins?”

“Motanule, e veche, o ştiu de prin scoala generala, sau aşa cred, dar nu am vrut să-ti stric placerea de a o spune,

uite, acum am să râd o jumatate de minut, să fie numarul complet.”

N-am mai apucat să încep a râde, că mi-a făcut vânt şi am cazut în apa lacului. La margine, nu prea adânca, abia

îmi trece de brâu, dar al naibi de uda. Dupa ce am lăsat -o pe Adriana în fata blocului ei, am aterizat la Dan să mă

mai usuc puţin, prea aratam din echipa lui Cousteau pentru a mă duce direct acasă. Mi-a deschis Paul.

“Ce-i, mă , cu tine, în halul asta?”

“N-a venit tramvaiul, şi, în final, am hotarât să o iau de-a dreptul spre voi, fără să mai ocolesc balta. Da’ ceva să-

mi revigorez anticorpii împotriva racelii aveti?”

“Sigur că da, messire, uite, Black Tea of China, Green Tea of Ceylon, Russian Black, Five O’Clock, de care vrei?”

Au crezut că or să mă prinda, dar chiar că mi-a sunat bine cuvântul “ceai”.

“Da, mon cher, excelent, fa mai mult că am să beau doua-trei cesti. Uite, din asta verde, formidabil cum miroase”

Dan consuma regulat ceai în cantitati considerabile. Pentru domnia să are o cească japoneza de-adevaratelea, ce

e, pur şi simplu, un vis, îmi place chiar şi mie care nu mă dau în vând dupa chestii d-astea orientale. Oi fi eu

necioplit şi fără simt estetic, dar asta este, dacă nu-mi plac, ce să fac? Îl aud pe Paul, din bucatarie:

“Mariane, şti că i-a murit căţelul lu’ Bio-Gogu? E terminat, e în stare să-şi rada şi barba, nu-i mai pasa de nimic.

Ţuca o tine şi ea numai în plâns. E o drama existentiala acolo.”

Acum doi ani, Gogu a primit cadou un catel, un pui de brac, care s-a făcut o frumusete. Parca nu-mi vine să cred

că a murit.

“Cum naiba, ce s-a întâmplat, ultima data când l-am vazut, catelu’ era sanatos tun şi se zbenguia într-una?”

“A mâncat otrava pentru sobolani, cel puţin aşa s-a exprimat medicul. Chestie d-aia rosiatica pe care au

împrastiat-o prin jurul blocurilor tipii de la deratizare. Zicea nenea doctorul că au probleme şi cu mulţi copii,

intoxicatii şi chiar forme mai grave.”

“Cum, păi sobolanii sunt bine mersi, zburda fără nici un fel de griji, ne salutam zilnic”, Dan e furios, iubea mult

catelul lui Gogu.

As cam zâmbi, totuşi . Dan are într-un cilindru mare, de sticlă, doi hamsteri dragalasi foc, pe care îi îngrijeste cu

sfintenie. Dar oricum, de la hamster la sobolan e un drum mai lung un pic, cel puţin ăştia din cilindru sunt

frumosi şi blânzi, şi nu mă satur jucându-mă cu ei - sau ei cu mine, poate?

S-a nimerit că tuturor din gasca le plac câinii. Este destul de dificil, însa, să ţi unul la bloc. Împotriva tuturor

greutatilor, însa, Mircea Popa, la un moment dat, facuse rost de un pui de Boxer, deşi el locuieste pe la etajul

opt. Într-o zi eram pe la el să ascultam un disc cu Passport şi să sorbim un pahar de vodka. În timp ce el

pregatea catelul să-l duca la doctor, citesc câteva poeme înprastiate pe masa de scris, unele terminate altele

evident intr-un stagiu de revizuire. Mircea scrie superb, un fapt recunoscut de mulţi. Cred că cea mai elocventa

apreciere a talentului este atunci când, faţa în faţa cu o poductie de arta, indifferent de care, te copleseste

certitudinea că tu n-ai să poţi niciodata să oferi ceva nici macar apropiat ca valoare. As a şi eu, citeam şi mă

copleşise nimicnicia. Dupa oarece vreme, coborâm, Mircea cu gândul bun de a lua un taxi, să nu care catelul prin

tramvai. Opreste o masina, soferul se uita lung, şi ne aduce la cunostinta că el nu ne poate lua.

“Pai, de ce, dom’le?”

“Nu am voie să iau decât câini de vânatoare.”

“Pai, asta ce e?”

“Asta nu-i de vânatoare.”

“Cum, dom’le, nu-i de vânatoare, ia uit-te la el, abia asteapta… “

Catelul are cam doua luni, e blând şi scump, şi se sperie de umbra lăsată pe covor de veioaza, începe să tremure

şi face pipi pe el.

“Dom’le, asta nu-i de vânatoare, nu-mi spune dumneata mie, că am dus destui, ştiu io ce-i aia, nu mă înveti

dumneata, acum, pe mine.”

“Domnule, ai vazut dumneata un câine să nu fie vânator, nu conteaza de care e, Pekinez, Bichon, Chihuahua,

orice câine e vânator… “

Mai aveau puţin şi se încaierau, abia am reuşit să-l calmez pe Mircea, care, în felul lui, avea dreptate.

Ceaiul e bun, nu are decât puţin zahar, îşi pastreaza tot gustul şi aroma. Îmi aleg şi o ţigară din pachetul de pe

masa, că al meu… Stau comfortabil în fotoliu, totul e bine şi frumos, doar că nu înteleg de ce nu m-or fi

întrebând, totuşi , cum de am aparut la uşa aşa murat? Nu dureaza.

“Auzi, messire, dar tu parcă nu stiai să înoti?”

Aha!

“Mi-a dat Adriana vânt în balta, pe IOR. Nemaipomenita apa, calda, numai buna de balacit, şi nu s-a putut abtine

să nu-mi faca o bucurie.”

“Peste ai prins?”

“Da’ ce va intereseaza, că nici unul nu aveti acvariu?”

“Nu… pentru tine ziceam. Sti, pestele contine fosfor, e bun pentru creier, îti lumineaza mintea chiar şi pe

întuneric. Nu că n-ai fi tu băiat destept, dar aşa, pentru dezmortire şi avânt creator.”

Ce mai încoace şi-ncolo, sunt în pasa proasta în seara asta. Îmi aleg o chitara dintre cele de prin casa. Chiar

lânga grif, are un petec negru, mare cât un pachet de ţigari. Într-o zi, stateam la taclale, Dan ne explica ceva ce se

întâmplase la el la institut, şi în timp ce vorbea a făcut un gest cu mâna în care avea un pahar cu vodka, pahar

care i-a zburat dintre degete oprindu-se direct în chitara. “În”, adică înauntru, trecând prin lemnul subtire şi fin,

precum cutitul prin unt. Mare bucurie mare. Dupa ce a încercat pe la toate atelierele de reparat instrumente din

Bucuresti, unde a fost refuzat cu amabilitate pe motivul că nu se mai poate face nimic cu chitara respectiva, i-a

venit idea să-l întrebe pe tâmplarul institutului, de poate să o dreaga într-un fel, că de pierdut, oricum nu mai

avea ce pierde. Omul ala nu tinuse în viaţa lui o chitara în mâna, nici vre-un alt instrument, habar n-avea de

chestii de felul asta, probabil că nici nu auzise vre-odată cuvântul “lutier”. Dar n-a zis nu. S-a pus pe treaba, şi în

doua zile i-a prezentat rezultatul. Opera de arta, nici un alt calificativ nu poate descrie cu acuratete ce a făcut

respectivul. Cum o fi reusit, naiba să mă ia dacă înteleg, faptul cert este că nu s-a pierdut nimic din calitatile

sunetului, este la fel de intens, profound şi dulce. Dan a vopsit petecul în negru, şi totul arată frumos si la locul

lui.

Încep să cânt pentru mine doar, “Ma obisnuiesc iute cu o camera noua / Dar cu aceasta nu-i chip / Alunec pe

parchetul dat proaspat cu ceara / Şi cad pe patul mototolit”. Nici nu mai ţin minte de cine sunt versurile, le-am

gasit perintr-un numar din “Secolul XX”. Le-am pus pe trei acorduri de bossa-nova, şi ce a iesit, mi se pare

minunat. “Nu că m-ar fi cuprins îndoiala / Ori c-aş vedea peste tot doar dusmani, nu / Dar nu mă pot obisnui,

asta-i buna / Treci pragul, ajuta-mă tu”.

La un moment dat îmi dau seama că Dan şi Paul au ramas nemiscati, ascultându-mă. Totdeauna când cânt piesa

asta mă asculta aşa, în liniste. Adevarul este căo cânt din tot sufletul, îmi place cum suna. Dan se ridica, îşi drege

glasul, şi cuvânteaza aşa:

“Dragilor, eu am cincizeci de lei şi o propunere. Cine se duce să achizitioneze o sticlă de vodka?”

Pâna la urma, dupa prezentarea unor liste de argumente şi contra-argumente, se duce Paul. Deodata îmi vine un

gând razlet, că mâine am examen…

Iulie

De aproape o ora încerc să scot din mine tot ce ştiu în legatura cu litoralul Marii Negre, fizic şi economic, mai

puţin Delta. Merge bine, şi ar merge şi mai, dacă nu aş fi avut norocul rarisim să se opreasca lânga mine doua

cucoane având sarcina să supravegheze bunul mers al examenului, şi care l-au descoperit recent pe Mircea

Eliade. Si discuta, şi se mira, şi se entuziasmeaza, şi vai draga, şi e superb draga, şi e genial draga, şi mie îmi vine

să le iau la palme. Nu mai supot, şi mă întorc spre ele.

“Mult stimatele mele doamne, va rog să-mi permiteti să va aduc la cunoştinţă faptul că, atât cât am putut, l-am

citit şi eu pe Eliade. Deasemeni, printr-un favor al sorti, am avut prilejul să-mi arunc privirile şi pe oarece critica

literara în ceea ce îl priveste pe maestrul, critica, zic eu, de calitate, aşa că, cel puţin acum, când am de scris o

teza pentru un examen, nu mă mai intereseaza şi opiniile dumneavoastra. În concluzie, v-aş ruga cu maximum

de smerenie şi înfinita speranta să va gasiti un alt loc întru continuarea sublimelor dumneavoastra aprecieri la

adresa sus-numitului, şi să mă lasati pe mine, înglodat în prozaismul criminal şi devastator al stiintelor

geografice, să-mi vad de treaba”

Uneia a prins a i se zbate un muschi al obrazului stâng, cealalta mă priveste cu ochi mici, fixi - unde naiba am

citit eu fraza asta, “în privirea bestiei se citea crima”? Vine şi-mi ia buletinul de identitate de pe banca şi-l

rasfoieste, se uita iar la mine şi-l pune la loc. Ma las pe spatarul scaunului, şi nu mă pot abtine să nu o privesc

drept în ochi, zânbindu-i obraznic. Amândoi stim prea bine cât de gratuit a fost gestul. Oricum ar lua-o

respectiva doamna, tot cu oistea-n gard o da. Totul este cât se poate de clar, iar eu mă simt relaxat şi plin de

inspiratie, abia astept să încep iar să scriu, dar savurez momentul cât se poate, continuând să o privesc drept în

ochi, şi să zâmbesc, asteptând. Cum anticipasem, ea renunta prima, şi doamnele se îndrepta către tabla. Ma pun

iar pe scris, îmi vin frazele în minte de parcă eu aş fi autorul cartii de geografie. Ma doare mâna de cât am scris

şi tot nu mă pot opri. Am mai cerut hârtie. Prietena mea iubitoare de Eliade îmi întinde doua pagini, eu ridic

patru degete fără să articulez vre-un cuvânt, mă uit iar drept în ochii ei, ea îmi mai întinde doua pagini şi sunt

convins că dacă ar avea cum, m-ar bate. Nu m-ar împusca, nu m-ar spînzura, ci m-ar bate, mult şi cu metoda,

până ar obosi. Ma pun iar pe lucru, stiloul îmi aluneca între degete din cauza transpiratiei şi regasesc gesturi de

prin liceu, când îmi suflam în degete să le usuc. Liceul? doamne, cât de departe mi se pare. Şi totuşi nu sunt

decât câtiva ani. Aud o voce care zice că timpul afectat tezei a expirat, să predam lucrarile. Încerc să mă

regasesc. Cum, gata, aşa de repede? Şi mai aveam atâtea de spus, înseamna că am făcut o lucrare proasta? Nu

ştiu, gata, a trecut, nu mă mai intereseaza, am uitat tot ce aveam în minte despre subiect şi despre geografie. Sa

vedem la restul cum va fi.

Iulie

“Ce-i Mariane, cu concursul asta de miss-e, ori cum naiba să le zic?”

“Draga, baietii de pe ‘Studentesc’ au avut idea să organizeze chestia asta prin UTC parcă, să nu dea de bucluc

altfel, şi să aiba şi ei activitate de vara, plus că, tot ei zic, o să fie amuzant. Premiul pentru cea mai ‘miss-ă’

înseamna o saptamâna la Costinesti, pe gratis, cu participarea la o finala de ‘miss-e’ ce va fi acolo. Deci, Paul a

luat-o pe sus pe Melania şi, vrând-nevrând, fata candideaza la titlu. Pregatiri, chestii, poezele, costume de plaja.

E drept că ea nu prea e plina de entuziasm, dar oricum, o saptamâna la mare pe gratis, e ceva, nu? Mergem să

facem galerie”

“Şi cum naiba intram, că nu avem legitimatie de student… încă?”

“Ni le dau ei pe ale lor peste gard. Nu semeni tu cu Melania, nici eu cu Paul, dar în semi-întuneric, lume multă,

înghesuiala, trecem noi”

Şi am trecut, totul normal, nici un fel de ameteli. Un tip tuns cu freza, şi în ciuda caldurii, la costum bleumarin

camasa alba, cravata de lâna rosie, apare pe scena cu un microfon în mâna şi începe să ne povesteasca. Melania

e pe undeva prin spatele scenei, prin spatiile de dezbracare-îmbracare,Paul cu noi. Locul este o cladire care are

în mijloc o terasa înconjurata de un fel de balcon un forma de “U”. Jos s-au asezat câteva scaune, dar am preferat

să privim de sus, se vede mai bine, şi te poţi misca mai uşor, jos e îmbulzeala mare. În comparatie cu tipul în

costum care prezinta, cei de prin-prejur n-arată deloc preocupati de abordarea unei tinute în conformitate cu

normele emise de unii indivizi aflati în pozitii ce le permit luarea unor astfel de decizii. Din contra, se poarata

orice de la pantaloni scurti şi sandale, până la blugi obositi şi tricouri decolorate de atâta spalat. Ma uit in jur şi

mă învaluie senzatia că sunt batrin, deşi unii de aici sunt cam de aceiasi vârsta cu mine, unii mai în vârsta, iar

mulţi poate cu doar un an-doi ani mai mici. Ce nu pot întelege este faptul că doar acum câtiva ani îmi faceau

profesorii scandal că am părul prea lung, iar ăştia de aici şi-l taie cât pot, de buna-voie. Chiar aşa să fi ramas eu

în urma?

A început concursul. Candidatele apar gratioase cât poate fiecare, zâmbitoare şi pe tocuri. Mama-doamne ce

costume de baie au, dacă ar fi aparut aşa pe plaja, le-ar fi saltat militia înainte să apuce să faca zece paşi. Sau

poate că nu, că i-ar fi luat masculii privitori la bataie pe militieni, adică de ce să-i priveze de peisaj? Oricum, mă

simt de acord suta la suta cu croielile respective, au fost inspirati designerii… Cu toatele sunt cam douazeci de

zâne între 1.50 şi 1.80 metri, colorate divers la păr, rimel, şi bikini. Melania poarta un costum mov şi pare destul

de pesimista. Încearca totuşi să-şi întinda colturile buzelor într-un surâs pe care aş putea să-l numesc,

incluzându-l pe Paul în schema, prevestitor de sadisme. Individul cu cravata rosie se tot fâţâie printre ele cu

microfonul, numidu-le dupa numarul de concurs, şi dându-şi importanta. Pai nu?

Împrejur, agitatie mare, fluieraturi admirative, comentarii mai mult sau mai puţin decente. Urechea îmi prinde

o versiune a unei prea cunoscute poezii, “frumoaso, ti-s ochii tot la negri… !” Are un extrem de accentuat simt al

realitatii, individul. Între timp gratioasele seminude produc raspunsuri care mai de care mai inspirate la

întrebari majore, ca de exemplu, “care este, dupa opinia dumneavoastra, rolul femeii în societatea moderna?”.

Toate, inclusiv Melania, omit bucataria. Îi trag un cot lui Paul, soptindu-i că sistemul de deservire tip

“Gospodina” ofera o bogata gama de preparate şi semi-preparate din peste, legume, şi poate întâmplator, şi

ceva ce seamana cu carnea, la preturi avantajoase, să apeleze cu încredere. Odata, prin liceu, am vrut şi noi să

facem un concurs cu întrebari din astea. Tin minte că era o întrebare care suna cam aşa: Ce este romantic într-

un razboi atomic? Directoarea, citind programul de desfasurare a concursului, a avut însă oarecare obiectii, şi

totul a picat. De altfel, cam tot ce aveam noi de gând să facem în scoala aia, nu ştiu de ce naiba, dar contravenea

constant şi flagrant cu opiniile tovarasei directoare, şi a câtorva profesori. La un moment dat înfiintasem un

cenaclu, îi zicea “Scara”, şi pe scena din sala de festivitati adunasem toate scarile ce le gasisem pe la mecanic,

administrator şi femeile de serviciu. Erau mai mult de zece scari, unele simple, altele articulate, şi noi abia că

mai aveam loc să ne strecuram printre ele. Când, însă, am prezentat pentru aprobare programul final, cineva a

avut proasta inspiratie să includa cuvântul “show”. A fost un dezastru. Directoarea era şi profesoara de

economie politica chit că în afară de titlul manualului nu mai stia o iota despre materie, şi nici nu le avea neam

pe astea cu limbile straine, s-a sperit cumplit. Ne-a admonestat sever că în loc să ne vedem de treaba noi ne

ţinem de “şouri” d-astea, şi că o să stea de vorba cu parintii să vadă de unde am primit noi influente d-astea

nocive. În zadar am încercat cu totii să-i explicam că acest cuvânt nu este decât o traducere libera în engleza

pentru “manifestare cultural-artistica”, rezultatul a fost tocmai pe dos, “cum adică în engleza, ce, voi ascultati

Europa Libera?”

Jos, sub lumina reflectoarelor, “les meduses” au aparut îmbracate în rochii de seara, cu numerele de concurs

prinse în ace de gamalie, probabil împrumutate de la cineva din audienta. Urmeaza proba de dans, tango, vals, şi

R&R. Un tip de la coreografie le dantuie la rând. Nu prea a avut ocazia Melania să danseze de când e prietena cu

Paul, mai ales că “Gentle Giant”, şi “Colosseum” cânta cu totul altceva.

Pentru calificare se masoara intensitatea aplauzelor pe acul de înregistrare a unui magnetofon. Aplaud cu

Adriana şi Paul cât pot, deşi stim că e inutil. Celelalte au venit cu galerii serioase.

A pierdut Melania. Culmea culmilor (adică indignarea lui Paul), ea apare radiind de bucurie, “of, bine că s-a

terminat, şi să te puna dracul să mă mai faci să vin pe la chestii d-astea… ” Paul e morcovit. Presimte că a ratat

marea şi anul asta. Poate de “23 August”, trei-patru zile, dacă nu l-or pune de garda la intreprindere, şi o avea

câteva sute pe care să le poata cheltui pe altceva decât chirie…

Iulie

Inainte de liceu, tata îmi pusese la “româna” un preparator care avea ferestrele apartamentului deschizindu-se

direct în Cismigiu. Primavara, multimea ghioceilor mă coplesea. Ma ducem la lectie mai devreme cu o ora să-i

admir, şi dupa acea terminam meditatia, iar îmi pierdeam vremea cascând gura. A propos de ghiocei, anul

trecut, chiar de Paste, eram cu Dan, Gelu, şi nevasta-să Gabriela, la Observatorul Astronomic. Organizasera tipii

de acolo un fel de cenaclu, şi Dan avea de cântat nişte studii pentru chitara, productie proprie; dacă Isus Cristos

ar fi cântat la chitara, ar fi făcut-o ca Dan. Spre final, apare un tip, cu un vraf de poezele, şi începe a citi. Absolut

toate erau dedicate iubitei, împreuna cu care admirase ghiocei, careia-i daruise ghiocei, apoi admirasera din

nou cât de frumos stateau ei într-un pahar cu apa, comparând pielea celei iubite cu catifeaua petalelor (nobil,

nu ca mine, frunze de loboda!), regretând că nu-i poate darui toti ghioceii din lume, exprâmându-şi cât se poate

de plastic tristetea că inflorescentele albe au o existenta atât de efemera, facând publica convingerea lui că

dragostea lor va dura cu mult mai mult, vesnic chiar, şi promitând frumoasei muze că la primavara viitoare o

să-i daruie iaraşi buchetele de ghiocei, ea să fie absolut sigura de treaba asta, să nu se îndoiasca nici macar o

clipa, că el când ia o hotarâre… Şi a ţinut-o aşa, cu puţin mai mult decât o ora, timp în care, în disperare de

cauza, Gelu s-a apucat să compuna un careu de rebus. Când l-a terminat şi mi l-a dat, victorios, să-l vad, am

constatat că avea în grila de patru ori numele sarmanei flori, chestie care l-au uimit şi contrariat şi pe el în final,

tema careului fiind “Derivatele din lapte în alimentatia copiilor în vârsta de până la trei ani”. Sincer să fiu, cred

că nimeni, niciodata, nu s-a mai gândit să compuna un rebus pe un astfel de subiect, dar în conditiile date îi

puteam acorda lui Gelu circumstante atenuante, şi încă unele puternice de tot. Am iesit cam stresati de acolo,

noroc însă că, cu gândul la sarbatori, Gelu a scos din portbagaj doua sticle de vin de tara şi ni le-a dat, mie şi lui

Dan, de sufletul mortilor.

Ca tot veni vorba de vin de tara, Rodica, nevasta lui Costică, e de loc dîntr-un sat din Baragan, nu departe de

Amara. Când era aproape să nasca, eu şi Costică am tras o fuga până acolo să aducem nişte vin, aşa, de un pahar

doua, adică o canistra de patruzeci de litri, doua de douazeci, şi una mica de cinci litrii. Gândul unei iesiri în

mijlocul naturii, oricare ar fi scopul final, îti umple totdeauna sufletul de bucurie, fie ea şi efemera, a lasarii

undeva, în urma, a controlorilor ITB şi mecanicilor de la “Ascensorul”, a sefilor de birou cu digestie dificila, şi a

profesorilor care au ajuns la catedra fără să aiba vre-odată saptesprezece ani şi fără să copieze niciodata la teza

la “româna”. Şi oricât de tocit ar fi reversul medaliei, adică praf, tântari, muste, mâini nespalate, şi, dupa caz,

mirosuri suave de cocina şi cotet de gaini, n-aş putea zice că am stat vre-odată pe gânduri când a fost vorba de

urcat în tren.

Din gara de la Slobozia exista doua posibilitati de a te deplasa înspre satele din jur: cu puţin noroc, autostopul,

sau caruţostopul, dupa caz, şi bineînteles, romanticele autobuze IRTA. Oamenii folosesc însă tot vechea

denumire, şi spun că iau RATA ca o alta notiune pentru autobuz, pentru ei aceasta neînsemnând sigla unei

intreprinderi.

Universul ratei este, ca toate universurile de altfel, imposibil de cuprins într-un contur precis. Autobuzul TV,

prafuit, ruinat, stors, strivit, sau din contra, dilatat parcă, atunci când vezi cât poate încape în el, este poate

simbolul cel mai reprezentativ şi umil în acelasi timp, al ruralului. Înjurata la cel mai înalt nivel de

professionalism atunci când este asteptata să te duca unde ai urgenta nevoie, şi nu vine, rata are aparitiile cele

mai surprinzatoare cu putinta, orarul oficial fiind o chestie nu numai inutila, ci chiar o injurie adusa imaginatiei

şi nobilei nonşalanţe a soferilor. Când, în fine, se arată gâfâind, ea genereaza instantaneu o simfonie întreaga de

îndemnuri cu vaste evocari genealogice, ce vin din doua sensuri opuse, odată din maşina către cei ce vor să

urce, şi bineânteles din afară, către cei ce vor să coboare. Accesul în autobuz, dupa o matura şi inteligenta

opinie, se face doar pe uşa din fata. Obisnuitii casei nu au probleme, se descurca nemaipomenit, pentru că au

învatat dintr-o îndelungata şi bogata experienta o multime de trucuri şi de smecherii, dar nişte neinitiati ca

mine şi Costică, nu prea au sanse. Cum faceam, cum dregeam, că toată lumea din jurul nostru se urca, iar noi, în

afară de ghionturi în coaste, nimic, nici macar nu reuseam să ajungem la scara. În comparatie cu ce se întâmpla

acolo, ITB-ul este pentru echipa de juniori, păi în autobuzul “31″, orice ai zice, nu sunt papornite, şi desagi cu

gaini, şi damigene, şi saci cu porumb şutit de la colectiva şi dus în târg să mai faca şi omu’ un ban, chestie de

înteles de altfel. Şi oricum, la autobuzele ITB ai mai multe usi de care să te folosesti, nemaivorbind faptul că, în

disperare de cauza, poţi stai agatat pe scara. Într-un final, când ne-am vazut urcati, am aflat reconfortantul

amanunt că soferul a dat o fugă până la un cumnat care are botez, da’ vine repede, în cel mult o jumatate de ora,

până mai fumezi o ţigară, mai afli cum s-a făcut porumbu’, trece repede.

Marea gresala pe care a făcut -o Costică în deplasarea asta a fost că a cumparat canistre noi pentru vin. Putea să

fi împrumutat macar, să fie şi ele mai zgâriate, murdare, să nu bata la ochi. Asa, când ne-am dat jos la destinatie,

am constatat că o canistra de douazeci, rosie, stralucitoare, superba, disparuse. Bine că cel puţin a fost goala, că

altfel, zau că faceam o criza de ceva organe interne.

În satul respectiv a fost prima oara în viaţa mea când am vazut oameni beti de pe un an pe altul. Privita mai

îndeaproape, situatia era totuşi oarecum normala şi logica. Pe toată vatra satului nu erau decât doua fântâni cu

apa dulce, restul erau salcii şi sarate, apa cu neputinta de baut. În schimb, viile o duceau minunat, şi oamenii le

îngrijeau cu dragoste şi devotament, că stiau ei de ce. Şi când le era sete, trageau o juma’ de vin, în lipsa de

altceva potabil. În conditiile date, se îmbatau odată în copilarie, şi nu se mai trezeau de-a binelea toată viaţa.

Oamenii ca oamenii, însă animalele! Toamna la culesul viei, dupa ce se tescuiau strugurii, boasca o mâncau

gainile, porcii, şi vacile. Normal că nu puteau mânca tot odată, şi dupa doua-trei zile, când procesul de

fermentatie începea să dea o oarecare nota de particularitate resturilor, sarmanele animale se îmbatau, şi

laptele avea un gust ciudat. De fapt, sunt convins că ele stiau care-i treaba, că asteptau cu nerabdare frumoasele

zile ale culesului, şi că asta era singurul lucru pe care îl regretau atunci când erau sacrificate. Oricum, şi eu şi

Costică ne-am straduit să fim la înaltime, şi banuiesc că am avut o comportare meritorie, pentru că toată lumea

ne-a primit cu caldura şi simpatie.

Tot gândindu-mă şi mergând aiurea prin Cismigiu, ajung la unul din poduri, şi mă opresc la să mă uit la apa, e o

atractie secreta, ceva ancestral, care te face să privesti focul şi apa, nu-i aşa? Fara exceptie. Într-o barca, doi

pustani, tot arunca o sfoara în apa, pe care apoi o trag cu mare atentie. Nu înteleg nimic, mă aplec cât pot peste

balustrada şi încerc să-mi vin de acasă. Un chiot victorios dezleaga enigma. Tipii pescuiesc monezile aruncate

de lume, cu un magnet pe care l-au legat la capatul sforii. Recunosc, mie nu mi-ar fi trecut prin cap chestia asta,

zau aşa, şi simt cum coboara asupra mea un sentiment de obida şi de necuprinsa inferioritate cerebrala. Astia,

când or să creasca, cu siguranta că or să ajunga inspectori la finante.

Iulie

S-au terminat examenele, mai am încă doua zile de concediu. La seviciu le-am zis că mă duc la munte, doar Vova

şi Sorin ştiu că am dat examen. Întrând pe poarta depozitului, primul lucru pe care îmi cad ochii este o bucata

de hârtie pe care am lipit-o deasupra florilor ce le-am semanat asta primavara lânga un zid, şi pe care, acum

scrie “atentie azorele”. Cineva a adaugat un “a” înaintea zorelelor, chestie care mă indispune în primul moment,

dar nu pot să nu apreciez butada şi izbucnesc în râs, mâna respectiva a simtit bine poanta.

“Sorine, cine mi-a rebotezat florile?”

“Gică! Ce-i cu tine pe aici, ti s-a făcut dor de munca? Florile… a, Costel electricianul, păi cine mai are botanica

lui? Da’ ia zi, mă , care-i treaba?”

“Nimic, vin din oraş, m-am oprit aşa, aiurea. Bem o bere?”

“Hai că tocmai trebuie să ridic un colet de la posta. Stai aşa să-l luam şi pe Vova.”

“Cum mergem, ai vre-un sofer?”

“Nu, Gică, iesim la “42″, şi nu-i decât un pachet cu piese pentru ceasuri, uite ce scrie aici, 340 grame.”

Apare şi Vova, bineînteles stergându-se pe mâini. Tocmai s-a spalat. Vine către mine zâmbind.

“Hai să traies ti. Ia zi, domnule, ce-ai făcut ?”

“Nu ştiu Vova, nu s-a afisat încă, ce, tu… “

“Bine, dar oricum ai o idee de cum ai scris în teze, poţi să apreciezi.”

Vova, totdeauna cu logica! Printr-un joc al sorti, a făcut trei ani de “istorie” la o facultate dintr-o tara îndepartata

geografic, chestie neimportanta, dar şi îndepartata economico-politico-ideologic, chestie atât de importanta

încât la întoarcere nu i-au recunoscut cei trei ani, şi deci nu l-au lăsat să continue în Bucuresti, drept care a

comunicat comisiei ce i-a analizat cazul că-i trimite de unde-au ieşit, retezând astfel de la radacina orice

alternativa de compromis.

Sorin perforeaza o bucata de hârtie taiata pe dimensiunile unui billet ITB, apoi începe să consulte tichetoteca.

“Gata, am gasit, uite, am trei”. Adevarul este că pentru deplasari de serviciu primim bilete pentru ITB, dar nu

are nici un rost să le folosim aiurea, nu-i aşa? Prevederea este mama întelepciunii, o ştie toată lumea.

Cladirea postei, serioasa şi dreapta, apare contrastând mult cu restul cartierului. Pur şi simplu, parcă ar fi fost

aruncata peste umar de cineva care nu s-a prea sinchisit unde o să cada şi cum o să arate. Zona e plina de un

pitoresc aparte, sau poate un fel de pitoresc conservat mai ales la “Hotel Rahova”, şi pentru variatiune, “Poarta

Alba”, “Insuraţei”, şi alte locuri selecte din categoria respectiva. Ancestrale impulsuri spre arta pura s-au

maetrializat puternic într-un dispreţ total în ceea ce priveste locul unde are loc manifestarea respectiva. Cele

mai variate decoruri sunt folosite fără nici o preferinta deosebita, şi cu maximum de succes: trotuarul,

tramvaiele de pe liniile “19″ şi “30″, autobuzele “34″ şi “42″, cârciuma “Picioare Goale”, şi subsolul militiei din

apropiere. Daca la Rio de Janeiro fiesta tine doar câteva zile, aici, parafrazându-l într-un fel pe Hemingway, este

o sarbatoare continua. Creatia populara orala se împleteste ora de ora şi minut cu minut cu o forma particulara

a artei cu “tendinta”, rezultatul fiind, pe lânga slagare de genul “mi-am uitat ciorapii în dulap la tine când aseara

m-am ascuns de sotul tau nebun” (romanta de suflet biciuit de soarta), şi o gramada de formule publicitare şi de

reclama precum “ia Kentu’ parfumat, ia Dunhilu’ aromat, ia tigar’ americana că e buna şi usoara”. Întronata pe

cea mai de sus treapta a pretuirei şi stimei, stă însă vechea, arhicunoscuta, şi de neânlocuit “cu sare, baieti, de

bostan, de floare, un leu o mâna mare”. Imbatabila!

Manifestatia cea mai plenara o constituie aceea de pastratori, interpreti şi transmitatori de datini (mai mult sau

mai puţin) stamosesti, chiar dacă acestea mai sufera în procesul de interpretare unele mici modificari,

prescurtari, sau dimpotriva, adaugiri. Înjuraturi, zapada, viscole, nimic nu împiedica pe vajnicii menestrei

juniori să ia cu asalt cetatile mobile ale ITB-ului, şi cele fixe ale IAPL-urilor. Mie, cel mai mult îmi place aia cu

“da’ tu cine eşti, Stefan. ori Mihai glorios venit din Rai”, mai ales când sunt doi protagonisti şi totul se desfasoara

cu aer de sceneta care, pe rând, capata când aspect de comedie, când de tragedie, totul depinzând de cât de

raciti sunt respectivii şi de câta abilitate şi promptitudine în reflexe au în a-şi trage nasul la timp.

Chiar în statia de autobuz este o cofetarie de peretii careia, dacă te sprijini, ai impresia că or să cada pe tine.

Arata rău a maghernita, cu uşa strâmba, pragul îngropat, şi podeaua de ciment crapata şi lasata sub apasarea

anilor. De intrii, trebuie să fi atent la buzunare că altfel ramâi doar cu amintiri. Când ajungi însă să privesti

rafturile frigiderelor, îti trec toate supararile. Amandine mustoase şi aromate, savarine fragede şi îmbibate de

sirop, ce te obliga cu agresivitate să ingurgitezi câte poţi de multe în timpul cel mai scurt, choix a la crème,

eclairuri, sarailii, baclavale, joffre, mascote, negrese, “Foret Noire”, acele forme diafane de ciocolata şi friscă

numite “Cismigiu” care nu ştiu de ce naiba îmi evoca o manseta de frac la o receptie la Buckingham, tot felul de

tartine de fructe cu creme şi frisca, înghetate, ciocolati de toate sortimentele, şi deasupra tuturor, regele tort cu

nevasta, copii, şi toate rudele lor, înşirati într-un colt aparte. De unde naiba şi cum or fi facând rost tipii de toate

cele pentru manufacturarea bunatatilor, nu pot să-mi închipui, că în restul orasului, exceptând “Capsa” şi

“Athenee”, e seceta cumplita. Am auzit vorbindu-se că seful de unitate a fost de fapt proprietar, anumite

poticneli istorice au încercat să-l dezvete de “huzur”, pe urma, pentru că treaba nu mergea prea grozav l-au pus

sef de unitate, ca în final, să obtina marea favoare de a fi mandatar, totul petrecându-se între peretii ăştia

coscoviti şi uşa aia strâmba, aproape prabuşita.

Cam tot aşa mai ştiu o poveste despre tatal unui cunoscut, sau cum să-l numesc altfel, un prieten cu care nu ies

să beau bere, aşa parcă suna mai aproape de realitate. Şi cum spun, taica-sau tocmai îşi luase un doctorat în

drept, puţin doar înaintea treminarii razboiului. În acei tumultuoşi ani, însă, de sfârsit al primei jumatati ai

secolului douazeci, a avut o oarecare retinere în a-şi etala diploma, şi dupa ce s-a uitat pe geam şi a vazut cam ce

se întâmpla prin tara, a chibzuit omul cât a chibzuit şi s-a făcut tâmplar, sau mai exact, a intrat ca “bun la toate”

într-un atelier de tâmplarie. Nu era momentul cel mai potrivit să se prezinte ca intelectual, doar dacă n-ar mai fi

putut de nerabdare să participe nemijlocit la matrializarea unui mare obiectiv economic, înspre Marea Neagra…

Baiat silitor şi modest, a fost remarcat de şefu’ de atelier care, dupa câtiva ani, l-a propus pentru a merge să-şi

completeze cele opt clase primare. Omul nostru a încercat să bâiguie ceva, dar şefu’ de atelier (şi secretar de

partid al unitatii) era un on hotarât, ce zicea, aia facea, aşa că l-au trimis la scoala. Acolo, cu chiu cu vai şi cu o

jena care de fapt nu-şi avea locul, dar pe care el, om cu bun simt, o resimtea din plin, a reuşit să le spuna

profesorilor că el a mai trecut odată prin cele clase, ba chiar că a făcut şi liceul şi are o diploma de Bacalaureat

luata cu nota zece peste tot. Tambalau mare ce-a urmat, cum dom’le, un element atât de valoros al clasei

muncitoare să stea nefolosit, păi ia să-l trimitem noi la scoala de maistri. Zis şi făcut . Şi ajunge respectivul

sarman, maistru tâmplar, adică sus de tot. Desi acum pe o pozitie atât de înalta, continua să fie acelasi muncitor

harnic şi modest, care-i uimea continuu pe cei din jur facându-i să declare necontenit, “bă ce-i merge mintea lu’

ăsta”. Mergându-i mintea, i-a mers şi numele, şi la un moment dat a fost propus de conducerea intreprinderii

unde lucra, să fie trimis la un fel de facultate, să iasa inginer destoinic şi să devina şi mai om de baza. Aflându-se

în aceasta situatie, tovarasul maistru tâmplar, luându-şi inima în dinti, aduse la cunoştinţă conducerii

intreprinderii că el, de fapt, a mai făcut o facultate, e drept că nu atât de superioara că Politehnica, ci legile, să

nu fie cu suparare, recunoaste cu smerenie că a fost o greseala a lui din tinerete, pe care acum o regreta cumplit,

potrivit circumstantelor generate de conditiile social-politice ale vremii el nu a avut posibilitatea să prevada că

acum intreprinderea o să aiba nevoie de el ca inginer, regreta din tot sufletul şi îşi face o autocritica severa.

Pusa într-o astfel de situatie şi având în fata respectiva autocritica detaliata şi la obiect, plus un dosar nu prea

voluminos că nu avea de ce să fie voluminos, conducerea a făcut o profunda analiza a situatiei tovarasului

maistru, şi a hotarât că are dreptate, n-a fost vina lu’ tov. maistru că nu s-a făcut inginer, chiar dacă ar fi putut să

aleaga şi el, acolo, altceva decât să se pregateasca pentru apararea un sistem injust şi pus pe jacmaneala. În

concluzie, deci şi prin urmare, nu are nici un rost să-l mai trimita la alta facultate, şi că, având în vedere

comportamentul lui de până acum şi devotamentul aratat idealurilor clasei muncitoare în lupta ei pentru

traducerea în fapta a maretelor sarcini, n-ar vrea tovarasul maistru să primeasca postul de jurit consult? Şi

tovarasul jurist îşi lua în serios noua functie, impartial, autoritar fără excese, demonstrându-şi pe deplin

educatia atât cea de la scoala, cât şi cea primita în cei sapte ani petrecuti acasă. Când puţin dupa aceea a fost

solicitat să mearga la alte scoli, dupa parerea unora, superioare foarte, tovarasul jurist, în sfârsit, şi-a scos

diploma de Doctor, şi a expus-o, cu oarece retineri, totuşi , pe biroul mai marilor. Normal, a urmat stupoare,

bâlbâieli, explicatii, justificari, dar omul nostru, cu acelaşi simt al bunei cuviinte învatat de la parinti, a scos-o la

capat. A urmat un fotoliu de director la un minister. Toate bune şi frumoase, numai că cineva a remarcat brusc

că data scrisa pe respectiva diploma de doctor are un dubios iz de trecut nevrednic, chestie inadmisibil de

infioratoare din punctul de vedere a anumitor coperte de publicatii, şi tovarasul director a fost trimis profesor

într-un sătuc de deal, atmosfera idilica, plaiuri acoperite cu flori, turmele de miei zburdând, flacai şi fete facând

seara amor prin gard, şi alte pastoralisme d-astea. Tovarasul professor n-a fost lovit de deceptie, nici nu era

cazul, el fiind un om integru şi cu o judecata sanatoasa. Aspectele pozitive ale noi vieti s-au reliefat repede şi

evident: nu tu stress, aer curat, activitate fizica moderata, darnicie de culori şi mirosuri “Rai-isime”. Adevarat că

scoala era cam în paragina şi că trebuia să predea în afară de istorie, pentru care fusese trimis acolo, şi

artimetica, geografie, franceza, româna, sport şi caligrafie, dar asta nu a constituit un impediment. Spre

stupefactia generala, în urmatorii ani, copii nu numai că au început să vina regulat şi cu placere la scoala, dar au

continuat cu success pe la liceele din orasele de prin jur, şi mulţi dintre ei au trecut cu brio examenele de

admitere pe la tot felul de facultati. Numele umilului profesor dintr-un sat de deal a început să fie cunoscut de

tot mai multă lume, şi mai ales să fie rostit cu respect şi dragoste. Cei de la judet, auzind şi tot auzind şi ei,

bineînteles că au procedat, mai înainte de orice, la verificarea dosarului ala nu prea voluminos că n-avea de ce

să fie voluminos, astfel aflând de tovarasul director de minister Doctor în legi într-o perioada tulbure din istoria

recenta. Au tot stat ei pe gânduri cât au stat, au cerut relatii la Bucuresti, au întors-o pe toate partile, şi în final,

cineva a riscat o semnatura şi a trimis dupa bietul om o “Dacie” neagra cu numar scurt, la care, bietul om, s-a

speriat rău, că stia el prea bine de acum ce surpriza poate aduce cu ea o astfel de masina. Riscul asumat de cea

persoana suspusa i-a adus însă omului nostru o surpriza buna, că l-au numit iar director, doar că în judetul

respectiv. Acum, cât timp a activat el acolo pe post, om harnic şi onest, a mai mers treaba, dar dupa câtiva ani, a

iesit la pensie, că între timp tot încercând să-şi completeze la seral opt clase şi predând caligrafie şi tabla

înmultirii, îi albise părul.

Pachetul luat de Sorin e mare cât o cutie de pantofi, stă bine într-o punga de un leu şi nu ne încurca în nici un fel.

Banuim că cei de la depozit nu au neaparata nevoie de continutul lui până a doua zi, şi cum la “Picioare Goale”

nu avem curaj să intram din cauza mirosului de hoit stat la soare câteva zile, hotatrâm să mergem acasă la

Sorin, că i-a adus nevasta-sa o sticlă Smirnoff, pe care i-a spus să nu o desfaca, să o aiba şi ei la o ocazie mai

speciala. Drept care Sorin o să-i explice că ocazia speciala s-a produs, că a câstigat Vova sase lei la “Loz-în-Plic”,

sau că, în fine, a câstigat şi “Rapidul” un meci, mă rog, o să gaseasca el ceva, deşi am crunte îndoieli că o să fie pe

aproape de notiunea nevesti-şi de “eveniment special”. Acum ea este la Abu Dhabi, lucreaza la TAROM, şi până

poinâine când s-o întoarce ea din cursa, Sorin are tot timpul să stea să se gândeasca la o motivatie plauzibila.

Apare şi tramvaiul “30″, acum nefiind ora de vârf vine la intervale ceva mai regulate şi destul de gol, cel puţin

de la Sf. Vineri încoace. Sorin repeta jocul cu bilete, alta culoare, alta tichetoteca. Locuri pe scaune sunt berechet

şi gasesc pe unul din ele un caiet format studentesc, de matematica, pe care îl deschid.

“… a fi ‘domn’ reprezinta o stare nu atât materiala, cât de spirit, vezi întelepciunea populara, ‘domnu-i domn şi-n

sanţ’, materialul nefiind decât consecinta sau decorul spiritualului, iara nu un scop în sine. Situat la polul opus,

pentru mârlan nu exista aceasta delimitare, el a acceptat poleiala facându-şi din ea un drapel pe care îl arboreaza

cu impertinenta şi ostentatie. Paradoxal poate, a-l acuza pentru aceasta este un non-sens, în primul rând pentru că

mârlania exista prin conceptie, nu prin origine sociala sau (ne)formatiune intelectuala, iar apoi, ca întotdeauna,

copiatul exclude fondul, şi deci, a acuza pe cineva că nu are acest fond, când din motive mai apropiate sau mai

îndepartate de el, dar în genere nu departe de obiectiv (DEX. 1984:614. Adj. 1. Care exista în afară constiintei

omenesti şi independent de ea), înseamna a nu lua în consideratie conditiile care au generat situatiunea, şi de care,

în final, mârlanul este, poate, mai puţin vinovat decât îl califica acuzatia. Adevarata lui vina (şi arama pe fata)

începe cu mult mai târziu, când (şi dacă), oferindui-se posibilitatea (şi numai în acest caz) de a întelege natura

procesului social-economic ce i-a garantat accesul la poleiala, refuza cu buna stiinta să se îndeparteze de o

paradigma ce ofera solutii echivoce la o problema falsa. Atunci, respectivul mârlan trebuie exterminat, el devenind

un pericol social. Exista şi cazul în care mârlania a fost ridicata, etic şi estetic, la rangul de morala nationala,

ideologie oficiala, religie de stat, postulat sacru, situatie extrem de grava întrucât în acest caz, mârlanul

reprezinta un pericol pentru supravietuirea ethnos-ului, afectându-l istoriceste prin celelalte catgorii: economic,

social, dar mai ales cultural (în sens academic, şi antropologic). În acest caz al instaurarii mârlaniei ca standard

de existenta hipertrofiata la dimensiuni de epopee nationala, mârlanii întregii tari nu mai sunt supusi unor

elemente de coercitie (pentru că acestea nu mai exista) în a cunoaste gustul miezului existentei noastre ca

membrii ai societatii; având şi oferind exemplu de sclipici şi peltea oferit cu darnicie de consumatorii de coji, de

superficial facil, vor considera că spirala cotidiana cu impresie de prosperitate este arhideajuns şi unica necesara

pentru a-i clasifica în fruntea genului Homo şi a vietii societatii respective în general. Odata aceasta rascruce

întâmplata, nu mai exista drum de întoarcere pentru societatea respectiva. Este pierduta pe vecie.

Domnilor şi doamnelor, aş vrea să fac aici o precizare, pentru a fi înteleasa mai bine notiunea de ‘mârlan’. Eu nu îi

numesc aşa pe cei nevoiaşi, truditori fără speranta în încercarea lor disperata de a supravietui încă o zi. Acestia

sunt diamantul genului Homo , şi stau pe aceiasi treapta cu înteleptii lumii, având în comun capacitatea pretuirii

valorilor pure, rodite de munca… “

“… mă scuzati, asta-i caietul meu, doamne, bine că l-am gasit, noroc cu taxiul şi soferul, a ignorat toate regulile

de conducere… “

Trecerea e brusca, în fata noastra stă o creatura de gen feminin, dauazeci şi doi, şi trei de ani, blonda, păr bogat,

lung până peste umeri, ochelari cu rama subtire, verde închis de tot, unghii lungi de un grena adânc, fardata

superb, discret, şi care în afară de ornamentele enumerate, are din plin de toate alte cele ornamente

arhitecturale pe care tricoul negru, dintr-un material cumva elastic ce se muleaza perfect pe bust, şi pantalonii

strâmti de crapa pe coapse şi fund, i le releva din plin. Nu mă mir că soferul de taxi a ignorat toate regulile de

circulatie pentru ea. Şi eu aş fi făcut la fel.

Între timp, noi stam şi o privim, şi probabil că din ochi ne radiaza nişte lumini de idiotenie deplina, că o

pufneste râsul, şi coboara la prima, facându-ne semn cu mâna.

“… Gică, ce-a fost asta?”

“Cred că un semn divin că trebuie să ajungem mai repede la vodka aia”

Sorin cerceteaza cutia de scrisori să vadă de are ceva, şi o luam la trap pe scari, stă la primul etaj.

Deodata îmi aduc brusc aminte de apartamentul ala unde am nimerit cu Bebe Drula. Acum ştiu ce m-a oprit în

fata usii tipului, mi-a picat fisa uitându-mă la cutiile postale în timp ce Sorin o cerceta pe a lui. Pe placuta aia

prinsa pe uşa nu era trecut nici un titlu, sau “Fam.”, sau “Fam. Ing.”, “Fam. Dr.”, “Fam. Prof.”. Niciodata nu mi-a

fost clar, de exemplu “Fam. Ing.” înseamna familia inginerului, sau familia de ingineri? Sau alta, “Prof. Acad. Dr.

Sti. Jur. Dipl. Univ”!. Şi nevasta-să? Cred că respectivul avea o licenta universitara în ceva, aşa mi s-a parut

cercetându-i apartamentul, dar a ales să nu-şi etaleze performantele.

“De ce râzi, Gică?”

“… nimic, mă gândeam… de ce nu pui tu pe uşa o placuta pe care să scrie aşa: ‘familia noastra’, fără nici un

nume. E şi patriotic, demonstrezi latinitatea limbii Române. Mai nasol este că s-ar putea să te trezesti la uşa cu

tot felul de indivizi, care să creadă că acel ‘noastra’ îi priveste şi pe ei… nici n-ai avea vodka pentru toti”

Iulie

Olguta plânge în disperare. Pâna la urma am convins-o să o lase naibii de franceza şi la anul să dea la “româna”

principal. Are tren înapoi către Botosani peste trei ore. Eu nu m-am dus încă să mă caut pe lista. Abia le-au pus

tipii, şi e îmbulzeala mare. De fapt, în zilele astea, pare că nimic altceva nu mai, sau nu prea mai conteaza, nici

macar ce face “Craiova” în Campionatul European. Mai direct sau mai puţin direct, cam trei sferturi din oraş e

bagat în aceiasi oala. Candidatii saracii, ei ca ei, dar treaba e cu chibitii de pe margine, adică parintii, frati şi

surori, veri, nepoti, unchi, matusi, mai ştiu eu care neamuri, şi pentru întarirea catenelor, vecini, colegi de

seviciu care şi ei la rândul lor au copii, şi uite aşa o luam de la capat din Bucurestii Noi în Drumul Taberii, şi din

Soseaua Giurgiului în Balta Alba, plus comunele suburbane. Toate hotelurile de mâna a saptea sunt pline cu cei

veniti de prin alte locuri şi nu au, că Olguta, un var de-al doilea, expresurile şi autoservirile sunt luate cu asalt,

iar în troleibuz este o placere, păi tipii aia de la Etnografie şi Folclor nu au decât să ia autobuzul “31″ şi rezolva

o gramada de chestii. Fobia perspectivei de a ocupa în viitor un scaun nu în fata volanului unui tractor, ci într-

un birou, fie el cât de murdar, mic şi neaerisit, dar care să miroase a cafea, fie ea şi cu nechezol, dar pentru

domnu’ economist, cu scrumiere pline, macar cu mucuri de “Carpati”, dar de la domu’ inginer, şi care să-ti ofere

posibilitatea ca, de vei mânca destul cacat să devi sef peste toate celelalte mese de scris, scrumiere, gume şi

ascutitori, şi apoi, tot pe calea descrisa mai sus, sef chiar peste toate mesele de scris, scaune, creioane, şi gume

din întreaga institutie, înnebuneste mintile şi întuneca ratiunile.

La fel însă, este foarte adevarat că pixul nu are spini ca palamida, iar pe holul dintre “Serviciul Personal” şi

“Contabilitate” nu cresc “colti-de-baba”. Şi chiar de te vei întoarce în sat socotitor la CAP, una este să ti se zica

“domnu’ contabil”, şi alta este să zici “domnu’ conatabil”, şi să-ti scoti basca. La urma urmei, nici nu conteaza ce

facultate faci. Chestii ca “îmi place” sau “nu îmi place” să fac cutare lucru, încep să fie cuvinte de prisos în

vocabularul limbii române, şi se înlocuiesc din ce în ce mai mult cu “a avea posibilitatea de a ocupa o pozitie cât

mai avantajoasa, a primii un salariu cât mai mare”, sau, “a putea face bani oricum, dar cât mai mulţi”. Pai Olguta,

saraca, care plâge de nu mai poate nu pentru că vede că s-a departat de ea o diploma, ci pentru că pur şi simplu

a picat la un examen, e o sfânta, zau aşa. Stă pe un scaun în bucatarie, aşteptam un taxi şi nu ştiu ce să-i spun, în

schimb mă trateaza ea cu o portie din limba lui Kogalniceanu:

“Of, da’ şie ma fac io acu’ un an di zâli?”

Am puterea să-mi opresc râsul, auzindu-i accentul.

“Ce să faci, Olguta, te apuci şi toce ti sintaxa frazei, vezi fa analize din Slavici că e încurcat, şi la anul vii iar. Auzi,

de ce nu te duci tu la Iaşi, că e mai aproape, şi traditie are, slava Domnului. Şi mai zic eu că mai bine ar fi să nu te

mai gândesti la franceza aia, las-o naibii, mi-e greu să-ti explic… “

Nici nu vreau să încerc să-i explic.

“M-oi duşie la Iesi… “

Flacara brichetei tremura nestatornic, se linisteste apoi şi îşi trimite lumina moale înspre lista afisata pe panou.

Care va să zica am intrat al optulea din coada. Am făcut -o şi p-asta, halal să-mi fie! Ceasul e trecut de doua,

noaptea e superba, asfaltul strazilor îşi reface fortele într-un somn binefacator pentru bairamul de peste câteva

ore cu ITB-ul şi ICRAL-ul. În jurul meu, cinci-sase noctambuli ca şi mine cautându-se şi ei pe liste, o pustoaica

plânge de mi se rupe inima, ce naiba să-i zic, o să auda ea destule de la taica-sau, mă duc totuşi spre ea şi-i

întind pachetul de “Carpati”.

“Hai, aprinde-ti o ţigară şi linistes te-te, că oricum nu mai poţi schimba nimic, şi e şi pacat de ochii tai”

“……”

“Tu de fapt de ce plângi acum, c-ai picat, sau de frica de ce o să ti se întâmple acasă?”

“……”

O fi ea tacerea de aur, totuşi … Aleg doua cuie şi le aprind, îi întind unul.

“… eu nu fumez… “

A dat Domnul, şi în fine, a vorbit.

“Las’ că începi acum, cancerul este un prieten de nadejde”

Tuseste şi lacrimeaza de doua ori, odată pentru lista de “ne”, şi odată pentru noua îndeletnicire. De-ar fi posibil,

zau că i-aş face cadou locul meu de pe lista. Sau poate să mă duc la secretara să-i mai dau un pachet de Pall Mall

şi s-o rog s-o înscrie pe ea în locul meu.

O las plângând, n-am ce să-i fac, şi o iau din loc înspre Piata Universitatii, lafaindu-mă cu nesimtire pe trotuarul

pustiu, pe care în conditii normale, trebuie să faci slalom. Odata, când eram pustan, veneam cu ai mei, nu ştiu de

unde - cred că de la gara, oare? - tot aşa noaptea, eram într-un taxi. Totdeauna când trecem pe lânga turcul de la

“Katanga” mă extazia lunima de neon colorat, pe vremea aia neonul aprins noaptea era încă o chestie normala,

dar atunci am început să plâng, mi-era mila de el, saracu’ turc stând aşa, singur, lipit de zid. L-au dat jos de mult

pe turc, au făcut agentie de turism în loc.

La ferestre, ici-colo, lunini razlete, oameni care s-au sculat devreme, vor să ajunga departe probabil, sau poate

că încă nici nu s-au culcat, unii bolnavi poate, o noapte cu ore lungi de veghe pentru o frunte macinata de febra,

dar şi pline de speranta, şi, nu mă îndoiesc, întrebari, “nişte zeama de varza nu mai avem noi în frigider?”,

pentru alti bolnavi…

Peste doua ore începe iar veselia cotidiana, dorinta de a da la cap macar unui singur controlor ITB îşi va face iar

loc în sufletele cetatenilor oricât de onorabili ar fi ei, Corina Chiriac ne va cânta iaraşi “opriti timpul, clipa asta

minunata” tocmai când seful de seviciu va fi antrenat într-o remarca calduroasa şi amabila în legatura cu umila

persoana a subalternului stagiar încă cu părul lung şi în blugi, şi care mai viseaza, curat şi înalt, aşa cum anul

trecut încă pe bancile facultatii, la ce o să faca el şi cum o să faca, şi ce cu ochii în soare or să ramâna cu totii, dar

nu-i nimic grav, sfânta rutina, sarcinile de plan, şi dorinta de a primii un salariu cât mai mare, îl vor face om

normal, au fost altii şi mai grozavi decât el şi tot s-au domolit, au înteles ce aveau de făcut , şi acum stau pe

fotolii confortabile în birouri cu usi capitonate în piele negra, sau visinie ca servieta aia “diplomat” a lui Cornel,

da, oraşul se trezeste, o să citim iaraşi ziarul “Sportul” şi o să ne interesam cât e kilogramul de roşii în Piata

Unirii, o să ne ducem la concert în strada Nuferilor, unii o să prefacem aurul verighetelor în tinichea - sau poate

o să ne calce tramvaiul? Oricum, de vom avea norocul să scapam cu viaţa, ne vom bucura din plin de ea, nu-i aşa,

poate chiar vom merge la mare vre-o zece zile, că anul trecut n-am putut, am zugravit, acu’ doi ani tot aşa, a

trebuit să umblam pentru mobila aia şi covorul din sufragerie, acu’ trei ani am avut concediu în toamna, da’ a

fost bine, că am fost la tara la cumnatu’, la vie, am făcut -o lata, băiat bun cumnatu’, sufletist, pâinea lui

Dumnezeu, de câte ori trec pe la el, păi mă lasa să plec fără o canistra de zece kilograme macar, plus o gaina-

doua, brânza, trei-patru kile de peste, că are gârla aia chiar în spatele casei, oua, mere, nuci, phiii… păi şti ce

nuci are, niste aia înalti cât blocul, batrâni, coroana frumoasa, bogata, fac nucile cât piersica, păi ce, parcă poate

să le adune pe toate, le mai lasa şi ciorilor să aiba ce sparge, pe iarna…

Ma razgândesc şi cotesc pe Batistei, să ies înspre Popa Petre şi Biserica Silvestru, dar nu ştiu ce-mi veni, vreau

să revad strazile alea pe care goneam cu trotineta. Trec de Mosilor, şi pe la Foisorul de Foc, o întânlesc. Am mai

vazut-o şi prin Cismigiu, dându-se în leaganele copiilor, deşi trebuie să aiba cam cincizeci de ani. Vorbeste tare,

de una singura, din când în când topaie când pe un picior când pe altul. “Alain Delooo-on, Alain Delooo-on,

Honolulu-lu-lu, Honolulu-lu-lu”, îi cunosc repertoriul. Unii trecatori mai tipa la ea şi o fac nebuna, deşi nu vad

care ar fi ratiunea comportamentului lor, mie mi se pare invers, că ei sunt nebuni dacă nu pot întelege ce se

întâmpla cu femeia asta. O privesc cum se îndeparteaza înspre strada Zece Mese; niciodata nu am simtit mila

pentru ea, mai degraba o compasiune fără margini.

Ai mei dorm linistit, mi-e frica să nu-i trezesc, parchetul are locuri unde scârtâie, pe toane, aşa, când îi vine lui.

În camara gasesc o sticlă de “Ceres”, îi iau şi un flacon de “Diazepam” maica-mii. Lamele “Rubin” sunt de

calitate, otel fin, n-or să-mi faca probleme. Înghit pastilele, apoi continui să trag sanatos din sticlă. Ma aşez în

genunchi aplecat peste marginea cazii de la baie, şi apas ascuţişul fin peste încheieturile mâinilor.

SFÂRŞIT

Fargo, ND; Octombrie 1986 - Mai 1987

Los Angeles; CA, Septembrie 1987, Decembrie 1987, Februarie 1988