1

Universitatea din Oradea Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane

Catedra de Sociologie-Asistenţă Socială

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE Proiectarea cercetării

Lector Adrian Hatos

Oradea 2003

2

Metodă, tehnici, metodologie – clarificări conceptuale

Metodă Dicţionar de filosofie: modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Metodă – demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme.

- ambiguitatea conceptului de M. În ştiinţele socio-umane. Tipuri de metode Criterii:

- temporal: o transversale o longitudinale

- reactivitatea o experimentale o cvasiexperimentale o de observaţie

- după numărul unităţilor de analiză o statistice o cazuistice

- după locul ocupat în procesul investigaţiei o de culegere a informaţiilor o de prelucrare a informaţiilor o de interpretare a datelor

Tehnică Dicţionar de filosofie: ansamblul de prescripţii metodologice pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale cât şi în sfera producţiei spirituale precum şi în cadrul altor acţiuni umane. Nu totdeauna distincţia dintre M şi T este clară. T= demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu. (modalitate concretă de punere în practică a metodei). Procedeu = maniera de acţiune, de utilizare a instrumentelor de investigare Instrumente de investigare = unelte materiale

Metodologia Etimologia: methodos+logos =„ştiinţa metodelor”, ştiinţa integrată a metodelor. Me are două laturi:

- analiza critică a activităţii de cercetare

3

- formularea de propuneri pentru perfecţionarea activităţii de cercetare Lazarsfeld Temele metodologiei

1. delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice 2. analiza conceptelor 3. analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare 4. analiza raporturilor dintre metodele şi tehnicile utilizate 5. sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică 6. formalizarea raţionamentelor

4

Tipuri de cercetări În funcţie de obiectivele cercetării acestea se clasifică în cercetări explorative, descriptive şi explicative.

Cercetarea explorativă Explorarea presupune realizarea unei familiarizări cu o anumită temă. Scopul

acesta este tipic când se explorează un nou domeniu de interes sau când domeniul de studiat este insuficient cunoscut. Acesta este cazul majorităţii temelor de sociologia sportului în România, cum ar fi mobilitatea socială a sportivilor de profesie sau integrarea socio – profesională după abandonarea carierei sportive. Exemplu de teme care înainte de abordarea descriptiv – explicativă ar necesita explorarea ar fi în ţara noastră: • Mişcări sociale sau proteste sociale în România • Adopţii în străinătate • Conflicte religioase Evident, explorarea este necesară adesea şi pentru fenomene mult mai persistente. O modalitate adesea uzitată în realizarea cercetării exploratorii este interviul de grup, adică discuţii controlate în grupuri mici. Scopurile tipice ale cercetării exploratorii sunt: 1. Satisfacerea curiozităţii cercetătorului şi a dorinţei pentru o mai bună înţelegere 2. Testarea fezabilităţii studiului elaborat 3. Dezvoltarea metodelor aplicate în studiul elaborat Este de reţinut faptul că cercetările explorative nu sunt definitive în sine, motivul principal fiind faptul că nu sunt reprezentative.

Cercetarea descriptivă Cercetarea descriptivă urmăreşte descrierea sistematică a unor anumite caracteristici sau fenomene sociale. Caracterul sistematic diferenţiază descrierea de explorare şi se referă la calitatea descrierii şi la capacitatea acesteia de a fi generalizabilă. Altfel spus, măsurările realizate în cercetarea descriptivă trebuie să fie valide (adică să măsoare ceea ce pretind că măsoară), şi fidele (să fie constante, adică să nu depindă de factori externi necontrolaţi). În fine, măsurările trebuie să fie realizate astfel încât rezultatele să poată fi generalizate asupra întregii populaţii care se pretinde a fi descrisă (reprezentativitate).

Cercetarea explicativă Cercetarea explicativă urmăreşte să răspundă la întrebări de tipul ‘de ce?’. De ce femeile au o participare sportivă semnificativ mai mică decât bărbaţii? În varianta standard cercetarea explicativă îşi propune să testeze ipoteze şi astfel să contribuie la definitivarea teoriilor cu privire la fenomenul studiat. Un proces asociat explicaţiei este predicţia. O bună teorie bazată pe cercetări explicative sistematice ar trebui să facă posibilă prezicerea fenomenului. Acesta este punctul slab al sociologiei. Marea majoritate a interpretărilor sociologice sunt post – hoc. Sociologia nu a reuşit să prezică sau să integreze teoretic marile fenomene sociale ale ultimului deceniu. Evident, cercetările descriptive şi cele explicative se întrepătrund adesea. Pe de o parte cercetările explicative presupun măsurarea validă a conceptelor implicate şi capacitatea de a descrie cu acurateţe fenomenul studiat. Pe de altă parte cercetările

5

descriptive pot contribui la rafinarea modalităţilor de abordare empirică a fenomenelor implicate în studiile explicative. O altă clasificare după scop a cercetărilor le împarte în cercetări fundamentale şi aplicative.

Cercetarea fundamentală Cercetările fundamentale, care pot fi identificate cu cele explicative descrise anterior, urmăresc cunoaşterea legităţilor de producere a fenomenelor.

Cercetarea aplicativă Cercetările aplicative urmăresc legăturile dintre fenomene pentru a fundamenta măsuri, strategii de influenţare a acestora. Diferenţa faţă de cercetarea fundamentală constă în faptul că, spre deosebire de aceasta, cunoaşterea obţinută prin cercetare nu este scop în sine ci cale pentru a acţiona asupra realităţii. În afară de categoriile mari de cercetări descrise anterior, în practica ştiinţelor sociale s-a impus un număr de tipuri specifice, definite de obiectivele pragmatice ale acestora, cum ar fi diagnoza sau cercetarea evaluativă. Amândouă sunt stiluri de cercetare mai degrabă descriptivă. Cercetarea diagnoză urmăreşte descrierea universului cercetării în raport cu anumite criterii convenţionale (cum ar fi identificarea familiilor care trăiesc în sărăcie extremă), în timp ce cercetarea evaluativă permite judecarea unor măsuri de intervenţie în domeniul social prin compararea situaţiei de după intervenţie cu obiectivele propuse la început. Tipuri de cercetări aplicative:

- evaluarea nevoilor - cercetarea evaluativă

6

Cauzalitatea

Vom prezenta mai jos un rezumat al discuţiei despre cauzalitate propuse de

metodologul american Julian Simon (1969)

Definirea cauzalităţii pare nenecesară în viaţa de zi cu zi. Semnificaţiile termenilor de

„cauză” şi „efect” sunt de la sine înţelese în uzajul cotidian. Lipsa de preocupare a

omului obişnuit pentru claritatea definirii acestor termeni trebuie să fie, pe de altă

parte, în legătură cu faptul că în viaţa cotidiană nu ne preocupăm de generalizări, de

legi.

Situaţiile experimentale sunt cele care, operaţional, se apropie cel mai mult de

definiţia cauzalităţii. Mult mai spinoasă este problema stabilirii valide a cauzelor şi a

efectelor în situaţiile neexperimentale. Pentru a găsi o definiţie operaţională

satisfăcătoare a cauzalităţii în situaţiile neexperimentale trebuie parcurse mai multe

etape: 1) investigaţie în istoria filosofică a termenului; 2) să ne întrebăm motivele

căutării acestei definiţii şi 3), cel mai important, să explorăm utilizările conceptului de

cauzalitate în ştiinţele sociale.

Explicarea funcţionării conceptului de cauzalitate trebuie să înceapă cu cea

mai simplă noţiune din ştiinţă: „asociere”, „corelaţie” sau „relaţie observată”. Practic,

restul acestui capitol este o subclasificare a diferitelor tipuri de asocieri observate în

cele care pot fi denumite „predicţii”, „relaţii cauzale”, „legi”, „relaţii funcţionale”

ş.a.m.d.

Cauzaţia şi predicţia au fost adeseori confundate. Multe, dar nu toate, dintre

asocierile observate pot fi interpretate ca baze ale predicţiei. Predicţia este credinţa

exprimată că o asociere observată se va produce şi în viitor1. Este evident că

interpretarea, utilizarea unei asocieri ca predicţie, nu poate fi găsită în datele însele.

Această interpretare derivă mai degrabă din cunoaşterea generală a cunoscătorului cu

privire la situaţia în cauză. Acesta este motivul pentru carte utilizăm cuvântul

„credinţă” în definiţia predicţiei.

Aici intervine contribuţia lui David Hume. Filosoful englez afirmă că tot ceea

ce poate cineva statua este existenţa unei asocieri observate, o conjuncţie constantă în

trecut. Nu există o bază logică pentru prezicerea viitorului pe baza trecutului. Mai 1 Sublinierea noastră.

7

mult, a numi o asociere relaţie cauzală înseamnă a postula existenţa unei conjuncţii

constante. Nimeni nu poate demonstra o conjuncţie necesară între cauză şi efect. Cu

alte cuvinte, Hume neagă posibilitatea stabilirii unei relaţii materiale, ontologice între

ceea ce poartă titulatura de cauză şi efect. Nu există, spune filosoful englez, cale

sensibilă ca ceva să cauzeze altceva. Motivul pentru care este imposibilă stabilirea

fermă unei relaţii de cauzalitate ontologică este că posibilitatea existenţei unui „ al

treilea factor” există întotdeauna, iar această posibilitate nu poate fi negată logic.

Mai mult, în aplicarea conceptului de cauzalitate intervin întotdeauna

intermediari conceptuali. Nu se poate demonstra o adevărată relaţie cauză-efect într-

un sens material. Acesta este motivul pentru care experimentele concrete nu sunt

definiţii operaţionale complete ale relaţiei cauză-efect. Se poate spune, pe baze celor

afirmate deja că relaţia de cauzalitate este întotdeauna stabilită subiectiv, deoarece

conexiunea dintre cele două evenimente între care afirmă relaţia de cauzalitate este

produsul minţii observatorului. Ajungem la punctul central al concepţiei humiene:

atunci când cineva spune că A cauzează pe B exprimă de fapt o reflectare din mintea

lui şi nu lumea materială direct.

Revenind, o discuţie despre sensul termenului de cauzalitate, de cauzaţie, este

o discuţie despre maniera în care oamenii folosesc limba ca reacţie la diferitele situaţii

cu care se confruntă. Avem prin urmare o discuţie despre limbă, şi nu despre lumea

materială. Confuzia dintre cele două niveluri este responsabilă pentru ambiguitatea

care înconjoară termenul de cauzalitate. Concluzia concepţiei humiene neamendate

este că nu există diferenţe între propoziţiile cauzale şi celelalte maniere de afirmare a

asocierilor sau, cum ar fi spus M. Friedmann în economie, nu există diferenţe între

predicţii şi propoziţiile cauzale.

Cu toate aceste, chiar la nivelul simţului comun, sesizăm o diferenţă între

propoziţiile care afirmă asocierea dintre numărul berzelor şi rata natalităţii, pe de o

parte, şi cele de genul celor care afirmă că răsucirea cheii în contact provoacă pornirea

maşinii.

Obiectivul acestui capitol era acela de a elabora o definiţie operaţională

satisfăcătoare a cauzalităţii. În cazurile în care experimentarea este posibilă,

construirea aceste definiţii este uşoară cu următoarele proceduri:

1. să se varieze stimulul şi să se observe variaţiile răspunsului;

8

2. să se încerce mulţi alţi stimuli pentru a se verifica dacă apare acelaşi răspuns;

3. dacă ambele etape anterioare produc răspunsurile potrivite să se denumească

relaţia dintre stimul şi răspuns „cauzală”.

Situaţiile neexeprimentale pretind şi ele o definire a cauzalităţii, mai ales că în

ştiinţele sociale avem destul de rar situaţii care admit controlarea la discreţie a

variabilelor. Succesul demersului, nostru, găsirea definiţiei operaţionale a cauzalităţii

în situaţii neexperimentale poate fi judecat pe două căi:

1. aplicarea definiţiei conduce la aceleaşi judecăţi din partea mai multor oameni

de ştiinţă, cu privire la aplicarea termenilor de cauză şi efect în situaţii date;

2. această definiţie este în acord cu utilizarea vernaculară a termenului de

cauzalitate de către oamenii de ştiinţă.

Recunoaştem dintru început că relaţii de cauzalitate sunt o subclasă a asocierilor.

Altfel spus, toate relaţiile de tip cauză-efect sunt asocieri, dar nu toate asocierile sunt

relaţii cauzale. Tot aşa, propoziţiile cauzale sunt un tip al explicaţiilor ştiinţifice, dar

nu toate explicaţiile ştiinţifice sunt propoziţii cauzale.

Au fost elaborate mai multe proceduri prin care să se poată stabili dacă o

asociere este o relaţie cauzală sau nu. Câteva dintre aceste încercări sunt trecute în

revistă mai jos:

1. mulţi autori au afirmat că o relaţie care poate fi verificată experimental poate

primi denumirea de experimentală. Condiţia nu este satisfăcătoare deoarece

oricând, în situaţiile experimentale, o a treia variabilă, ascunsă, poate fi

responsabilă pentru modificările concomitente ale variabilelor „cauză” şi

„efect”. Prin urmare, nu este suficient un experiment pentru a stabili o relaţie

de cauzalitate, ci trebuie realizate toate experimentele presupuse de verificarea

acţiunii tuturor variabilelor care pot genera modificările varabilei dependente.

Definiţia operaţională a cauzalităţii în condiţiile în care experimentarea este

posibilă poate fi reformulată astfel: dacă răspunsul urmează stimulului

experimental şi dacă relaţia experimentală persistă când toate celelalte

elemente ale situaţiei experimentale sunt variate, relaţia observată

experimental poate fi denumită cauzală.

9

În cazul situaţiilor neexperimentale au fost făcute mai multe încercări de elaborare de

criterii pentru separarea relaţiilor cauzale de cele necauzale. Spre exemplu Wold a

încercat să aducă situaţiile neexperimentale în sfera principiului verificării

experimentale, întrebându-se dacă o situaţie neexperimentală poate fi considerată un

experiment fictiv sau ipotetic, dacă situaţia naturală are sau nu elementele unui

experiment concret. Soluţia este evident nesatisfăcătoare.

O altă abordare este cea a filosofiei logice, care a încercat diferite combinaţii

de propoziţii condiţionale de tipul „dacă...atunci”, condiţionali contrafactuali şi

discuţii despre condiţii necesare şi suficiente. Ei au încercat să găsească o anumită

formulare logică care distinge cu succes între relaţiile cauzale şi cele necauzale.

Pentru mulţi specialişti această încercare este eşuată, în primul rând deoarece aceşti

filosofi nu au recunoscut că este nevoie de o definiţie operaţională a cauzalităţii. În

fine, este de remarcat în şirul tentativelor de definire a cauzalităţii şi încercarea lui

Blalock şi H. Simon, plecând de la lucrări de Lazarsfeld, aceştia elaborând defapt

metode statistice de stabilire a „ordinii” cauzale în raporturile dintre mai multe

variabile. Aceste relaţii statistice, oricât de rafinat ar fi ele evidenţiate – prin metode

de genul regresiei multiple, analizei path, LISREL sau log-liniare – nu justifică

atribuirea calităţii de cauză şi a celei de efect, arătând doar care este mai degrabă

cauza în raport cu celelalte variabile pasibile a influenţa factorul răspuns.

10

Modele ale ştiinţei. Metodele inductive şi deductive,

calitative şi cantitative

Roata ştiinţei (Wallace): Teorii

Generalizări empirice Ipoteze Observaţii Obiectivul fundamental al practicii ştiinţifice constă în elaborarea de teorii cu privire la obiectul cercetării. Nu există o cale riguros stabilită pentru a atinge acest deziderat, nici măcar pentru ştiinţele naturii, existând, în esenţă, două rute prin care teoriile ajung să fie enunţate în cadrul unui anumit câmp de producţie ştiinţifică. Prima dintre acestea este calea deductivă, în care se deduc ipoteze din enunţurile teoretice preexistente, ipoteze care apoi sunt confruntate cu realitatea pe baza observaţiilor, pentru a fi acceptate sau respinse. Cealaltă cale este inductivă şi propune căutarea modelelor, a regularităţilor pe baza observaţiilor, aceste regularităţi putând fi transformate în ipoteze care, la rândul lor vor fi supuse testării empirice prin metode sistematice de observaţie. Epistemologii consideră că ruta deductivă este standard pentru dezvoltarea normală a unei ştiinţe care se vrea nomotetică, adică ale cărei concluzii sunt sintetizate în legi. În ştiinţe sociale, cele două căi sunt asociate unor orientări metodologice diferite: rutei deductive îi corespunde orientarea verificaţionistă, pozitivistă în timp ce căii inductive îi este proprie orientarea calitativistă, etnografică.

I. Metoda deductivă II. Metoda inductivă a) Ipoteza

a) Observaţii

b) Observaţii b) Căutarea modelelor (patterns)

c) Accept sau resping ipoteza?

c) Concluzii tentative

11

ÎNŢELEGERE TEORETICĂ

B C D A K I Y J H

Demersul ştiinţific verificaţionist Idee/ interes

IPOTEZE Y=f(D) Y=f(I) Y=f(H)

?? y=f(d) y=f(i) y=f(h)

OPERAŢIONALIZARE

TESTAREA IPOTEZELOR

12

Interes ?-x y-?

Idee x-y a-b

Teorie A B E F C D X Y

Conceptualizare -specifică semnificaţia conceptelor şi a variabilelor care vor fi studiate

Alegerea metodei de cercetare experimente anchete cercetare de teren analiză de conţinut metaanaliză cercetare istorică

Populaţie şi eşantionare - Cine, ce va fi observat pentru a studia problema

Operaţionalizare -cum vor fi măsurate de fapt variabilele studiate

Observaţii - colectarea datelor pentru analiză şi intepretare

Transformarea datelor

Analiza

Aplicare Raportarea rezultatelor, evaluarea

După Earl Babbie, adaptat de A. Hatos

- scopurile cercetării/ caracteristici de cercetat/ strategie de cercetare

Modelul teoretic -studiul literaturii -formularea ipotezelor teoretice

13

În varianta standard, cercetarea pozitivistă, verificaţionistă, are trei componente majore: formularea ipotezelor teoretice (în care anumiţi factori sunt descrişi ca fiind funcţie de alţi factori), operaţionalizarea (în care ipotezele sunt făcute verificabile empiric) şi testarea empirică a acestor ipoteze. Metodologul Babbie (1994) a sintetizat într-o schemă sinoptică etapele detaliate ale unei cercetări pozitiviste.

14

Raţionalitatea ştiinţei

Problema Modelul convenţional al ştiinţei postulează raţionalitatea activităţii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, ceea ce fac oamenii de ştiinţă este orientat de un scop şi este apreciat de un set de reguli împărtăşite cu ajutorul cărora se stabileşte calitatea relativă a teoriilor. Sociologia ştiinţei a susţinut de cele mai multe ori că ştiinţa are un fundament non-raţional. Un argument este relativismul înţelegerii faptelor, care pot însemna lucruri deosebite nu numai pentru oamenii deosebiţi dar chiar şi membrilor diferitelor comunităţi ştiinţifice. Pe de altă parte, interpretările oamenilor de ştiinţă vis-a-vis de realitate nu pleacă de la nimic, ci de la presupoziţii ale căror natură este diferită de a realizărilor care legitimează de obicei o tradiţie ştiinţifică – teoriile cel mai adesea. În cele ce urmează vom trata trei aspecte care sunt recunoscute, de obicei, ca având efecte asupra funcţionării raţionale a ştiinţei: cunoaşterea comună, valorile comunităţii ştiinţifice şi structura paradigmatică a ştiinţei. Înainte de a trece la tratarea acestor influenţe exogene asupra activităţii ştiinţifice merită câteva rânduri o apărarea a ideii raţionalităţii ştiinţei. Împotriva tezei iraţionalităţii ştiinţei poate fi adus argumentul obiectivelor limitate ale acesteia. E drept că obiectivul ultim al ştiinţei este descoperirea adevărului, totuşi, raţionalitatea ştiinţei este realizată dacă aceasta se apropie doar de adevăr. În ceea ce priveşte abilitatea de a genera noi predicţii şi de a da seama de observaţiile concurente, Newton Smith concluzionează că ştiinţa de până acum a produs multe teorii bune fiind bazată pe un raţionalism bine temperat care capturează gradual din ce în ce mai mult adevăr despre lume. Aspecte care afectează raţionalitatea ştiinţei

1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea sociologică 2. Valorile comunităţii ştiinţifice 3. Structura paradigmatică a ştiinţei

Structura paradigmatică a ştiinţei Munca ştiinţifică nu pleacă de la zero. Ea porneşte de la anumite presupoziţii gata dezvoltate, împărtăşite, chiar dacă sunt contestate, valorifică modalităţi stabilite de studiere a obiectelor de studiu şi de prezentare a rezultatelor. Aceste fundamente trimit direct la ideea de paradigmă.

Ce este o paradigmă? Conceptul de paradigmă fost făcut celebru prin lucrarea deja clasică a lui Thomas Kuhn „Structura revoluţiilor ştiinţifice”. Accepţiunea cu care autorul utilizează conceptul în cauză cel mai frecvent este de „realizări ştiinţifice universal recunoscute care, pentru un timp, furnizează problemele şi soluţiile model pentru o comunitate de practicieni”. În afara de această definiţie impusă oarecum chiar de Kuhn, precum este prezentat în caseta de mai jos, în lucrarea savantului german se pot deosebi câteva semnificaţii specifice cu care termenul este utilizat: 1) set de presupoziţii

15

nechestionabile care orientează maniera în care o comunitate de savanţi abordează obiectul lor de cercetare; 2) matrice disciplinară – am putea spune un „stil” de a face cunoaştere într-un anumit domeniu ş 3) exemplar – realizări clasicizate ale disciplinei, care ghidează practica cercetătorilor de acum, atât ca interes de cercetare cât şi ca manieră de abordare a unităţilor de analiză. Cazurile cele mai evidente de lucrări cu valoare clasicizată în sociologie sunt „Sinuciderea” lui Emile Durkheim sau „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” de Max Weber. Ambele au valoare de model pentru demersuri sociologice care se pot defini ca aparţinând unor paradigme opuse: lucrarea sociologului francez este o mostră cu o importanţă greu de egalat pentru sociologia pozitivistă, holistă, pozitivistă în timp ce opera de sociologie a lui Max Weber conţine matricea individualismului metodologic.

Dinamica ştiinţei la Th. Kuhn Pentru a pricepe mai bine ce înţelegea Kuhn prin paradigmă, este util să rezumăm viziunea sa despre dinamica ştiinţei. În modelul de istorie a ştiinţelor formulat de Kuhn evoluţia în timp a unei discipline cuprinde o succesiune de etape de normalitate despărţite de revoluţii. În terminologie măcar nu este diferenţă între istoria politică şi cea a ştiinţelor. Activităţile ştiinţei sunt orientate, indiferent de etapă, spre rezolvarea unor jocuri de asamblare – „puzzle” – în care observaţiile „noi” trebuiesc introduse în mare schemă pe care ştiinţa legitimă reuşise să o producă până la intrarea problemei în vizorul membrilor comunităţii ştiinţifice. Epocile de acalmie, cele de ştiinţă normală sunt caracterizate de hegemonia nechestionată a unei maniere, stil, de realizarea a obiectivului sugerat mai sus. Acest stil, mai concret paradigma, adică, orientează cercetătorii în demersul lor de căutare a soluţiei problema puzzle. Din când în când se acumulează o cantitate insuportabilă de observaţii neintegrabile în „mare pictură a ştiinţei” normale, sesizarea şi admiterea dificultăţii soluţionării acestor probleme în maniera încă dominantă marcând începutul unei perioade de criză. Persistenţa incapacităţii paradigmei normale de soluţionare a crizei va provoca în cele din urmă renunţarea, prin ceea ce autorul german a intitulat revoluţie ştiinţifică, la respectiva paradigmă şi impunerea uneia noi care este capabilă să integreze într-o structură coerentă un număr mai mare de probleme. Spre exemplu, acumularea de observaţii neexplicate de mecanica newtoniană a fost multă vreme abordată în sensul adaptării teoriilor la aceste anomalii sau ignorării semnificaţiei teoretice a acestor observaţii. Când acest lucru nu a mai fost posibil terenul a fost fertil pentru impunerea modelului relativist al lui Einstein, care, în esenţă, propune o interpretare cu totul nouă a fenomenelor fizice. În sociologie, chiar dacă situaţia este, în plan epistemologic, mult mai complicată, paradigma funcţionalistă de exemplu a fost abandonată când devenise evident că în acest mod de explicare a socialului nu pot fi date răspunsuri la probleme fundamentale precum schimbarea socială. Faţă de tipul ideal expus mai sus, realitatea confruntă rar pe istoricii ştiinţei cu ştiinţe uniparadigmatice. Ştiinţele sociale sunt toate multiparadigmatice: economia, psihologia sau sociologia au fost în toate momentele fragmentate în mai multe paradigme. Adică mai multe seturi de presupoziţii sau de reguli ori maniere de definire şi abordare a obiectului de studiu, cu comunităţi de oameni de ştiinţă care se identifică tocmai prin paradigmele pe care le împărtăşesc. Se poate spune că starea de ştiinţă normală în aceste domenii este caracterizată de coexistenţa, mai mult sau mai

16

puţin paşnică, a mai multor tradiţii de cercetare iar din acest motiv deosebire în sociologie, spre exemplu, a etapelor remarcate de Kuhn este mai dificilă. Funcţionarea formală a paradigmelor; concepţia lui R. Boudon O abordare originală şi fertilă a temei paradigmelor în ştiinţele sociale aparţine sociologului francez Raymond Boudon2. Acesta clarifică mai bine, chiar dacă într-o manieră personală, conceptele implicate în dezbatere – teorie şi paradigmă mai ales – considerând că paradigma este un set de propoziţii din care se extrag alte propoziţii care vor fi supuse probei realităţii fără ca această extragere să ia forma deducţiei. Astfel diferenţa specifică dintre teorie şi paradigmă este, precum se poate constata din definiţia de mai sus, maniera de extragere a propoziţiilor care urmează a fi testate. În dezbaterea privind paradigmelor ar fi, potrivit lui Boudon () se pot face următoarele observaţii:

1. clarificarea noţiunii de teorie în ştiinţele umane prin distingerea între paradigmă şi teorie;

2. paradigmele pot servi drept paradigme pentru alte paradigme; 3. funcţiile paradigmelor se suprapun doar parţial celor ale teoriilor.

Boudon distinge trei clase de paradigme:

1. teoretice, sau analogice 2. formale 3. conceptuale

Paradigmele teoretice Paradigmele analogice, sau teoretice au forma unui ansamblu de propoziţii înlănţuite, referitoare fie la alt sector al realităţii fie la o realitate artificială. Sunt derivate din paradigme analogice teoriile din sociologia migraţiilor – din modelul fizicii newtoniene, sau cele din sociologia relaţiilor internaţionale – care utilizează modelul artificial al „teoriei jocurilor”.

Paradigmele formale, ca şi cele teoretice, permit formarea propoziţiilor explicative aplicate unui segment ale realităţii sociale. Propoziţiile nu sunt construite prin analogie sau deducţie ci prin subsumare.

Vorbim despre paradigmă conceptuală atunci când explicaţiile derivă dintr-un cadru de referinţă care are structura unui sistem de concepte. Atât paradigmele formale cât şi cele conceptuale constituie cadre de referinţă de la care propoziţiile explicative împrumută fie elementele unui sistem conceptual - precum în cazul paradigmelor conceptuale – fie regulile de sintaxă , precum în cazul paradigmelor formale.

Paradigme formale – funcţionalismul. Ideea explicării structurilor sociale prin consecinţele lor, funcţionalismul, este preluată din biologie, unde existenţa organelor fusese deja explicată prin funcţiile lor. Cu toate acestea, funcţionalismul nu este o paradigmă analogică, deoarece are un sistem conceptual şi relaţional care se poate aplica oricărui sistem. Doar formele iniţiale de 2

17

funcţionalism, precum cel organicist al lui Radcliffe-Brown, au plecat de la biologie ca model, care astfel, joacă rolul de paradigmă teoretică (Boudon 1990, 111). Potrivit lui Arthur Stinchcombe (apud Stark 105) teoriile funcţionaliste au trei componente:

- partea sistemului care trebui să fie explicată - se explică existenţa acestei părţi prin identificarea manierei în care ea

conservă altă parte a sistemului în situaţii de disrupţie sau de supraîncărcare

- se identifică sursele disrupţiilor potenţiale sau ale supraîncărcării. De exemplu, existenţa familiilor extinse în societăţile premoderne este partea sistemului social care trebuie explicată. Se constată că păstrarea membrilor adulţi în aceeaşi gospodărie serveşte la îngrijirea persoanelor dependente, în special a bătrânilor. Disrupţia care poate afecta soarta bătrânilor şi faţă de care reţinerea adulţilor în gospodărie este un mecanism de protecţie este rata mare a deceselor chiar şi printre adulţi, ceea ce face ca un număr mic de persoane care să îngrijească de copii sau de bătrâni menţine un risc mare ca aceştia să rămână, la un moment dat fără sprijin. Alte paradigme formale care au inspirat şi mai inspiră teorii sociologice sunt structuralismul sau teoria generală a sistemelor.

Paradigmă conceptuală – Gemeinschaf şi Gesselschaft (Societate şi comunitate) – Ferdinand Toennies. Celebra lucrare a lui Toennies se concentrează pe definirea şi compararea a două modalităţi de convieţuire a oamenilor exprimate prin cele două concepte care aveau să facă carieră în ştiinţele sociale. Gemeinschaft descrie comunităţi mici, coezive, precum un sat de agricultori. Oamenii se cunosc între ei şi sunt legaţi prin legături de prietenie, rudenie şi interacţiune zilnică. În asemenea locuri oamenii cad de acord asupra normelor şi puţini oameni deviază de la acestea. Asemenea grupuri servesc drept grupuri primare pentru majoritatea membrilor. Gesselschaft descrie exact opusul. Oamenii tind să nu se cunoască, sunt uniţi doar de interesul personal şi nu de orice sens al unui scop sau identitate comună. Acordul privind normele este redus iar devianţa este frecventă. Relaţiile umane sunt superficiale şi manipulative, mai puţin calde şi intime. Impactul distincţiei şi Toennies ilustrează funcţiile paradigmelor conceptuale (Boudon). O funcţie este cea de detectare a factorilor explicativi. Multe dintre caracteristicile vieţii urbane au fost interpretate în termenii de mai sus. Mai mult, distincţia lui Toennies a inspirat teorii celebre, precum distincţia dintre societăţile bazate pe solidaritate organică şi cele bazate pe solidaritate mecanică şi conceptul de anomie, propuse de Durkheim. Boudon ar afirma probabil că este un caz în care o paradigmă conceptuală a inspirat o altă paradigmă conceptuală. Pentru a reveni la funcţia de detectare a factorilor explicativi, o exemplificăm prin interpretarea distrugerii ordinii în viaţa urbană ca şi consecinţă a lipsei de ataşament faţă de alte persoane în condiţiile societăţii orăşeneşti, apropiată mai mult de Gesselschaft decât de Gemeinschaft. Cealaltă funcţie menţionată de Boudon, generalizarea, este ilustrată de posibilitatea explicării, prin cadrul de referinţă al distincţiei operate de Toennies, a problemelor vieţii urbane ca o consecinţă, printre altele, a modificării relaţiilor interumane în condiţiile modernizării.

18

Raţionalitatea ştiinţei

Problema Structura paradigmatică a ştiinţei

Ce este o paradigmă? Dinamica ştiinţei la Th. Kuhn

Funcţionarea formală a paradigmelor; concepţia lui R. Boudon Paradigmele teoretice Paradigme formale – funcţionalismul. Paradigmă conceptuală – Gemeinschaf şi Gesselschaft (Societate şi comunitate) – Ferdinand Toennies.

Lectură Paradigme – Egkert si Hill Eckberg şi Hill au conceptualizat principalele trei semnificaţii ale conceptului de paradigmă al lui Kuhn, aşa cum se aplică el în ştiinţele sociale.

1. În sensul cel mai larg, o paradigmă poate fi înţeleasă ca un set de presupoziţii nechestionabile care stau la baza oricărei activităţi ştiinţifice. Acestea cuprind bazele metafizice şi filosofice pe care se bazează ştiinţa. Astfel, în ştiinţele sociale avem presupoziţii despre natura reală a comportamentului uman – de exemplu dacă viaţa în societate este reductibilă sau nu la procese esenţialemente psihologice, individuale; sau dacă fiinţele umane trebuie să fie presupuse ca fiind raţionale sau iraţionale în interacţiunile sociale.

2. A doua cale de înţelegere a paradigmei este aceea de matrice disciplinară – corpul de asumpţii, teorii, idei, modele, cazuri test şi valori împărtăşite de o comunitate specifică de oameni de ştiinţă care muncesc într-un domeniu particular. În această accepţiune mai sociologică, o paradigmă include toate obişnuinţele de gândire şi practică pe care oamenii de ştiinţă dintr-un anumit domeniu le consideră de la sine înţelese, manierele tradiţionale în care oamenii de ştiinţă interacţionează între ei ca membri ai unei comunităţi disciplinare unice, lucrurile pe care orice novice va trebui să le înveţe pentru a deveni practician al acelei discipline particulare.

Există mai multe forme de înţelesuri împărtăşite în cadrul matricei disciplinare. În primul rând avem asumpţiile teoretice, pe care Kuhn le denumeşte generalizări simbolice împărtăşite. Aceasta trimite la faptul că limbajul, termenii, simbolurile matematice pe care un om de ştiinţă le utilizează sunt deja în mare parte stabilite în cadrul unei discipline. În al doilea rând, munca ştiinţifică într-un domeniu specific are de obicei un caracter acceptat care orientează planificarea şi executarea oricărui proiect ştiinţific nou. În al treilea rând, oamenii de ştiinţă trebuie să împărtăşească anumite valori referitoare la ceea ce constituie o cercetare „bună”, precum acurateţe, consistenţă, generalitate, simplitate, utilitate.

3. Al treilea şi cel mai concret sens al paradigmei este cel de exemplar. Exemplare sunt „realizările concrete ale comunităţii ştiinţifice”. Sunt exemplare studiile şi experimentele clasice pe care tinerii cercetătotori sunt aşteptaţi să le admire şi să le urmeze, la fel ca şi modurile de gândire care le sunt asociate.

19

După Baker (67-68)

Dublete conceptuale în descrierea strategiilor de cercetare

Strategii de cercetare După P. Iluţ - Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom Iaşi 1998 Schema din pagina următoare încearcă o clasificare şi descriere schematică a principalelor curente în sociologia internaţională postbelică.

Subiectiv - depinde de individ (dar reprezentările personale, motivaţiile, atitudinile sunt dependente de factori exteriori)

Obiectiv - constrângere exterioară (datele structurale, obiective sunt cel mai adesea construite de subiectivităţi)

Micro - Are de obicei ca referent

individul –adresând problema intereselor, reprezentărilor, deciziilor şi comportamentelor individuale

Macro - statistic,

- agregă datele referitoare la unităţile „micro” - caută identificarea datelor de ordin structural, a relaţiilor de cauzalitate; tinde să fie „relaţional”

Ideografic/ contextualist - procesele sociale concrete

sunt contextuale/ nu pot fi subordonate unor legi universale

- urmăreşte să descrie fenomenele (instoriografia de pildă)

Nomotetic/ universalist - caută „legi de acoperire” –

explicaţia trebuie să fie cauzală

- caută să explice procesele

Emic – interior Etic - exterior Calitativ

- înţelegerea subiectivităţii actorilor sociali

Cantitativ -explicaţie bazată pe metode statistice

20

„Studiul societăţii se învârte în jurul chestiunii ordinii şi a libertăţii.” (Jeffrey Alexander 1988, 85)

Paradigme obiectiviste Paradigme subiectiviste

- deterministe - holiste, colectiviste

- interpretativiste - interacţioniste, acţioniste, individualiste

Individualul este produsul structurilor Structuralul este rezultatul agregării acţiunilor individuale

- puterea structurilor sociale, a controlului social - subiectivitatea este produsul socializării

(concepţia suprasocializată a omului)

- integritatea individului moral şi raţional (iau în serios abilităţile actorilor de a acţiona împotriva situaţilor în care se regăsesc)

- pozitivismul (Durkheim) - empirismul (Lazarsfeld) - operaţionalismul - funcţionalismul (Radcliffe-Brown; Davis-Moore) - structuralismul (Levy –Strauss) - sociologia marxistă - sociologia bazată pe teoria sistemelor

- sociologia explicativ-comprehensivă weberiană - teoria schimbului (Homans) - individualismul metodologic (Coleman, Boudon,) - interacţionismul simbolic (Blumer, Goffman) - sociologia fenomenologică – etnometodologia

(Cicourel, Garfinkel)

Teorii sintetice - structuralismul acţionalist al lui Talcott Parsons

- teoria structurării (Giddens) – dualitatea structuralului - structuralismul constructivist al lui P. Bourdieu -

MACROSOCIOLOGIE – atenţia cercetării concentrată pe întreaga societate

MICROSOCIOLOGIE – atenţia cercetării concentrată pe individ

NECESITATEA UNEI SINTEZE MICRO - MACRO

21

Principalelel orientări metodologice În paginile următoare vom rezuma caracteristicile principalelor orientări metodologice la care face referire Lazăr Vlăsceanu (1985). Pozitivismul

Lezsek Kolakowski3 Principiile de bază ale pozitivismului 1. Regula fenomenalismului - respinge distincţia, esenţială pentru orice metafizică,

dintre esenţă şi fenomen 2. Nominalism - conceptele pe care le utilizăm pentru a desemna lucrurile sunt

constructe umane şi nu trebuie confundate cu realitatea 3. Refuzul judecăţilor de valoare şi a propoziţiilor normative - pe acestea le regăsim

în sociologie sub forma discuţiilor despre obiectivitate şi neutralitate axiologică 4. Unitatea metodei ştiinţifice - asta se mai cheamă şi monismul metodologic

(realitatea e una, determinismul este acelaşi, metoda ştiinţifică ar trebui să fie unitară, nu-i aşa?)

Regulile metodei sociologice – Emile Durkheim Pentru D. sociologia este studiul faptelor esenţial sociale iar explicaţia acestora se face de o manieră sociologică. Scopul cercetătorului elveţian este de a demonstra că este posibilă şi necesară o ştiinţă obiectivă a societăţii, conformă modelului altor ştiinţe obiectul acestei ştiinţe fiind faptul social. Ce este un fapt social? Adică - fenomenele care constituie obiectul sociologiei: - se caracteriezază prin generalitate? Nu este suficient. Mai avem şi alte caracteristici: - obiectivitate (exterioritate) - nu sunt operele unor celor care le realizează - morala, credinţe, - putere imperativă şi coercitivă F.S. nu se pot confunda cu: - fenomenele organice, pentru că constau în repzentări şi acţiuni - fenomenele psihice, ptr. că sunt exterioare şi independente de conştiinţele individuale 3 În "Social Research - Philosophy, Politics and Practice, ed. by Martin Hammersley, Sage, 1993. Leszek Kolakowski este unul dintre cei mai de seamã filosofi polonezi ºi univerali în viaþã. Pânã prin anii 70 a fost ºeful catedrei de filosofie a Universitãþii din Varºovia. A intrat în dizidenþã, preomovând erezii ale marxismului. În cele din urmã a ajuns una dintre figurile emblematice ale dizidenþei poloneze. Vezi în Tismãneanu - "Mizeria utopiei"

22

F.S. sunt sociale pentru că, neavând ca substrat pe individ, ele nu pot să aibă altul decât societatea... Constrângerea semnifică faptul că cele mai multe dintre ideile şi tendinţele noastre nu sunt elaborate de noi ci vin dinafară, ele nu pot păatrunde în noi decât impunându-se...Se ştie dealtfel că orice constrângere socială nu exclude personalitatea individuală. F. S. pot apare în formă organizată (formală) - reguli juridice, morale, dogme religioase, sisteme financiare) sau doar ca şi curente sociale - entuziasmul în masă etc. O problemă pe care o abordează D. este cea a raportului F.S. cu libertatea individuală. Educaţia, care face des apel la constrângere, îl construieşte pe ind. ca fiinţă socială. Interiorizându-şi sistemul de norme al soc. în care se formează, ptr. ind. nu mai este nevoie, de la un moment dat de constrângere, ptr. că ind. îşi închipuie că acţionează independent, liber. F.S. nu sunt identice cu materializările lor individuale. Uneori ele au întruchipări clar transidividuale: sisteme de reguli, etc. - zice D., sunt cristalizate. Ptr. altele trebuie să recurgem la anumite artificii ptr. a face limpede socialitatea lor. De exemplu, statistica ar fi o astfel de cale: într-o rată statistică se anulează toate determinările cazurilor individuale şi se exprimă doar o oarecare stare a sufletului colectiv. Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau care este general pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţă proprie, indfependentă de manifestările sale individuale. Reguli cu privire la observarea faptelor sociale R. "Prima şi cea mai fundamentală regulă este aceea de a considera faptele sociale ca lucruri." Noţinile empirice (ale simţului comun) împiedică cunoaşterea realităţii. Aici avem, noţiunile vulgare sau prenoţiunile, ori idolii de care vorbea Bacon. Ele tind să transforme ştiinţa în artă, să sară de la cunoaştere la practică. Ele au locul realităţii şi costituie un mediu imaginar.Cunaşterea societăţii este mai îmbibată de prenoţiuni mai ales că adevăratele fapte sociale sunt greu de sesizat - fiind exterioare indivizilor - şi au o aparenţă de irealitate. Până la D. sociologia a fost o ştiinţă despre concepte şi nu despre lucruri (fiind mai mult ideologie): Comte - evoluţia neîntreruptă a umanităţii Spencer - societatea există atunci când la juxtapunere se adaugă cooperarea Majoritatea conceptelor despre societate sunt saturate cu prenoţiuni: statul, suveranitatea, liberateta politică, democraţia etc. Morala, etica, în loc să se ocupe de regulile morale (singure date obiective) discută ideile despre morală. Economia politică, în definiţia lui J.S. Mill nu poate fi sigură de existenţa propriului obiect de cercetare care poate fi doar o închipuire.

23

Teoria valorii - este iar construită, după D. , pe închipuiri. Şi bine zice, pentru că despre valoare au scris mulţi - de exemplu Marx - şi au scris prostii. Greşeala lor este că îşi iau închipuirile ca realităţi şi formulează teoria înaintea obsrvaţiei. Aici se expune pe scurt concepţia metodologică a lui D. : observaţii exhaustive (reprezentativitate nu ajunge?) apoi generalizări teoretice. De ce trebuie considerate F.S. ca lucruri? Pentru că sunt singurele date observabile ale sociologiei. Adică date de plecare ale acestei ştiinţe. F.S. trebuie privite în le însele, detaşate de indivizii care le reprezintă. Caracterul convenţional al unei parctici sau al unei instituţii nu trebuie să fie niciodată presupus. Astfel, vom descoperi că multe fen. aparent arbitrare sunt constante, regulate - simptomul obiectivităţii lor (de exemplu, sinuciderea). Analogie cu psihologia: aceasta a devenit ştiinţă în momentul în care s-a ajuns la convenţia că stările de conştiinţă trebuie privite diin afară şi nu prin apel la conştiinţa care le suferă. Corolare: 1. R. Trebuie îndepărtate sistematic toate prenoţiunile. Dicolo de cele spuse deja, ne pot împiedica sentimentele. Dar sentimentel sunt obiect al ştiinţei. (Ştiinţa rece) Primul pas al sociologlui trebuie să fie definiţia lucrurilor de care se ocupă: o teorie nu poate fi controlată decât dacă putem recunoşte faptele pe care aceasta trebuie să le explice. Definiţia trebuie să se refere la caracteristici obnservabile ale acestor lucruri pentru a fi obiectivă. 2. R. A nu lua niciodată ca obiect de cercetare decât un grup de fenomene definite mai înainte prin anumite caractere exterioare care le sunt comune şi a cuprinde în aceeaşi definiţe pe toate cele care corespund la această definiţie. Ex. Crima este orice act care este pedepsit. Avantaje: definiţia nu mai depinde de cercetător; ea poate fi controlată şi de alţii. Probleme: - definiţia poate să intre în contradicţie cu ceea ce afirmase simţul comun: no problem - Pot apare probleme la respectarea acestei reguli: ex. familia monogamă la Spencer, crima la Garofalo "Ştiinţa, pentru a fi obiectivă, trebuie să plece nu de la concepte care s-au format fără ea, cid ela senzaţie." 3. R. Când sociologul caută să cerceteze o ordine oarecare de fapte sociale, trebuie să se străduiască a le privi dintr-o perspectivă prin care acestea se prezintă despărţite de manifestările lor individuale. Maniera în care D. vede definirea obiectului cercetării prezintă, totuşi, anumite lacune.Problematic este în acest sens faptul că ni se cere să definim faptele sociale prin semne exterioare, fără a pretinde că acestea sunt esenţiale fenomenuli apoi pretindem. în virtutea principiului cauzalităţii, cum că acelaşi efect are întotdeauna aceeaşi cauză, că toate fenomenele ce corespund acestei definiţii au aceeaşi cauză ca şi cum decuparea obiectuală s-a făcut prin cunoaşterea esenţei fenomenului. Ca să rezumăm, metoda lui D. are un pericol îndoit care provine din:

24

1. substituirea definiţiei extrinseci printr-o definiţie intrinsecă 2. presupoziţia arbitrară că toate fenomenele clasificate într-o categorie au aceeaşi şi unică cauză Explicaţia A explica un fenomen social înseamnă a-i căuta cauza eficientă, a-i degaja fenomenul antecedent care l-a produs cun necesitate. Identificarea cauzei eficiente poate fi completată prin decelarea funcţiei pe care o îndeplineşte fenomenul pe care ne străduim să-l explicăm. Utilitatea nu explică, totuşi, de ce ceea ce este este şi de ce este aşa cum este. Apelul la utilitate în expicaţie trebuie, prin urmare, subordonat aflării cauzei antecedente. Cauzele trebuiesc căutate în mediul social (în sincronie) şi nu în istorie (diacronie). Metodele de bază recomandate de D. pentru aflarea cauzelor F.S. sunt: 1. experimentală - când fenomenul investigat este provocat de către cercetător 2. comparativă - când se urmăresc variaţiile concomitente John Stuart Mill a definit în lucrarea sa "A System of Logic" logica verificării inductive a ipotezelor. Există mai multe scheme (canoane) de verificare a rolului unui anumit factor în producerea unui anumit efect. Acestea ar fi canoanele: concordanţei, diferenţei, combinat, al rămăşiţelor şi cel al variaţiilor concomitente. Canonul concordanţei - când, modificând toate celelalte elemente, şi păstrând factorul A se păstrează şi factorul x (efect) putem afirma că A îl provoacă pe x. Canonul diferenţei - când, păstrând toate celelalte elemente neschimbate excluzându-l pe A dispare x (efectul) putem spune că A este cauza lui x. Canonul combinat - când, modificând toate celelalte elemente şi / sau excluzându-l pe A, factorul x se păstrează sau, respectiv, dispare, putem spune că A este cauza lui x. Este aproape imposibil ca instanţele sociologice să difre sau să concorde într-un singur punct a.î. cele trei canoane de mai sus sunt inaplicabile în sociologie. Este un mare handicap, mai ales că cel de-al doilea canon este modelul tutoror verificărilor experimentale, metoda prin excelenţă a ştiinţelor legitime. Canonul rămăşiţelor - eliminarea sistematică a diferitelor fenomene care, se ştie, sunt efectele unor circumstanţe anume. Fenomenele rămase sunt cauzele sau efectele circumstanţelor rămase. Acest canon este inutilizabil în sociologie din mai multe considerente: presupune cunoaşterea prealabilă a legilor sociale; fenomenele sociale sunt prea complexe pentru ca într-un caz dat să se poată despărţi tocmai efectul de toate cauzele, mai puţin una; presupune căutarea cauzei în afara fenomenului studiat. Canonul variaţiilor concomitente - când, păstrând celelalte elemente constante, unei modificări în grad (intensitate - presupunându-se că factorul A are o variabilitate continuă) a lui A i se asociază o modificare în intensitate a lui x care urmează o anumită regularitate, putem spune că A este la originea modificărilor suferite de x. Canonul variaţiilor concomitente trebuie să fundamenteze metoda de bază a sociologiei care este cea a experimentului indirect sau comparativistă. "Îndată ce s-a

25

dovedit că într-un număr oarecare de cazuri două fenomene variază unul cu altul poţi fi sigur că te afli în faţa unei legi." Empirismul Este mai mult o practică decât o orientare (paradigmă) propriu-zisă. Este foarte frecventă, mai ales în sociologia americană. Este bazată pe postulatele pozitivismului. Este dificil să se vorbească despre o metodologie empiristă. Reflexia epistemologică este la fel de străină acestei orientări ca şi speculaţia teoretică. În schimb, empiriştii au constribuit foarte mult la dezvoltarea procedurilor statistice de prelucrare a datelor. Caracterizarea empirismului:

- a dezvoltat analiza operaţională a conceptelor - a aplicat o epistemologie inductivistă (teoria se construieşte din regularităţile

constatate prin cercetare); din acest motiv lipseşte teoria - este preocupată de măsurare, de elaborarea instrumentelor de măsurare; - concentrarea pe neutralitatea axiologică şi promovarea instrumentalităţii

cunoaşterii sociologice (empirismul este „orientarea” care caracterizează activitatea de cercetare din institutele de cercetare comerciale)

Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai empirismului a fost Paul Lazarsfeld. Exemple de cercetări empiriste: sondajele de opinie OPERAŢIONALISMUL

Operaţionalismul îşi are originea în fizică, unde Percy Bridgman a interogat modalitatea convenţională de a înţelege explicaţia în ştiinţă. În sociologie a fost dezvoltat de Lundberg. Explicaţia = reducerea unei situaţii de explicat la elemente cu care suntem familiarizaţi Conceptele se definesc prin operaţiile pe care le folosim pentru concretizarea lor Ex.: inteligenţa = ceea ce măsoară testele de inteligenţă Lundberg: măsurarea socială este calea principală de definire a conceptelor sociologice

Aceste principii de un nominalism extrem conduc la relativism. Două instrumente diferite nu pot măsura acelaşi lucru. Pe de altă parte, cercetarea nu începe cu definirea "lucrului" care se măsoară pentru că procesul de măsurarea este definiţia însăşi a lucrului.

26

Interacţionismul simbolic Origini: lucrările cu tentă psiho-sociologică ale lui George H. Mead. Acestea au abordat problema genezei sinelui, sau a formării structurii mintale a persoanelor. Aceasta este produsul experienţei interacţionale de grup, care este interiorizată, construită, percepută şi rutinizată. Mead a afirmat că actele individuale sunt situaţionale, anume înţelegerea lor trebuie să ia în considerare contextul în care individul acţionează şi, mai concret, modul în care agentul înţelege acest context „definirea situaţiei”. Printre preocupările tradiţionale ale paradigmei menţionăm: instituţiile sociale (obiceiuri, ritualuri, rutine standardizate de reguli). Prepresupoziţiile interacţionismului simbolic (Blumer):

1. Fiinţele umane acţionează faţă de lucruri pe baza semnificaţiilor pe care lucrurile le au pentru ei;

2. Semnificaţiile derivă din interacţiune socială; 3. Semnificaţiile sunt modificate de interpretările utilizate de persoane în situaţii

concrete. Presupoziţii teoretico-metodologice

1. Trebuie făcută dinstincţie între manifest (interacţional) şi ascuns (simbolic) în comportament;

2. Cercetarea socială este o preluare de rol din partea cercetătorului, o proiectare în în rolul actorului social pentru a-i înţelege modul de implicare în interacţiune [în genul comprehensiunii weberiene];

3. Cercetarea trebuie să se concentreze pe cele două ipostaze ale actorului: a. Creator de simboluri, urmărindu-se mai ales prin procese de negociere

simbolică, moementele de debut şi de finala ale interacţiunii, conflictele sau etapele de consens şi etapele interpretării de către actori ale universului simbolic în care sunt cufundaţi;

b. Figurator de comportamente rutinizate, generator de reguli; 4. Cercetătorul trebuie să caracterizeze schimbarea sau stabilitatea grupurilor; 5. Trebuie identificate aspectele situaţionale ale conduitei umane, cum ar fi:

a. Secvenţialitatea interacţiunilor b. Actorii implicaţi în situaţie c. Organizarea, sau dispunerea spaţială a grupurilor d. Semnificaţiile vehiculate interacţional

Metode şi tehnici Obiectivele generale ale cercetării interacţionist simbolice sunt pătrunderea în universul logic al discursului şi identificarea situaţiilor interacţionale. Metodele prin care se pot realiza aceste obiective sunt observaţia nestructurată sau participativă, interviul focalizat de grup şi cvasiexperimentul. Reprezentanţi: Erwing Goffman

27

Etnometodologia Este o cale de analiză a metodelor pe care le utilizează oamenii în situaţii cotidiene pentru:

- a se conforma sau adapta regulilor existente - a înţelege semnificaţiile generate grupal sau comunitar astfel încât să construiască şi să se integreze în ordinea socială prin comportamente raţionale sau raţional aşteptate de ceilalţi.

O altă definiţie posibilă a etnometodologiei este: analiză sociologică a vieţii umane cotidiene bazată pe înţelegerea şi intepretarea semnificaţiilor umane împărtăşite de membrii grupurilor în practica lor interacţională. Întrebările pe care şi le pun etnometodologii de obicei sunt de forma:

- Cum se produce ordinea socială? - Care sunt preceptele simbolice ale acestei ordini pe care oamenii o consideră

de la sine înţeleasă (taken for granted)? - Prin ce se concretizează organizarea şi organizaţiile sociale la nivel formal şi

informal? - Care sunt regulile organizării sau ale consensului simbolic cotidian manifestat

în forma unei raţionalităţi bazate pe cunoaşterea comună? Etnometodologia este interesată de ordinea socială în măsura în care aceasta este permanent rezultată din interacţiunile simbolice ale actorilor sociali. Ordinea la care facem referire se concretizează în reguli, norme, ritualuri, definiţii, semnificaţii, care sunt schimbătoare. Interesaţi fiind în cel mai mare grad de construcţia ordinii, etnometodologii continuă tradiţia sociologică. Din punct de vedere metodologic contează şi necesitatea reflexivităţii investigaţiei sociologice, subliniată, în cadrul acestei paradigme. Sociologii trebuie să fie preocupaţi de legătura cunoaşterii comune asupra cunoaşterii sociologice şi să fie atenţi la interacţiunile dintre cercetător şi actorii sociali investigaţi. Perspectiva cercetătorului este influenţată de poziţia sa cât şi de experienţa sa derivată din cunoaşterea comună.

Metode Etnometodologia utilizează un evantai destul de larg de metode, chiar dacă de o manieră particulară:

- observaţia participantă - interviul focalizat - chestionarele cu alegeri forţate - analiza de conţinut - metoda demografică - documentarea istorico-biografică - experimentul şi metodele experimentale

28

Exemplu Spre exemplu, multe dintre experimentele lui Garfinkel au vizat demonstrarea modului în care comunicarea nu poate fi niciodată în totalitate explicită. Ne bazăm pe celălalt pentru a completa presupoziţiile tacite din conversaţiile noastre. Încrederea este cel mai important ingredient al comunicării. Un vorbitor trebuie să aibă încredere că ascultătorul vrea să înţeleagă ceea ce se spune. Dacă nu vreau să înţeleg ceea ce spui pot oricând să găsesc un concept sau o expresie neclară şi să solicit definirea ei. În convorbiri, sunt obligat să am încredere în tine că vei coopera completând atâta semnificaţiei cât este necesară pentru a înţelege ceea ce vreau eu să spun. Iar tu trebuie să ai încredere în mine că îţi ofer suficientă informaţie pentru a putea înţelege în cele din urmă. Când încrederea este violată în conversaţii, oamenii reacţionează cu ostilitate. Un ascultător este aşteptat să asculte cu încredere fără a întrerupe, fiind sigur că vorbitorul va clarifica părţile incerte, fără a fi întrebat în afară de cele importante. Nu sărim să întrebăm „Ce vrei să spui?” decât atunci când este evident că vorbitorul a lăsat nelămurite anumite aspecte vitale. Unul din căile prin care Garfinkel (Spencer 89-90) a studiat regulile a fost să le încalce pentru a urmări consecinţele. Dăm un exemplu despre ceea ce s-a întâmplat când studenţii săi au fost solicitaţi să violeze regulile punând întrebări despre anumiţi termeni pe care trebuiau să-i înţeleagă singuri din context. Este unul din căile de a realiza experimente în metodologia etnometodologică. „Vineri seara soţul meu şi cu mine ne uitam la televizor. Soţul meu a remarcat că era obosit. L-am întrebat: „Cum eşti obosit? Fizic, mental sau doar plictisit?” S. Nu ştiu. Cred că mai ales fizic. E. Vrei să spui că te dor muşchii sau oasele? S. Cred că da. Nu fii aşa de precisă. (după mai multă vizionare) S. Toate filmele acestea vechi au acelaşi tip de paturi din fier forjat. E. Ce vrei să spui? Toate filmele vechi, doar unele dintre ele sau doar unele pe care le-ai văzut tu? S. Care-i problema ta? Ştii bine ce vreau să spun. E. Aş vrea să fii mai exact. S. Ştii foarte bine ce vreau să spun. Las-o baltă! Spencer, Metta – Foundations of Modern Sociology, third ed., Prentice Hall, Englewood-Cliffs, 1982 Metodologia weberiană Pentru Weber, sociologia este o ştiinţă care urmăreşte înţelegerea interpretativă a acţiunii sociale, pentru ca prin aceasta să ajungă la explicarea cauzală a cursului şi efectelor sale. Termeni centrali la Weber sunt acţiunea socială şi înţelegerea intepretativă.

29

Acţiunea umană este socială dacă şi în măsura în care ea se modifică în funcţie de activitatea unui alt individ, pe baza unor valori sau simboluri împărtăşite în comun de membrii unui grup social sau ai unie societăţi. La limită, înţelegerea intepretativă înseamnă aflarea sensurilor acţiunilor sociale, sau a motivaţiilor, intenţiilor care determină un anumit curs al acţiunii.

30

Lecturi pentru subiectul „paradigme” Note către o teorie a ideologiei – Ernest Gellner Ideologiile sunt sisteme de idei sau credinţe. Totuşi, nu toate sistemele de idei sunt ideologii. Care este, prin urmare, diferenţa specifică definitorie ideologiilor? Caracterul ofensiv este, se pare, o parte a răspunsului. Ideologiile conţin ipoteze care sunt pline de ameninţare dar şi de sex-appeal (stârnesc dorinţele indivizilor). Ele ameninţă şi, în acelaşi timp, promit. Ele creează o lume oarecum diferită: lumea este diferită dacă o privim din interiorul ideologiei, faţă de o perspectivă exterioară. Caracterul ofensiv, ameninţător, al ideologiilor le este inerent, adică implicat chiar de către conţinutul lor intelectual. Tensiunea pe care această agresivitate o induce (precum promisiunea mântuirii) confirmă sistemul însuşi. Cei care cred suferă, cei care nu pot să creadă sunt într-o stare mult mai lamentabilă, de disperare nici măcar conştientizată. Ideologia este definitorie pentru grupuri de prozeliţi, iar ideologia prin conţinutul ei joacă un rol în funcţionarea comunităţilor care se identifică prin aderenţa la aceste sisteme de idei. Ameninţarea dintr-o ideologie este ca un dureros rit de trecere care restrânge accesul, făcând apartenenţa valoroasă pentru cei care o primesc, împiedicând devalorizarea caracterului de membru printr-un prea uşor acces; este o sursă de mândrie pentru iniţiaţi cărora le dă o investiţie psihică în păstrarea şi restrângerea apartenenţei. Faţă de alte rituri de trecere are avantajul de a fi atemporal şi omniprezent. Pe de altă parte, pentru a genera eficient identitate, ideologiile trebuie să cuprindă idei care sunt diferite. Nu există alte căi de a patenta idei şi convingeri decât, probabil acelea de a le face simultan excentrice, solicitante, dificile şi autoritare. Lumea este plină de idei absurde, dar nu toate sunt îmbrăţişate, nu toate definesc comunităţi de credincioşi. Ideile unei ideologii sunt nu numai implauzibile dar şi tentante. Ideologiile funcţionează, deci, atât ca şi capcane cât şi în calitate de momeli, un mecanism care induce intrarea şi împiedică ieşirea. De obicei acestea iau forma unei ataşament faţă de o absurditate şi unei atracţii pozitive, neproblematice, care atrage iniţial credincioşii potenţiali. Ideea este absurdă, dar nu atât de absurdă încât să nu fie mai degrabă atractivă în acelaşi timp. Momeala poate fi o promisiune sau o idee, sau amânduoă la un loc. O idee unificatoare cu o putere explicativă presupusă sau intrinsecă care iluminează ceea ce până atunci fusese obscur sau incoerent va juca foarte bine acest rol. De asemenea, este foarte bine dacă şi o anumită promisiune de mîntuire este implicată.

O întrebare care se poate pune este cauza pentru care ideologiile se dovedesc atractive (şi mai ales de ce doar pentru unii?) Răspunsul este disperarea, care – preluând din Kierkegaard – înseamnă pe lângă alte lucruri susceptibilitatea de a crede. Este în afara oricărei îndoieli vulnerabilitatea unora, sau a unor grupuri, cel puţin a celor mai puţin favorizaţi sau protejaţi de noroc, temperament sau putere.

Dublul status cognitiv al ideologiilor O trăsătură banală a ideologiilor este că pretind să fie suverane din punct de

vedere intelectual. Mai mult, ideologiile nu numai că se pretind adevărate, dar oferă cirteriile adevărului, adică monopolizează validarea.

31

Acest aspect are consecinţe interesante dacă este analizat în conjuncţie cu caracterul ofensator al ideologiei.

O pretenţie poate fi ofensatoare doar în contextul unei alte lumi mai largi, al unui alt set de reguli, pe care reuşeşte să o ofenseze, dar pe care nu a inventat-o sau confirmat-o. Atât momeala cât şi capcana sunt eficiente doar în termenii unei lumi anterioare celei care urmează să fie definite şi dominate logic de către ideologia în chestiune. Astfel, într-o manieră curioasă, ideologiile admit tacit şi implicit că ele de fapt nu domină sau acoperă lumea. Ele funcţionează într-o lume pe care nu au elaborat-o ele însele. Sunt articulate într-un limbaj mai larg decât lumea pe care ele însele ar defini-o şi pe care ar autoriza-o să existe. Din această lume mai largă îşi atrag neofiţii şi tot astfel, faţă de această lume sunt ofensatoare.

Cea mai evidentă explicaţie a acestei ambivalenţe a ideologiilor rezidă în faptul că propun soluţii monopoliste în contexte în care nu monopolizează puterea. Chiar în cazurile în care posedă puterea politică de a proscrie rivalii, ideologiile nu au într-adevăr puterea de a face poziţiile rivale de negândit. Aceasta este una dintre cele mai interesante caracteristici ale probabil tuturor sistemelor de gîndire este, anume că nu reuşesc să facă dizidenţa sau erezia de neconceput.

Generator de lume sau vârf al lumii? Există două aspecte interconectate care sunt uneori confundate sau, în orice

caz, nu sunt distinse suficient: a. Construcţia socială a realităţii b. Rolul ideologiei în cadrul realităţii Tema construcţiei sociale a realităţii a fost, şi mai este, la mpdă în rândurile

unor sociologi. Ea are o bază simplă şi puternică: pe de o parte pleacă de la premisa că orice imagine a realităţii trebuie să fie saturată conceptual – lucurile pot fi înţelese doar în termenii unui sistem de idei; pe de altă parte, purtătorii acestor sisteme de idei nu sunt indivizii ci “limbajele” sau culturile, care sunt internalizate de către indivizi în procesul educării lor, al formării lor ca fiinţe umane cu o identitate culturală şi o capacitate de a utiliza un mediu cultural. Aceste premise deschide calea susţinerii unei perspective asupra realităţii care nu ţine seama de obiecţii logice împotriva acesteia, pe de o parte, iar pe de alta, încurajează respingerea perspectivelor concurente, oricât de bine ar fi ele suportate de fapte, pentru simplul motiv că ele nu sunt decât simple artefacte ale unei ordini sociale care se întâmplă să nu fie pe plac.

Susţinătorii acestui gen de teorii s-au inspirat, şi bazat, mult pe dezvoltări de genul lingvisticii lui Noam Chimsky (gramaticile generative). Chomsky susţinea că bogăţia de propoziţii pe care un individ este capabil să le formuleze şi înţelese este generată de un oarecare mecanism central, persistent, a cărui modalitate de funcţionare ar putea fi reconstruită inductiv, plecând de la delimitarea intervalului de performanţe de care este capabilă. Sarcina sociologilor ar fi, deci, să reconstruiască modalitatea de funcţionare a mecanismului care, asemeni gramticii, guvernează comportamentele individuale.

Adevărul este explicarea “generării” lumii în întregime, sau a celei sociale doar, este o sarcină mult mai dificlă decât specificarea “gramaticii generative” a unei limbi. Limba are gramatică, dar în conduite avem doar moralitate şi obiceiuri; iar comportamentul imoral poate fi perfect inteligibil în cadrele culturii pe care o contestă. Altfel spus, gramatica proastă frizează ininteligibilitatea, în timp ce conduita nepotrivită poate fi foarte bine înţeleasă. Pe de altă parte, comportamentul social nu are o gramatică fermă precum limba. Ea este adeseori tehnică: alege căi eficiente, nu

32

simboluri codificate. În lumea comportamentelor convenţionalul şi tehnicul sunt în concurenţă. Iar mizele sunt mult mai mari, decât în lumea expresiilor lingvistice. Prin urmare, o abordare “structurală”, atât de potrivită pentru studiul limbii, nu poate fi transferată fără rezerve şi deficultăţi studiului realităţii sociale. O altă dificultate evidentă aflată în faţa aplicării în sociologie a strategiei Chomkiene a “construcţiei realităţii” derivă din faptul că limba este doar un lucru din lume, printre altele, şi nu cuprinde întreaga lume. Astfel, un sociolog-epistemic care se încumetă să ne spună cum ne “construim” singuri realitatea, este precum cineva care îşi taie singur craca dintre picioare. Unde este lumea pe baza căreia el îşi pemite să facă această afirmaţie (teoria acelui sociolog nu ar fi cu nimic mai bună decât oricare alta). Adevărul este că astfel de teoreticieni nu aspiră la un prea ridicat nivel de precizie şi rigoare explicativă.

Ideologia este, într-un sens mai onest, ceva în interiorul lumii, şi nu coexistivă acesteia. Ea este un set de idei care pretinde autoritate şi suveranitate intelectuală în lume, care are o puternică tendinţă de a ofensa – promiţând mult dar inspirând în acelaşi timp multă teamă de deziluzie. Este ceva care operează în lumea aceasta şi nu ceva care defapt ar face această lume, de care este presupusă. A admite aceste ipoteze relative la ideologie nu înseamnă a-i nega forţa, care poate fi descrisă în termenii funcţiei sistemului central de credinţe descris de Durkheim, în Formele Elementare ale Vieţii Religioase: aceea de a inculca în societate, de a face obligatorii, conceptele morale, cognitive şi de altă natură pivotale în respectiva societate.

În concluzie, din extensiunea conceptului de ideologie trebuie exclusă viziunea noastră totală despre realitatea, care este ceva foarte mare, la fel precum şi micile religii pre-literate, tribale.

33

Structura normativă a ştiinţei – R. K. Merton Practica ştiinţifică este reglementată nu doar de prescripţiile de natură metodologică. Un alt aspect al dimensiunii normative a ştiinţei ca instituţie, în afara celui tehnic este cel etic, moral. Ethosul ştiinţei este complexul de valori şi norme încărcate afectiv care constrânge acţiunile oamenilor de ştiinţă. Analiza corelativelor etice ale ştiinţei este, în viziunea lui Merton, o etapă necesară pentru orice analiză a ştiinţei ca instituţie, manieră de apropriere sociologică a practicii ştiinţifice. Scopul instituţional al ştiinţei este extinderea cunoaşterii legitime. Metodele tehnice utilizate pentru atingerea acestui scop oferă definiţia relevantă a cunoaşterii: afirmare confirmată empiric şi consistentă logic a regularităţilor (fiind în consecinţă predicţii). Realizarea obiectivelor ştiinţei are loc prin aplicarea regulilor procedurale ale demersului ştiinţific. În raport cu normele metodice sau tehnice, cele morale sunt constrângătoare nu atât pentru că sunt eficiente, ci pentru că se crede în ele. În viziunea lui Merton, ethosul ştiinţei este compus din 4 seturi de imperative instituţionale:

Universalism Universalism ştiinţei înseamnă că pretenţiile de adevăr trebuie să fie supuse unor criterii impersonale: să fie consonante cu observaţiile şi cu cunoaşterea confirmată anterior. Caracteristicile particulare al omului de ştiinţă – rasă, etnie, sex, etc. - nu trebuie să influenţeze evaluarea rezultatelor sale de către comunitatea savantă. Mai mult, universalismul solicită carierelor ştiinţifice să fie deschise talentelor. Doar lipsa competenţelor trebuie să fie motiv de respingere a cuiva din câmpul ştiinţific. Evident, ambele cerinţe manţionate pot să fie încălcate de oamenii de ştiinţă înşişi. Comunitatea academică orbită de şovinism poate încerca să minimizeze meritele celor care provin din grupurile indezirabile, precum au încercat naziştii cu savanţii evrei. Pe de altă parte, se întâmplă uneori ca lume a savanţilor să se închidă ca o castă, blocând accesul anumitor categorii, cărora nu li se admite abilitatea de a face ştiinţă. Merton chiar stabileşte chiar o paralelă între principiile universaliste ale ştiinţei şi principiile democraţiei. Aceasta, ca şi ştiinţa, promovează standarde impersonale de succes, bazate pe capacităţi personale valorizate social, contrare structurilor de status.

Comunism Descoperirile concrete ale ştiinţei sunt rezultatul colaborării sociale şi sunt atribuibile comunităţii. Ele constituie o moştenire comună în care partea producătorului individual este sever limitată. Pretenţia omului de ştiinţă la „proprietate intelectuală” este limitată la recunoaştere şi stimă care, dacă sistemul funcţionează cu o oarecare eficienţă, este corelată semnificaţiei sporurilor aduse fondului comun de cunoaştere. Acest aspect este legat de cel al imperativului comunicării descoperirilor. Recunoaşterea amintită mai sus derivă mai ales din rezultate ceea ce impune oamenilor de ştiinţă să comunice cât mai repede ceea ce descoperă, şi pentru că pierderea priorităţii duce la pierderea unei şanse la ocuparea unei poziţii în ierarhia de legitimitate a disciplinei. Caracterul comunal al ştiinţei este reflectat şi prin recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă a dependenţei lor de o moştenire culturală faţă de care nu au pretenţii diferenţiale. Se admite de către cei mai reputaţi savanţi îndatorarea lor faţă de

34

această moştenire comună şi recunoaşte că calitatea cooperativă şi cumulativă a realizărilor ştiinţifice.

Dezinteresul Dezinteresul recunoscut oamenilor de ştiinţă nu trebuie să fe atribuit altruismului, pasiunii pentru cunoaştere, curiozităţii şi altor motive. El este mai degrabă rezultatul controlului instituţional asupra multiplelor şi banalelor motivaţii ale oamenilor de ştiinţă. Nici calităţile personale ale oamenilor de ştiinţă nu explică raritatea fraudelor din rezultatele de cercetare publicate în publicaţiile de specialitate. Dezinteresul evident provine din cerinţa de verificabilitate a rezultatelor ştiinţei, ceea ce înseamnă supravegherea riguroasă a colegilor. Caracterul public şi testabil pe care trebuie să le dovedească producţia ştiinţifică fundamentează dezinteresul dar şi integritatea omului de ştiinţă. Impostura este redusă la minim, pe de altă parte, de faptul că publicul omului de ştiinţă este unul competent, spre deosebire de alte profesiuni în care beneficiarii pot fi înşelaţi.

Scepticism organizat Omului de ştiinţă i se pretinde să îşi suspende pe parcursul cercetării judecăţile personale şi să evalueze detaşat credinţele, pe baza unor criterii logice şi empirice. Ştiinţa intră uşor în conflict cu alte instituţii, care pretind să afirme adevărul despre aspecte care constituie obiectul ştiinţei. Nu există, pentru omul de ştiinţă, o dimensiune „sacră”, intangibilă, a realităţii observabile. Respingerea unor dogme poate fi o justificare a revoltei acestor instituţii, dintre care religia oferă exemplul cel mai notabil. Se pare însă că reacţiile antiştiinţifice puternice reflectă mai ales îngrijorarea că scepticismul ameninţă actuala distribuire a puterii în societate.

35

Un cadru general pentru dezvoltarea propunerilor de cercetare

După Punch (2000) Concepţia lui Punch, care propune transformarea chestiunilor de proiectare a cercetării în întrebări de cercetare, conduce la un model simplu dar eficient al procesului de cercetare. Procesul de cercetare se desfăşoară potrivit acestei concepţii conform modelului sinoptic de mai jos:

Acest model simplificat al cercetării accentuează:

- încadrarea cercetării în termeni de întrebări de cercetare - determinarea tipului de date care sunt necesare pentru a răspunde la aceste

întrebări - planificarea coelctării şi analizei de date - utilizarea datelor (şi a rezultatelor analizei datelor) a.î. să se răspuindă la

întrebările de cercetare Chiar dacă în rândurile de mai jos prezentăm un model organizat şi structurat al planificării cercetării sociologice nu este obligatoriu că dezvoltarea concretă a proiectului se desfăşoară ori trebuier să se desfăşoare în această manieră. Este foarte probabil ca proiectul să se dezvolte de o manieră ciclică, dezordonată, cu ezitări şi frustrări, în care cercetătorul revine adeseori la probleme aparent rezolvate, pentru a construi un model final. Chiar dacă procesul este aparent haotic, produsul final trebuie să fie bine structurat şi uşor de urmărit. Proiectul de cercetare trebuie să rezolve următoarele teme:

despre ce ste proiectul de cercetare ce doreşte proiectul să descopere sau să realizeze cum va realiza acestea ce vom obţine din realizarea cercetării şi care sunt beneficiile

Aceste teme pot fi prezentate în trei întrebări generale dar centrale:

Ce?

Domeniu de cerceta

Problemă Întrebări de cerceta

Planificare Colectarea

Analiza datelor

Răspuns la întrebăi

Context

Literatură Ce date sunt necesare pentru a răspunde la întrebări?

Stadiul pre - empiric Stadiul empiric

36

Cum? De ce?

Indiferent de poziţia cercetătorului faţă de tema cercetării, aceste trei întrebări centrale sunt esenţiale pentru dezvoltarea proiectului. Împreună, ele formază un cadru general de dezvoltare a proiectului. Ierarhia conceptelor Un avantaj al planificării cercetării în termeni de întrebări de cercetare este că face explicită idea de niveluri de abstracţie în cercetare. Putem distinge cinci niveluri de concepte şi întrebări, care diferă în grade de abstracţie, formând o ierarhie inductiv-deductivă:

Domeniul de cercetare Tema de cercetare Întrebări de cercetare generale Întrebări de cercetare specifice Întrebări referitoare la colectarea datelor

Conceptele din listă sunt ierarhizate în sensul că ele diferă din punctul de vedere al abstractizării şi generalizării şi că trebuie să fie conectate între ele logic, prin inducţie şi deducţie, între niveluri. Primul nivel este cel mai general şi cel mai abstract. Ultimul nivel este cel mai specific şi cel mai concret. Astfel, domeniul de cercetare este mai general decât tema cercetării, care, la rândul ei este mai generală decât întrebările de cercetare generale ş.a.m.d. Mai mult, mergând de jos în sus, întrebările referitoare la colectarea datelor sunt implicate de întrebăriel specifice ale cercetării, care, la rândul lor, sunt implicate de întrebările generale. Un beneficiu al acestei abordări este că face evidente legăturile dintre diferitele niveluri de abstratizare ale planului de cercetare. Legăturile logice puternice între aceste niveluri sunt necesare pentru ca cercetarea să aibă consistenţă internă, coerenţă şi validitate.

Domenii de cercetare şi teme Domeniile de cercetare sunt precizate de obicei în puţine cuvinte, chiar unul singur. Temele pot fi exprimate şi ele succint, în puţine cuvinte, mai multe decât în cazul domeniului. Temele sunt părţi ale domeniului şi sunt modalităţi de a face generalul mai specific. De exemplu, domeniului rezultatelor şcolare îi corespund ca şi teme de cercetare posibile, impactul statusului socio-economice asupra rezultatelor şcolare, impactul inteligenţei asupra rezultatelor şcolare, relaţia dintre motivaţie şi rezultate şcolare etc. Obiectivul cercetării este mult mai precis conturat în moementul în care se clarifică tema cercetării. O consecinţă benefică imediată a identificării temei cercetării este că face posibilă corelarea muncii de cercetare cu literatura. Tema cercetării defineşte o parte din literatură ca fiind relevantă pentru cercetare.

37

Întrebări de cercetare generale şi specifice Întrebările de cercetare generale şi specifice sunt locul unei mai puternice specificări a cercetării, îngustând cercul de interes al studiului. Distincţia dintre cele două tipuri de întrebări este în ceea ce priveşte specificitatea. Întrebările generale sunt mai generale, mai abstracte şi, de obicei, nu permit un răspuns direct, deoarefce sunt prea generale. Întrebările de cercetare sunt mai specifice, detaliate şi concrete. La ele se poate răspunde direct deoarece indică direct către datele care sunt necesare pentru a răspunde la aceste întrebări. Întrebarea generală fiind prea vastă pentru a beneficia de un răsuns direct, conceptele ei fiind prea generale, solicită împărţirea în mai multe întrebări de cercetare specifice. Răspunsul la întrebarea generală se obţine prin acumularea şi integrarea răspunsurilor la întrebările specifice. Dacă studiul include mai multe întrebări generale, toate vor trebuie împărţite în mai multe întrebări specifice. Exemplu Temă de cercetare: factori asociaţi frecvenţei sinuciderii la tineri Întrebare de cercetare generală 1: Care este relaţia dintre factorii mediului familial şi incidenţa sinuciderii la tineri? Întrebare generală de cercetare 2: Care este relaţia dintre factorii experienţei şcolare şi incidenţa sinuciderii la tinerii? Pentru întrebarea genreală 1 pot fi construite mai multe întrebări specifice.

1. Care este relaţia dintre venitul familiei şi incidenţa sinuciderii la tineri? Sau a. Diferă ratele sinuciderii la tineri între familiile cu venituri diferite?

2. Care este relaţi dintre disoluţia maritală a părinţilor şi incidenţa sinuciderii la

tineri? Sau a. Diferă ratele sinuciderii la tineri între familiile în care părinţii sunt

separaţi sau divorţaţi şi familiile în care părinţii sunt împreună? Trecerea de la întrebările generale la cele specifice, prezentată aici ca fiind deductivă, nu este necesară astfel. Ea poate să fie şi inductivă. În termeni formali, o modalitate bună pentru a distinge întrebările generale de cele specifice constă în aplicarea criteriului empiric, pe care îl vom explicita mai jos, fiecărei întrebări, în momentul în care este dezvoltată: este clar ce fel de date vor fi necesare pentru a răspunde la această întrebare? Dacă răspunsul la fiecare dintre întrebări este afirmativ, înseamnă că se poate trece la chestiunile de metodă. Dacă răspunsul este negativ înseamnă că este necesară o mai bună specificitate. Acest criteriu este o bună cale de a verifica dacă am ajuns la un set de întrebări care pot fi cercetate. Se vede că procesul de formulare a întrebărilor specifice constă în mare măsură în operaţionalizarea conceptelor din întrebările generale.

38

Probleme legate de colectarea datelor Întrebările legate de colectarea datelor sunt cele mai specifice. E bine ca întrebările de cercetare să fie separate de cele referitoare la colectarea datelor deoarece studenţii confundă adeseori întrebările de cercetare cu problemele colectării datelor. Datele se colectează pentru a răspunde întrebărilor cercetării şi nu constituie scopul în sine al cercetării. Pentru a răspunde întrebărilor cercetării este adeseori nevoie să se răspundă la mai multe întrebări desăre colectarea datelor. Întrebări de cercetare şi date – criteriul empiric În cercetarea empirică este necesar ca datele să fie legate de concepte iar conceptele să fie la rândul lor conectate cu datele, iar aceste legături să fie puternice, logice şi consistente. Acest principiu trebuie să fie aplicat întrebărilor noastre de cercetare. Ideea criteriului empiric este că o întrebare de cercetare bine dezvoltată şi bine formulată indică ce fel de date vor fi necesare pentru a-i stabili răspunsul. Este ideea din spatele butadei conform căreia „o întrebare bine formulată este o întrebare pe jumătate soluţionată”. Acest criteriu empiric poate fi aplicat de obicei întrebărilor de cercetare care sunt dezvoltate. Pentru fiecare întrebare, este clar ce fel de date vor fi necesare pentru a răspunde? Dacă întrebările de cercetare nu oferă indicii clare despre datele care vor fi necesare pentru a răspunde la ele, nu vom şti cum să acţionăm în cercetare atunci când ajungem la etapa culegerii şi analizei datelor.

39

Ipoteza Modelul clasic al ştiinţei este cel deductiv. Ştiinţa socială avansează însă foarte frecvent şi inductiv.

Model deductiv Exemplu (Glock, Ringer, Babbie, 1967) Problema: cum se explică diferitele rate de participare religioasă la episcopalienii americani? Teoriile care au sugerat ipotezele: Din doctrina creştină: comanda de a avea grijă de cel slab, de cel îngrijorat şi cu greutăţi; Din Marx: religia este opiu pentru mase De aici s-a dedus ipoteza: „Enoriaşii a căror situaţie concretă îi lipseşte cel mai mult de satisfacţii şi împliniri în lumea seculară se întorc către biserică pentru confort şi satisfacţii compensatorii”. Autorii au intitulat această abordare „Ipoteza Confortului”. Pentru testarea ipotezei s-a aplicat o anchetă enoriaşilor. Problema era construirea ipotezelor de lucru – direct testabile – situaţie în care cea mai spinoasă chestiune este stabilirea indicatorilor comfortului sau al discomfortului. Categoriile cu „discomfort” au fost stabilite: femeile, bătrânii, status social (măsurat prin venit şi nivel de intrucţie), cei necăsătoriţi, văduvi sau divorţaţi. Ipoteza de lucru în toate aceste cazuri era că participarea religioasă a celor care aparţin acestor categorii este mai mare decât a categoriilor opuse. Participarea religioasă (religiozitatea) a fost măsurată pe trei dimensiuni: ritualică (participarea la liturghii), organizaţională (apartenenţa la organizaţii religioase) şi intelectuală (lectura textelor religioase). Pentru cei curioşi – toate ipotezele au fost confirmate.

Modelul inductiv Defapt, cercetarea în general, ca şi instrumentele de cercetare nu au fost rezultatul urmării schemei de operaţionalizare prezentate mai sus. Chestionarul a fost proiectat pentru a colecta informaţii de la enoriaşi informaţii care pot arunca o anumită lumină asupra cauzelor care duc la rate diferite de participare reliogioasă a Episcopalienilor. În etapa următoare s-au verificat relaţiile statistice dintre principalele variabile soco-demografice (sex, venit, vârstă etc.) cu indicatorii de participare. Datele au arătat asocieri puternice în majoritatea cazurilor (aşa cum s-a menţionat mai sus). Apoi, în diferite discuţii, s-a încercat stabilirea unei explicaţii pentru relaţiile statistice obţinute. În cele din urmă, s-a observat că toata variabilele respective reflectau statusuri diferite în societatea seculară şi a apărut ideea că problema confortului era implicată. Astfel, prin proces inductiv, s-a ajuns de la observaţii concrete la explicaţii teoretice generale.

40

În practica de cercetare concretă, teoria şi cercetarea interacţionează printr-o alternare inepuizabilă de deducţie, inducţie, deducţie etc. (vezi schema lui Wallace). Ipoteza – Chelcea (1995)

Definirea ipotezei Caplow: „ o ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică”

Ce nu este ipoteza: - principiul = lege (enunţ aflat la baza unei deducţii) - axioma – enunţ care este adevărat prin definiţie - presupunere – enunţ de tip ipotetic care nu se confruntă cu realitatea - bănuiala – echivalentul ipotezei la nivelul cunoaşterii comune

Alte definiţii: Ipoteza : „enunţ conjectural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile” Ipoteza: „propoziţie despre felul în care un set de unităţi S este distribuit înntr-un spaţiu de variabile X1, X2, X3, ...., Xn” Exemplu „Cu cât oamenii sunt mai inteligenţi, cu atât coeziunea grupului din care fac parte este mai mare.”

Cum trebuie fie ipotezele? Testabile (falsificabile) Plauzibile

o intern – să nu conţină elemente contradictorii o extern – să fie în acord cu cunoştinţele verificate anterior

cât mai generale – relaţia dintre variabile să fie valabilă în contexte cât mai generale

cât mai complexe – sunt preferate ipotezele cu număr mare de variabile specifice – relaţia dintre variabile să fie specificată pe un număr cât mai mare

de valori determinate – se preferă ipotezele deterministe celor probabiliste comunicabile – să poată fi comunicate altor cercetători reproductibile – să poată fi reproduse de alţi cercetători utile – ipoteza trebuie să fie utilă dezvoltării disciplinei

Tipuri de ipoteze - generale, teoretice – nu sunt direct testabile empiric - de lucru – testabile empiric, sunt construite prin derivare din ipotezele

teoretice. Ipotezele de lucru enunţă, simplu, relaţiile dintre două sau mai multe variabile (variabilele fiind rezultatul măsurărilor).

41

Ex. Ipoteza teoretică: H: Cu cât gradul de integrare socială este mai mare cu atât rata sinuciderilor este mai scăzută (ne inspirăm, evident, din studiul lui Durkheim). Din ipoteza teoretică deducem ipoteza empirică, plecând de la premisa minoră: Gradul de integrare socială a catolicilor este mai mare decât cel al protestanţilor. De aici, ipoteza de lucru: Rata sinuciderilor trebuie să fie mai mare în comunităţile protestante decât în cele catolice (ceteribus paribus, bineînţeles). Ipotezele de lucru pot fi construite şi prin punerea în relaţie a variabilelor care operaţionalizează conceptele din ipotezele teoretice. De ex., dacă ipoteza teoretică este: Cu cât economia unui oraş este mai dinamică cu atât ritmul vieţii din acest oraş este mai rapid. Măsurarea (operaţionalizarea) conceptelor din ipoteza teoretică: Dinamismul economiei: PIB/locuitor Ritmul vieţii: Viteza medie a pietonilor măsurată în centrul oraşului măsurată la o anumită oră. Prin urmare, ipoteza de lucru va fi: Cu cât PIB/locuitor dintr-un oraş este mai mare, cu atât este mai mare viteza medie de deplasare a pietonilor în centrul oraşului măsurată la o anumită oră. Generarea ipotezelor este un mod de formulare de predicţii. Wallace argumentează că ipotezele din ştiinţele sociale sunt importante mai ales deoarece indică observaţiile care trebuiesc făcute decât pentru că indică rezultatul probabil al acestor observaţii. Spre exemplu, în cele două exemple de mai jos sunt înscise observaţiile care trebuiesc făcute. În primul caz, cercetătorul va fi nevoit să măsoare, pentru fiecare dintre ţările care constituie unităţile sale de analiză, gradul în care structurile birocratice ale acelei ţări prezintă caracteristicile birocraţiei weberiene iar apoi să verifice relaţia dintre aceste măsurători şi creşterea economică înregistrată într-o anumită perioadă de timp în respectiva ţară. Exemple de ipoteze (teoretice):

1) Prezicem că ţările în care structurile birocratice au incorporat caracteristici weberiene au avut o creştere econmică mai rapidă în cei 20 de ani dintre 1970 şi 1990 decât ţările în care aceste caracteristici au fost mai puţin incorporate.

2) Culturile individualiste sunt mai rapide decât cele care subliniază colectivismul. (aici este vorba, precum v-aţi prins, tot de ritmul vieţii).

42

Conceptualizare (forma scurtă), operaţionalizare, măsurarea

Conceptele sunt constructe umane, imagini mentale elaborate în legătură cu diferite domenii ale realului sau ale ideilor. Ceea ce semnifică conceptul, referentul, poate fi şi el construct, nefiind necesară existenţa sa ontică. La fel şi conceptele sociologice: multe dintre ele exprimă fenomene sau caracteristici ale fenomenelor care pot fi observate direct, dar altele se referă al constructe ideale. Conceptele sunt elemente constitutive de bază ale oricărui edificiu teoretic, mai ales dacă sunt parte a unui sistem conceptual coerent. Capitolul de faţă derivă din două dificultăţi cărora trebuie să le facă faţă cercetătorul:

1) Necesitatea clarificării semnificaţiilor conceptelor utilizate în demersurile sociologice datorită polisemiei sau ambiguităţii multor concepte sociologice:

a. din cauza orientării metodologice (paradigmei), b. sau sunt preluate din limbajul uzual (precum conceptul de fericire),

unde nu sunt folosite cu un sens bine precizat; 2) Necesitatea de a se măsura aspectele exprimate prin aceste concepte.

Prima problemă se abordează prin analiza conceptelor iar a doua prin procesul de operaţionalizare. Analiza conceptelor este o etapă premergătoare necesară măsurării acestora. Cu alte cuvinte, nu putem să stabilim proceduri de observare a unor caracteristici dacă nu ne este clar ce urmărim să observăm. Observaţi că utilizăm conceptul de observaţie cu acelaşi sens ca şi conceptul de măsurare, extinzând sensul măsurări de la atribuirea de valori şi la cel de numărare (mai exact, de identificare a unităţilor de înregistrare care prezintă caracteristica de tip atributiv desemnată prin conceptul de măsurat).

Analiza conceptelor Esenţa analizei conceptelor constă în definirea acestora. Tipuri de definiţie:

- nominale – se referă la cuvinte, sunt definiţii intralingvistice, constau în explicitarea semnificaţiei unui termen prin apel la cuvinte cunoscute (ca în dicţionarul explicativ) şi a componentelor sale;

o Ex. Fericire: plăcere sau absenţă a durerii/ ori, nefericirea este durere şi absenţa plăcerii; chiar dacă nu am oferit esenţa fericirii, am construit o definiţie de lucru care este rezonabil de clară şi precisă;

- reale, se referă la obiecte, la clase de obiecte şi se arată ce sunt ele, prin acestea se încearcă surprinderea naturii esenţiale, ultime a fenomenelor concrete în discuţie; cel mai frecvent întâlnim astfel de definiţii matematică, în ştiinţele sociale mai puţin. Acest tip de definiţie reflectă reificarea conceptelor, confundarea conceptelor (care sunt simple semne) cu realităţi, cu entităţi dotate cu consistenţă ontică, rezultat al căderii în capcane conceptuale care se produc prin subsumarea unei serii de observaţii unui singur termen, concept, şi din motive de eficienţă comunicaţională, iar apoi confundând termenul cu realitatea ne întrebăm dacă ceea ce observăm sunt indicatori

43

suficienţi ai acelei „realităţi” (de exemplu, discuţiile despre cât de democratică este o ţară sau alta).

Specificarea conceptelor în investigaţia ştiinţifică depinde de definiţii nominale şi operaţionale. Definiţia nominală se realizează de obicei prin gen proxim şi diferenţă specifică. Aceasta este posibilă când ceea ce se defineşte aparţine unei clase (gen proxim) în interiorul căreia se distinge printr-o anumită particularitate (diferenţa specifică). Adeseori, o asemenea definiţie nu este necesară. De exemplu, conceptul de status socioeconomic (SSE, ar veni în prescurtare românească) poate fi definit nominal simplu, ca şi o combinaţie a venitului şi nivelului de instrucţie. Specificarea definiţiilor nominale orientează strategia observaţională, dar nu asigură condiţiile necesare şi suficiente observaţiei. În pasul următor, trebuie să specificăm exact ce vom observa, cum o vom face şi ce interpretări vom atribui diferitelor observaţii. Această problemă introduce tema definiţiei operaţionale. Definiţiile operaţionale indică operaţiile necesare identificării obiectului etc. sau indică semnele observabile care contribuie la întregirea semnificaţiei (un procedeu de a decide dacă o calitate poate fi atribuită unei unităţi sociale); Alte tipuri de definiţii – la Chelcea (1995) sau Mărgineanu (2000) Definiţiile operaţionale Înainte de a discuta procedurile de operaţionalizare, să precizăm că toate conceptele sunt, într-o formă sau alta măsurabile. În cazul termenului de „inorog” se poate stabili, de pildă, câţi oameni cred în existenţa lui, sau se poate construi reprezentarea socială a inorogului. Despre riscurile acceptării ideii de concepte neoperaţionale vezi Mărgineanu (2000, pp. 172-173).

Clase de lucruri măsurate (Kaplan). Clase de noţiuni după observaţiile posibile Nu toate caracteristicile unităţilor de analiză sunt la fel de uşor de observat. Tocmai existenţa unor aspecte de un înalt grad de abstractizare, care interesează în mod deosebit în cercetările din ştiinţele sociale, explică spaţiul care este atribuit dezbaterilor despre operaţionalizare în textele metodologice. Abraham Kaplan a făcut distincţie între trei clase de caracteristici pe care oamenii de ştiinţă le măsoară (Babbie, 1992, p.118):

1) direct observabile – lucruri care le observăm simplu şi direct, precum culoarea unui măr, sau încercuirile dintr-un chestionar;

2) indirect observabile – care solicită observaţii indirecte sau mai subtile – spre exemplu, cercul din jurul variantei „femeie” dintr-un chestionar arată că subiectul este de sex feminin; ori procesele verbale ale şedinţelor unei corporaţii mediază observarea de către noi a unor procese sociale;

3) constructe – sunt creaţii teoretice bazate pe observaţii, dar care nu pot fi observate nici direct nici indirect – de exemplu coeficientul de inteligenţă, religiozitate, calitatea vieţii, alienarea, anomia etc.

Măsurarea diferitelor caracteristici depinde de manifestările lor, de variabilitatea lor. Din punctul de vedere al observaţiilor care se pot face referitor la ele, noţiunile sunt de tip atributiv şi altele de tip variabil. Primele presupun existenţa unui univers de indivizi empirici care poate fi decupat în două submulţimi: cea formată din

44

„obiectele” care poartă însuşirea respectivă (care formează conţinutul noţiunii) şi cea formată din cele care nu poartă respectiva însuşire. Astfel, a fi român este atribut, avem doar indivizi care sunt români şi indivizi care nu sunt români (bineînţeles, se mai poate discuta pe tema asta...). În cazul noţiunilor variabile, obiectele empirice nu se caracterizează doar prin prezenţa sau absenţa trăsăturii ci şi prin variaţia graduală în intensitate (ex.: gradul de satisfacţie în muncă). Distincţia aceasta are un anumit grad de relativitate, deoarece măsurile variabile pot fi transformate în atribute (de pildă, pe baza măsurării satisfacţiei în muncă să clasificăm subiecţii în doar două categorii – satisfăcuţi şi nesatisfăcuţi), ceea ce nu este valabil, însă şi invers. Tipul de concept avut în vedere de cercetător orientează însă procedura de operaţionalizare, mai ales pe cel de selecţie a indicatorilor.

Definirea operaţionalizării Operaţionalizarea este construcţia tehnicilor concrete de măsurare. În sens literal, ea constituie crearea operaţiilor care vor rezulta în măsurările dorite. Definirea operaţională a conceptelor se bazează pe operaţiunea anterioară de definire din etapa de a analiză a conceptelor. Finalitatea operaţionalizării constă în elaborarea instrumentelor de colectare a datelor în cercetările cantitative. Paul Lazarsfeld a denumit acest proces construcţie a variabilelor, iar el cuprinde următoarele etape:

1) Iniţial avem o imagine, reprezentare vagă a ceea ce se înţelege printr-o noţiune;

2) Specificarea conceptului – descompunerea reprezentării în componente, care constituie diverse aspecte sau dimensiuni ale conceptului;

3) Alegerea indicatorilor, care nu sunt altceva decât însuşirile simple care pot fi detectate direct în realitatea empirică (ex. Frecventarea bisericii este indicator al religiozităţii); Indicatorii pot fi de diferite tipuri;

4) Formarea indicilor – indicii empirici, cu un grad mai mare sau mai mic de generalitate, urmăresc să surprindă într-o formă numerică concentrată informaţia conţinută într-un set de indicatori.

Acest şir de etape este necesar deoarece puţine dintre conceptele utilizate în sociologie semnifică lucruri direct observabile. Primele două etape pleacă de la concepţii. Avem anumite concepţii despre ce constituie semnificaţia termenului respectiv. Concepţiile sunt o formă nesistematizată de definire. Multitudinea acestor concepţii şi caracterul lor neoperaţional face necesară operaţionalizarea. De ex. Religiozitatea poate fi înţeleasă de unii ca măsură a credinţei în Dumnezeu iar alţii o pot confunda cu o măsură a bigotismului – adeziune rigidă la dogmă şi la consecinţele practice ale acesteia. Din confruntarea diferitelor concepţii şi analiza lor sistematică se construiesc dimensiunile conceptului. Aceastea sunt „elementele care prezintă un anumit grad de generalitate ale domeniului cercetat la un moment dat şi care sunt subordonate unui anumit concept.” (Mărgineanu 2000, p. 173). Faţă de concept au un grad mai redus de generalitate. Ex.

45

1) În cursul despre ipoteze am dat un exemplu referitor la conceptul de participare religioasă (religiozitate). Acestuia, cercetătorii i-au identificat trei dimensiuni:

- Ritualică (intensitatea participării la ritualurile cultice) - Organizaţională (apartenenţa la organizaţii religioase) - Intelectuală (lectura textelor religioase)

Dimensiunile pot fi „concepte”, în sensul dat de noi, în alte cercetări, sau în anumite părţi chiar ale cercetării în care se realizează cercetarea în care construim definiţia operaţională a „conceptului mare” iar acestora li se pot identifica, la rândul lor, alte dimensiuni.

Relaţia dintre concepte, dimensiuni şi indicatori Figura 1

Concept Dimensiune1 Dimensiune 2 Dimensiune 1 Dimensiune 2 Dimensiune 3 Dimensiune 1 Dimensiune 2 I1 I2 I3 I1 I2 I3 I1 I1 I2 I3 I4 I5 I1 I2 I1, I2, - Indicatorii dimensiunilor Observăm că în raport că dimensiunile sunt , funcţie de poziţionarea în schema de mai sus, fie concepte fie indicatori. Indicatori sunt în raport cu conceptele superioare, concepte sunt în raport cu dimensiunile pe care le conţin. Ex.: Conceptul de integrare al studenţilor în viaţa universitară poate fi descompus în cel puţin două dimensiuni: a) integrare organizaţionlă cu următoarele subdimensiuni

a. Participare la activităţi curriculare b. Integrarea în activităţi extracurriculare

b) integrare subiectivă cu următoarele subdimensiuni a. identificarea cu mediul universitar din care face parte b. evaluarea vieţii universitare.

Evident, pentru respectivul concept pot fi imaginate şi alte scheme de operaţionalizare. Setul de indicatori constituie produsul final al procesului de operaţionalizare. Indicatorii ne arată prezenţa/absenţa sau intensitatea prezenţei conceptului la care ne referim. Fapul că un om participă la liturghii este un indicator al religiozităţii. Iar

46

numărul de participări la liturghii ne poate indica cât de religioasă este persoana respectivă.

Cum stabilim indicatorii?4 Pentru a pleca la discutarea criteriilor de stabilire a indicatorilor pornim de la o definiţie a operaţionalizării care este axată pe măsurare: „A operaţionaliza o variabilă înseamnă a pune variabila într-o formă care permite o anumită formă de măsurare... Dacă această etapă este corect realizată, vor fi îndeplinite 2 condiţii: 1) versiunea operaţională acoperă semnificaţia variabilei originale cât se poate de bine; 2) măsurările indicate pot fi realizate cu acurateţe în condiţiile resurselor disponibile.” (Hoover, apud True, 1989, p.66). Descrierea sociologului citat arată că operaţionalizarea trebuie să creeze premisele unor măsurări valide, fidele şi fezabile. Deoarece validitate şi fidelitatea fac obiectul unei tratări aparte, mă voi mărgini să spun doar că alegerea setului de indicatori trebuie să atribuie instrumentului de măsurare calitatea de a măsura cu precizie şi stabilitate ceea ce pretinde că măsoară, măsurarea fiind posibilă, pe de altă parte, în raport cu resursele cercetării şi tema abordată.

1. Numărul indicatorilor – în cazul conceptelor indirect observabile dar mai ales al constructelor este nevoie de mai mulţi indicatori. Cu cât numărul indicatorilor va fi mai mare cu atât măsura va fi mai validă şi mai fidelă. (imaginaţi-vă că am încerca să măsurăm inteligenţa unei persoane cu un test compus dintr-o singură întrebare). Cu cât numărul indicatorilor este mai mare, cu atât este mai mare probabilitatea ca aceştia să fie redundanţi, interşanjabili. Chiar dacă măsurarea finală va face uz doar de un set limitat de indicatori dintre cei utilizaţi iniţial, este mai bine să ai indicatori redundanţi, care pot fi eliminaţi după colectarea datelor decât să fie imposibilă măsurarea, datorită lipsei unor indicatori importanţi, care să facă posibilă ă măsurare validă.

2. Relaţia dintre indicatori şi conceptul definit operaţional: aceasta poate fi: a. Totală b. Statistică

De exemplu, a fi înmatriculat la o instituţie de învăţământ superior este un indicator total al calităţii de student. Conceptului de fericire îi este însă mai dificilă găsirea de indicatori care să acopere toate cazurile desemnate de concept. În cazuri de acest gen indicatorii sunt, de obicei, în relaţie statistică cu conceptul definit operaţional. Un om care râde sau zâmbeşte este cu mai mare probabilitate fericit decât unul care este încruntat. Dar nu toţi cei care zâmbesc sunt fericiţi şi tot aşa, nu toţi cei care sunt încruntaţi sunt nefericiţi. Se recomandă desigur alegerea acelor indicatori care corelează cât mai puternic cu indicatul.

3. Puterea de discriminare a indicatorilor – specifică aspectul discutat anterior, al relaţiei dintre indicator şi indicat. Avem trei genuri distincte ale puterii de discriminare:

a. Putere de respingere: proprietatea unui indicator de a lăsa în afara sferei lui toate unităţile de analiză care nu posedă indicatul. De pildă

4 Acest paragraf se bazează mai ales pe Chelcea (1995, pp. 124-129), lectură pe care o recomand cu căldură studenţilor.

47

„numărul de articole publicate” este un indicator cu o putere de respingere mai mare decât „numărul de materiale prezentate la reuniuni ştiinţifice” pentru conceptul „excelenţă academică” – cel puţin aşa cred eu. Mai simplu este exemplul din Chelcea (1995, p.125) – deţinerea unei vile distinge mai bine între bogaţi şi săraci decât deţinerea unui autoturism.

b. Putere de conţinere: capacitatea de a reţine în cadrul distins de el cât mai multe dintre unităţile de analiză care posedă indicatul. Astfel, deţinerea unui autoturism are o putere de conţinere mai mare în raport cu conceptul de bogat decât deţinerea unei vile (categoria celor care au maşină cuprinde probabil toţi bogaţii, în timp ce mulţi dintre bogaţi nu au vilă – dar au poate iacht sau avion particular).

c. Spaţiul de nedeterminare – categoria unităţilor de analiză care nu pot fi caracterizate în raport cu conceptul operaţionalizat după aplicarea indicatorilor. Astfel, dacă folosim, pentru a discrimina între bogaţi şi săraci doi indicatori – deţinerea unei vile şi un salariu mai mic decât cel minim pe economie – multe persoane vor rămâne neclasificate – cele care nu au vilă, dar au salariu mai amre decât minimul legal în economie.

În selectarea indicatorilor încercăm să maximizăm puterea de respingere şi pe cea de conţinere şi să minimizăm spaţiul de nedeterminare.

Alte probleme ale operaţionalizării True (1989, 62) oferă o definiţie interesantă operaţionalizării pe care o socoteşte o propoziţie cu privire la conţinutul variabilei (conceptului) pe durata studiului. Autorul citat oferă câteva definiţii operaţionale ale varibilei mărimea familiei:

1. mărimea familiei=număr de persoane care trăiesc în gospodărie; 2. mărimea familiei=număr de părinţi plus copiii lor care locuiesc în aceeaşi

gospodărie; 3. mărimea familiei=număr de copii născuţi de aceeaşi mamă, iindiferent de

rezidenţă sau de durata vieţii. Multe abordări ale problemei consumă spaţiu (şi masă lemnoasă) pentru a stabili relaţiile dintre elementele de mai sus (concepte, dimensiuni, indicatori şi indici) şi variabile. Variabilele sunt, din punctul meu de vedere – dar şi al altora (Mărgineanu 2000, p. 170) – expresia concretă a măsurării oricărei caracteristici – indiferent dacă variabilele sunt rezultatul măsurării directe sau al compunerii altor măsurări (cum ar fi în cazul indicilor sintetici sau al variabilelor latente). Această perspectivă asupra conceptului de variabilă este oarecum mai restrictivă decât cea care decurge din definiţia operaţionalizării pe care o găsim la True (1989, p.62), potrivit căreia operaţionalizarea este o propoziţie cu privire la conţinutul variabilei pe durata studiului. Se vede aici, cum variabila este identificată cu conceptul, caracteristica, ce urmează a fi măsurat.

48

Măsurarea în sociologie Definiţia măsurării Cea mai comună definiţie a măsurării este următoarea: „Măsurarea constă în atribuirea de numere obiectelor şi evenimentelor în acord cu anumite reguli” (Baker, p. 121). Definiţia măsurării: „totalitatea operaţiilor prin care se realizează o atribuire de valori, pentru a determina dimensiunea cantitativă a diferitelor fenoemene cercetate.” (Mărgineanu, 2000, p. 190). Definiţiile de mai sus sunt destul de corecte pentru fenomenele direct observabile. De exemplu, dacă se doreşte măsurarea rezultatelor şcolare, indicatorul pentru această variabilă poate fi numărul de ani de şcoală promovaţi. În plan concret, măsurarea se va realiza prin atribuirea subiecţilor de numere corespunzătoare anilor de şcoală promovaţi. Este mult mai complicat însă să atribui valori pentru variabilele corespunzătoare constructelor.

Elementele măsurării: - obiectul de măsurat - etalonul de măsură - regulile de atribuire a valorilor

Obiectul de măsurat Obiectul de măsurat se referă la unitatea de analiză şi la caracteristicile sale. În paragrafele anterioare am arătat diversitatea unităţilor de analiză ca şi a aspectelor care pot fi studiate (măsurate) în cazul acestora. Este cert că aplicarea procedurilor de măsurare depinde de natura obiectului de măsurat. O distincţie care intervine aici destul de frecvent este cea dintre măsurare şi evaluare, evaluarea referindu-se la operaţiunea de atribuire de valori anumitor fenoemene în raport cu anumite standarde, criterii. Este clar că evaluarea cantitativă presupune în prealabil opeaţiuni concrete de măsurare, rezultatul acestor măsurători fiind apoi raportat la criteriile de evaluare. Etalonul Spre deosebire de ştiinţele naturii, etaloanele utilizate în sociologie sunt constructe, rezultate ale comparaţiilor dintre fenomenele şi procesele studiate. Aceste etaloane, standarde, sunt confruntate cu realitatea empirică în care introduce anumite semnificaţii. Regulile de atribuire a valorilor Atribuirea valorilor depinde de specificul fenomenelor şi proceselor studiate la un anumit moment dat. Modalităţile concrete de atribuire a valorilor sunt clasificate în niveluri de măsură (sau tipuri de scală): nominal, ordinal, de interval şi de rapoarte. Aceste niveluri de măsuri se definesc în funcţie de transformările permise, pentru a se păstra relaţiile dintre valorile atribuite şi caracteristicile măsurate.

49

Conceptul de variabilă. Tipuri de variabile Pentru cercetătorul din ştiinţele sociale realizarea unei bune măsurări înseamnă surprinderea variaţiilor unei variabile definite operaţional. Măsurarea necesită identificarea variabilelor. Variabila este conceptul utilizat pentru a desemna ceva care variază. O consecinţă a acestei definiţii este că termenul poate fi aplicat oricărui lucru care este măsurat într-o cercetare ştiinţifică. Revenind la exemplul anterior operaţionalizării conceptului „integrarea studenţilor în viaţa universitară”, măsurile obţinute prin aplicarea indicatorilor identificaţi, constituie în ele însele variabile – „la câte dintre cursurile din săptămâna anterioară a lipsit” sau „câte lucrări ştiinţifice a prezentat la reuniunile ştiinţifice organizate în universitate în ultimul an”. Din aceşti indicatori se pot construi scoruri ale integrării pe dimensiunile identificate deja. Aceste scoruri sunt corespunzătoare altor variabile. Iar din scorurile astfel obţinute pe dimensiuni, se poate construi în final un scor general al integrării studenţilor în viaţa universitară, care constituie şi el o variabilă.

Tipuri de variabile Maniera în care este realizată măsurarea depinde de posibilitatea variaţiei caracteristicilor măsurate. Unele dintre caracteristicile studiate, de tip atributiv le-am denumit – au un număr de variante strict definite, fără valori intermediare, precum în cazul sexului sau al apartenenţei religioase. În aceste cazuri, nu sunt foarte multe opţiuni în ceea ce priveşte strategia de măsurare. Alte caracteristici, cele de tip variabil, pot fi cuantificate în mai multe feluri. Aţi aflat deja, probabil, că vârsta este cuantificată pe intervale (18-25; 26-35 etc.) ori pe valori întregi (19 ani, 57 etc.). O altă problemă priveşte valorile amplitudinea scalei care depinde de cele mai multe ori de variabilitatea caracteristicii însăşi. Dacă se apreciază satisfacţia faţă de un produs, valorile extreme de pe scală pot fi, foarte bine, „foarte mulţumit” şi „foarte nemulţumit”. Adeseori, din motive care derivă din caracteristicile populaţiei investigate, renunţăm la porţiuni ale scalei: când se măsoară vârsta în sondajele preelectorale, scala de măsurare a vârstei începe bineînţeles de la 18 ani. Uneori însă detaliile de acest gen devin mai subtile: unde se termină scala religiozităţii, la „deloc religios” sau la „antireligios”? În asemenea cazuri, deciziile cercetătorului depind de obiectivele cercetării sale. Există două tipuri generale de variabile: categorice şi numerice

Variabile categorice O variabilă categorică (alţii le-ar denumi categoriale) este alcătuită dintr-un set de atribute care formează categorii dar nu reprezintă o măsurare numerică sau o scală. Spre exemplu, ocupaţia, religia, sexul, naţionalitatea sunt variabile categorice, alcătuite din categorii (ortodox, catolic, greco-catolic, reformat etc. – în cazul religiei). Între aceste categorii nu există nici o relaţie matematică. Valorile pe care le iau unităţile de analiză în raport cu aceste caracteristici trebuie să satisfacă două cerinţe:

- să fie exclusive reciproc – adică să fie distincte una de alta – nici un subiect nu poate fi clasificat simultan în mai multe categorii ale variabilei (un individ nu

50

poate fi în acelaşi timp şi catolic şi ortodox, ori bărbat şi femeie simultan, deşi aici se mai poate discuta...);

- să fie exhaustive – categoriile trebuie să acopere toate formele posibile pe care le poate lua o variabilă (dacă se înregistrează apartenenţa religioasă a subiecţilor, cel care uită de cultele neo-protestante are o problemă). În cazul variabilelor cu multe categorii aplicabile unui număr redus dintre subiecţi, problema se poate rezolva prin utilizarea variantei „alta”.

Pentru a folosi variabile categorice în analize cantitative, categoriilor li se atribuie uzual coduri numerice (Bărbat – 1, Femeie – 2). Folosirea simbolurilor numerice nu înseamnă că ele semnifică cantităţi, care ar putea să fie manipulate matematic. La fel de bine (dar supărător pentru programele de calculator) se pot utiliza litere pentru a desemna categoriile respective (Bărbat – B; Femeie – F), având în vedere că singurele statistici care se pot aplica acestor variabile sunt distribuţiile de frecvenţă şi calculul frecvenţelor relative (procente etc.).

Variabile numerice Variabilele numerice sunt alcătuite din unităţi reprezentate de numere care au semnificaţie matematică. De exemplu, rezultatele testelor de inteligenţă, ale testelor de personalitate, sau măsura creşterii economice exprimată în spor a produsului intern brut reprezintă nu doar etichete ci şi valori care pot fi manipulate prin proceduri matematice. Numerele utilizate pentru măsurarea variabilelor numerice pot fi discrete sau continue. În cazul variabilelor numerice discrete valorile nu pot fi fracţionate la infinit în unităţi din ce în ce mai mici (numărul de copii trebuie să fie un număr natural – este imposibil ca numărul de copii să fie 3,75). Situaţia opusă este valabilă în cazul variabilelor numerice continue – vârsta, greutatea, viteza de deplasare a pietonilor în centru sau tensiunea arterială pot fi exprimate în unităţi oricât de mici. Niveluri de măsură În ştiinţele sociale au fost subliniate patru tipuri de scale de măsură a variabilelor. Două sunt corespunzătoare variabilelor categorice, celelalte două variabilelor numerice). Aceste niveluri de măsură cum mai sunt ele denumite sunt folositoare pentru clasificarea şi etichetarea variabilelor într-un studiu, ca şi pentru elaborarea întrebărilor dintr-un studiu. Mai mult, cunoscând tipul de variabile pe care îl avem, ştim ce fel de analize cantitative pot fi aplicate setului de date de care dispunem. Variabile categorice

Măsurarea nominală O variabilă cu un nivel nominal de măsurare constă într-un set distinct de categorii între care nu există nici o relaţie de ordine. De exemplu, între categoriile variabilei sex – bărbat şi femeie – nu există nici o relaţie de ordine, ce să mai vorbim despre relaţii cantitative. Multe dintre variabilele care intervin cel mai frecvent în analiza sociologică sunt de tip nominal ceea (sex, naţionalitate, religie), ceea ce solicită din partea sociologului stăpânirea procedurilor statistice specifice acestui nivel de măsurarea.

51

Măsurarea ordinală Variabilele care au două sau mai multe categorii între care există o ordine inerentă sunt măsurate la nivel ordinal. Spre exemplu, variabila „clasă socială”, aşa cum este cuantificată în studiile occidentale este măsurată la nivel ordinal, având trei (uneori mai multe) categorii între care există o ordine evidentă: „clasa de jos” (lower class), „clasa mijlocie” (middle class), şi clasa superioară (upper class). Cele mai comune forme de variabile ordinale sunt itemii de atitudine faţă de care se evaluază acordul subiecţilor. Spre exemplu, pentru a se aprecia satisfacţia faţă de existenţa de zi cu zi – indicator subiectiv al calităţii vieţii – se poate folosi itemul: Cât de mulţumit sunteţi de viaţa dumneavoastră? Faţă de care subiectul poate alege una dintre variantele de mai jos: 1. foarte mulţumit 2. mulţumit 3. nici mulţumit, nici nemulţumit 4. nemulţumit 5. foarte nemulţumit Cifrele care constituie codurile variantelor de răspuns nu au nici o legătură cu relaţiile cantitative dintre aceste categorii. Ştim că „mulţumit” înseamnă mai puţin mulţumit decât „foarte mulţumit”, dar nu ştim cu cât este, în cazuri concrete, satisfacţia celor care aleg varianta „foarte mulţumit” mai mare decât a celor care aleg „mulţumit”. Cu toate acestea, în multe dintre cercetări, mai ales când acest gen de cuantificare este utilizat în construcţia scalelor de atitudine, variantelor de răspuns la itemii de acest gen li se atribuie valori cantitative, cu ajutorul cărora se calculează scoruri generale. Variabile continue (numerice)

Măsurarea pe scală de intervale Atunci când manifestările unui fenomen pot fi descrise cu numere, iar între diferitele valori se pot face afirmaţii nu doar în ceea ce priveşte ordinea lor, dar şi în ceea ce priveşte distanţa dintre diferitele valori, avem o măsurare pe scală de intervale. Faţă de măsurările convenţionale pe scală continuă, utilizate în fizică, de exemplu, singura deosebire constă în absenţa unei origini naturale a scalei. Un exemplu clasic de acest tip de variabilă este scala Celsius a temperaturii, al cărui 0 este unul convenţional. Din această cauză se pot face afirmaţii relative la diferenţele de temperatură dintre diferitele puncte de pe scală dar nu pot fi făcute afirmaţii referitoare la rapoartele dintre diferitele puncte ale scalei. Astfel, dacă la Oradea sunt 20 de grade Celsius, iar la Cluj sunt 10, nu putem spune că la Oradea este de două ori mai cald decât la Cluj. În schimb, dacă în acelaşi moment, la Cairo sunt 30 de grade Celsius (am ales Cairo pentru a da o notă de realism exemplului) se poate spune că diferenţa de temperatură dintre Cluj şi Cairo este de două ori mai mare decât diferenţa de temperatură dintre Oradea şi Cairo. Majoritatea scorurilor rezultate din aplicarea de teste sunt de acest tip. Coeficientul de inteligenţă este de acest tip – dacă cineva obţine 0 puncte la un astfel de test, nu putem spune că are 0 inteligenţă! La fel este şi în cazul scorurilor la teste de atitudine: chiar dacă scorul persoanei A la un test de alienare în muncă este de doup ori mai mare

52

decât cel obţinut de o persoană B, e greu de afirmat că A este de două ori mai alienat în muncă decât B.

Măsurarea pe scală de rapoarte Scalele de rapoarte deţin toate calităţile măsurilor descrise mai sus şi, în plus, au şi zero absolut. Revenind la exemplul anterior, temperatura este măsurată la nivel de rapoarte pe scala Kelvin, al cărui 0 este unul natural. Variabile măsurate la nivel de rapoarte sunt venitul sau vârsta. Observăm că venitul este o variabilă discretă în timp ce vârsta este una continuă. Vârsta poate fi divizată la infinit (ani, luni, zile, ore, minute, secunde, etc.) în timp ce venitul poate fi divizat doar în bani (strict teoretic, azi 28 nov. 2000 de fapt doar în multiplii de 10? Lei)

Relaţia dintre tipurile de variabile, niveluri de măsură şi procedurile statistice aplicabile:

Vatiabile Categorice Numerice

Scală Nominală Ordinală Intervale Rapoarte

Statistică Non.parametrică Parametrică

Proceduri statistice -distribuţii de frecvenţă - indicatori de poziţie şi de

împrăştiere

- asociere - corelaţie, regresie

- log-liniară - regresie multiplă

- analiză de corespondenţă

Calitatea măsurărilor Analiza modului în care cercetătorul studiază în mod adecvat un anumit domeniu, şi dacă rezultatele sale prezintă încredere se face prin analiza validităţii şi a fidelităţii. Validitatea Analiza validităţii: dacă instrumentul de cercetare surprinde ceea ce am definit. „Măsor eu în realitate ceea ce cred eu că măsor?”. Scala F a autoritarismului a fost contestată adeseori. Atunci când se măsoară conceptele abstracte, chestiunea validităţii este critică. Validitatea unei măsurări depinde de corespondenţa dintre concept şi indicatorii empirici care se presupune că o măsoară.

53

Validitatea de conţinut Validitatea de conţinut: gradul în care indicatorii măsoară ceea ce se presupune că măsoară. Evaluarea validităţii de conţinut se realizează prin analiza critică a operaţionalizării conceptelor. Modalităţi de analiza validităţii de conţinut

- Evaluarea validităţii aparente (face validity), sau a validităţii „de fotoliu” – în care se apreciază, prin compararea indicatorilor cu semnificaţia conceptului de operaţionalizat, dacă indicatorii se referă la acel concept. Uneori, un instrument de cercetare pare a trebui să se refere direct la ceea ce se cere a se măsura, chiar dacă alte instrumente, mai subtil legate de conceptul de măsurat, măsoară mai bine respectivul concept. De pildă, la testarea pentru ocuparea unui post, pare necesar ca unele întrebări să se refere direct la sarcinile specifice postului, deşi alte întrebări, indirect legate de caracteristicile postului pot indica mai bine dacă persoana este adecvată solicitărilor respectivului loc de muncă. Validitatea aparentă nu este, însă, o măsură suficientă a validităţii de conţinut a unei măsurători.

- Analiza măsurii în care indicatorii empirici acoperă în întregime domeniul de semnificaţii conceptului care este studiat. Un exemplu simplu este cel al testelor de cunoştinţe – un astfel de test valid din punctul de vedere al conţinutului este cel care cuprinde întrebări din toate părţile respectivei discipline, fără a supralicita nejustificat anumite tematici. Pentru a obţine validitatea de conţinut este de preferat, atunci când se dezvoltă teste, să se creeze un număr de itemi mai mare pentru fiecare dintre domeniile conceptului de măsurat, fiind mai uşor să se renunţe la itemi ulterior, decât să se adauge itemi, odată ce testul a fost dezvoltat.

- Analiza consistenţei interne (omogenităţii interne) a setului de indicatori prin care este cercetat un anumit fenomen social;

- Compararea rezultatelor cercetării cu grupul martor, alcătuit din persoane considerate reprezentative pentru domeniul studiat (dacă, spre exemplu, dorim se evaluăm o scală a permisivităţii sexuale, comparăm relaţiile dintre indicatori – itemii scalei – aşa cum au reieşit ele din scalare, cu atitudinile exprimate de persoane cunoscute ca intolerante sau/ şi tolerante din punct de vedere sexual;

Validitatea predictivă (externă, bazată pe criteriu, ecologică) Validitatea predictivă, externă: gradul în care măsurătorile efectuate permit observarea relaţiilor cu alte măsurători, ca şi prognozarea evoluţiei viitoare a fenomenelor cercetate.

Validitatea de construct Validitatea de construct: se referă la factorii explicativi ai unui anumit rezultat obţinut prin măsurare

54

Fidelitatea Definirea fidelităţii Tipuri de erori de măsurarea: aleatoare şi sistematice Problema fidelităţii

- încredere - stabilitatea

Aprecierea fidelităţii presupune luarea în considerare doar a erorilor aleatoare.

Modalităţi de evaluare a fidelităţii:

fidelitatea repetitivă (test-retest) – măsurarea stabilităţii

fidelitatea – măsurarea echivalenţei

înjumătăţirea instrumentului de cercetare – split – half Problema fidelităţii cercetătorilor şi soluţii la această problemă Relaţia dintre fidelitate şi validitate Între fidelitate şi validitate există o anumită tensiune. Aceasta rezultă din faptul că majoritatea constructelor sociologice sunt pline de semnificaţii – s-au scris biblioteci întregi despre anomie sau despre alienare – semnificaţii de care se face abstracţie atunci când se propune o anumită operaţionalizare cât mai fidelă a respectivului concept. Evident, conceptul de anomie nu se reduce la cei 5 itemi din scala lui Srole. Ştiinţa trebuie însă să producă măsurători de încredere, obiectiv pentru care se poate sacrifica mult din extensiunea termenilor măsuraţi. Dacă nu sunteţi convinşi de modul în care trebuie să măsuraţi un anumit concept, măsuraţi-l în mai multe feluri diferite. Dacă noţiunea are mai multe dimensiuni, măsuraţi-le pe toate. Mai presus de orice, nu uitaţi că termenii nu au altă semnificaţie decât cea pe care le-o dăm noi. Autoritarismul Autoritarismul este un concept dezvoltat în ştiinţele sociale pentru a exprima atracţia faţă de ideile antidemocratice. Conceptul a fost formulat de membri ai Institutului pentru Cercetări Sociale de la Frankfurt, fondat în 1923. Forţaţi să se exileze în 1933 ca urmare a ascensiunii la putere a lui Hitler, ei şi-au continuat cercetările în Statele Unite la Universitatea Columbia (New York) şi la Universitatea Berkeley. Eforutile lor au dus la o serie de studii privind prejudecata (antisemitismul şi etnocentrismul) conduse de Theodor Adorno împreună cu psihologi şi sociologi americani, studii publicate în celebra lucrare The Authoritarian Personality (1950). Judecând atitudini care exprimă prejudecăţi precum antisemitismul şi etnocentrismul (tendinţa dogmatică de a glorifica propriul grup şi de a ataca alte grupuri), autorii au considerat că descoperă trăsături comune în toate diferitele tipurid e prejudecată studiate: o credinţă mai generală, indiscutabilă, în autoritate, căreia i-au dat numele de autoritarism.

55

Autorii au definit nouă dimensiuni ale autoritarismului. Definirea acestor dimensiuni a implicat abordarea unei întregi serii de atitudini care pot fi asociate cu conceptul şi examinarea relaţiilor lor reciproce. Acest proces i-ar fi ajutat pe cercetători să stabilească o definiţie operaţională satisfăcătoare a autoritarismului care s-ar fi potrivt logic conceptuli abstract. Dimensiuni:

1. Convenţionalism: aderenţă rigidă la valori rigide ale clasei mijlocii; 2. Supunere autoritară: atitudine supusă, necritică faţă de autorităţile morale

idealizate ale grupului; 3. Agresiune autoritară: tendinţa de a urmări şi condamna, respinge şi pedepsi

persoanele care violează valorile convenţionale; 4. Anti-introspecţiune: opoziţie faţă de subiectiv, imaginativ sau tandreţe; 5. Superstiţie şi stereotipie: credinţa în determinanţii mistici ai destinului

individual; înclinaţia de a gândi în categorii rigide; 6. Putere şi forţă: preocupare cu dimensiuni precum dominaţia-supunerea,

slăbiciunea-putere, conducător-discipoli (follower); identificarea cu figurile puternice; sublinierea atributelor convenţionale ale ego-ului; afirmare exagerată a puterii şi forţei;

7. Distructivitate şi cinism: demonizare generală, ostilitate faţă de tot ce este uman;

8. Proiectivitate: dispoziţia de a crede că în lume se întâmplă fenomene sălbatice şi periculoase; proiectarea impulsurilor emoţionale inconştiente;

9. Sex: preocupare exagerată faţă de evenimentele sexuale. Măsurarea dimensunilor s-a făcut cu scale: pentru fiecare dintre aceste dimensiuni au fost formulate propoziţii care exprimă atitudinile corespunzătoare dimensiunii, iar subiecţii pot să-şi exprime gradul de acord sau de dezacord cu aceste propoziţii. Ex. Tinerii au uneori idei rebele, dar odată cu maturizarea lor ei trebuie să le depăşească şi să se aşeze la locul lor – corespunde dimensiunii supunere autoritară Ori O persoană care are obiceiuri proaste, nu se poate aştepta să se înţeleagă cu oamenii decenţi – corespunde dimensiunii convenţinalism. Baker 1994, 118-119 Conceptualizări Anomia Cercetând contextele în care se produc sinuciderile, Durkheim concluzionează, după descrierea actului suicidar ca unul suprem individualistic şi egoist, ca fiind asociat cu măsura în care regulile sociale sunt clare şi stabile. În perioade de schimbare socială individul trebuie să facă faţă adeseori unor incertitudini grave privind aşteptările societăţii. Asemenea situaţii cauzează confuzie, anxietate şi chiar auto-distrugere. Pentru a descrie această situaţie societală de lipsă de norme, Durkheim a folosit conceptul de anomie.

56

Cuvântul nu a fost inventat de Durkheim. În franceză şi germană el însemna fără lege. În engleză, fusese folosit cu trei secole înaintea lui Durkheim, cu sensul de dipreţ faţă de legea divină. Durkheim a creat conceptul ştiinţific de anomie. În deceniile care au urmat mulţi sociologi au stabilit că anomia este un concept folositor. R. K. Merton, într-un articol intitulat „Structură socială şi anomie” (1938), a concluzionat că anomia rezultă dintr-o disparitate între scopurile şi mijloacele prescrise de o societate. Succesul financiar este, de exemplu, un scop larg împărtăşit de majoritatea membrilor societăţii noastre, cu toate aceastea nu toţi indivizii au resursele pentru a atinge acest scop prin mijloace acceptabile. O concentrare pe scopul în sine produce lipsa de normativitate (normlessness), deoarece cei care nu au acces la căile tradiţionale de a realiza scopul vor încerca să-l realizeze prin mijloace ilegale. Discuţia lui Merton poate fi considerată, deci, o conceptualizare avansată a anomiei. Atât Durkheim, cât şi Merton au folosit termenul cu referire la societăţi. Dar alţii au folosit conceptul pentru a descrie indivizi. La 20 de ani după Merton, Elwin Powell (1958) oferă următoare conceptualizare a anomiei: „Atunci când scopurile acţiunii devin contradictorii, inaccesibile sau nesemnificative, apare o situaţie de anomie. Caracterizată de o pierdere generală a orientării şi acompaniată de sentimente de „goliciune” şi apatie, anomia poate fi concepută pur şi simplu ca lipsă de sens.” Powell a sugerat că există două tipuri diferite de anomie şi a investigat modalităţile în care diferite experienţe profesionale pot determina aceste feluri de anomie şi generează, poate, sinucidere. Powell nu a măsurat însă anomia, ci doar a furnizat o conceptualizare avansată. Mulţi cercetători au propus definiţii operaţionale ale anomiei dar realizarea lui Leo Srole (1956) stă deasupra tuturor. Aceasta constă în cinci itemi de chestionar care oferă o bună măsură a anomiei:

1. Contrar părerii generale, majoritatea oamenilor obişnuiţi o duc din ce în ce mai rău.

2. Nu este corect să aduci copii pe lume având în vedere perspectivele de viitor. 3. În zilele noastre e bine să trăieşti pentru ziua de azi şi să laşi viitorul să se

rezolve singur. 4. În aceste zile, o persoană nu poate să ştie la ce să se aştepte. 5. Nu are nici un sens să apelezi la demnitari deoarece pe ei nu îi interesează

problemele oamenilor obişnuiţi.

57

Scalarea

Definirea scalării Definiţie: modalitate specifică de descriere cantitativă, constând în redarea intensităţii de manifestare a diferitelor proprietăţi ale fenomenelor sociale şi psihosociale. Scalarea este, înainte de toate o modalitate de cuantificare. Ea se realizează prin ordonarea proprietăţilor pe un anumit continuu, pe un spaţiu liniar unidimensional. Scalarea este posibilă doar când fenomenele cercetate au una sau mai multe proprietăţi ce se ordonează în funcţie de gradul de intensitate. Exemple: opinii, atitudini, convingeri, satisfacţii etc. Scalarea se aplică unor fenomene simple dar şi unor fenomene complexe. În cazul fenomenelor simple scalarea se poate realiza intuitiv (etapă simplă a procesului de operaţionalizare); în schimb, în cazul unor concepte mai complexe (constructe) scalarea devine mai complexă, şi presupune trecerea prin anumite etape. Ex. Cum elaborăm un instrument de măsurare a permisivităţii sexuale?

Urmează conceptualizării

Elementele scalării, sunt aceleaşi ca ale oricărui proces de măsurare:

Fenomenul care urmează să fie scalat – opinii, atitudini, convingeri, satisfacţii;

Scala – instrumentul de măsurare – o set de propoziţii – itemi – indicatori ai

domeniului măsurat o care exprimă un spaţiu unidimensional – de-a

lungul căruia sunt maracte grade de intensitate de la extrema „pozitivă” la cea „negativă”

o teoretic reprezintă un concept Reguli de atribuire a valorilor – prin care se stabileşte relaţia dintre domeniul investigat şi instrumentul de măsurare

Scale simple şi scale compuse Simple – un singur item – cu caracteristicile dispuse pe un continuum

58

Compuse – alcătuite din mai mulţi itemi care se referă la aceea şi dimensiune a fenomenului studiat. Cele mai multe scale compuse sunt alcătuite din mai multe scale simple.

Scalele simple

Scale simple clasificate în funcţie de utilizare În funcţie de utilizare pot fi clasificate în: - scale de ierarhizare: set de expresii verbale sau de

simboluri dispuse pe un continuum în funcţie de gradul de intensitate pe care îl exprimă. Cel mai frecvent sunt utilizate pentru înregistrarea opiniilor – surprinzându-se intensitatea cu care subiecţii sunt de acord sau nu cu fapte, concepţii, valori etc. Răspunsurile primite reprezintă evaluări şi nu constatări, precum în exemplul de mai jos:

Ex.: Consideraţi că aveţi cunoştinţe despre drepturile dvs. de protecţie socială? 1. da 2. nu 9. nu ştiu De cele mai multe ori, sunt necesare mai multe variante pentru a surprinde variabilitate fenomenului: Ex.: Cât de important este ca viitorii soţi să se iubească pentru întemeierea unei familii? 4 3 2 1 9 Foarte important

Important Puţin important

Foarte puţin important

Nu ştiu

De fiecare dată când este posibil, este recomandabil ca scala să nu fie doar dihotomică (cu două valori, DA/NU precum în exemplul anterior) pentru a înregistra diferitele intensităţi pe care evaluările subiecţilor le au. În exemplul anterior, este clar că subiecţii puteau avea răspunsuri mai nuanţate.

- scale de notare, evaluare – utilizate de persoane antrenate, instruite special, pentru a evalua cât mai obiectiv anumite fenomene, obiecte

Scalele simple clasificate după formă Forme de scale simple 1) Scale itemizate – valorilor de pe scală le corespund propoziţii (itemi):

59

Ex: a15 (N1,0)-cum apreciati veniturile actuale ale familiei dumneavoastra? 1. Nu ne ajung nici pentru strictul necesar 2. Ne ajung numai pentru strictul necesar 3. Ne ajung pentru unu trai decent, dar nu ne permitem cumpararea unor bunuri mai scumpe 4. Reusim sa cumparam si unele bunuri mai scumpe, dar cu restringeri in alte domenii 5. Reusim sa avem tot ce ne trebuie, fara sa ne restringem de la ceva 0. NS/NR 2) Scale de ordonare – în care subiecţii trebuie să ordoneze după importanţă sau alt criteriu, mai multe elemente formulate în scală: Ex.: Aranjaţi în ordinea descrescătoare a importanţei pentru ca un profesor să-şi facă datoria cu succes, următoarele caracteristici: Poziţie în

ierarhie Inteligenţă Erudiţie Motivaţie Creativitate 3) Scale grafice – simulează un nivel numeric de măsură (doar simulează)

- segment de dreaptă orientat - scale pe care se delimitează gradele de

intensitate, în număr impar sau par De cele mai multe ori, lipseşte segmentul şi apar doar valorile. Oricum, în majoritatea cazurilor se înregistrează doar valorile prestabilite de pe scală. Ex.: a14 (N1,0)- cum credeti ca veti trai peste un an? 1. mult mai bine 2. ceva mai bine 3. aproximativ la fel 4. ceva mai prost 5. mult mai prost 0. nu stiu/ nu pot aprecia Numărul de valori de pe scală poate varia (sunt diferite şcoli de gândire) – 4, 5, 7, 10. Par – impar? Este o altă dilemă din pentru care nu s-au găsit soluţii definitive. Scale tip Likert

60

Scale de notare – formele de prezentare a scalelor de notare sunt similare cu cele ale scalelor de ierarhizare: itemizate, de ordonare sau grafice. Datorită diferitelor erori care pot interveni în notare, este recomandabil ca notarea să se realizeze de mai mulţi evaluatori şi pe mai multe criterii de evaluare. Din combinarea notelor provenite de la mai mulţi codificatori, pe mai multe criterii obţinem evaluări mai valide şi mai fidele.

Scale compuse Se folosesc tot pentru măsurări unidimensionale ale unor concepte latente (de obicei atitudini), când un item (indicator) nu este suficient. Valorile înregistrate pe fiecare item sunt combinate pentru a obţine o valoare generală, care descrie unitatea de înregistrare din punctul de vedere al caracteristicii măsurate. În cele mai frecvente cazuri scalele măsoară atitudini – scale de atitudine: combină mai mulţi indicatori empirici ai unei variabile într-o singură măsură.

Definiţia atitudinii Ce este o atitudine? Din multele definiţii disponibile o prezint pe cea clasică, a lui Rokeach, potrivit căruia atitudinea este un construct care reflectă „o organizare relativ stabilă a credinţelor unei persoane în jurul unui obiect sau unei situaţii, predispunând persoana să răspundă acestor situaţii sau obiecte într-o manieră preferenţială.” (apud Emmert, Barkker 1989, p.137) Ex. Scala religiozităţii: este un chestionar cuprinzând mai multe întrebări privind comportamentul şi atitudinile religioase, care constituie indicatori ai dimensiunilor religiozităţii. Din considerente de validitate, fiecare dimensiune este operaţionalizată cu mai mulţi indicatori. Pe baza răspunsurilor primite se poate calcula ptr. fiecare subiect un scor al religiozităţii. Motive ptr. utilizarea scalelor:

1) În cazul conceptelor complexe (alienare, prejudecată, etc.) este dificilă măsurarea printr-un singur indicator;

2) Adeseori sunt preferate măsurări mai rafinate ordinale decât măsurile cu câteva valori ale scalelor simple;

61

3) Scalele sunt instrumente eficiente pentru analiza datelor:

Ideea de scală e eficientă pentru reducerea datelor (în locul mai multor variabile – indicatorii din scală – avem o singură cifră, care exprimă, se presupune o variabilă latentă care determină variaţiile indicatorilor)

Problemele cele mai importante: - corecta definire a conceptului latent - surprinderea variabilei latente prin intermediul indicatorilor empirici

Tipuri de scale compuse Se recunosc două mari categorii de scale:

1) cele în care itemii din chestionar corespund unor valori diferite – poartă denumirea generică de scale

2) itemii din chestionar nu sunt cuantificaţi diferit (vezi mai jos scalele de tip Likert) – măsurare index

Diferenţa dintre cele două tipuri de scale– folie din Babbie

Scala Thurstone (metoda intervalelor aparent egale) Set de 11-30 de propoziţii, fiecărei propoziţii fiindu-i corespunzătoare o valoare de pe continuumul pe care este măsurată atitudinea. Subiectul trebuie să exprime acordul sau dezacordul faţă de aceste propoziţii. Scorul subiectului este dat de propoziţia cu cel mai mare scor care a fost acceptată. Elaborarea şi aplicarea scalei. Unui număr destul de mare (>300) de judecători (persoane competente) li se cere să atribuie valori, de la 1 la 11 sau 13, unui set de propoziţii (în jur de 100) care ar constitui indicatori ai unei anumite atitudini – de exemplu. Valorile ar arăta intensitatea atitudinii indicate de respectivele propoziţii. Cercetătorul selectează în scala finală un număr de itemi care acoperă relativ uniform întreg continuumul scalei şi asupra cărora evaluările judecătorilor nu au fost contradictorii, valoarea pe scală a itemilor selectaţi fiind calculată pe baza aprecierilor formulate de judecători. Se înţelege că se elimină itemii care au produs evaluări contradictorii şi cei redundanţi.

62

Itemii vor fi prezentaţi în scală în ordinea crescătoare a valorilor lor. Se presupune, astfel, că un subiect care a ales acceptat itemul cu valoare 6, a acceptat şi itemii cu valori mai mici. Dacă nu a acceptat itemul cu valoarea 7, se presupune că a respins şi itemii cu valorile 8, 9 ...etc. Scalele Thurstone sunt rar aplicate mai ales datorită cantităţii mari de muncă pe care o presupune elaborarea scalei. O altă critică ce i se aduce derivă din dependenţa scalei de opinia judecătorilor (subiectivitate...) Exemplu de astfel de scală: Chelcea, Mărgineanu, Cauc 1998, p.319 Alte scale de acest tip: Scale cumulative. Prima scală de acest tip a fost „Scala distanţei sociale (Bogardus)” Itemii sunt astfel ordonaţi încât un subiect care răspunde favorabil la un item situat pe un anumit punct de pe continuum va răspunde favorabil la toţi itemii aflaţi sub acel punct de pe scala respectivă. Scala Guttman

Scalele sumative – scala Likert (măsurarea index) Etape de elaborare

1) Colectarea propoziţiilor – a itemilor, într-un număr mare, care trebuie să respecte cerinţele de mai jos, fiind necesar, în plus, ca formularea itemilor să fie de aşa natură încât aproximativ jumătate dintre itemi să fie pozitivi faţă de obiectul atitudinii iar cealaltă jumătate să fie negativi. Cele două categorii de itemi trebuie distibuiţi aleatoriu în chestionar.

Selecţia itemilor în scală

Likert a formulat câteva cerinţe cărora trebuie să fie subordonată selectarea itemilor în scală:

- să se refere la aceeaşi caracteristică - să aparţină aceluiaşi continuum şi să fie

distribuiţi de-a lungul întregului continuum - să aibă putere de discriminare între indivizii

situaţi la puncte diferite pe scală - să se introducă în cercetare un număr mai mare de

itemi decât numărul itemilor selectaţi în scala finală

63

- formularea itemilor să respecte toate cerinţele din cazul itemilor de chestionar – să fie clară, concisă, să se evite dubla negaţie;

- În cazul scalelor de atitudine, itemii să se refere la situaţii de dorit nu la situaţii concrete, pentru ca atitudinea să se exprime dincolo de constrângerile factuale;

Alte cerinţe: - validitatea aparentă (face validity), validitatea externă a itemilor; itemii trebuie să fie legaţi între ei (o persoană care merge des la biserică se va ruga mai des decât una care nu frecventează locaşul de cult – totuşi, relaţiile dintre indicatori nu sunt perfecte)

2) Formatarea propoziţiilor: fiecărei propoziţii i se ataşează o scală grafică, recomandabil cu 5 valori (dar pot fi şi 7 ori 9 – dacă subiecţii au atitudini bine conturate se pare că este mai bine să se utilizeze scale mai lungi).

3) Administrarea scalei – fiecare subiect este solicitat să enunţe măsura în care este de acord cu propoziţiile din scală. Se atribuie valoarea minimă – 1, pentru dezacordul maxim şi valoarea maximă pentru acordul maxim. Trebuie ţinut cont de faptul că răspunsurile subiecţilor (atitudinile, opiniile) sunt dependente de grupul din care face parte. Evaluarea răspunsurilor sale – ca urmarea o procedeelor definite mai jos – analiza de itemi şi scalare - are sens doar în raport cu răspunsurile culese din grupul din care face parte.

Ex. Gândiţi-vă la aplicarea la liceul Gojdu a unei scale de religiozitate construită pe baza răspunsurilor studenţilor de la Teologie... 4) Atribuirea de scoruri – Se calculează scoruri ale

indivizilor vis-a-vis de atitudinea respectivă, folosind toţi itemii. Datorită modului de formulare a întrebărilor, valorile de pe scala grafică a jumătate dintre itemi trebuiesc inversate, a.î. 1 să semnifice atitudine cea mai nefavorabilă obiectului atitudinii, iar valoarea maximă, (5, 7 ori 9) atitudinea cea mai favorabilă. Valorile obţinute prin administrarea scalei se adună iar scorul este împărţit la numărul de itemi – obţinându-se un scor mediu. Această calculare de scoruri este necesară pentru analiza de itemi prin alte procedee decât analiza factorială.

64

5) Analiza de itemi – a cărei finalitate este selectarea itemilor pentru calcularea scorurilor finale. O cale bună este corelarea fiecărui item cu scorul total calculat în faza anterioară. Itemii care corelează puternic cu scorul total sunt păstraţi în scala finală. Semnul coeficientului de corelaţie ne va arăta şi dacă atribuirea valorilor s-a făcut corect (dacă un item corelează puternic negativ cu scorul total, este clar că valorile de pe scala itemului respectiv trebuiesc inversate). Cea mai bună procedură este analiza factorială. Pe baza analizei factoriale se stabilesc itemii care indică cel mai bine variabila latentă care se presupune a fi măsurată.

Analiza factorială poartă chiar denumirea de analiza variabilelor latente. Variaţia itemilor din setul din chestionarul iniţial este explicată printr-un număr mai mic de variabile „latente” – ascunse - care ar sta în spatele răspunsurilor la întrebările concrete. Dacă am nimerit bine indicatorii, întrebările noastre vor fi explicate în mare măsură de un singur astfel de factor – care ar corespunde, prin urmare, tocmai atitudinii pe care încercăm să o măsurăm. Oricum, se elimină din scală itemii care nu au corelaţii mari cu factorul principal. În final, trebuiesc păstrate în jur de 20-25 de itemi. Calcularea scorurilor finale se va face la fel ca şi în cazul scorului total intermediar, folosindu-se doar itemii păstraţi după analiza de itemi. Fidelitatea şi validitatea scalelor Likert Discuţia priveşte mai ales compararea scalelor Likert cu scalele Thurstone. Mai mulţi cercetători au experimentat construirea unor scale utilizând ambele proceduri (Emmert, Barker; 1989, p.146) şi au constatat că scalele elaborate prin procedura lui Likert au o fidelitate similară cu cele construite prin metoda, mult mai laborioasă, a intervalelor aparent egale. Pentru a obţine măsurări cât mai fidele şi valide a atitudinilor prin scale de tip Likert este necesar ca:

- scalarea să realizeze pe aceeaşi populaţie căreia i se aplică scala în final

- să se aplice cu stricteţe tehnicile de analiză a itemilor.

Exemplu de scalare tip Likert Exemplul de mai jos este preluat dintr-o cercetare realizată de Catedra de Sociologie pe un eşantion stratificat aleator de 880 persoane în vârstă de peste 18

65

ani. Itemii din scala iniţială nu au respectat condiţia lui Likert privind formularea a jumătate dintre itemi de o manieră negativă. De asemenea, veţi observa că numărul iniţial al itemilor, la fel ca şi cel final, este mai mic decât cel recomandat de Likert. Dincolo de aceste probleme ceea ce contează este fidelitatea şi validitatea scalelor. Indicii de fidelitate sunt satisfăcători, iar scalele sunt OK din punctul de vedere al validităţii aparente, de conţinut, externe şi de construct, cum reiese mai ales din lectura materialului „Atitudinea faţă de avorturi” a subsemnatului, care urmează să apară în curând într-un volum. Exemplul de mai jos trebuie înţeles strict ca exemplu. Probabil că Likert ar fi foarte nervos să-l vadă, nerespectând multe dintre recomandările sale. În literatura de specialitate se mai discută dacă scalele care doar mimează modalitatea de elaborare recomandată de Likert (de care diferă d.p.v. al numărului de itemi, al valorilor de pe scalele grafice, a formultării itemilor etc.) pot sau nu pot să fie denumite scale Likert. Aşa cum am precizat contează mai ales validitatea şi fidelitatea măsurătorilor realizate cu aceste scale.

Scala atitudinilor sexuale Scala în sine, care conţine 14 itemi (excluzând întrebarea referitoare la avorturi) are o fidelitate satisfăcătoare (alpha=0,78). Datorită necesităţilor studiului nostru, cât şi scăzutei utilităţi a scalei în sine pentru investigaţiile care urmează, ne putem permite să nu introducem în măsurările cu această scală itemul referitor la avorturi. Corelaţiile dintre itemi ne sugerează însă că itemii nu constituie o scală unidimensională. De altfel, o simplă lectură a propoziţiilor trimite imediat la mai multe aspecte distincte care descriu atitudinile referitoare la viaţa de familie şi sexualitate în contextul unei societăţi în schimbare. Pentru a depista aceste dimensiuni am folosit analiza factorială, prin metoda componentelor principale, rotaţia Varimax. Am extras patru factori care explică 56,8% din varianţa itemilor introduşi în analiză. Prezentăm mai jos itemii, în ordinea lor originală, marcând şi factorii cu care au corelaţii mai mari de 0,45. Tabel 1. Analiza factorială a scalelor de atitudine

5 Acesta este un prag convenţional pe care l-am socotit satisfăcător deoarece reuşeşte să includă fiecare item în cel puţin un factor.

66

Primul factor, care explică aproape o treime din variaţia tuturor itemilor se referă, în mod evident, la permisivitatea sexuală. Acest aspect este cel mai bine ilustrat de faptul că cele mai mari corelaţii ale acestui factor sunt cu itemii referitori la accesul la produse mediatice (reviste, emisiuni de televiziune) cu conţinut sexual şi practicarea nudismului în ştrandurile şi plajele publice. Ceilalţi trei factori extraşi, cu importanţe similare, pot fi descrişi în felul următor: Factorul II: dimensiunea privitoare la organizarea familiei, cuprinde itemii care privesc funcţiile familiei şi pe cel despre casele de toleranţă care, în mod interesant nu este perceput ca fiind legat doar de chestiunea permisivităţii sexuale ci de cea a organizării şi funcţionării familiei. La fel, itemul care solicită opinii despre practicarea prostituţiei nu afectează măsurile permisivităţii sexuale, dar priveşte, în schimb, perspectiva despre familie. Factorul III: este unul clar rezervat problemei homosexualităţii, unul dintre puţinele subiecte conexe la tema sexualităţii care a ajuns să fie dezbătut public în ultima perioadă în România. Participarea itemului despre nudism la acest factor indică perceperea homosexualităţii ca o chestiune care priveşte nu drepturile individuale ci moravurile publice. Factorul IV: conţine itemi care fac trimitere la unele laturi ale dezvoltărilor recente („moderne”) din relaţiile dintre sexe cum ar fi concediul de paternitate. Am încercat elaborarea de scale separate corespunzătoare celor patru factori. Testând fidelitatea acestora, doar cea a permisivităţii sexuale şi a atitudinii privind homosexualitatea au depăşit pragul de 0,76. La calcularea scorului care descrie

6 Destul de interesant este că scala atitudinilor despre homosexualitate, compusă din doi itemi, are o fidelitate mai mare decât cea a permisivităţii sexuale, care conţine 6 itemi coeficienţii alpha fiind 0,76 şi, respectiv, 0,71.

Factori I II III IV Oamenii care fac sex pentru bani să fie pedepsiţi x Casele de toleranţă să fie permise prin lege x X Bărbaţii şi femeile se căsătoresc dar nu fac copii X Persoane de acelaşi sex se plimbă.. X Oricine să aibă acces la reviste care conţin imagini cu conţinut sexual clar

x

Persoane de acelaşi sex să se poată căsători X Oamenii să aibă relaţii sexuale în afara căsătoriei Bărbaţii şi femeile trăiesc o viaţă de familie fără să se căsătoreasca oficial

X

Tinerilor să li se facă educaţie sexuală încă din clasele 5-8 X X Bărbaţii care fac avansuri nedorite să fie pedepsiţi prin lege x Bărbaţii să poată cere concediu de îngrijire a copiilor la fel ca şi femeile

x

La televiziune să se prezinte imagini cu conţinut sexual clar x Oamenii să facă plajă complet dezbrăcaţi în ştrandurile şi/sau plajele publice

x X

Femeile să nască şi să aibă grijă de copii fără susţinerea unui bărbat

X

% din variaţie explicat de fiecare factor 28,9 10,7 9,3 7,7

67

atitudinea privind homosexualitatea am utilizat doar cei doi itemi referitori la practici homosexuale, excluzându-l pe cel despre nudism, ceea ce măreşte consistenţa măsurării (alpha=0,78). În ambele cazuri, scorurile mari indică toleranţă ridicată. Să remarcăm faptul că în cazul factorilor 2 şi 4, analiza itemilor care au încărcături puternice cu componentele respective sugerează existenţa unor structuri atitudinale concrete asociate respectivilor factori. Am văzut însă că scalele construite pe baza lor nu sunt fidele. Aici se sesizează relaţia dintre fidelitate şi validitate. Scalele respective nu sunt valide d.p.v. al conţinutului – avem insuficienţi indicatori – motiv pentru care şi măsurările sunt puţin consistente. Deci, atenţie! Scalarea

Definirea scalării Elementele scalării, Scale simple şi scale compuse

Scalele simple Scale simple clasificate în funcţie de utilizare Scalele simple clasificate după formă

Scale compuse Definiţia atitudinii Tipuri de scale compuse Scala Thurstone (metoda intervalelor aparent egale) Scalele sumative – scala Likert (măsurarea index) Exemplu de scalare tip Likert Scala atitudinilor sexuale

68

Anexă – model de proiect

ATITUDINEA FAŢĂ DE DESCENTRALIZAREA SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT PREUNIVERSITAR

proiect de cercetare Autor: Adi Hatos

Obiective Obiectivul concret al acestei cercetări este să demonstreze că atitudinea faţă de descentralizarea învăţământului este determinată de poziţia celor ce alcătuiesc sistemul educaţional românesc. Din punct de vedere teoretic, studiul va susţine poziţia conform căreia atitudinea constituie cel mai adesea o reflectare a intereselor poziţionalei.

Importanţa practică Prin demonstrarea caracterului latent conflictual al structurii sistemului de învăţământ, în raport cu atitudinea faţă de obiectivul descentralizării învăţământului, factorii de decizie vor fi în măsură să-şi reevalueze strategiile de reformă (dacă ele într-adevăr există) şi obiectivele reformelor care se anunţă. Modelul teoretic Formularea ipotezelor presupune câteva opţiuni paradigmatice relative la maniera de interpretare a organizaţiilor mari cum este şi sistemul de învăţământ. În România sunt populare două teorii referitoare la funcţionarea instituţiilor: teoria clasică a psihosociologiei organizaţionaleii - bază a “teoriei” manageriale moderne - şi teoria sistemelor. Ambele accentuează noţiuni precum echilibrul, coeziunea, integrarea, cultura, nevoi, motivaţii, satisfacţia muncii etc. De asemenea ambele teorii consideră conflictele ca aspecte patologice, disfuncţionale ale organizaţiilor. Este ignorat, astfel, aportul unor perspective de mare forţă pe care le vom denumi doar: paradigma politică şi cea criticăiii. În cazul acestor paradigme conflictul este acceptat ca fiind inerent unor structuri în care se manifestă inegalităţi de toate felurile. Astfel, rolul managerilor nu poate fi acela de a înlătura conflictele ci doar de a le manipula sau a le reduce pentru a asigura o cât mai adecvată îndeplinire a obiectivelor organizaţionale. Propoziţiile principale ale perspectivei politice asupra instituţiilor, la care aderăm de altfel, pot fi formulate astfel: • Conflictele sunt determinate de incongruenţa intereselor actorilor din cadrul

organizaţiei. • Interesul semnifică tendinţa de maximizare a unor aspecte precum venitul,

autonomia şi capacitatea de control (puterea), stima de sine şi prestigiul ş.a.m.d. • Intensitatea şi orientarea intereselor sunt datorate percepţiei rolului propriu şi

comparaţiilor pe care le fac indivizii în termeni de echitate (deprivare relativă, invidie etc.)

• Elementele de mai sus, inetresele şi caracteristicile lor sunt condiţionate de poziţiile (statusurile) actorilor.

• Fiecărui actor corespunzându-i mai multe statusuri, interesele individuale nu sunt omogene iar conflictele sunt diversificate şi adeseori difuze.

• Diferenţele de status cele mai relevante în generarea de conflicte sunt cele care rezultă din structura organizatorică a instituţiei (ierarhia), cele determinate de

69

importanţa relativă inegală a diferitelor compartimente şi apartenenţa la categorii socio-profesionale precum sexul, naţionalitatea, vârsta sau nivelul de instrucţie.

Diferenţele de interes se materializează în incongruenţe la nivel atitudinal şi comportamental ceea ce semnifică deja existenţa conflictului. In ceea ce priveşte relaţia dintre sistemele axiologic-atitudinale individuale, nenumărate studii au arătat că ele sunt funcţie a statusului asumat al indiviziloriv Pentru a lega aceste propoziţii de problema pe care o studiem este necesară specificarea conceptelor de centralizare şi descentralizare. Doctrinele reformiste din învăţământul românesc propun insistent descentralizarea organizării activităţii educative. Chiar dacă definiţiile date descentralizării nu sunt întotdeauna congruente sau proiectele de descentralizare vizează aspecte diferite (Hatos, 1996) se poate găsi un sens univoc perechii antinomice centralizare/descentralizare. Acest lucru este posibil mai ales datorită faptului că definiţiile care sunt utilizate nu se exclud.

Centralizarea, ca stare, semnifică gradul de concentrare al puterii, măsura asimetriei interne a autonomiilor actorilor din cadrul sistemului. Autonomia înseamnă capacitatea celor implicaţi de a decide singuri în toate activităţile care se desfăşoară în cadrul organizaţieiv. Mai specific, autonomia se poate defini şi prin raportare la antonimul său heteronomia, care semnifică dependenţa deciziilor individuale de deciziile celorlalţi actori. O organizaţie este centralizată atunci când există o largă majoritate de indivizi preponderent heteronomi.

Centralizarea, ca proces, vizează gradul de autonomie decizională. Ea semnifică procesul de restrângere a autonomiei celor implicaţi în structurile organizaţiei. Analog, descentralizarea semnifică procesul de sporire a autonomiei decizionale a celor implicaţi (indivizi, subunităţi, segmente etc.).

Pe de altă parte, fiind vorba despre organizaţii, despre coordonare, raţionalizare, este clar că autonomia şi heteronomia nu sunt mutual indiferente. Cu cât gradul de interdependenţă al actorilor este mai mare cu atât relaţia dintre cele două aspecte tinde să devină mai dialectică: o sporire a autonomiei într-o parte duce la sporirea heteronomiei în partea opusă. Dacă sporeşte aria deciziilor libere în rândul muncitorilor este clar că libertatea maiştrilor scade, aceştia fiind nevoiţi să se conformeze deciziilor subordonaţilor.

Formularea ipotezelor noastre teoretice pleacă de la anumite premise privind orientarea omului modern în problema autonomiei şi heteronomiei. Sistemul cultural modern, centrat pe individualismvi, valorizează pozitiv autonomia. Altfel spus, individul modern modal tinde să-şi maximizeze gradul de autonomie. Să precizăm, totuşi, că există şi în modernitate roluri care,interiorizate, orientează individul spre indiferenţă sau refuz faţă de autonomie sau chiar spre căutarea heteronomiei (modelul soţiei burgheze). Astfel, centralizarea - ca stare sau proces ce afectează gradul de autonomie personală - va genera reacţii atitudinale şi comportamentale.

Impactul pe care un proces de centralizare/descentralizare îl are asupra atitudinilor membrilor organizaţiei depinde, prin urmare, de următoarele aspecte:

• tendinţa indivizilor de a-şi maximiza gradul de autonomie • faptul că fiecărui status îi este asociat un anumit raport

autonomie/heteronomie • faptul că procesele de centralizare/descentralizare afectează diferenţiat

raportul autonomie/heteronomie specific fiecărui status

În consecinţă, ipotezele noastre teoretice vor fi:

70

• atunci când gradul de autonomie creşte sau cel de heteronomie scade, atitudinea va fi pozitivă

• atunci când gradul de autonomie scade sau cel de heteronomie creşte, atitudinea consecutivă va fi negativă

Deoarece ar fi prea complicată elaborarea unui indicator al gradului de autonomie sau a celui de heteronomie iar raportul dintre cele două dimensiuni este funcţie de status, ipotezele trebuie rescrise utilizând conceptul de status:

• când statusul individului determină o creştere relativă a gradului de autonomie sau o descreştere a gradului de heteronomie ca urmare a procesului de decentralizare atitudinea va fi pozitivă;

• când statusul individului determină o scădere relativă a gradului de autonomie sau o creştere a gradului de heteronomie ca urmare a procesului de decentralizare atitudinea va fi negativă;

Concepte: Referindu-ne la situaţia concretă a învăţământului, conceptele invocate în ipoteza noastră teoretică necesită o specificare corespunzătoare.

Centralizarea şi descentralizarea privesc în acest caz probleme specifice ale organizării sistemului educativ:

• stabilirea planurilor de învăţământ • stabilirea programelor analitice • diversitatea manualelor • desemnarea directorilor de şcoli • angajarea personalului didactic Statusurile privesc situarea indivizilor din cadrul sistemului de învăţământ în

raport cu: • poziţia lor ierarhică • prestigiul unităţii de învăţământ în care activează • apartenenţa la categorii socio-demografice relevante (sex, vârstă/vechime)

Variabile

Variabila atitudine faţă de centralizare/descentralizare va fi măsurată prin

cinci indicatori atitudinali determinaţi de opţiunile între următoarele perechi alternative polare:

planurile de învăţământ să fie stabilite de minister

planurile de învăţământ să fie stabilite de şcoală

programele analitice să fie stabilite de minister

programele analitice să fie stabilite de şcoală

manualele să fie unice pentru toată ţara să existe o diversitate nelimitată de manuale

directorii să fie desemnaţi de inspectorat directorii să fie desemnaţi de consiliile profesorale

71

concursurile pentru ocuparea posturilor didactice să fie organizate de inspectorat

concursurile pentru ocuparea posturilor didactice să fie organizate de şcoli

Situaţiile descrise de propoziţiile din stânga sunt caracteristice centralizării în timp ce propoziţiile din drapta descriu situaţii de descentralizare.

Variabila status va avea ca indicatori apartenenţa la următoarele categorii: • directori de unităţi de învăţământ/cadre didactice fără funcţii de conducere • îşi desfăşoară activitatea într-o unitate de învăţământ cu prestigiu înalt/ îşi

desfăşoară activitatea într-o unitate de învăţământ cu prestigiu scăzut (pentru profesori)

• vechimea Ipoteze empirice Adaptând ipotezele teoretice la schema de indicatori descrisă mai sus rezultă următoarele ipoteze operaţionale: Vor avea o atitudine favorabilă descentralizării (vor alege dintre alternativele care specifică conceptul de descentralizare/centralizare propoziţiile din dreapta) următoarele categorii de subiecţi:

• profesorii • cei care îşi desfăşoară activitatea în unităţi de învăţământ cu

prestigiu înalt • cei cu vechime redusă

Vor avea o atitudine favorabilă centralizării (vor alege dintre alternativele care specifică conceptul de descentralizare/centralizare propoziţiile din stânga) următoarele categorii de subiecţi:

• directorii • cei care îşi desfăşoară activitatea în unităţi de învăţământ cu

prestigiu scăzut • cei cu vechime mare

Formularea acestor ipoteze empirice pleacă de la premisa că descentralizarea ar duce, în condiţiile actuale ale sistemului de învăţământ preuniversitar la creşterea autonomiei profesorilor, a şcolilor cu prestigiu şi a profesorilor mai tineri conducând, în schimb, la o descreştere a autonomiei directorilor, şi o sporire a hataronomiei şcolilor cu prestigiu scăzut şi a cadrelor didactice în vârstă.

Unităţi de analiză: Întrucât studiem atitudini, unităţile de analiză vor fi actorii individuali (şi nu corporaţi) ai sistemului de învăţământ din România. Pentru grupul de directori vom utiliza populaţia-mamă iar pentru cel de profesori, populaţiile-mamă de cadre didactice care predau în învăţământul gimnazial şi cel liceal din două şcoli orădene cu 12 clase. Cele două licee vor fi selectate de către experţi urmărindu-se alegerea unei unităţi de învăţământ cu prestigiu cât mai înalt şi a alteia cu prestigiu cât mai scăzut.

72

Note: i Susţinem implicit un model al actorului raţional, ale cărui dispoziţii atitudinale nu sunt generate decât marginal de impulsuri, instincte sau de către violenţa simbolică exercitată asupra lor ci reprezintă, în fapt, reflectarea în planul practicilor discursive a raţionalităţii sale maximizantei. Să reţinem că fenomenologii recunosc existenţa a două niveluri ale conştiinţei: conştiinţa practică şi conştiinţa discursivă (Husserl, Schutz, Garfinkel şi, mai nou, Giddens). Exprimarea opiniilor ţine de conşţiinţa discursivă - şi de competenţele comunicative - dar ea nu trebuie confundată cu raţionalitatea individului care, adeseori, nu este fixabilă în cuvinte. Acesta este cazul acţiunilor rutiniere, obişnuinţelor, a căror aparentă “mecanicitate” este determinată de incapacitatea reflectării lor discursive. Pe de altă parte, un set de asemenea opinii poate exprima raţionalitatea practică a individului ii Vezi, de pildă, Zamfir: Psihosociologia organizării şi conducerii (Bucureşti, 197...), sau A. Nicolau: Liderii în dinamica grupurilor (Bucureşti, 198...) iii Reed (1993) iv Radu, Iluţ, Matei (1993) v Deoarece organizaţiile moderne presupun un control total al membrilor lor în limite spaţio-temporale bine specificate (8 ore de muncă în atelier, de pildă) - vezi Foucault (1996) sau Giddens (1979) - nu are sens să restrângem problema autonomiei la anumite activităţi ale organizaţiei. vi Dumont (1996)